Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 6:20 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Astazi la 2:02 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Mar Dec 12, 2017 6:09 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Liviu Miron-Definitii

Pagina 3 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

15072010

Mesaj 

Liviu Miron-Definitii








Urme albe de aripi
Înghiţite de-abis,
Cărări sprijinite în coate
Mijesc printre ceţuri de vis
Inima tresare în spasme,
Imitaţii de viu şi de viaţă
Umbră întinsă pe aţă
Şi întrebări despre noi,
Rătăciri ce se vor iar sfinţite
Sub roua de lacrimi şi ploi
Fiori stranii din lumi asfinţite
Tremurând pe o strună de harpă
Universul întreg
Adunat pt câteva clipe
În sufletul meu care scapă
Un oftat ce deşiră-n etern,
Iubirea pe care credeam că o stiu
Un contur obsesiv ce pare viu
Pe un cer violet care-l cern
Să te mai am… ca să mai fiu.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:28 am, editata de 2 ori
avatar
liviu miron
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 221
Varsta : 50
Localizare : iasi
Data de inscriere : 11/07/2010

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

Liviu Miron-Definitii :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 16, 2010 1:46 pm  liviu miron

Stăteam în pat întins pe burtă ferindu-mi privirile de ceilalţi din cameră, căutând să-mi creeez în jur o sferă imaginară unde să fiu doar eu şi gândurile mele care zburau haotic lasând în urmă mulţime de întrebări care-mi chinuiau sufletul. Voiam să ajung la acel punct în care liniştea îşi cântă monotonia ca o maşină cu motorul la relanti pentru a găsi putere să merg înainte şi să pot zâmbi fără să se observe că mă prefac. Nu prea reuşeam. Singurătatea printre atâţia oameni e greu de suportat şi mă foiam când pe o parte când pe alta revenind constant cu nasul în pernă de parcă aş fi vrut să plâng şi nu-mi găseam locul. Respiram amplu şi rar oprindu-mi răsflarea atât după inspir cât şi după expir. Aerul pătrundea greu în plămâni prin pernă. Inima îşi rărea cadenţa şi auzeam valuri de sânge pulsând în timpane ca marea ce se sparge de stânci când refluxul e pe sfârşite. De după pleoape, lumini se rostogoleau ca-ntr-un caleidoscop de parcă gândurile se topeau în mici fire de lumină colorate care mai de care mai interesant.Trebuia doar să le stâng una câte una însă de fiecare dată când mi se părea că reuşesc, din acel pseudo întuneric renăşteau alte forme sub alte culori luminoase. Jocul meu mă purta dincolo de marginle timpului uitând în acele momente cine sunt şi unde mă aflu .
Îmi spusese o dată Sfântul că suferinţa se naşte din tot ce înseamnnă ataşament.
- E greşit să te ataşezi de vreo persoană? îl întrebam nedumerit şi el îmi răspundea cu zâmbetul încolţit la margine de buze
- Nu e greşit, dar lipsa acelei persoane te va face cândva să suferi enorm.
Acum, cu nasul în pernă mă gândeam dacă vreau să fiu fericit şi dacă fericirea poate să însemne printr-un raţionament aritmetic, lipsa nefericirii.
Eram prea tânăr ca să pricep doar cu mintea ce vreau de la viaţă şi cum s-o trăiesc, îmi lipseau modelele după care aş fi putut să mă ghidez şi ajungeam la concluzia că am avut noroc să vin aici în Arad şi să cunosc alte persoane care semănau prin frământările lor cu mine.
O mână prietenoasă mi se aşeză pe spate clătinându-mă uşor.
- Fugi până jos...! Te-aşteaptă Creaţa....
M-am ridicat din pat ca la comandă şi în timp ce mă încălţam, pricepeam că niciodată n-am să pot să refuz chemările ei. Nu mai ştiu dacă o iubeam, dar eram convins că ceva aparte mă leagă de ea, că eram dispus să-i fiu aproape ori de câte ori avea nevoie de mine fără să aştept altceva în schimb, cumva îi datoram viaţa pe care o trăiam acum, chiar dacă nu eram împreună oficial şi nu fusesem niciodată.
Pentru lumea care nu ne ştia povestea pe de-a-ntregul eu eram Gonzales al Creţei şi ea Creaţa lui Gonzales. Petruş ura acest lucru nu fiindcă ar fi iubit-o din cale afară ci fiindcă avea impresia că ea îi aparţine aşa cum îţi poate aparţine un lucru fără suflet.
Cum poţi iubi pe cineva şi totuşi să-l loveşti cu atâta brutalitate în văzul tuturor dând vina pe furia de moment şi poate pe puţină gelozie?
Eram hotărât ca atunci când îmi voi întâlni marea iubire să mă port firesc, să nu las niciodată supărarea să se strecoare între noi, să fiu doar al ei şi să fac totul ca să o merit şi să mă poată iubi. Până atunci însă mai aveam mult de aşteptat şi poate că trebuia să învăţ să aleg cum trebuie sufletul care să-mi împlinească viaţa. Alergam pe scările internatului de parcă ea ar fi fost într-un spital trăindu-şi ultimle clipe din viaţă, dar cum aş fi putut să o las să mă aştepte afară ştiind ce frig e şi pe ea cunoscând-o cât e de bolnăvicioasă?
În mai puţin de un minut i-am ajuns în faţă.Mă amuza şi mă durea în aceeaşi măsură gestul care-i intrase în reflex de-a se apropia de mine şi de a-mi săruta obrajii.
Cred că din istinct am făcut pasul în spate şi ea s-a oprit cu capul puţin întins către mine, zâmbind trist şi vădit fâstâcită, totuşi a avut putere să mă prindă de mâini ca-ntr-un dans moroşenesc unde se fac perechi mai discrete tocmai pentru a lăsa lejeritate în joc, spunându-mi fără cuvinte că nu mă mănâncă şi atunci i-am simţit palmele îngheţate.
Ea îmi ceruse să fim mai distanţi şi tot ea vroia acum să strice regulile. Ce puteam să înţeleg, cum trebuia să mă port, dacă era aşa de confuză?
Am îmbrăţişat-o şi ca să maschez tandreţea gestului pe care-l făcusem, am început să-mi plimb palmele pe spatele ei ca să se mai încălzească. Cumva încercam să îi ofer câteva clipe alături de mine, iar ea ca o pisică ce stă la mângâiat doar că nu-mi torcea. Părea că nici nu mai respiră şi mă făcea să pricep că se simte bine alături de mine şi totuşi....
- Îţi promisesem ceva şi n-am vrut să rămân datoare.
- Te căsătoreşti cu mine? am întrebat-o râzând, vrând parcă să mai diluez acele momente solemne care ne stânjeneau pe amândoi.
- Nebunule! Şi mâna ei încercă să mă lovească blând, în joacă, iar cu ochii îmi scormonea privirile vrând să afle dacă ascuns după o glumă, sufletul meu mai simte ceva pentru ea.
I-am prins mâna cu care încercase să mă lovească şi îi suflam uşor căldură, ducând-o spre gură. Abia mi-am atins buzele de acea palmă îngheţată şi am simţit-o cum se înfioară.
- Te rog...nu!
Îşi retrăsese mâna cu blândeţe apoi de sub haina de piele îmblănită, scoase o fotografie.
- Sunt eu cu sora alături de tata....N-am găsit o poză unde să fiu numai eu fiindcă toate sunt la Petruş.
Pe asta o ţineam aproape de suflet... acum e a ta şi ştiu că ai s-o păstrezi cu acelaşi drag ca şi mine...măcar aşa o să fiu alături de tine când o să-ţi fie greu.
De ce nu ne lasă lumea să fim mai aproape Gonzales? Numai tu ştii să mă asculţi şi să înţelegi tot ce se petrece cu mine. Ştiu că am greşit că am ales să fiu cu Petuş, dar îl iubesc ca o proastă ştiind foarte bine ca nu mă merită... şi te-am pierdut şi pe tine. Asta mă doare mai tare şi tu nu mă crezi...îţi spui că mă joc, dar cine se poate juca cu propriul suflet Gonzales?
- Eu, aş fi vrut să-i răspund, dar cred că mi-a fost mai la îndemână altă glumă după care să mă ascund.
Am început să ne plimbăm prin curtea interioară a şcolii asemeni unor deţinuţi care au stat prea mult timp într-o celulă. Mai mult tăceam de frica cuvintelor care dintr-o greşeală ar fi putut să cadă greu peste noi.
Nu ne păsa de alte priviri, nu ne ascundeam de ceilalţi din jur, dar poate că ne ajungea să comunicam starea de bine printr-un zâmbet cald şi printr-o privire mai altfel.
- Mai spune-mi un banc!
- Pe ăla cu copilul născut fără urechi îl ştii?
- Nu contează. Tu zi-l că-mi place să te ascult.
- Cică prietenilor Dl. -ui Bulă li se naşte un copil fără urechi.
Dl. Bulă trebuia să meargă în vizită şi ştiindu-l pe Bulişor cât e de slobod la gură, îi atrage atenţia acestuia să nu care cumva să pomenească ceva despre defectul noului născut.
De cum dădu cu ochii de copil, Bulişor tot învârtindu-se prin jurul lui începu cu mici complimente.
- Ce copil frumos aveţi, şi ce trăsături fine are..sigur vă seamănă.... Ce mânuţe gingaşe şi ce zâmbet de îngeraş....(Părinţii lui Bulişor devin din ce în ce mai agitaţi)
- Dar de văzut vede bine copilul? întreabă Bulişor
- Da, desigur, răspunde mama copilului, dar de ce?
- Că dacă trebuie să poarte ochelari, aţi pus-o!!!
Creaţa râdea cu toată faţa, zgomotos şi molipsitor.
Râdeam şi eu de parcă altul spusese bancul, dar poate că ea era de vină că nu se mai oprea.
- Auzi Creaţo? Oare eu nu cumva trebuie să-mi iau ochelari?
- De ce? Să-ţi mai acopere urechile astea mari?
- Fiindcă indiferent ce mi-ai face, eu tot cea mai frumoasă fată te văd.
- Şi tu îmi eşti drag şi mai ştiu că n-o să mai am toată viaţa un prieten ca tine.
Noi semănăm atât de mult că parcă am fi suflete pereche. Ne căutăm prezenţa unul celuilalt fiindcă împreună când suntem, devenim persoanele cu care şi noi ne împăcăm. Suntem noi înşine dincolo de gânduri şi interese meschine, suntem Creaţa şi Gonzales, ca un singur nume, ca un singur suflet pe care o gramatică defectă le-a despărţit printr-o cratimă ca pe un pronume compus şi uneori mă simt atât de pocită când nu sunt privită de ochii tăi încât îmi vine să fug aşa de aiurea. Numai când sunt cu tine ştiu să mă port, râd din toată inima şi fiecare clipă o savurez ca pe o felie interminabilă de tort.... Trebuie să-mi dai ceva în schimb pentru fotografie.
- Eu sunt certat cu fotograful , doar ştii, am ripostat.
- Nu de o hârtie am eu nevoie acum.... Vreau să mă pupi. Îţi cer prea mult? Ştiu că eşti singur şi mă gândeam că pot să profit. Uneori mi-e un dor nebun de clipele noastre Gonzales că-mi vine să urlu şi să mă omor. Cu ce greşim de nu ne ies lucrurile aşa cum le-am vrea?
Nu voiam să-i răspund fiindcă ar fi însemnat s-o rănesc, dar i-am oprit cuvintele strivindu-i-le de buze.
A închis ochii să-şi tipărească în minte acele clipe, iar eu o priveam nedumerit cum mă ademenşte din nou în mrejele ei. Nici nu ştiu dacă mă vindecasem vreo clipă de ea, nici nu ştiu dacă am vrut măcar o secundă lucrul ăsta, dar ştiam că acum când o sărut mă simţeam cel mai falnic băiat şi cel mai fericit om din lume.
De la distanţă Petruş ne privea sufocat aplecându-se pe fereastra internatului să vadă mai bine ce se petrece. De la o altă fereastră Erjika urmărea aceleaşi imagini, în timp ce noi doi nu mai vedeam pe nimeni în jur. Ne hrăneam sufletele cu imagini dragi nouă, ne trăiam nemurirea în clipe ce aveau să rămână pentru amândoi repere pe drumul de-o viaţă. Poate că aşa trebuie să se trăiască, iubind şi simţind iubirea cum te încălzeşte, dar asemeni unui trandafir, clipele frumoase pălesc sub povara rutinei, chipurile noastre ridate de-atâta încruntare îmbătrânesc prematur, trece tinereţea cât ai bate din palme şi tot ce rămâne din acele vremuri în care-am trăit cu adevărat rămân doar amintiri cât o zbatere de geană.
În acele momente înţelegeam că viaţa are sens doar prin iubire, însă nu aveam de unde să ştiu ce gânduri pătrund prin mintea Creţei, a Erjikăi sau a lui Petruş. Atunci eram cumva şi eu egoist, mă simţeam în al nouălea cer şi nu-mi mai păsa de cei care erau lângă mine făcându-mă totuşi să mă simt atât de singur....
Trăiam şi atât. Am fost pentru câteva clipe şi eu pe pământ şi am existat prin acel sărut cerut ca o certificare că putem şi mai mult.






Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Dec 11, 2011 3:13 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 08, 2010 11:38 am  liviu miron

Eram un tânăr ca oricare altul, cu bucurii şi cu tristeţi ascunse după o glumă.
Zâmbeam sub pomii încărcaţi de zăpadă imaginându-mi că se apleacă peste creştetul meu să îmi pună cunună din florile lor albe de gheaţă.
- Când simţi că nu mai aparţii nimănui, începi să te dărui la toţi fără să-ţi pese de tine, aşa îmi spusese într-o seară Erjika.
Nu poţi trăi cu adevărat ascuns doar în propria lume. Te-ai zbate între limitele tale şi te-ai usca, aşa cum pomul se pierde fără sărutul ploii.
La ce e bună fericirea dacă nu poţi să o împarţi cu cei care-ţi sunt dragi?
Oare există fericire pentru cei singuri?
Înţelegeam cuvintele ei doar acum, când îmi părea că nu mă mai vrea nimeni.
Îi pierdusem pe Marius şi Creaţa, rămăseseră lângă mine Ionuţ şi cu Sini, dar sincer să fiu, uneori îmi era imposibil să-mi împart singurătatea cu ei.
Ieşisem în parc toţi trei.Cam la asta se rezuma distracţia de sâmbătă când n-aveam bani şi nici iubiri în care să ne consumăm trăirile, apoi zăpada multă ne chema la joacă reamintindu-ne de vremea când eram copii.
Era zăpadă pretutindeni şi albul din jur mă făcea să uit de frig şi de vânt. Trăiam într-o lume încremenită, fără margini de timp, într-o singură culoare, ca pe un papirus străvechi, unde noi ne mişcam ca nişte creioane semnând pe ultimul rând, fără să ne fi scris întreaga poveste.
Părcă ne mutasem într-o casă nouă, cu lucruri nedespachetate, acoperite de folii de plastic.
Ionuţ arunca cu bulgări în Sini şi ea râdea ca un copil ferindu-se pe cât putea din calea proiectilelor albe.
Se distra. Uitase dorul de casă, de prietenul ei care cu siguranţă că n-o mai aştepta, de fraţi, de muzica folk şi de chitara ce suspina sub mângâierile lui Marian.
În acele momente se născuse din nou doar pentru a lua parte la o bucurie măruntă pe care să o împartă cu cei cu care-şi trăia propriul prezent.
Aradul nu mai văzuse atâta zăpadă de mult şi nici Mureşul care aburea lenevind sub crustele de gheaţă.
M-am oprit să privesc împrejur. Eram numai noi în tot parcul, doar urmele noastre şi-un chef nebun de distracţii.
Îmi ţineam respiraţia şi-am deschis braţele să pun o linie între cer şi pământ. Devenisem o cruce, o cruce născută de nicăieri, izbită de tăceri argintii şi înfiptă-n zăpadă doar pentru o secundă, apoi m-am răsturnat cu spatele drept şi cu bărbia puţin adunată la piepentru Până să ating pământul, n-am scos niciun sunet.
Pe vânt, veneau alergând sunetele unor paşi scârţâind prin zăpadă.
Eu târâiam mâinile în sus şi în jos ca o zbatere de aripi frânte.
Sini avea chef de joacă. Râsul ei se îndrepta către mine şi eu îl aşteptam.
Mă încălecă prinzându-mi mâinile pe lângă corp, cu picioarele ei devenite dintr-o dată cleşte. Nu mai puteam să mă mişc, iar ea profita şi-mi arunca zăpadă pe braţe, pe piept şi pe faţă.
Eu râdeam, fiindcă îmi era imposibil să fac altceva, când veselia ei colora aerul rece şi acoperea şuierul vântului.
Îi priveam chipul ca printr-un caleidoscop şi mă minunam de frumuseţea ei exotică reflectată printre cristale de gheaţă..Avea un păr negru şi ondulat care-i cobora în valuri, acoperindu-i umerii frumos arcuiţi, ochii de un verde intens ce dezveleau primăvara din sufletul ei, un surâs mai strălucitor ca tot albul din jur şi un gât lung şi subţire ca un trup de săgeată care se voia terminat spre sânii care nu-i puteam ghici după hainele groase.
Am închis ochii ruşinat de gândurile mele şi o lăsam să mă îngroape. Nu-mi mai păsa de nimic în acele momente. Înţelegeam că aparţin lor, că e mare lucru să ai un prieten şi regretam toate momentele în care-i supărasem neglijându-i pentru. a-mi vedea de aventurile mele de câteva zile.
Pricepeam în acele momente că ei mi-au fost cel mai aproape, nu Creaţa, care mereu dispărea cu câte unul la fiecare trei săptămâni până să-l fi avut pe Petruş, nici Erjika, fata care mă învăţase ce e sărutul, dar care mă ura că nu mi-o pot scoate din suflet pe Creaţa, nici Otilia care mă hrănea ca pe un căţeluş de odaie cu toate bunătăţile luate din Ocsco, de la sârbi şi de la unguri, doar ca să stau lângă ea şi să o fac să mai râdă… ci ei, care mi-au stat aproape, m-au ascultat şi mi-au oferit mereu un umăr pe care să-mi aştern deznădejdea şi de unde să pot să mă ridic iar către visele mele.…
Mă schimbasem cumva, nu ştiu dacă în bine, dar crescusem odată cu grijile care mă încercau tot mai des.
Îmi mijise musteaţa. Sini îşi plimba degetele subţiri peste ea, într-o mângâiere tulburătoare, învăţându-mi firele noi cum să crească şi buzele mele voiau să sărute atingerea blândă care le înfiora.
- Oare în ce ai să te transformi măi copile, mă întrebă privindu-mă adânc până în suflet ?
- Într-un om, i-am răspuns…Aşa sper…
- Şi de ce o spui cu frică?
- Fiindcă nu mi-am văzut niciodată coaja de ou din care-am ieşit…
Ea, evitând să escaladeze cu mine prin gânduri ne coapte, îmi şoaptea ca să aud numai eu.
- Cred ca a stat cam multişor oul tău pe la soare…!
Şi râdea, dar n-o făcea cu răutate. Ţinea foarte mult la mine şi cred că şi la ceilalţi din jur. Îi eram ca un frate sau aşa mă făcea să mă simt.
O priveam şi-mi aminteam de zilele în care jucasem rolul iubitului ei.
A trebuit să o sărut în faţa lui Gelu şi a multora care mergeau, ca şi noi în cantină să-şi servească porţia de macaroane.
Se înroşise la faţă ca şi acum, chiar dacă nu era frig şi nici foarte cald, dar n-a spus nimic. A închis ochii, m-a cuprins cu braţele ei subţiri de după gât şi a aşteptat să termin. Era jocul ei şi totuşi n-a ripostat că luasem iniţiative cam deplasate. Nu mi-a reproşat gestul niciodată, fiindcă a înţeles din mers că numai aşa putea să-l ţină departe pe cel care o tot necăjea cu declaraţiile lui nesănătoase.
Unicul nostru sărut mă transformase în cineva care-mi era străin şi drag de-o potrivă.
Îi era mai bine cu mine, chiar dacă lumea râdea de nepotrivirea fizică dintre noi care frapa.
Formam amândoi un cuplu care te ducea cu gândul la Al Bano şi la Romina.
Doamne ce ne mai plăcea să dansăm pe melodiile lor.
Sini ar fi putut avea pe oricine iubit, dar prefera să stea lângă mine. Nu se gândea la o relaţie care oricum ar fi încetat odată cu terminarea şcolii. Aştepta numărând zilele, ca un condamnat ce trebuia să ispăşească o pedeapsă nemeritată, visând la clipa revenirii lângă familia ei dragă şi lângă toţi care o mai aşteptau acasă.
Şi totuşi dacă ar fi vrut şansa să aleagă pe cineva, Mihai i-ar fi fost drag, dar ca o bizară coincidenţă, el visa ca şi mine la Creaţa.
- N-o iubesc mă…cum s-o iubesc când mie îmi place de alta?
- E cea mai tare tipă din şcoală şi tu îmi zici că n-o vrei?
- O fi pentru tine, dar eu aş vrea s-o ştiu pe Creaţa în cap după mine.
Îmi doream să-l învăţ din greşelile mele dar simţeam că nu vrea să mă asculte.
Iubea şi aflasem ce-nseamnă să speri chiar dacă nu ai şanse de reuşită, n-aveam cum să lupt cu visele lui şi nu voiam să creadă că, tot încercând să-i vorbesc de eşecurile mele, de fapt îi explic că trăieşte ca un ratat.
- Ce vrei de la ea?
- Aş vrea-o toată, mi-a răspuns şi eu îi vedeam deja cu ochii minţii, unul lângă altul.
Mihai era ca şi mine, un tip care uitase să crească. Nu mai văzuse femei goale decât în pagini de reviste deocheate, care colindau din mână în mână la toată clasa sub pretext că ne ferim de părinţi. Acum, hormonii începuseră să-i substituie raţiunea, să-l facă să se creadă dorit, aşa cum şi el se lăsase înrobit de dorinţile sale, spera cu toată fiinţa să o aibă, să-i aparţină şi să-i poată oferi totul.
Din cauza lui am văzut-o pe Sini plângând şi ochii ei unici, întunecându-se ca cerul înainte de ploaie.
Eu o mângâiam. Ce puteam să fi făcut ca să-i treacă?
Nu aveam cum să impunem sorţii propriile noastre dorinţe şi să ne aşteptăm să schimbăm prezentul după bunul plac.
Fiecare aveam un drum şi toţi păşeam nesiguri spre o destinaţie neclară.
Mă întrebam dacă Sini m-ar fi putut iubi, dar cum să o facă dacă eram aşa de nepotriviţi?
Gândul ăsta mă făcea să mă simt josnic.
Pentru mine ea reprezenta idealul de fată spre care ar fi trebuit să tindem cu toţii.
Era aşa de diferită de celelalte încât aveam senzaţia dese ori că e îngerul meu sau că e un prieten special de pe altă planetă. Ei îi povesteam de toate escapadele mele, modul în care mă jucam cu inimi de fete, doar pentru a atrage atenţia celei care mă interesa şi mereu mă asculta fără să mă judece. Îmi ţinea palma caldă pe obraz şi în momentele alea îi simţeam sufletul cum mă învăluie. Ochii ei deveneau adânci ca un lac de munte, şi eu mă scufundam în ei pentru a prinde puteri să merg înainte, chiar dacă făceam greşeli după greşeli.
Aveam două locuri ale noastre unde vorbeam ore întregi. În spatele şcolii, lângă o fântână arteziană, la umbra unor sălcii bătrâne şi pe a doua bancă, din curte, în rândul din mijloc. Lângă fântâna aceea rotundă şi verde de muşchi mi-a spus Sini pentru prima oară că n-o putea suferi pe Creaţa.
Nu pentru că nu era în stare să mă preţuiască, nu pentru că se credea cea mai frumoasă, ci pentru simplul motiv, că ea se iubea doar pe ea. Îi simţise egoismul şi dorinţa de a fi mereu remarcată şi aşezată în centrul atenţiei.
Sini nu era aşa şi de aia n-o putea accepta. Îmi tot repeta că e falsă, că se joacă cu mine şi că-i e gândul la altceva.
O plăceam pentru asta şi am înţeles că o adoram pentru modestia de care dădea dovadă pentru felul deschis cu care-mi descria lumea din jur, creionându-mă şi pe mine cu luptele mele mărunte din care voaim să mă-ntrupez, era o persoană care nu urmărea nimic altceva decât să te facă să te simţi comod în preajma ei şi să se te comporţi natural după cum simţi şi după cum era clădit felul tău de a fi.
- Ce fiinţă din alte vremuri, îmi tot spuneam când o priveam!
Aş fi vrut pentru dânsa să fi fost mai înalt, să nu mai roşească atunci când ieşeam în oraş braţ la braţ, să nu fi fost aşa de tuciuriu şi să n-o bănuiască lumea care ne vedea trecând pe stradă, că ar umbla cu un soi de ţigan, dar erau lucruri pe care eu nu le puteam schimba. Aşa mă născusem şi nu era vina mea. Puteam însă, înlocui alte lucruri care o deranjau, ca de exemplu, felul vulgar prin care mă exprimam atunci când eram printre semeni. Aflasem de la ea că nu sunt cu nimic mai grozav dacă înjur mai tot timpul şi urlu ca un descreierat. În loc să mă cred cel mai tare, puteam să citesc un pic mai mult ca să avem ce discuta, să vorbim despre cărţi ca despre aventurile noastre comune.
Am încercat chiar să scriu mici nuvele, din dorinţa de-a mi pune ordine în gând, să simt mai concret cu ce mă frământ şi de ce şi dese ori nu găseam răspuns la întrebări simple cu care mă confruntam. Îi dădeam să citească şi ei, fiindcă nu-mi critica stângăcia exprimărilor şi discutam împreună despre viaţa văzută prin ochi de adolescent.
Într-o zi mi-a întins jurnalul ei. Am înţeles gestul ca pe un act de încredere şi pentru prima oară în viaţă, poezia mi s-a părut calea cea mai sublimă de a păşi printre gânduri.
Scria pe înţelesul meu şi sufletul reuşea să mi se înalţe mult mai uşor peste monotonia zilelor gri din internat, când o citeam. O admiram şi-o respectam pentru ceea ce este.
Nu puteam să fac mai mult pentru ea.
Nu se întâmpla ca în visele mele, în care eu eram zmeu şi ea se lăsa sedusă de farmecul meu de mahala.
Mă hotărâsem să termin liceul şi să fac ceva cu viaţa asta care o luase–n derivă. Nu pentru ea, sau cumva… să n-o mai fac să-i fie ruşine cu mine.
Şi ea voia să termine mai repede liceul, să meargă la facultate şi de acolo mai departe, la un masterat şi de ce nu, să obţină o diplomă de doctorat.
La şcoala asta se plictisea şi stătuse departe de locuri în care se putea face carte, doar pentru că era de la ţară şi părinţii n-aveau cu ce să o ţină prin internate. Sărăcia îi curmase drumul spre o carieră. Voia să câştige proprii bani ca să înveţe.
Eu fugisem de şcoală mereu. Degeaba visam sub nămeţi. Ea urma să se întoarcă în locurile natale, iar eu, poate că... la oile mele.
Râdeam…
Gânduri de o clipă, îmi ziceam, fiindu-mi frică să privesc spre viitor…şi râdeam, de parcă sorţii i-aş fi râs în faţă.
N-am să stric o prietenie abia clădită cu două cuvinte.
Nu e făcută pentru mine… şi visul meu tainic mă chinuia şi mai mult….
M-am strâns arc apăsând cu putere în cap şi-n picioare , transformându-mă într-un pod peste limitele care mă ţineau pironit la pământ.
Uitasem că Sini e încă cocoţată pe mine şi-am văzut-o cum cade râzând.
După ce ne-am ridicat amândoi, ea m-a întors cu faţa spre urmele ce le lăsasem în zăpadă.
- Vezi? Tocmai ai ieşit din oul tău.
Urma mea lăsată-n zăpadă semăna cu o matriţă de gheaţă din care ieşeau îngeri pe bandă.
- Se pot naşte demoni din ouă de îngeri?
- Numai daca le îngropăm visele toate în pământ, mi-a răspuns ca un profet ce-mi dezlega mistere doar pentru a mă face să văd drumul ce-l am înainte.
Ionuţ luă o mină de om supărat simţindu-se exclus de la discuţiile noastre.
- Şi eu? întrebă c-o mutră de puşti nedreptăţit.
- Şi tu eşti de-al nostru, i-am răspuns să-l împac şi luându-i pe amândoi lângă mine cu mâinile de după umeri, am pornit-o uşor spre internat.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Dec 11, 2011 2:51 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 06, 2010 5:24 am  Marioara Visan

Chiar nu exista motiv sa fim tristi, Dumnezeu a pus in noi toata armonia universului, de ce-am fi tristi?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 06, 2010 1:32 am  liviu miron

Se terminase vacanţa şi tot timpul petrecut departe de ea mi se păruse o mică eternitate. Vântul îmi fluiera în urechi a pustiu şi zăpada ce scârţâia sub bocanc părea să accentueze şi mai mult clipele pierdute- n zadar.
Căminul meu gri părea să aibă mai multă culoare încărcat de hărmălaia elevilor ce reveniseră să-l populeze.
Stăteam în faţa internatului, într-un cerc larg, aşteptând ca gaşca să se reunească şi să fie completă. Spuneam bancuri şi povestiri amuzante din vacanţă, iar când un nou grup apărea pe poartă, venea ţintă la noi, ne pupam şi ne strângeam în braţe de bucurie. Greutăţile de acolo, ne uniseră mai mult şi ne simţeam ca nişte rude cu toţii.
După câteva ore, apăru şi ea. Îmbrăţişări, care mai reci, care mai pline de viaţă, care de complezenţă.Ea părea să se grăbească. Mă privea cum mă tot retrag mult în spate, căutând timp în care să aflu ce trebuie să fac. Mi-era greu s-o ating. Toată vacanţa mă gindisem la ea, îi scrisesem chiar şi două, trei scrisori iar acum nu ştiam ce să-i spun, cum să mă port ca să nu par un biet disperat.
Eram mulţi în acel cerc, aproape de sută. Îmbrăţişările curgeau ca pe bandă rulantă.
Când a ajuns în faţa mea am mormăit un simplu” Bună” şi i-am întins o mână care voia mai mult să o ţină la distanţă, decât să creeze o punte între noi.
Ce puteam oare să-i spun, mai ales că de faţă era şi Petruş şi toţi ştiau cum stă treaba cu noi trei?
După o secundă lungă cât o viaţă de om, m-a întrebat direct, fără să-i pese de ceilalţi din jur:
- Tu nu mă pupi?
- Are cine s-o facă, am replicat, înclinând capul către omul pe care-l iubea.
Şi-a lăsat bagajele în faţa uşii, m-a luat de braţ, aşa cum face un poliţist când prinde un hoţ şi m-a dus mai de-o parte ca să putem discuta doar noi doi.
- Ce ţi-am făcut...? Sunt tot eu… sunt Creaţa, prietena ta…De ce eşti afurisit?
Noi doi ne înţelegem perfect….Ai văzut… n-am putut rezista prea mult lângă alţii…Pentru mine, tu contezi cel mai mult.
- Şi Petruş ?
- O să - mi treacă şi tot la tine am să vin. Mai dă-mi timp. Oricum, cu tine îmi petrec mai multe ore pe zi. Cu el, doar ies în oraş şi... la dans.
Aş fi vrut să îi spun o mie de lucruri, aş fi vrut să o fac să priceapă că eu văd ochii ei altfel decât îi poate privi un simplu prieten, dar felul superficial în care trata ea situaţia mă revolta şi cu ură în glas, i-am trântit vorbe dure în faţă:
- Te-am rugat să te ţii departe de el. Nu-l cunoşti…nu ştii cine e. Cu tine e numai lapte şi miere, dar râde cu prietenii lui şi a pariat că o să te aibă în pat, până să se încheie anul şcolar.
Ochii mei nu vor să te vadă cum devii în curvă.Te priveşte ce faci cu viaţa ta, dar eu de azi, nu mă mai amestec.
Parcă nu auzea despre ce-i vorbesc şi fără nici o legătură cu ce discutam, izbucni:
- Erjika e de vină, nu-i aşa? ...O urăsc şi promit că o s-o încurce şi ea. Mi te-a luat intenţionat fiindcă ştia cât de mult ţin la tine.Vă urăsc pe toţi, spuse printre sughiţuri de plâns, şi răsucindu-se într-un picior, se năpusti asupra bagajelor ei, înhăţându-le din mers ca un uliu care şi-a localizat prada.
Le împrăştie pe jos în camera de cămin, apoi se aruncă în pat, cu mâinile la ochi, ferindu-se parcă, de realitatea care nu-i convenea pe moment.
Petruş, din doi paşi ajunsese lângă mine şi îşi răsucea mâna în gulerul meu de la haină.
- Uşurel, că-s proaspăt vopsit, am încercat eu să-l iau mai de sus, în timp ce cu braţul stâng făcut pârghie, i-am descleştat mâna cu care încerca să mă ştranguleze.
Mă vezi mic, mă crezi şi prost…? Mai bine du-te la ea, că nu se merită să o laşi umflată de plâns.
- De ce-ai făcut-o curvă mă?
- Tu vrei s-o faci, nu eu, i-am replicat.
Mă împinse de piept şi cu dreapta vâjâi un pumn razant cu urechile mele clăpăuge. Făcusem la timp pasul în spate. Faptul că mă ratase din prima încercare îl înfuriase pe semne şi se năvăli cu totul spre mine, luându-mi din soare. Ştiam că îmi ajunge să primesc o singură lovitură ca să ajung la pământ, aşa că-i dansam pe sub nas, în speranţa că va obosi şi va face un pas greşit de care să pot profita dar, cum v-am spus, era bine antrenat şi pumnii mei nu reuşeau decât să-l enerveze mai mult. Aveam avantajul reacţiei din scurt. El se mişca mai greoi şi veni şi momentul în care l-am simţit dezechilibrat, cu toata greutatea pe pumn. Am eschivat uşor, apoi i-am măturat piciorul din faţă, trimiţându-l, cât era el de mare, cu faţa la cer.
Aş fi putut să profit de avantaj, să-i stâlcesc mutra cu un genunchi din cădere, să-i umflu capul de pumni, dar atunci, nu ştiu ce gândeam, că l-am lăsat să se ridice fără să-l ating, ca apoi, în următoarea secundă să nu mai simt frigul.
Eram relaxat şi faţa amorţită mi se scutura de parcă eram legat la 220V.
Deasupra mea vedeam ca prin ceaţă, parul ei creţ şi din când în când, ceva îmi picura drept în ochi, ca dintr-o pipetă.
- Nu mai plânge că mă chiorăşti, i-am cerut eu moale, abia mişcându-mi buzele amorţite.
O pufnise râsul, dar nu se putea opri încă din plâns.
- Eşti nebun… putea să te omoare…cu el ţi-ai găsit să te pui?
- L –am iertat ca să nu mergi în oraş cu un mascat, i-am replicat eu serios gândind că sărbătorile de iarnă tocmai trecuseră, dar ea râdea în continuare ca de o glumă bună şi mă întrebam dacă nu cumva mi se urcase la cap faptul că după ce învăţasem să mă bat, acum venise timpul să învăţ cum să-mi înfrânez pornirile animalice.
Atunci am aflat că pot câştiga lupte şi altfel, că pot fi premiat şi culcat la podea, chiar dacă premiile alea îmi intrau drept în ochi şi usturau ca o palmă… atunci am simţit că nu pot renunţa încă la ea, că o iubeam, dar nu ştiam cum să-i spun.
Mă hotărâsem să mai aştept.
Şi dacă avea dreptate?
Dacă eram omul cel mai potrivit pentru ea şi eu o alungam în braţe la altul?
- Apleacă-te puţin, am mormăit.
- De ce?
- Ca să te pup.
Nu-i păsa de ce ar fi putut zice lumea din jur. Nici măcar de Petruş nu se mai sinchisea. Mă tot pupa pe obraji şi mă strângea în braţe, iar eu o iubeam în acele momente ca un nebun.
Înţelegeam că eram pe cale să devin alt om. Nu mai puneam preţ pe forţa fizică şi nici pe mândrie, învăţasem că orgoliile nu au ce căuta într-o relaţie, îmi doream să fiu mai bun şi să mă placă pe mine pentru ceea ce sunt, aşa mic de statură, îmbrăcat sărăcuţ, dar curat la suflet şi dăruit ei pentru tot timpul cât m-ar fi dorit lângă ea.
Mai luasem bătăi de multe ori, fiindcă mie îmi ajungea un singur pumn dat cu forţă ca să ies din joc, dar azi simţeam că am câştigat.
Înainte de a mă lovi el, deschisesem braţele devenind ca o cruce.
Privirea lui mirată mi-a rămas pe retină. Nu înţelegea ce urmăresc, dar ştia că trebuie să mă izbească. Nu simţeam durerea şi nici teama, nu-mi păsa dacă pierd sau câştig. Tot ce conta pentru mine era să rămân demn ca nimeni să nu poată comenta că am fost laş. Îmi veneau în minte vorbele Erjikăi şi azi îi dădeam dreptate. Cu fetele mă purtam ca un laş, fiincă de un singur lucru îmi era teamă; să fiu ridicol. În preajma lor nu ştiam cum să mă port, cum să vorbesc sau cum să spun tot ce gândesc cu voce tare. Mă ascundeam după un zâmbet, îmi înghiţeam amarul cu noduri în gât şi mă lăsam purtat de valul sorţii fără să mă gândesc la locul unde avea să mă poarte.
Poate că numai Creaţa avea puterea să mă schimbe şi chiar dacă nu eram băiatul de care să se îndrăgostească, simţea ca şi mine o nevoie acută de-a-mi fi prin preajmă.
Împreună cream un suflet complet. Poate că făcusem parte amândoi din acel androgin osândit să se rupă, să fie o femeie şi un bărbat, două suflete incomplete, fiecare cu o singură aripă, târându-ne pe cărări diferite, rătăcind doar pentru a ne regăsi.
Poate că nu iubirea ne ţinea împreună, ci convingerea că ne aparţinem prin alte legături mult mai puternice.
Gândurile mă copleşeau şi uitasem că ea e lângă mine.
- Du-te la el! Poate că trebuie să ştim amândoi care ne e locul.
- Azi îl urăsc pentru tot ce-a făcut. O să iau masa cu tine. Mă mai primeşti înapoi?
Credeţi că puteam să o refuz cu ceva? Eram chiar fericit că încep un nou trimestru cu mai multe şanse.
Ajuns în cameră, am scris ore în şir despre tot ce simţeam. Umplusem stiloul de vreo două, trei ori şi uitasem să mai pun capacul la călimară. Marius povestea lângă mine despre bătăile lui cu ţiganii din cartierul în care locuia. Mimând o parare, atinse călimara cu palma şi împrăştie cerneala peste tot. Faţa de masă arăta acum ca o hartă în care continentele erau de un albastru-indigo. Faţa lui împrumută din acele culori.
- Asta îmi lipsea....De unde Doamne iartă-mă fac eu rost de bani să cumpăr altă faţă de masă?
- E şi vina mea, i-am zis. O s-o plătim pe din două.
- Aici trăim ca fraţii aşa că pun şi eu o parte, zise Nicu.
- Cotizez şi eu, spuse Mihai căutând banii prin portofel.
- Mă bag şi eu, continuă Ionuţ.
- Vezi? Hai să vedem şi partea bună a lucrurilor! Mâine o să ieşi în oraş să cumperi o faţă de masă nouă şi faină care o să facă această cameră să arate mai altfel decât celelalte.
- Normal că vom pune bani şi o să iei şi o boaşcă de rachiu ordinar cu care o să ne îmbătăm ca porcii. Faţa de masă trebuie udată, nu?
Am anunţat pedagoga de incident şi ne-am culcat aşteptând ziua următoare în care aveam să ne turtim de băutură, dar n-a fost aşa.
Marius s-a gândit că nu e corect să ia bani de la prieteni pentru pozna lui, aşa că în loc de o faţă de masă nouă, ne trezirăm cu una luată de pe o terasă restaurant. Pe mijloc avea două iniţiale încârligate între ele iar pe margini scria clar”Restaurantul Mureşul”.
N-am mai avut timp să o ascundem că a apărut grăsanca pe uşă.
- Ce e asta?
- E o chestie textilă care acoperă mobilierul vechi şi mucegăit din cameră. Până la vârsta dumneavoastră poate că ar fi trebuit să aflaţi.
- Taci negrule…! De unde o aveţi?
- A adus-o vântul.
Nu suporta bădărănia mea aşa că i-am simţit toate inele cum vor să-mi intre prin buză.
Mă plesnise peste gură şi eram plin de sânge.
Speriată şi enervată din cale afară că-şi pierduse cumpătul, bătu cu pumnul în masă şi zise:
- Până aici! Tovarăşe Lefter, dumneata mergi cu mine să dai explicaţii organelor de miliţie.
L-a prins de încheitură şi a ieşit cu el pe poartă.
A ajuns înapoi după câteva ore cu palmele umflate şi descălţându-se cu greu ne rugă să-i udăm un prosop cu apă rece.
- M-au bătut cu bastonul la palme şi la tălpi...şi le-am scris tot adevărul în declaraţie. Fiindcă nu am încă 18 ani, mi-au dat drumul, dar voi fi externat. La omul sărac nu trag banii niciodată ci doar belelele.
Ne-am gândit în fel şi chip cum să facem rost lunar de banii de gazdă şi în final am ajuns cu toţii la concluzia că singura cale era să renunţe la bonurile de masă şi să plătească din bursă cazarea.
- De mâncat o să mănânci de la noi. Sunt destule mimoze care nu servesc cina, dimineaţa putem să mai cerem o porţie suplimentară de ceai, cu două eugenii şi un iaurt treci cu bine până la prânz şi uite aşa, prin rotaţie îţi vom da bonurile noastre. Nu-ţi fie teama!
O scoatem la capăt.
Marius lăcrima. Poate că de durere, poate fiindcă ne avea pe noi
Oricât de grozavi ne credeam, până la urmă nu eram decât nişte copii rămaşi la îndemâna sorţii.

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Dec 11, 2011 2:29 am, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Noi 03, 2010 10:56 pm  Marioara Visan

Chiar crezi ca nu te observa Raul? Eu inclin sa cred ca ii placea joaca ta.Cat priveste Creatza lui Liviu..., inca nu a terminat de povestit Liviu despre Creatza, nu-i asa? Abia astept sa citesc episodul urmator.


comentez cu Mara...vreau să îți încununez creația, Liviu, cu un videopoem care se pare că se potrivește...are valoare sentimentală...e primul , din lungul șir creat pentru mine de Blue...har și inspirație să ai...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Noi 03, 2010 9:59 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Mă cucereşte lectura de fiecare dată. Ai stofă de povestitor..e un stil fain, curgător. Cât despre Creaţa, ce să zic? Am avut şi eu una în liceu şi de câte ori intra în clasă mă ascundeam să nu mă vadă. Îmi plăcea s-o privesc, s-o admir, dar fără să mă observe ea. Eram curajos tare Smile

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Noi 03, 2010 12:23 am  liviu miron

Schimbările asemeni grijilor nu vin niciodată singure.
Dispăruse toată culoarea toamnei şi peste tot era alb. Devenisem mici puncte mişcătoare într-o lume care părea că abia începe să se definească aşa cum o poezie dă să se nască pe o foaie de hârtie goală. Gerul încremenise vântul dincolo de pădure. Pomii stăteau nemişcaţi trăindu-şi tăcuţi apăsarea zăpezilor de pe ram. Cerul de un gri spălăcit părea să coboare cu toată apăsarea sa, tot mai mult spre pământ.
Îmi căutam banca dând cu mâneca hainei în stânga şi-n dreapta să pot îndepărta neaua care o acoperea. Era locul meu şi mă întorsesem acolo pentru a mă regăsi.
Aşezat pe acea scândură îngheţată, îi lăsam răceala să-mi intre în corp şi speram să mă pot îmbolnăvi ca să pot rămâne singur în pat.
Atmosfera din clasă mi se părea tot mai apăsătoare. Parcă nu mai eram noi, parcă eram bieţi actori care caută să-şi spună rolul cât mai perfect în faţa lumii ca mai apoi să ne ascundem după cortina sufletului şi să ne plângem neputinţele.
Toţi îmi spuneau să nu mai fiu timid, dar niciunul nu mă învăţa cum să mă schimb.
Poate mă obişnuisem să -mi petrec timpul în umbra altora, poate că mi-era destul de comod să mă ştiu neînsemnat pentru ceilalţi din jur, dar în acea zi toată rutina îmi crea suferinţă.
Trebuia să mă schimb, voiam să aflu cine sunt, cum sunt perceput şi dacă am dreptul la propria mea poveste de iubire.
Ţineam ochii strânşi şi totuşi lumina se colora văzului meu aşa cum dorea. Cum ar fi o lume fără vedere? Cum ne-am percepe? Cum am fi toţi?
Multe iau forme nebănuite în mintea noastră şi mintea vede în jur prin felul său.
Nu de ochi e nevoie să vezi aşa cum e lumea, ci de un dram de suflet.
Nepăsarea ne şterge din peisaj şi neiubirea ne transformă în umbre.
Mă gândeam în acele momente că lumea e împărţită în unii care visează şi în alţii care ştiu să construiască visele prin propriile forţe.
Visul meu se zbătea printre gene, ca un fluture care a fost atins de un deget. Fără acel praf special de pe aripi născut din frământarea de stele, nu puteam să cunosc nimic despre zbor.
Poate că mă născusem să fac figuraţie într-un decor destul de sărac şi neînsemnat în poveste.
E drama multora şi poate că era necesar să mă învăţ cu propria soartă şi să o accept aşa cum era ea.
Din spatele meu se apropiau scârţâind prin zăpadă paşi repezi.
- Aici erai?
- Nu m-am ascuns, i-am răspuns prins de gândurile mele, dar cred că aşa m-am născut...puţin invizibil.
Erjika zâmbi înţelegător apoi prinzându-mă de mână mă întrebă:
- Câte fete te-au mai invitat până acum la un film? Dacă nu-s prima te rog să mă minţi!
- Cine crezi tu că are ochi pt mine?
- Eşti prea negru să fii străveziu...ia zi, iar te-ai certat cu Creaţa ta?
Nu ştiam să mă cert. Ar fi însemnat să lupt pentru ceea ce vreau. Mă ascundeam şi îmi plângeam singur de milă sperând să mi se întâmple o minune în care nici măcar nu credeam, dar o aşteptam ca un copil care visează câte în lună şi stele.
Am coborât de pe piedestalul meu improvizat şi am mers cu Erjika în oraş.

Păşeam rar şi tăcut cuprins de o ciudată deznădejde şi tăcea şi ea cumva să nu mă supere mai rău sau poate că era ocupată de anumite frământări care-mi scăpau în acele momente.
Era o coadă măricică la casa de bilete aşa că am rugat-o să mă aştepte alături, la cofetăria Libelula.
I-am strecurat 10 lei în palmă şi i-am zis să-şi comande un Doboş.
- Tu dai filmul, eu dau prăjitura.
A încercat să riposteze cumva, dar văzând că nu are cu cine discuta, a cedat şi ne-am despărţit pe trotuar.
La rând la bilete părea adunat tot tineretul de prin oraş. Eram mulţi şi mă întrebam de unde apăruseră atâtea persoane fiindcă eu nu prea-i vedeam pe stradă sau prin parc.
Pe un afiş în mărime naturală doi adolescenţi cam de aceeaşi vârstă cu noi păreau să-mi facă din ochi.
"Mica romanţă" - aşa se numea filmul pe care urma să-l vedem şi ceva mă făcea să cred că nu întâmplător Erjika mă scosese în lume.
A durat cam o jumătate de oră să ajung să cumpăr biletele mult aşteptate.
Ea ieşise din cofetărie şi se uita la mine cum mă înghesui între barele care trebuiau să traseze un rând, cu banii pregătiţi deja, ţinându-i în mână deasupra capului şi împingându-mă spre casă, ca nu cumva să fiu scos de la coadă.
Nu înţelgeam de ce trebuia să ne îmbulzim dar îmi doream să ajung mai repede la casă.
Într-un final am ieşit mototolit şi roşu la faţă dar glorios, cu două bilete în palma strânsă.
Ea m-a mângâiat pe obraz încurajator chiţcăind un fel de bravo.
Nu mai conta că aveam locuri într-un colţ de sală, undeva mult în spate, unde lumea care stătea în picioare comenta revoltată deranjând pe cei care voiau să se lase cuprinşi de acţiunea filmului la care veniseră cu mare drag.
Eram atent la toate detaliile poveştii.
Doi tineri din lumi şi culturi diferite se întâlnesc la Paris.
Ea, prototipul copilului american, mergea alături de mama actriţă prin lume, uitase ce mai înseamnă acasă, schimbase deja doi taţi iar unui al treilea destul de în vârstă faţă de mamă, îi spunea pe numele mic-Richard, dar nu din teribilism sau din impoliteţe, ci fiindcă se temea că-l va pierde şi pe acesta şi nu voia să se mai ataşeze prea mult de teamă să nu sufere iar la despărţire.
"E mai usor să pierzi un Richard decât un tată", spunea Diane Lane cu un surâs inconfundabil care m-a făcut pe mai târziu să-i urmăeresc cariera întreagă.
El, un tânăr visător deştept dar din lumea de jos a societăţii franceze, fiu de taximetrist, spera să câştige la cursele de cai, dar avea nevoie de un adult care să parieze în locul său.
Aşa îl cunoaşte pe Marcel, un bătrân care fura din buzunare şi dăruia vise pe gratis.
El le vorbeşte de Verona, de un pod al suspinelor pe sub care, dacă treceai sărutându-te într-o gondolă atunci când băteau clopotele seara la asfinţit, aveai să rămâi nedespărţit de persoana aceea, sau măcar o puteai păstra toată viaţa în suflet şi-n amintiri.
Urmăream scenele cum se consumă şi pricepeam dintr-o dată că în mâinile mele stă soarta, că pot să visez aşa cum vreau eu, că e nevoie de puţină nebunie amestecată cu un dram de curaj pentru a avea propria poveste, că o puteam scrie după bunul plac şi trăi în realitate, înţelegeam că frica imi tot paraliza toate acţiunile care urmau să mă definească şi în acele momente îmi juram să mă schimb.
Erjika plângea pe ascuns, dar lacrimile ei străluceau în lumina proiectoarelor din sală ca licuricii care se odihnesc pe trunchiuri retezate de copaci.

- Oare ce o măcina? mă întrebam curios, făcându-mă că nu observ trăirile ei.
Am urmărit filmul cu mult interes şi parcă înţelegeam cam cum stă treaba cu viaţa.
Finalul nu fusese spectaculos. Cei doi se despart, fiindcă aşa le era lăsat, dar intuiam speranţa încolţită în ei şi credinţa că se vor întâlni altă dată, când soarta avea să le fie mai favorabilă, când n-aveau să mai depindă de ce vor părinţii de la ei şi le visam o altă poveste.
Nu ştiu când a trecut o oră şi jumătate.
Erjika stătuse o parte din film cu capul sprijinit de mâna cu care o cuprinsesem. La un moment dat îşi mişcase obrazul de palma mea de parcă m-ar fi îndemnat să o mângâi. Mă gândeam că aşa trăieşte ea filmul.
După vizionare am pornit spre căminul internat pe ocolite, plimbându-ne prin parc.
Făceam bulgări de nea şi-i aruncam jertfă în Mureş.
Poticnindu-se la fiecare cuvânt Erjika încerca să-mi vorbească de ea.
- Ştii? M-am gândit mult la vorbele tale în ultima vreme şi uite aşa am cunoscut un băiat.
- E frumos? E înalt? Încercam eu să o încurc şi mai mult.
- Nu.... E aşa cumva...ca şi tine. Pare de treabă şi e sincer îndrăgotit de persoana mea.
M-a umplut de bileţele săptămâna asta şi mă presează să-i dau un răspuns, să ştie dacă are vreo şansă. M-a întrebat şi despre tine şi n-am ştiut ce să-i spun...de asta am zis că e corect să discutăm doar noi doi pentru început.
Nu cred că te mai pot ajuta în jocul tău de-a iubirea, doar ca s-o faci geloasă pe Creaţa.
De mâine va trebui să găseşti pe altcineva, dar asta nu înseamnă că n-o să rămânem prieteni.
- Te înţeleg şi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi. Odată şi-odată trebuia să punem punct acestei şarade.
- Nu vreau să mă înţelegi greşit, dar nu mai putem continua în minciună.
Îmi vorbea destul de ciudat de parcă simţea că pierde ceva mult mai important.
Nu puteam să mă gândesc la ce simţea în acele momente căci eu însumi eram ocupat să-mi plâng de milă. Când vine un necaz, nu vine niciodată singur. Cine eram eu să o pot ţine legată lângă mine? Ar fi trebuit să mă bucur pentru ea, dar golul ce avea să –mi crească în inimă, mă făcea să mă simt atât de inert, plutind pe o mare de griji şi nelinişti.
Mă ţinea de mâini scuturânu-le uşor de parcă ar fi vrut să o rog să rămână cu mine, dar dacă mintea mea percepea iar denaturat lucrurile şi visam la cai verzi pe pereţi?
Am luat-o în braţe şi am strâns-o cât am putut.
- Mă bucur pentru tine, i-am zis cu glas sugrumat. Poate că în sfârşit norocul o să-ţi surâdă şi o să fie cum vrei tu. Poate că el va reuşi să te facă să simţi fericirea la care visezi.
Să nu-l minţi, dar nici să nu-i spui dintr-o dată povestea întreagă despre tine. Poate că nu e pregătit să-ţi ducă în cârcă poverile toate, dar n-ar fi prea rău dacă el va reuşi să te înţeleagă şi să treacă peste toate doar fiindcă te iubeşte cu adevărat. Dacă eu am reuşit, o să poată şi el că doar aşa se laudă, nu? Te iubeşte şi e de ajuns ca să se lupte cu o lume întregă ca să te aibă.
Ea plângea pe umărul meu, iar eu nu-i dădeam drumul din braţe de frică să nu mă vadă. Poate că începuse să ningă sau poate că îmi scăpase şi mie o lacrimă din cauza plânsului ei.
Eram sincer în tot ce-i spuneam şi mă miram de unde îmi vin atâtea cuvinte de-odată legate în fraze coerente. Eram prietenul ei, nu un iubit oarecare. Indiferent de ceea ce simţeam în acele momente, îi doream tot binele din lume şi dacă eu încurcam drumul ei spre fericire, tot eu trebuia să fiu acela care avea să se dea deoparte.
- O să rămânem prieteni dacă el o să accepte, i-am zis, cu toate că puţini pot să creadă că între persoane de sex diferit pot exista şi astfel de relaţii.
- Mereu o să rămânem prieteni, îmi zicea printre sughiţuri. Ştii seara când am dansat amândoi?
Pe banca aceea ruptă, mă gândeam cum să închei socotelile cu lumea şi ai apărut tu.
Cumva trăiesc şi datorită ţie. Nu mai vedeam rostul meu pe pământ, totul devenise prea sumbru şi totuşi uite, azi soarele a reapărut şi pe străduţa mea.
O mângâiam şi încercam s-o contrazic gândind că spune prostii.
- Nici tu nu ştii prea multe, dar poate că e mai bine aşa. Dacă o iubeşti cu adevărat pe Creaţa să lupţi pentru ea, să-i spui tot ce simţi sau dacă te minţi, e mai bine s-o uiţi şi să o iei de la capăt cu alta, aşa cum fac eu. Toţi merităm câte o şansă şi toţi trebuie să ne trăim viaţa aşa, după cum simţim.
I-am şters lacrimile de pe obraz iar ea mă mângâia.
- Acum să mergem acasă şi vreau să râzi, fiindcă nu te măriţi şi nici nu eşti dusă la moarte. Eu n-am să plec nicăieri, aşa că ai să vezi că nimic n-o să se schimbe în rău. O să ne vedem mai puţin, dar o să-ţi fie mai bine în braţele lui, că doar te iubeşte....şi-ai să săruţi cu-adevărat nu numai din joacă.
- Ce copil poţi să fii uneori, îmi aruncă ea în spate cinci vorbe care mă puseseră pe gâduri.
Ne-am întors în tăcere aşa cum plecasem pe porţi.
Prin curte, un tip cam ca mine la trup ne privea pe furiş.
- El e cel de care-ţi vorbeam, mi-a zis precipitat Erjika.
- De mâine se mergi la el că eu nu te mai vreau, am răcnit ca un nebun să fiu auzit de cine voiam.
Ea mă privea nedumerită încercând să priceapă ce vreau să fac.
M-am întors către ea şi i-am făcut cu ochiul.
- Ai iarăşi viaţa în propriile mâini şi te dezleg de tot ce te-a ţinut legată de mine, i-am şoptit ca un descândec prin care o readuceam la viaţă.
- Eşti un copil şi nu mai am atâta răbdare să te aştept ca să creşti.
Îmi trase o palmă cu sete de parcă aşa trebuia să plătesc pentru alegerea mea.
În timp ce ţineam mâna rece pe obrazul care voia să se crape, ea plecase la el şi-l luase de braţ ca să pot pricepe că deja a ales.
Rămăsesem în mijlocul lumii la fel cum apărusem, singur şi confuz căutând să pricep cum să trec peste toată durerea care mă încerca la fiecare pas spre maturitate.
Unii râdeau ca la un spectacol de comedie, alţii treceau nepăsători văzându-şi de propriile giji.
Creaţa veni ca din greşeală pe lângă mine şi mă întrebă în şoaptă dacă e adevărat ce aflase.
Sini venise şi ea şi era curioasă de cele întâmplate.
Nu ştiam ce să le spun şi-am fugit fără să scot un cuvânt, răsturnându-mă în pat unde am plâns pe ascuns.
Am visat în acea seară cavaleri medievali.
Părea că asist la un ritual secret prin care un ins oarecare reuşea să intre în rândurile nobilimii.
Nu erau de ajuns toate faptele lui de până atunci, nici credinţa în bine care-i coordona toată viaţa. Trebuia pălmuit de cel care îl înobila şi mai mult decât atât, trebuia să înţeleagă că are multe de suferit pentru a fi demn de titlul la care râvnise.
Când m-am trezit dimineaţă, parcă nu mai eram copil şi cu zâmbetul sincer pe buze am mulţumit pentru că sunt ceea ce sunt, am luat cotorul de la biletul de film şi l-am lipit pe carneţelul meu secret, aşa cum făceam cu toţii odinioară şi am scris dedesupt cu litere mici şi zgârcite ca mine:
„Preţul pentru un vis”....şi pe biletul albastru ca cerul din zori scria mic dar destul de citeţ:
“ şase lei- a se păstra pentru control”
Cum să nu începi încă o zi doar zâmbind?


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Sam Dec 10, 2011 11:58 pm, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 02, 2010 12:30 am  Dorina Ciocan

study

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 01, 2010 8:01 am  liviu miron

Sini privea cum apa se zbătea de marginile strâmte ale fântânii arteziene din spatele şcolii, cum frunze moarte colorau în jur speranţe scufundate-n nepăsare. Vântul sufla a iarnă şi pe cerul de plumb izvorau de pretutindeni acei doi ochi albaştri.
Oare iubea cu adevărat sau singurătatea care o sugruma îi crea iluzii?
De ce nu era şi ea privită aşa cum se privesc îndrăgostiţii de-i vedea pe stradă? se tot întreba mirată de ochii lui care păreau că o evită cu o sfială de neînţeles?
Uneori ar fi vrut să-l prindă de mânecă, să-l scuture niţel şi să îi spună în faţă:
- Băiete te iubesc...ce spui de asta?
...Dar îi era frică şi nu putea concepe să pice de proastă în faţa nimănui.
El trebuia să facă primul pas.
- Oare mă vede? Oare ce îi mai trebuie poveştii noastre să înceapă?
Era singură scriind cu degetul arătător un vers numai al lor pe oglinda apei ce tremura înfiorată de sentimentele ei. Şi-ar fi dorit să fie înţeleasă, să-i fie dragă, să stea la el în braţe şi el să o strângă tare, să o sărute şi să o păstreze în suflet ca pe o comoară...El însă nu părea să aibă ochi şi pentru ea, iar ea ...era prea mândră să se arate interesată de o iubire neîmpărtăşită.
Oftă a neputinţă lung plimbând pe luciul apei o frunză ce semăna cu o corabie pierdută în ocean.
- Oare nu am trăit destul ca să pot şti ce e iubirea? Oare fericirea e destulă ca să ajungă să se împartă la toţi sau au parte de ea doar cei care au curajul să întindă mâna şi să ia?
Toamna de anul ăsta părea mai specială. Avea atâta timp să o trăiască, să-i poarte mantia uscată din frunzele multicolore, să-i admire întreaga paletă, să-i guste tristeţea, să-şi ascundă lacrimile după stropii de ploaie, să-i cânte singurătăţile....
M-am apropiat de ea şi i-am pus o mână pe umăr.
- Te deranjez?
- Ia loc lângă mine şi spune-mi ce-ţi face Creaţa?
- Face ce ştie ea mai bine... mă face să sufăr...dar poate-i spui…!
- Stai liniştit că mă cunoşti...! Pe cine a mai cucerit?
- Mihai pare să fie-nscris pe lista câştigătorilor de săptămâna asta.
Fata părea că se sufocă, dar nu schiţa niciun gest care să o trădeze.
- Nu poţi avea încredere nici în cei care se auto proclamă prietenii tăi. Ce dracu îi mai trebuia şi el pe lista aia mare? ...şi în acele momente înţelegea greşeala pe care o făcuse povestindu-i tocmai Creţei despre iubirea sa de taină.
Îşi prinse braţele de gâtul meu şi se lăsă spânzurată a neputinţă.
Tăceam urând cuvintele vinovate de tristeţea prietenei mele cele mai de suflet, dar văzând-o cum suferă, am mângâiat-o pe obraz foarte uşor apoi strângând-o lângă mine am rugat-o în şoaptă:
- Să nu plângi...nu şi tu! Promit că am să vorbesc cu el... o să-i spun cât eşti de minunată, că îl iubeşti şi-o să-nţeleagă că e mai bine să fie lângă tine decât să sufere din pricina capriciilor unei creţe.
Sini îşi ascundea durerea după frunzele moarte, în timp ce ochii ăia doi nefiresc de albaştri se deşirau pe cer ca doi nori ce se scurg în înalturi. O lacrimă o împiedica să vadă clar tot ce o înconjra.
- Cât e de jalnic, se gândea ea analizându-l pe Mihai. Poate că nu mă vrea, fiindcă nici nu mă poate merita.Un copil care visează fuste, un copil care are cel mai frumos zâmbet şi cei mai albaştri ochi din lume...
- Nu mai visa dacă ţi-e greu! îi spuneam, trezeşte-te şi fii iar tu, fata cu privirile de gheaţă! dar era prea târziu pentru ea...deja era pierdută prin gânduri, rătăcită în hâţişul unei mari iubiri în care numai ea pusese suflet.
Din curta şcolii se auzea o melodie cunoscută. Un grup de tineri fredona cântecul abia compus cu o săptămână în urmă de Sini.
Tinereţea râdea de toţi. Iubiri trecătoare răneau tot mai multe inimi şi prietenii se desfăceau ca frunzele veştejite ce cad de pe pomi.
" E toamnă, cum n-am înţeles că totul s-a sfârşit?”
- Măcar prin vers să -şi aducă aminte de mine, gândea Sini.... Să mă cânte şi să-i rămân odată cu rima ,măcar pe buze, ca un sărut...
"şi toamnă e-n sufletul meu, de parcă totul a pierit…."
- V-aţi sărutat măcar o dată?
- O singură dată…Stăteam cocoţată pe geam şi cântam cu voce tare melodia pe care tocmai o auzi. El era în camera de dedesupt şi asculta cum mă chinuia talentul.
Nu ştiu ce-mi venise, dar în ziua aceea făceam avioane din hârtie şi le aruncam pe fereastră să văd care din ele ştiau să facă volte mai interesante. Pe o foaie am scris “te iubesc”, am construit un avion cochet şi l-am aruncat după ce l-am sărutat în prealabil. Vântul l-a dus la fereastra lui. Ceva anume l-a îndemnat să-l desfacă şi să citească ce-am scris. Îmi era ruşine şi în acelaşi timp simţeam nevoia de aer. Am ieşit în parc şi el a coborât după mine.
Trecuse sfântul Neculai şi eu nu-i dădusem niciun cadou cu toate că purtam cu mine o păpuşică haioasă cu un fotbalist ciufulit şi nostim ca el.
- Tu te jucai cu avioanele?
- Eu, i-am răspuns.
- Atunci ăsta e al tău. La cine trebuia să aterizeze?
- Secret…
- Pot să-l păstrez?
- E doar o hârtie.
- Mie îmi pare o declaratie.
- Ţi se pare. Şi atunci l-am scos pe “Mihăiţă ciufulici” din sarafan şi i l-am întins.
Ăsta e sigur pentru tine.
- Eu ce pot să-ţi dau în loc, fiindcă nu am nimic la mine?
- Eşti băiat mare…ia gândeşte-te un pic!
Atunci m-a sărutat…scurt, repede şi fără implicaţie emoţională.N-a fost ceva special, dar mi-a plăcut. Credeam că e primul nostru pas, dar se vede treaba că m-am înşelat.
I-am povestit Creţei toate astea. Zicea că n-ar fi în stare să ia vreodată iubitul unei prietene. Acum mă întreb dacă mă consideră prietena ei sau au fost doar vorbe cu care să alunge monotonia unei seri lungi de toamnă.
Începe să nu-mi mai placă fata asta. E prefăcută Gonzales, nu e ca noi. Ţie de ce îţi place?
- Nici eu nu mai ştiu…. Poate fiindcă a fost prima care mi-a vorbit, prima fată care mi-a făcut confidenţe, prima care m-a sărutat chiar dacă numai pe obraji….E mai mult decât nimic, poate de aia.
- Şi Erjika?
- Crezi că una ca ea ar putea să se încurce cu mine? E doar o joacă prin care o ofticăm pe Creaţa, o joacă nevinovată care ne place la amândoi şi din care eu învăţ să nu mai fiu aşa de timid.
- Şi dacă Erjika te-ar plăcea cu adevărat?
- Ar trebui să o plac şi eu, dar asta nu se va întâmpla niciodată.
- Nu cumva te dai mare?
- O iubesc pe Creaţa…sunt un prost, cum aş putea să mă dau mare cu aşa ceva?
Sini râdea. Mă ciufuli în felul ei specific şi ridicându-se de pe marginea fântânii mă invită la masă.
- Trebuie să mergem…e târziu şi nu putem rata macaroanele cu mac. Am eu zahăr, aşa că vor fi bune în seara asta…Să mai spunem noi că viaţa asta nu e dulce….







Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Sam Dec 10, 2011 11:39 pm, editata de 4 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 31, 2010 10:12 am  liviu miron

Didi am ramas placut surprins de amplul tau comentariu care pe undeva pune in umbra insasi postarea. Asa cum bine ai sesizat incerc sa incropesc mici capitole care sa releve jurnalul unui derbedeu. Raul, iti multumesc si tie de trecere si de gandul incurajator, insa eu nu uit niciodata ca pt adevarata arta trebuie sacrificii si multa truda, pe cand eu doar va relev pagini simple de jurnal, in putinul meu timp liber. Daca place , ma bucura, daca nu, pe cine sa deranjeze?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 31, 2010 6:52 am  Didina Sava

Pai...eu cred ca aceste fractiuni sunt capitolele unei bucati narative mai mai ample cheers lol!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 31, 2010 6:20 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Te-ai gândit să scrii proză mai lungă? O nuvelă ceva...cred că ţi-ar ieşi super.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 31, 2010 2:19 am  Didina Sava

Cu talent si emotie sunt descrise aici degringolada si tortura sufleteasca a tanarului indragostit fara speranta.Abil este povestit acest "menaje a troix " (Creata,eroul naratiunii si Erjika) .Spun "menaje a troix" desi este impropriu lipsindu-i stadiul faptic ,dar care are urzite toate coordonatele mintale ale unei increngaturi psihologice ce sugereaza echivocul sentimental .De fapt toate aceste personaje sunt legate intre ele prin sentimente de iubire profunda si pura care se devoaleaza la Creata prin efuziuni de gelozie conturate in indicatii precise" E duşmanca mea, Gonzalesss…şi s-ul acela şuierat prelung ca un vânt în pustie, prevestea golul ce avea să se aştearnă definitiv între noi. Te rog eu frumos, renunţă la ea şi alege pe oricare alta. Nu mă fă şi tu să sufăr mai mult decât pot să duc.".ErjiKa si ea penduleaza derutant pe firul metalic al dualismului sentimental" Mă derutau mângâierile ei de pe urmă, când Creaţa trecea de noi şi reveneam la normal.Abia de avea putere să-şi dezlipească mâinile de pe faţa mea" manifestat insa subtil si intempestiv ,cu senzualitate prin atitudini concupiscente.Dar Creata doreste dragostea platonica a eroului ,vrea asigurarea fidelitatii sufletesti a lui,intuind ca imbratisarile voluptoase ale ErjiKai pot la un moment dat sa rapeasca si sufletul eroului.Personajul principal e crimpotit intre iubirea spiritualizata pentru Creata si cutremurul trupesc resimtit la manifestarile erotice explicite ale Erjikai.Mi-a placut cum ai reusit sa zugravesti tensiunile emotionale si ai descris echilibrul in acest ghem sentimental ,din care eroul iese sufocat ,chiar alienat prin declaratia din preambulul narativ:"Vi s-a-ntâmplat vreodată să nu vă mai pese de voi, să nu mai conteze cum curge viaţa, să trăiţi din inerţie de pe o zi pe alta fără să vă mai gândiţi la ce a fost,"

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Dum Oct 31, 2010 9:19 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 31, 2010 12:32 am  liviu miron

Vi s-a-ntâmplat vreodată să nu vă mai pese de voi, să nu mai conteze cum curge viaţa, să trăiţi din inerţie de pe o zi pe alta fără să vă mai gândiţi la ce a fost, să nu mai conteze ce va fi, să călcaţi nepăsători ca o umbră prin hăţişul timpului, să vă căraţi după voi sufletul aproape ucis, ca pe un camarad de front?....
Aveam timp din belşug, dar părea să nu-mi mai aparţină, devenisem un simplu spectator la tot ce se întâmpla în jur, fără să particip la clădirea propriului destin. Totul se rezuma la şcoală, practică, mâncare şi somn, un ciclu zilnic, monoton şi neimportant care se rostogolea tot mai încet spre o vacanţă ce se lăsa cam mult aşteptată.
Trăirile mele însemnau doar acele mici dureri provocate de informaţiile pe care le primeam zilnic de la prietenele Creţei, care îmi povesteau cu lux de amănunte toată viaţa intimă a ei.
- A fost cu Petruş în oraş. Nebunul n-avea bani la el, dar tot i-a luat păpuşa pe care şi-o dorea. A furat-o…pricepi? şi i-a scris pe talpă AB4... O iubeşte, e clar… şi ea e la fel de topită.
-Ieri, la discotecă, când a început melodia lor preferată, a luat-o pe sus strângând-o tare la piept, s-au rotit toată sala şi nu i-a dat drumul decât atunci când s-a terminat cântecul. Mi-a spus că abia mai respira, dar era fericită....
Creaţa părea că şi-a găsit traiectoria şi trăia la intensitate maximă clipele care o făceau să simtă gustul vieţii. Deveniseră un cuplu şi ca-n orice cuplu, apăruseră şi micile certuri, fiindcă, aşa cum am mai spus, Petruş era un tip, după care fetele întorceau capul, iar el le ajuta să şi-l răsucească de tot, printr-un simplu zâmbet.
Ea devenise geloasă, dar oare cine nu e când iubeşte cu tot sufletul? Îl voia doar al ei şi nu mai suporta să ştie că alesul îi e vânat şi de altele. Se certa pentru el cu toate colegele, chiar devenise puţin paranoică şi într-atât de posesivă, încât încerca să-i dicteze lui Petruş cu cine are voie şi cu cine nu, să vorbească.
Într-una din zile, îi urmăream cu privirea de pe banca mea.
Erau în faţa internatului, lângă intrarea de la fete. Nu desluşeam ce-şi vorbesc, dar Petruş păşea nervos ca un cocoş, gesticulând din mâini şi ea îi striga isterizată. La un moment dat se întoarse şi o lovi peste faţă. Şocul fusese atât de mare pentru. biata Creaţă încât picioarele i se muiaseră şi se pregătea să cadă.
El o prinse de după umeri şi-o luă în braţe. Zbiera disperat la cei din jur să i se aducă apă.
Am sărit ca un arc care fusese prea întins şi se rupsese, dar n-am făcut nici un pas căci cineva mă prinse de mână.
- Nu mai e treaba ta, am auzit, în timp ce în capul meu se derula deja scenariul luptei cu Petruş. Lasă-i pe ei să se descurce! N-o mai poţi ajuta şi cred că nici ea nu mai vrea asta.
Sinceritatea acestui adevăr rostit cu voce tare, mă trezi ca un duş rece de dimineaţă.
- Totul se vede mai limpede de pe margine, continuă Sonia. Te chinui degeaba. Uneori trebuie să recunoşti că n-ai avut noroc, că inima a luat-o pe arătură şi tot ce poţi să faci, e să aştepţi să treacă durerea, apoi să mergi mai departe.
Petruş intră în căminul de fete, cu Creaţa în braţe şi asta în plină zi.
Era interzis băieţilor să facă asta şi se putea lăsa chiar şi cu exmatricularea, dar el era Petruş şi pentru. el se aplicau alte legi.
Priveam aiurea rătăcit prin gânduri şi nu mai ştiam ce să cred. Totul se petrecuse prea repede pentru mintea mea înceată, iar inima abia de-mi mai bătea.
O pierdusem, chiar dacă nu fusese niciodată a mea şi simţeam cu toată tăria că nici nu avea cum să mă fi iubit vreodată.
Nu mă încadram în tiparele băiatului de care să se îndrăgostească una ca ea, iar azi devenise totul foarte limpede.
Trebuia să o uit, dar cum să o fac, dacă toată ziua îmi era în faţa ochilor, cum să fug de ea dacă glasul ei părea că mă cheamă, cum să o ignor, dacă mereu îmi căuta privirea şi râdea ca un copil pus pe şotii ori de câte ori ne intersectam drumurile?
M-am gândit să o încerc, să stau mai mult cu Erjika fiindcă ştiam că nu o suportă, să o las să creadă că sunt şi eu îndrăgostit, că nu-mi mai pasă şi că venise timpul să mergem fiecare pe propriul drum.
A trecut ceva timp până să-mi spună ceva. Cumva refuza să creadă că eu şi acea fată am putea avea ceva în comun, dar sărutările prelungi inventate special pentru privirile ei o derutau şi nu mai ştia cum să reacţioneze.
- E duşmanca mea, Gonzalesss…şi s-ul acela şuierat prelung ca un vânt în pustie prevestea golul ce avea să se aştearnă definitiv între noi. Te rog eu frumos, renunţă la ea şi alege pe oricare alta! Nu mă fă şi tu să sufăr mai mult decât pot să îndur!
Eu zâmbeam ca un tâmp şi nu-i spuneam nimic, sau poate că i-am zis că nu mai contează, că nici ea nu m-a ascultat când a venit vorba de Petruş.
O necăjeam zicându-i că e geloasă tocmai acum când am reuşit şi eu în sfârşit să am o relaţie.
- Dar nu pe ea, te rog…nu pe ea!
Nu mai conta pentru mine şi dacă n-o puteam scoate din suflet, măcar ea să mă uite, chiar dacă trebuia să mă urască. Aveam nevoie să fac ceva, să văd alţi ochi care să mă dezlege printr-un descântec de cea care mă fermecase într-atât.
Erjika era dispusă să-mi facă jocul şi nu vă pot spune de ce. Era chiar bucuroasă să se ştie în tabăra opusă Creţei, aşa cum şi eu mă simţeam mai bine faţă în faţă cu Petruş decât să-i fiu alături.
Din toată şarada asta, măcar am învăţat să sărut.
Erjika era o profesoară desăvârşită şi putea să se prefacă atât de bine, că n-am ştiut niciodată dacă o făcea dintr-un reflex sau se implica uneori sufleteşte. Mă derutau mângâierile ei de pe urmă, când Creaţa trecea de noi şi reveneam la normal.
Abia de avea putere să-şi dezlipească mâinile de pe faţa mea. Mă treceau fiori necunoscuţi pe şira spinării şi pielea mi se făcea ca de găină. Ea mă privea şi nu ştiu ce simţea în acele momente fiindcă eu mă ruşinam şi preferam să ţin ochii închişi, de parcă numai aşa puteam să mă acund. Poate că-i era milă de mine, poate că-şi vedea în ochii mei toată copilăria pierdută prea de timpuriu, poate că se lăsa purtată de val şi visa cu ochii deschişi la o persoană care să-i aparţină, care s-o ierte şi să o dezlege de toate păcatele pe care le trăise până atunci, care să o sărute mai bine ca mine şi care să vrea să-i rămână alături pentru tot restul vieţii.
- Eşti ca un drog, îmi spunea. Creezi dependenţă.
- N-am cum, prafurile alea sunt albe...şi uită-te la mine cum arăt....
- Copil nebun...stai în poală la mine!
Eu o ascultam, îmi aşezam capul pe picioarele ei şi îmi imaginam cât de mult mă iubeşte Creaţa.
În acele momente mă simţeam împăcat cu cel care eram, chiar dacă învăţam să trăiesc în minciună. Nu-mi păsa cine sunt.
Tot ce conta pentru mine, era uitarea care nu mai ştia când să vină.
Vacanţa... Ce multă nevoie aveam de ea, chiar dacă acasă nu mă aştepta nimic bun şi nimeni căruia să-i pese de mine. Era o pauză pentru a afla ce-mi doresc de la viaţă, ce vrea Creaţa să facă şi cât timp îi va lua lui Petruş până să-i cadă în plasa Erjikăi.
Sini mă luă uşor de braţ şi-mi spuse cu naturaleţea ei unică:
- Hai la masă!
Ce bine că e prietena mea, mă gândeam. Alături de ea nu mai trebuia să mă ascund, eram eu însumi cu griji, cu iubiri neîmpărtăşite şi plin de speranţă.
- Mulţumesc.
-Pentru ce, m-a întrebat?
- Pentru că eşti şi ai grijă de mine.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Sam Dec 10, 2011 6:00 am, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 28, 2010 11:50 am  alina stasiuc

sunny

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 28, 2010 11:15 am  liviu miron

ooooaaa

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 11:08 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 25, 2010 10:12 pm  Dorina Ciocan

cu drag...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 25, 2010 8:41 pm  Marioara Visan

Oare de ce ai darul sa ma faci sa ma regasesc in fiecare imagine din povestirile tale filmografice?, Asta poate pentru ca ai atata har incat sa faci oamenii care te citesc sa devina personajele scrierilor tale? Inca o data te felicit, cred in talentul tau si ca o vizionara ce sant( hihihihihi), iti prevad un viitor frumos in ale scrisului.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 25, 2010 11:31 am  liviu miron

///////////

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 11:08 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 24, 2010 9:16 pm  Marioara Visan

Glumeam scumpa, asa sant eu o fire mai sugubeatza, hihihihi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 24, 2010 1:01 pm  alina stasiuc

Mara ...nu stiam la ce te referi.Era vorba de reactia mea la textul lui Liviu.M-a induiosat si mi-a placut.Liviu am stiut eu ca scrii bine si poezie. sunny

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 24, 2010 12:08 pm  Dorina Ciocan

te citesc cu drag...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 24, 2010 4:36 am  Marioara Visan

A, acum vad ca am scris de ce plange Alina, pai uite si tu ce biluta plangacioasa a postat, o fi stiind ea ceva despre tratamentul pentru lipsa de calciu , nu? hihihihihi

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Oct 23, 2010 9:32 pm  liviu miron

uuuuuuuuu

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 11:10 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 19, 2010 11:32 pm  Marioara Visan

Liviu de ce plange Alina? te astept maine, joi 21 oct la casa Pogor,la ora 17, sus in Pod, sa-i tinem pumnii lui Sorin care e invitat sa citeasca din creatia sa la Junimea noua.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 14, 2010 6:58 am  liviu miron

După o seară de dans, am luat masa la cantină, împreună cu Erjika dorind parcă să prelungim clipele magice, la nesfârşit.
Lângă mine stăteau Sini şi Marius, prietenii mei de suflet de care nu mă despărţeam pentru nimic în lume.
Erjika era bine dispusă şi râdea din orice.
Parcă i-ar fi luat locul Creţei şi nu ştiu de ce, lucrul acesta mă deranja într-un mod straniu.
Marius mă privea complice. Mintea lui imagina zeci de scenarii în care eu urma să termin ce începusem într-o altă seară.
Sini era mult mai rezervată ca de obicei şi atitudinea ei lăsa de înţeles că o deranja să fie la aceeaşi masă cu o persoană pe care n-o putea respecta şi despre care avea o părere foarte proastă. Mesteca cu lingura apatic prin farfurie de parcă-şi desena lehamitea în supă.
Înţelegeam că făcusem o greşeală punând alături persoane din lumi diferite. Puteam socializa cu ea, ea ne putea tolera prezenţa, dar Universurile noastre arătau altfel, sau noi vedeam din alte unghiuri drumul pe care mergeam.
Dintre toţi, cum am mai spus, doar Erjika părea să se simtă bine, de parcă descoperise cheia fericirii. Când râdea, părea şi ea un copil. Nu i se mai vedeau liniile adâncite de griji scrijelite pe frunte, iar ochii radiau lumină, o lumină albastră ca apa adâncă a unui lac de munte. Buza inferioară părea să-i cadă uşor, ca un fruct exotic ce se aştepta cules, trimiţându-te cu gândul la imaginea unui copil supărat ce nu-şi primeşte sânul.
Marius îşi plimba privirile pe liniile ei perfecte, amorţind uneori pe zonele care-i stârneau imaginaţia şi cred că se visa alături de ea.
- Mă, tu ai polipi? îl întrerupse Erjika din visare cu o întrebare pusă hotărât, aproape ameninţător.
- Nu, răspunse ca trezit dintr-un vis prea frumos. De ce?
- Fiindcă ai cam început să stai cu gura căscată. Mestecă şi nu mă mai dezbrăca din priviri că o să ţi se facă rău; şi iar pufni în râs chiar dacă gluma era făcută de ea.
Sini se ridică de la masă vizibil supărată, îndepărtând scaunul de sub ea cu un gest brusc, de parcă ar fi spus „până aici”. A privit-o de sus, din picioare, cu dispreţ, dar nu şi-a răcit gura cu nicio remarcă.
Când a ajuns în dreptul meu, mi-a trecut cu mâna prin păr, zburlindu-mă în joacă.
Aşa îşi lua uneori la revedere de la mine.
O priveam cu ochi rugători să mă ierte, iar ea înţelegând, mi-a zis doar atât:
- Ai grijă ce faci!
Marius s-a oferit să o conducă până la uşa internatului.
- Să nu fiţi cuminţi, mi-a zis şi mi-a făcut cu ochiul.
- Nu-i bună mâncarea alături de oricine, zise Erjika ridicându-se de la masă şi ea. Chiar eşti orb dacă nu vezi bine în jurul tău, mi-a zis la ureche sărutându-mi apoi obrazul.
Nu ştiam ce voia să-mi spună.
M-am frământat toată noaptea, dar cuvintele ei nu-şi găseau explicaţie.
Spre dimineaţă, când în sfârşit am adormit, am visat-o pe Sini.
Nu ştiu ce zicea, dar m-am trezit cu imaginea ei în gând.
Zâmbea înţelegător, ca o soţie care-şi primeşte acasă soţul beat criţă.
În visul meu, avea şi ea ochii albaştri şi chiar erau uneori şi-n realitate, de un gri-albăstrui, atunci când erau expuşi unei lumini puternice.
Trebuie să ştiţi că Sini avea cei mai fascinanţi ochi din câţi am văzut.
Când erau verzi, mă scufundam în ei odihnindu-mi sufletul şi regăsindu-mi liniştea , când erau gri, ştiam că o macină dorul de-acasă, sau ceva o supărase.
Ea mă lăsa s-o privesc şi-mi zâmbea abia perceptibil, la fel ca în vis, ca o pisicuţă ce se vrea mângâiată. Avea o voce curată şi compunea melodii. Cântam dese ori cu ea şi vocile noastre se împăcau de parcă s-ar fi cunoscut dinainte de a ne şti.
Uneori scriam amândoi; ea poezii şi eu nuvele răsuflate.
Făceam schimb şi ne citeam unul altuia gândurile.
Semănam în trăiri, dar ne manifestam cu totul pe dos.
Eu, un zbuciumat gălăgios, ea, mai rezervată şi atentă mereu la forma pe care-o dădea cuvintelor ei....
Nu ştiu când m-am îmbrăcat şi-am ajuns în faţa cantinei, dar când a apărut Sini, m-am trezit că o sărut scurt pe buze.
N-o mai făcusem niciodată şi nu ştiu ce-mi venise atunci.
- Ce faci? m-a întrebat revoltată.
O simţisem aproape din cauza visului de peste noapte şi mi-a venit uşor să o mint, spunându-i că mi-a rămas un rest din comportamentul de aseară.
O mână mă bătu aprobator pe umăr.
- Te prinzi mai repede decât mă aşteptam.
Parcă era glasul Erjikăi dar nu-i vedeam chipul.
Nu-nţelegeam nici de ce continua să mă bată cu palma pe umeri. Devenise agasantă şi când să-i spun vreo două vorbe de clacă, glasul acesteia se schimbă şi nu mai era al ei, ci îl auzeam pe Marius.
- Hai, scoală că-i mâine şi ne prinde grăsana în pat!
Grăsana era pedagoga din internat, dar nu-nţelegeam cum ajunsesem iarăşi în pat....
Visasem că visam.
Ce aiureală....


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 12:09 pm, editata de 4 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 13, 2010 3:08 pm  alina stasiuc

Sad sunny

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 13, 2010 8:25 am  liviu miron

Nu mai voiam nimic de la soartă. Îmi prelungeam linia vieţii într-o ceaţă fără sens, împrăştiată pe un tărâm rece şi respingător, unde nu-mi mai găseam locul.
Înţelesesem că nu puteam fi lângă ea decât pe post de papiţoi.
Poate că într-o viată anterioară îi fusesem paj la curte, fiindcă mă pricepeam să nasc râsul din orice. Să nu mă întrebaţi de unde îmi veneau toate replicile şi care era reţeta mea de succes. Aflasem că puteam să mă ascund după un zâmbet şi să mângâi, chiar şi atunci când eu eram cel rănit, iar buna dispoziţie, măcar şi de faţadă, aducea în jur puţină alinare.
Simţeam prin toţi porii că vreau să iubesc, dar în acelaşi timp realizam că nu-mi venise timpul.
Sâmbătele de la discotecă începeau să-mi facă rău.
Intram în sală aproape toată clasa şi parcă formam un întreg, apoi, când o melodie lentă umplea golul dintre noi, cercul se destrăma, iar eu rămâneam de fiecare dată singur.
Ieşeam afară şi mă ascundeam după cantină să pot savura o ţigară în tihnă. Mă cocoţam cu picioarele pe o bancă cu multe scânduri lipsă şi deveneam dintr-o dată monumentul perfect al celor uitaţi de lume.
Niciodată nu mi-a făcut bine fumatul, dar tocmai acel mic rău mi-l doream, pentru a mă sustrage de la gânduri mai negre care mă apăsau. Ajunsesem ţintă acolo şi era cât pe ce să nu observ că locul era ocupat.
Recunoşteam de la spate umerii goi care tresăreau uşor şi parfumul care mă învăluia.
Era Erjika, fata care, cumva, îmi ruinase visul cel mai de preţ. Plângea.
În mod normal, ar fi trebuit să fac stânga împrejur şi să o las în plata Domnului, sau să mă bucur că o văd suferind, dar eu nu puteam fi ca alţii.
Durerea celor din preajmă, mă afecta în mod direct şi m-am trezit lângă ea.
- Ştiu că deranjez, i-am spus, dar totuşi vreau să mă primeşti lângă tine.
- Pleacă Gonzales!
- Şi tu mă alungi? Vrei să-ţi iei revanşa, o întrebam imitând un glas de copil răsfăţat?
Nu mă mai vrei? Hai, ia-mă, îi spuneam teatral, descheindu-mi cămaşa şi dezvelindu-mi muşchii de broască rahitică. Sunt al tău…dar ia-mă o dată, că altfel ajunge dracu` înaintea ta şi mă pierzi!
- De ce vrei să mă vezi supărată mai tare ca acum?
- Fiindcă prefer să privesc la doi ochi care mă-ngheaţă, decât să -i admir cum se topesc.
- Zău că n-am chef să ascult cum te prosteşti.
- Atunci întreabă-mă ce caut aici, că dacă nu, te iau eu la întrebări!
- Bine, zise aranjându-şi părul într-un gest reflex ce trăda plictiseala…ce cauţi aici?
- Venisem să plâng, ca şi tine.
- Tu plângi, mă întrebă sincer mirată, privindu-mă ca un copil dus pentru prima oară la circ şi care vedea un comic de mâna a treia, care coboară de pe scenă pentru a deveni spectator la propriul teatru.
- Încerc tot mai des în ultima vreme, că am auzit de undeva că te eliberează, dar cei ca mine nici să plângă nu sunt în stare…. Poate că nu mi-au crescut îndeajuns plămânii.
- Poate…fiindcă ţi-a crescut inima prea mare şi n-a mai rămas loc şi pentru ei.
- Râzi de mine? am şoptit, aşteptând să-mi dezlege întrebări născute în grabă. Nu pricepeam totuşi ceva. O refuzasem în pat, nu pentru ceea ce credea lumea despre ea, nu pentru că nu mă interesa ca femeie, ci fiindcă inima mea rămăsese la Creaţa.
Mă-nţelesese şi nu mă judeca, dar totuşi mă îndepărtase în mod voit de cea pe care o iubeam. Simţise orgoliul absurd al Creţei şi ştia că voi deveni pentru ea un capitol închis.
- De ce te laşi manipulat de egoismul fetelor Gonzales? continua ea să-mi deschidă ochii cu întrebări ajutătoare, ca o învăţătoare ce vrea să declanşeze în capul elevilor ei declicul spre cunoaştere.
De ce crezi tu că trebuie să te schimbi, într-o lume care nu mai crede în sufletele pure şi care visează doar averi şi trupuri perfecte?
Tu nu eşti Făt –Frumos, nici Zmeu nu poţi să fii cu constituţia asta a ta, îmi zise pufnind-o râsul de comparaţia pe care tocmai o născuse, dar ai ceva la care multora le cam lipseşte şi ai să vezi că o să-ţi întâlneşti perechea potrivită…cândva.
- Cândva, am repetat după ea ca un ecou, de parcă luam parte la un ritual păgân şi acel cuvânt îmi definea în minte un viitor atât de departe încât nu puteam să-l întrevăd şi nici să mai cred în el. Mi se zvârcolea sufletul a neputinţă şi trebuia să ies din starea în care mă adânceam tot mai mult.
- Ştii ce? Nu pot rata două dansuri la rând, i-am zis gândindu-mă că trebuie să-i mulţumesc pentru că încerca oarecum să mă ţină cu ochii deschişi spre soarta care mă pândea din umbră.
Hai să dansăm!
- N-am chef, mi-a răspuns, dar ca să nu las refuzul să se aşeze între noi, am prins-o de mână şi ridicând-o de pe bancă, am dus-o cu mine în lumea care, se pare, că nu ne voia pe niciunul din noi. Se trase puţin îndărăt, dar nu prea tare şi doar preţ de vreo câţiva paşi, apoi, revenindu-i un zâmbet discret pe faţa ei plânsă, mă prinse pe după gât ca un bărbat.
Eram caraghioşi, fiindcă pe tocuri era mai înaltă ca mine şi când am intrat în acea sala de dans, am dat naştere la zeci de zâmbete cârcotaşe.
Pe o meodie italiană, Erjika îşi înlănţui braţele peste umerii mei şi lipindu-şi trupul de mine, îşi începu legănarea pe ritmul lent şi melodios, desenând, în eter, o dulce resemnare.
Capetele noastre se sprijineau unul de altul. Ea închisese ochii şi se visa iubită şi-i închisesem şi eu s-arăt ca n-o să-mi mai pese. Ne-am unduit minute în şir şi nici n-am tresărit când a început o melodie mai specială pentru inima Creţei. „Parice bella comm` me”
Mă simţeam privit de undeva din mulţime, dar eram prea departe de acea lume şi eu şi partenera mea.
Nu ne –am vorbit toată seara.
Plângeam ca pomii crescuţi departe de pădure, legănaţi de vântul deznădejdii, aplecaţi de poveri şi revenind mereu, la fel de fermi pe poziţie, cu fruntea spre stele.
Visele nu ne lăsau să ne târâm fiindcă aveam cerul sub talpă şi-o lume a noastră, un mic Univers mărginit de neîmpliniri, dar cu nucleul încărcat de speranţă.
Mă gândeam la vorbele ei. Chiar dacă nu le credeam, ştiam că nu mă minţise.
Ea se voia iar copil. Mereu îşi dorea să o ia de la capăt. Nu înţelegea cum a ajuns, unde-a ajuns.
Aveam cu toţii o nevoie acută de schimbare şi-aceasta trebuia să apară în vieţile noastre, cu paşi mici, pe o muzică lină.
La sfârşit m-a sărutat apăsat şi prelung, strângându-mă aproape de ea, în văzul tuturor.
Era un fel de-a mulţumi şi… am simţit că nu-mi mai e o străină.
Prezenţa noastră acolo, împreună, stârnise semne de întrebare tuturor.
Devenisem un subiect de bârfă, dar cui îi păsa?
Ea nu mai plângea şi parcă nici eu nu mai eram trist.
În seara aceea găsisem melodia pe care aveam să păşim ca într-un dans pe un ring numai al nostru.
Creaţa rămăsese pe gânduri. Se temea că voi fi al Erjikăi şi că aşa cum era de aşteptat, urma să mă piardă şi ca prieten.
Petruş nu putea accepta (ca ceilalţi dinaintea lui) să-şi împartă cucerirea cu mine.
Cred că-i spuse şi ei direct, fără prea mari ocolişuri şi mai cred că ea acceptase această regulă nouă.
Eram amândoi la o răscruce de drumuri, obligaţi să facem pe plac altora fără să ne mai gândim prea mult la ce ne plăcea nouă cel mai mult.
Ea îl iubea pe Petruş iar eu nu mai voiam să –I fiu confident fiindcă nu mai ştiam cum să o ascult fără să o judec.
Nu mă gândeam la o relaţie cu Erjika fiindcă eram prea diferiţi, dar compania ei mă punea pe picior de egalitate cu Creaţa şi în acele momente chiar îmi era de ajuns.
Dansasem primul meu blues, îi simţisem magia muzicii intrându-mi în inimă şi mă gândeam în acele momente că am deja o amintire pe care o s-o păstrez pentru tot restul vieţii. Mi-aş fi dorit să fi fost un dans cu Creaţa, dar poate că ea ar fi râs şi eu aş fi ratat un moment unic.
Nimeni nu-mi ştia secretul iar eu eram fericit în felul meu cel mai discret posibil.
Nu ştiam să dansez şi totuşi în braţele Erjikăi mă simţisem bărbat.
Se tot lipise de mine şi pe umăr încă-i mai simţeam caldura obrazului.
Mulţi colegi mă priveau admirativ şi se tot întrebau ce găsise la mine mai special o tipă ca ea. Cumva prindeau curaj să creadă în visele lor.
Dacă unul ca mine reuşise să facă faţă unei fete ca Erjika şi ei aveau şanse reale să reuşească.
De multe ori ne complicăm singuri existenţa, punând prea multe întrebări.
Ne cunoaştem prea bine, sau aşa credem şi renunţăm să trăim de frica ridicolului căruia i-am putea cădea pradă.
Câţi dintre noi nu-şi spun că e aiurea să crezi în propriile vise?
Eu vroiam să visez cu ochii deschişi, să am propria poveste şi să-mi fiu propriul erou principal.
Urcam scările păşind înainte şi înapoi, imaginându-mi că sunt Fred Astair.
Ceilalţi râdeau de mine, dar mie nu-mi păsa.
Dansasem blues, deci existam.




Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 12:02 pm, editata de 4 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 11, 2010 11:31 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Smile flower study

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 11, 2010 12:41 am  Marioara Visan

study scratch

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 10, 2010 9:15 am  alina stasiuc

bounce

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 10, 2010 3:14 am  liviu miron

Prin Moldova Sfântul Neculai nu se prea sărbătorea. Era Moş Gerilă şi atât, acolo însă, aveam avantajul că împrumutam toate obiceiurile celor din ţară şi le transformam într-o datină a noastră a tuturor.
Era o seară specială pentru unii, servisem cina şi nu voiam ca monotonia să-şi facă loc printre noi.Epuizasem cam toate bancurile, nimeni nu mai avea chef de povestit, aşa că cineva a venit cu o idee:
- Hai să mergem la fete, să le ducem cadouri! se auzi o voce mai de pe lângă uşă, fiindcă am uitat să vă spun că stăteam cu toţii întinşi în paturile noastre, fumând ca tătarii şi aşteptând parcă să se întâmple ceva.
- Hai, se auziră reacţiile celorlalţi ca un ecou!
- Trebuie să vii în seara asta şi tu, îmi spuse Ionuţ, întinzându-mi mâna să mă ridic din pat.
Îmi plăcea să mă ţin deoparte de necazuri, dar nebunii ăia ştiau să mă prostească, apoi, să fi rămas singur în cameră nu era o obţiune care să mă satisfacă în acea noapte.
Eram încă indecis şi ei, ca să mă facă să-i urmez, începură cu miştourile:
- Vrei să ne torni la grăsancă?
- Te dai bine pe lângă ea să te primească iarăşi la suflet coana Creaţa?
- Ţi-e frică de fete?
- Crezi că te vor pierde prin pat, sau că n-o să te vrea niciuna din ele?
Ridicasem mâinile în sus în semn că mă predau şi mi-am spus în gând că „ce va fi, va fi”.
Prietenii mei descoperiseră un mod facil de a ajunge noaptea în camera fetelor.
Coborau pe perete, ţinându-se de paratrăsnetul clădirii, apoi ele deschideau geamul larg de la cameră pentru a facilita accesul.
Luat de val, m-am trezit ca omul paianjen, coborând pe un zid gri, spre prima mea aventură. Am păşit cu grijă peste geamul imens deschis spre exteriorul clădirii şi sărind, am simţit podeaua sub tălpi şi o mică satisfacţie că ajunsesem cu bine până acolo. A durat puţin până să mă acomodez cu lumina difuză din cameră, fiindcă luna lumina pe jumatate şi se strecura în încăpere prin spatele meu.
Ceilalţi erau deja cuibăriţi prin cearşafuri în timp ce eu orbecăiam ca blegul prin mijlocul camerei.
- Vino mai aproape să vezi ce ţi-a pus moşul în cizmuliţe, se auzi un glas de silfidă, chemându-mă spre capătul celălalt de odaie.
Cu mâinile-n faţă, de parcă jucam "De-a baba oarba", mergeam împiedicându-mă de toate paturile din cale, luându-mi azimutul după dreptunghiul luminos ce contura uşa de la intrare. Când am ajuns destul de aproape, prin firele fine de raze lunare, am zărit o fetişcană goală puşcă înfiptă într-o pereche de cizmuliţe cu toc.
La adăpostul întunericului, faţa mea se prelungea bleagă pe lângă umbre, iar sângele începu să se zbenguie prin artere, umplând toate zonele mai puţin irigate peste zi.
Am încercat să o scald cu o glumă, să-mi ascund emoţiile care puneau stăpânire pe mine:
- Tu esti nuieluşa pe care o primesc?
M-a luat de mână fără să-mi raspundă şi mă conduse până –n culcuşul ei cald, deja pregătit.
În timp ce se descălţa, eu ascultam cum îmi bate inima.
Paturile celorlalţi nu mai scârţâiau, de parcă toţi ciuliseră urechile să audă ce fac.
Le ghiceam respiraţia grea, abia abţinută, venită de sub aşternuturi.
Drăcoaica, în patul căreia ajunsesem, era Erjika, o tipă de anul întâi de la bijuterie…bijuterie şi ea, o persoană dezinhibată care, la fel ca Petruş, era mai mare ca noi.
"Fata cu carneţelul",îi spuneam eu, fiindcă avea un jurnal unde îşi nota toate aventurile pe care le traia cu fel de fel de băieţi şi trebuie să recunosc că mă încerca o anume teamă că voi fi comparat, studiat şi catalogat ca fiind necorespunzător pentru gusturile ei.
Dacă aş fi fost mai bătrân, cu siguranţă m-ar fi păscut un infarct, fiindcă tremuram tot şi o venă de la gât îmi bătea un ritm alert până în amigdale.
Începuse să mă mângâie peste tot şi se împingea în mine într-un fel anume care mă scotea din minţi. N-o să mă credeţi când o să vă spun că, eram mai mult speriat, decât excitat.
Paturile de lângă mine se mişcau în toate părţile, ca la cutremur. Contururi albe de cearşafuri se ridicau şi coborau asemeni pistoanelor unui motor al iubirii.
Pe fundal, chiţcăieli ca de şoareci. Se râdea din orice.
- Auzi mă…? Acum dacă tot îs udă... ce-ar fi să scoţi degetul şi să bagi şi tu ce-mi trebuie....
N-am înţeles de ce toţi izbucniră în râs, de ce Shumy a sărit din pat ca ars şi a plecat val vârtej şi nici de ce eu nu puteam să mă dezbrac.
Eram inhibat de gândurile mele, nu voiam să fiu un alt nume caligrafiat pe un carneţel plin de autografe, visam la o relaţie bazată pe iubire, nu la un joc asistat de mulţi cunoscuţi, ca o gravidă la naştere. Nu mai eram eu şi am simţit nevoia să mă ridic şi să plec după Shumy. Eram la un pas de o mare prostie.
Până la geam, am mers cu mâinile în buzunar, fiindcă umbrele de pe perete îmi scoteau în evidenţă contururi de care mă ruşinam, iar odată ajuns în camera mea, a trebuit să mă culc, fiindcă cel de lângă mine nu avea chef de parlamentat.
A doua zi, toată lumea ştia de fapta mea şi ce mă durea cel mai tare, era faptul că aflase şi Creaţa.
Erjika încropise o mică poveste în care eu cu ea ajunsesem până la capăt.
N-aveam cum să mă apăr, fiindcă fusesem în pat cu ea şi la acea vârstă, câteva minute erau de ajuns pentru a face ca lucrurile să pară adevărate. Numele meu era acum însemnat pe ultima filă din acel carneţel plin de păcate .
Erjika îi flutura sub nas Creţei povestea ei, iar eu nu aveam argumente să o infirm.
Fusesem acolo, intrasem în pat şi avusesem parte de primul preludiu din viaţă. De unde să ştiu că alţii atâta rezistă şi că doar câteva minute le este de ajuns să- şi îndepineacă o dorinţă ascunsă prea mult timp.
- Ce-ai căutat în patul ei?mă întreba Creaţa printre sughiţuri de plans.
Stăteam cu ochii coborâţi în pământ simţind prostia cum mă apasă ca o haină îmbibată de ploi.
Cui îi păsa că n-am vrut să rămân singur în cameră?
Cine să mă creadă că n-am ajuns prea departe, dacă fata se jura că i-a plăcut cum m-am descurcat pentru prima oară în viaţă?
De ce minţea Erjika? fiindcă trebuie să ştiţi că avea un corp la care mulţi dintre noi visau?
De ce eu?
De ce trebuia să plătesc pentru o faptă pe care n-o comisesem până la capăt?
Nu mă durea că minciuna e mai crezută decât întâmplarea reală, nu mă deranja că povestea lui Shumy căzuse tot în spinarea mea, dar sufeream că fiinţa pe care-o iubeam în secret, îşi pierduse încrederea în mine.
Acum devenisem şi eu un băiat ca toţi ceilalţi, care gândeşte cu ce are prin pantaloni.
O uram pe Erjika, mă uram pe mine şi o uram şi pe Creaţa fiindcă mă vedea un nemernic.
De ce minţea Erjika, mă întrebam şi prin somn?
Poate că se întâlnise pentru prima oară cu un refuz, în pofida faptului că arăta cum arăta şi era aşa de curtată, poate că voise să se răzbune pe mine, lovind în orgoliile Creţei, umilind-o în stilul său inconfundabil.
Era construită pentru. a crea vise şi patimi. Ochii ei albastri umbriţi de nişte gene lungi şi perfect puse în valoare de un contur creionat cu măiestrie, ştiau să stârnească imaginaţia şi să nască dorinţe. Avea pielea de o culoare nedefinită. Privită de aproape, era puţin măslinie, dar lumina ce radia dinăuntru îţi crea iluzia că e de un alb pal. Apoi mai era şi felul în care se îmbrăca, lăsând intenţionat să i se zărească sânii imenşi, expuşi ca o marfă în vitrină. Nu prea înaltă, dar bine sculptată, cu muşchi fermi şi bine definiţi de fibre alungite, trădând mult antrenament, cu un picior care ştia să păşească în aşa fel încât să atragă toate privirile trecătorilor, era o ispită de care niciun băiat n-ar fi fugit.
În seara aceea se simţise singură şi dornică de dezlănţuire. Nu prezentam niciun interes pentru ea, eram departe de-a fi genul masculului cu care să se antreneze, dar eram singurul disponibil la o oră aşa de târzie. N-o deranjase că eram inhibat şi lipsit de orice iniţiativă. Ştia ce voia şi mai ales ştia cum să aibă totul. Îi plăcea să domine, să simtă plăcerea, prin mişcări precise. Se încălzise uşor, fără ca eu să fi avut o prea mare contribuţie şi-mi vine să râd acum, că din tot ce-a fost între noi, am rămas doar cu amintirea nărilor ei care se mişcau ca o gură de peşte.
Ce vreţi? De dedesubt, aproape imobilizat de pătura care mă acoperea, mai mult ochii puteam să-i mişc. Poate că a durat ceva până să plec în fugă. Gândurile mele nu mă lăsaseră să ştiu de timp, fiindcă nu trăiam acele clipe. Eram departe, ascuns în cel mai tainic loc din sufletul meu, tremurând de frica unui eşec, de conştientizarea faptului că înşelam, că puteam să devin bărbat cu o femeie pe care n-o cunoşteam, mă temeam că voi fi următoarea victimă a farselor celor de-acolo, mă temeam că poate voiau să râdă cu toţii de mine, înţelegeam că nu sunt pregătit pentru un astfel de pas şi chiar dacă instinctele animalice se treziseră în mine, conştiinţa câştigase teren.
- Ce ai tu, poate obţine oricine, îi aruncase Erjika în faţă Creţei. Gonzales e al meu, urmează Petruş, aşa că ţine-te bine de el.
Dintr-o dată Creaţa înţelegea că nu mai are putere absolută asupra mea şi hotărâse cumva să mă pedepsească. Nu mă durea că o ştiam a altuia, dar nu puteam suporta gândul că mă vedea ca pe un trădător. Renunţasem la ea pentru o tipă căruia nu-i păsa de mine şi în general nu-i păsa de niciun băiat. Cunoscuse jocul de-a mama şi de-a tata încă de la 12 ani. De fapt, aproape că se lăsase violată, pentru a-şi satisface curiozitatea nebună. Băiatul care a avut-o în pat nu împlinise nici el 17 ani şi-o minţise că o iubeşte. Ea l-a crezut, sau şi-a dorit să fie aşa, s-a dăruit fără să se gândească la urmări, a visat că momentele bune vor fi eterne şi-a suferit. Apoi a căutat să se răzbune, culcându-se cu cel mai bun prieten al lui…
Pe la 14 ani, era cunoscută ca tipa cea mai ieftină şi cel mai puţin pretenţioasă.
Da…cerea bani pentru o partidă de sex şi o făcea cu aproape oricine.
Învăţase punctele slabe de la băieţi şi-i dădea gata pe bandă rulantă.
În una din zile, 3 idioţi i-au propus să se culce cu toţi deodată.
N-o mai făcuse, dar acceptase din teribilism. De unde să ştie că va fi victima unor nevoi perverse, că toţi aveau s-o penetreze în acelaşi timp şi prin toate părţile?
Devenise o târfă şi ajunsese să creadă şi ea că nu mai era loc de întors.
Părinţii o alungaseră de acasă şi trăia prin cămine de nefamilişti.
Pentru cazare şi-o lingură de mâncare, plătea cu sexul, iar în zilele în care nu putea face mare lucru, spăla şi călca pentru toţi. Cum mai putea ea să iubească băieţii şi mai ales pe cei care-i erau de o seamă?
Ajunsese la şcoală la noi fiindcă se culcase cu un miliţian care-şi făcuse milă de ea.
Intrase cu pile, dar nu era proastă. Îi plăcea în colectiv, mai ales că toate fetele se temeau de ea şi se recunoşteau inferioare.
Nu putea să se abţină. Băieţii făceau parte din tabietul cotidian. S-a jurat că s-a masturbat o singură dată în viaţă.
- Există iubire? m-a întrebat într-o zi, când un tip i-a trimis un bilet, cerându-i prietenia.
- Eu zic să încerci să afli singură. Nu e târziu să înveţi să te ierţi şi pe tine. Aşa, poate o să-i ierţi şi pe băieţi şi o să înţelegi că cei pe care tu îi vedeai ca pe nişte nătăfleţi, pot să te facă fericită.
N-am urât-o pe Erjika, fiindcă mă uram prea mult pe mine.
După ce i-am aflat povestea, chiar ne vorbeam şi mai învăţam câte ceva unul de la altul.
Amândoi fugisem de-acasă, amândoi eram incapabili să mai iubim, ne aruncam în relaţii doar de dragul experimentărilor şi cu toate astea nu m-a reabilitat în faţa Creţei.
- De ce nu-i spui adevărul? o întrebam indignat.
- Nu pot şi nu vreau, e clar? E cuvântul tău împotriva cuvântului meu. Învaţă şi tu să fii mai convingător. Aşa o să faci primul pas către maturitate. De ce nu ţi-e frică de niciun băiat şi în faţa fetelor tremuri? Mă enervezi că nu eşti slab, dar eşti laş şi nu te încrezi în puterile tale. Dacă aş fi în locul ei şi aş avea de ales între tine şi Petruş, pe tine te-aş alege.
- De ce? am întrebat-o căutând răspunsul odată cu ea.
- Tu poţi să-i oferi şansa unui nou început, o iubeşti şi inima ta, doar pe ea o recunoaşte .
Nu e cea mai cea şi o ştim amândoi, dar e prima care te-a vrut.
O distrezi că eşti amuzant, o asculţi când mai vrea să se plângă, o mângâi fără să te gândeşti la nevoi şi eşti bun, nu fiindcă vrei, ci fiindcă aşa te-ai născut. Chiar dacă ea crede că te-ai culcat cu mine, sunteţi chit. Am eu grijă să păstrez egalitatea şi-o să mă culc şi cu Petruş că să-i arăt cât de mult e iubită.
E tot ce pot face pt mecla asta a ta de copil rătăcit.
Trezeşte-te o dată şi trăieşte-ţi destinul!
- De ce-mi faci toate astea?
- Într-o zi ai să vrei să-mi mulţumeşti, dar n-am să mai fiu aici lângă tine.
Să zicem că vreau să plătesc pentru un serviciu, să zicem că m-a mişcat gestul tău de a-mi sari în ajutor dezinteresat fiind conştient că poţi lua bătaie în locul meu, să mai zicem că ai suferit din pricina mea fiindcă ţi-am distras atenţia de la luptă.
M-aş fi culcat cu tine şi jur că n-aş fi comentat nimic despre neajunsurile tale, fiindcă ştiu că toţi vă temeţi că nu sunteţi suficient de dotaţi şi de buni la pat.
- Eu sunt virgin, i-am mărturisit în şoaptă.
Ea a zâmbit, mi-a făcut cu ochiul apoi m-a întrebat tot în şoaptă:
- Crezi că nu ştiu? Dar nu-mi pasă...nu conta pentru mine experienţa ta... dar ţi-a fost prea teamă.
- Cel mai frică mi-a fost că mă trădez pe mine... O iubesc....
- Şi ea ştie?
. Nu i-am spus, dar aştept să-şi dea seama.
- O să aştepţi mult şi bine.... Fă ceva! E păcat să te pierzi într-o relaţie sortită eşecului.
- Mi-e frică...
- Să ştii că definiţia curajului nu e bazată pe lipsa fricii ci pe lupta cu aceasta. Hai, du-te!
Mai vorbim când o să ai timp de pierdut...


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 11:48 am, editata de 4 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 10, 2010 1:27 am  liviu miron

Alina, ai avut dreptate, la urma erau un lant de repetitii sacaitoare. Multumesc de semn.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Oct 09, 2010 6:06 am  alina stasiuc

nevinovatie

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Oct 09, 2010 2:19 am  liviu miron

Devenisem dependent de ritualul Creţei din fiecare dimineață când ne vedeam.
Mă săruta pe obraji de parcă nu m-ar fi văzut de o viață, mă lua de braț ca pe cealaltă jumătate a ei şi mergeam împreună să servim masa la cantină. După cum v-am mai spus, ne alesesem o masă a noastră din prima zi de şcoală şi chiar dacă ne umbla foamea rău prin ghiozdane, aşteptam să ni se elibereze locul. La acea masă, buna dispoziție începea de la ora 6 dimineața.
Era rece afară şi eu priveam bruma de pe iarbă cum străluceşte ca un praf magic de vise în lumina palidă a unei dimineţi de toamnă. Nu bătea vântul, dar frigul făcea să ţi se contracte toţi muşchii într-un tremur pe care cu greu îl puteai controla.
De obicei era foarte punctuală şi nu mă lăsa să o aştept. Pe când începeam să-mi fac griji, apăru pe uşa dormitorului colega ei de cameră, Sonia. Era singură şi acest lucru mă intriga, fiindcă de regulă veneau amândouă odată. Se apropie de mine, mă salută cu sfială , apoi veni cu propunerea de-a merge împreună la masă.
- Creaţa nu vine?
- Astăzi nu.
- E bolnavă?
- Într-un fel, îmi răspunse destul de evaziv, coborând glasul şi lăsându-mă să-i ghicesc vorbele mai mult după mişcatul buzelor... e îndrăgostită, nu poate mânca şi m-a rugat să nu te las să o aştepţi în zadar şi nici să iei masa ca un pustnic.
Nu mai ştiu dacă am mâncat în acea dimineață, nici cum a fost vremea după aceea, dar îmi amintesc perfect cum a intrat Creaţa în sala de clasă, cum a venit ţintă la mine şi m-a sărutat, ca şi cum nimic nu se schimbase şi mi-a zis imediat, fără să mă mai salute:
- Ai aflat?
- Ce? am întrebat sec.
- Cât sunt de moacă. Iubesc şi tremur toată. Ţie pot să-ţi spun, că eşti prietenul meu cel mai bun.
- Când te-ai lipit? am întrebat-o mai mult ca sa rup şirul ideilor ei care îmi veneau în inimă ca mii de pumnale?
- Aseară în discotecă... Tu nu erai şi eu aveam un chef nebun să mă distrez.
Doamne, ce frumos a fost, nici nu ştiu cum să-ţi povestesc ca să înţelegi ce-am simţit. Mi-a promis că la prânz o să vină la masa noastră. De astăzi vom fi patru. Eu cu el şi tu ai să fii cu Sonia.
-Îl cunosc? întrebam cu durere în suflet ştiind că o pierd înainte să fi fost măcar o clipă a mea?
- E un tip înalt, superb, bine clădit, manierat şi-i ador ochii albaştri. Mă topesc atunci când mă priveşte. Mi-a spus că mă urmăreşte de mult, că mă place, că-mi iubeşte felul copilăresc de a fi şi toate emoţiile lui le cuibărea la mine în suflet. Sunt o norocoasă... aşa cred.
Îl cheamă Petruş şi e din Brăila. E mai mare ca noi şi e legitimat la un club de fotbal... la UTA. Mi-a promis că o să mă invite pe stadion, să-l văd cum joacă. E tare tipul şi e îndrăgostit de... „moi”. Nu te bucuri? Toate or să crape de ciudă când mă vor vedea alături de el.
- Cu Dana cum ai să te descurci? E șefa ta de nivel. N-o să-ţi facă necazuri la pedagog?
- Dacă se bagă peste noi, am s-o sap. Doamna pedagog pune botul la micile mele cadouri. Tata lucrează-n Egipt şi-o să-mi trimită de-acolo cafea şi ţigări. Ai să vezi că ştiu să mă descurc, chiar dacă sunt departe de casă. Îmi ajunge să ştiu că tu mă susţii.
Ce-aş fi putut să-i spun? Nu ştiam nici eu ce simt. Poate că înţelesesem greşit tot comportamentul ei faţă de mine. Mă tratase ca pe un prieten de suflet şi poate că nu era cazul să mă îndrăgostesc. Nu-mi doream să o dezamăgesc şi eram dependent de compania ei. Îi datoram multe. Ieşisem din anonimat şi lumea din jur mă accepta tocmai fiindcă-i eram alături. Ştia să vadă frumosul din oameni şi-i învăţa şi pe ceilalţi să privească prin ochii ei.
- Lumea e aşa cum o simţi, îmi spunea. Dacă sufletul tău e frumos, totul în jur e la fel. Nimeni n-ar trebui să fie ursuz. Viaţa-i prea scurtă să o risipim cu lamentări.
Pentru asta au fost inventate bătrâneţile, îmi spunea râzând şi imitând o babă-n cârje, se maimuţărea tremurând din toate încheieturile, apoi îndreptându-se cu mâinile peste capul meu, îmi spunea cu aer teatral, stingându-şi buzele în gură de parcă n-ar mai fi avut niciun dinte:
- Copil prost, nu sta cu ochii boldiţi pe pereţi la cum trece vremea. Trăieşte!
- A dracului babă mai eşti, îi răspundeam cu un râs care nu mai era al meu şi-mi spânzura la colţul gurii, ca o mască julită de timp....
Ea îmi sărea de gât şi se prefăcea că vrea să-mi mănânce urechile.
- A pus baba gheara pe tine... Ai să te transformi într-un moş belicos care salivează după mine.
Cum puteam să fiu trist dacă ea nu mă lăsa?
Am mers împreună la cantină, doar că de data aceasta nu mai eram eu cel care era dus de braţ.
De pe cele câteva trepte ale cantinei, Petruş ne privea pe toţi de foarte de sus.
Îl ştiam din vedere. Era cel care pusese capăt bătăii de seara trecută.
„Învingătorul ia totul”, îmi spuneam în gând, aducându-mi aminte de o melodie compusă de ABBA. N-aveam cum să-i concurez. Eram un puşti pe lângă el, nesigur de mine şi lipsit de atuurile pe care el le jongla cu măiestrie.
Instinctiv am dat un pas înapoi şi-am rămas aliniat cu Sonia. Şi ea îl sorbea din ochi admirativ. Se simţi urmărită şi imediat acea undă de visare din ochii ei dispăru, lăsând în loc doar irişi de gheaţă. Era felul ei prin care îmi arăta că nu-i pasă de nimeni şi că are controlul asupra a tot ce simţea.
La masă am fost prea tăcut. Se auzeau doar cei doi. Cumva, doreau să-şi trâmbiţeze relaţia, dar cine-i putea condamna? Când iubeşti, simţi nevoia să o arăţi, să le strigi tuturor că doar aşa se trăieşte cu adevărat, nu-ţi mai pasă de nimic şi lumea o simţi la picioarele tale.
Fericirea lor părea să se hrănească din sufletul meu. Mă durea să-i privesc fiindcă ştiam încă din acele momente că locul meu nu mai era acolo.
Au mai trecut zile lungi în care am stat alături de ei, dar la acea masă, râsul avea acum o altă culoare, iar Petruş ne trata pe toţi cu un soi de batjocoră.
- Ia-o şi tu pe Sonia de după gât, se trezi că mă îndeamnă fără sens! Ce te costă? Ce contează că e mai înaltă ca tine? Poate că o să mai creşti şi dacă ai s-o săruţi, o să fii mare, măcar şi numai în ochii mei.
Sonia se ridică de la masă, aproape plângând, Creaţa se simţea ca un copil căruia unul dintre părinti i-a dat altui puşti jucăria sa preferată, iar eu…eu mă simţeam aşa de mic încât aş fi vrut ca pământul să se desfacă, să pot să mă ascund de toţi ceilalţi din jur.
- Ce-am zis, întreba nedumerit Petruş simţind că a făcut o gafă? N-am vrut să fiu porc. Am greşit….Sonia!!! Iartă-mă!
Am plecat după ea, deoarece Creaţa îl prinsese de mână pe Petruş, să rămână la masă.
- Las-o, dă-i pace, îi zicea poruncitor!
Am fugit şi am ajuns-o din urmă.
- N-am nimic împotriva ta, se scuză ea, dar nu pot înghiţi glume nesărate pe seama mea. Suferea, sufeream amândoi şi împreună ne era puţin mai uşor.
- Eu de azi nu mai vreau să stau la masă cu ei. Am să mănânc unde găsesc primul loc liber.
- Vin şi eu cu tine, i-am zis simţind că-i invadez intimitatea şi ea încuviinţă fără retineri. Uite aşa, viaţa mea se răsturna iarăşi, dându-se peste cap, încercând să ia propria formă, asemeni personajelor din basmele străvechi, unde porci deveneau peste noapte prinţi fermecători şi iele îşi sacrificau nemurirea pentru a se lăsa iubite prea pământean.
N-am să vă mint spunându-vă că în viata mea, Creata a devenit un capitol închis.
Fericirea ei n-a durat, fiindcă îşi clădise visele doar pe iluzii.
Petruş nu era omul care să aparţină doar uneia, aşa că avea obiceiul de-a flirta cu oricine i-ar fi acordat puţin din atenţia sa.
Dana, nu mai era şefă de nivel. Creaţa se ţinuse de cuvânt şi reuşise să o discrediteze în ochii doamnei pedagog. Devenise peste noapte îngrozitor de geloasă şi posesivă, nu mai râdea cum mă învăţase la început şi ochii ei erau mai mereu plini de lacrimi.
În acele momente venea lângă mine şi mă întreba ce să facă. Nu ştiam ce să-i spun, fiindcă nu aveam un răspuns sincer care să o satisfacă. Mă mulţumeam să o mângâi, să-i şterg cu podul palmei lacrimile de pe un obraz care cunoscuse deja suferinţa, uneori o strângeam şi în braţe, dar ea se trăgea înapoi spunându-mi cu teamă:
- Dacă ne vede, sau ne pârăşte careva? Stai cuminte! E mai bine aşa, fiecare la locul său.
- Care loc? aş fi vrut s-o întreb… tu cu el şi eu pe nicăieri…?
Dar n-aveam curaj. Mă mulţumeam cu tot ce putea ea să îmi ofere.
Dispăruseră sărutările nevinovate cu care ne începeam ziua, ea venea în clasă mai mereu ultima, fiindcă-i luase locul Danei ca şefă de nivel, nu mai cânta cu noi toată ziua şi când era liberă, pleca să-l spioneze pe el. Devenise orgolioasă şi în toată mândria sa, nu putea accepta că Petruş poate avea ochi şi pentru alta. Dacă EA iubea, era obligatoriu să i se răspundă cu aceleaşi sentimente.
Nici până azi n-am priceput mecanismul care guvernează o relaţie, de ce există mereu unul care se detaşează din strânsoarea iubirii dorind să aducă reguli noi unei stări prin care trec doar zeii? Oare fiind neimplicat sufleteşte, poţi hotărî ce-o să se întâmple cu acel NOI?
- Eu n-am să fiu aşa, îmi promiteam în gând, sperând că sorţii aveau să-mi surâdă şi mie.
Învăţasem să mă arăt indiferent la ce se întâmplă în jur, fiindcă aveam profesor bun în persoana Soniei şi atunci când nu-ţi dezgoleşti sufletul celorlalţi, nu mai pari aşa de vulnerabil.
Ochii mei se deschideau tot mai larg, în timp ce sufletul mi se ascundea după răni. Învăţam să privesc mai atent la lumea care mă înconjura şi-mi doream tot mai mult pe cineva care să mă accepte prin preajmă.
Pricepeam că numai cel care caută ceva anume, poate găsi, iar eu voiam să aflu mai multe despre ce poate înseamna iubirea la vârsta mea.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 11:19 am, editata de 5 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 08, 2010 6:55 am  Dorina Ciocan

atunci adu un merit și mai adaugă ceva...nu pot să o postez cu numele meu...mai adaug și eu ceva...să vezi că o să iasă mai lungă decât a fost...glumesc...adaugă ceva și o postez ca un poem comun...cu prietenie, dorina

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 08, 2010 5:51 am  liviu miron

La poezia asta n-am niciun merit.
A pune intr-o ordine ideile altuia nu înseamnă nimic, asa ca poti s-o postezi linistita oriunde, numai cu numele tau.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 07, 2010 9:18 pm  Dorina Ciocan

Liviu, în legătură cu forma poeziei propusă de tine, vrei să o postăm pe un site, cu nume comun(eu si tu)....să vedem reacția cititorilor?...cu titlul : se naște lacrima, autori dorina ciocan&liviu miron...cu prietenie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 06, 2010 5:58 am  liviu miron

Violetta, Mara, Raul sunteţi voi prea îngăduitori şi vă mulţumesc că pierdeţi din timpul vostru ca să mă frunzăriţi.
Mara are dreptate, e f uşor să scrii amintiri fiindcă nu stai să inventezi întâmplări, nu cauţi nume personajelor, totul curge prin minte la fel ca atunci, sau mă rog, cam la fel.
Cât despre încântare, nu prea ţine de mine.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 06, 2010 4:21 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Proză în toată regula! Lectura captează atenţia şi cucereşte. Spor în continuare! Smile

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 05, 2010 10:19 pm  Marioara Visan

Pentru ca Liviu scrie franturi episodice de viata adevarata, de aceea e totul atat de frumos scris si usor de vizualizat cu ochii sufletului si mai ales, de aceea va exsita mereu un " va urma", pentru ca nu-i asa Liviu? mereu ne vei incanta sufletele cu aceste franturi de viata.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 05, 2010 2:01 pm  Violetta Petre

Felicitări, Liviu!
Ai har cât carul!
Te-aşi citi mergând , dormind, culegând flori, sau aşteptând să răsară soarele...naraţiile tale sunt atât de naturale, curg firesc!
Uşor intri în atmosfera povestirii...mai greu e să ieşi atunci când se termină brusc şi eşti nedumerit ca cititor, câutând...''va urma''!
Felicitări!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 04, 2010 8:07 am  liviu miron

Petruş era cel mai mare elev din toată şcoala fiind cu cel puţin 2 ani mai mare decat toţi. Ajunsese acolo, fiindcă aşa funcţiona sistemul. Orice sportiv trebuia să fie încadrat în câmpul muncii, să fie un exemplu pentru colectivul în care trăia, să demonstreze că e dezvoltat pe toate planurile şi că e un membru de vază al societăţii. Meseria de sculer-matriţer nu era visul lui, dar era o pârghie care-i asigura bunăstarea materială în viaţă. Urma să se angajeze într-un colos industrial, de unde ar fi fost scos din producţie pentru a se antrena şi a juca sub culorile clubului său.
Sportul nu putea fi practicat ca o meserie şi atunci, comunismul inventase acest mod de-a-şi ţine valorile la un nivel decent de existeistenţă.
Mai avea puţin până să ajungă la seniori şi nu reuşise să termine măcar o şcoală profesională.
Lovise un profesor în clasa a X a şi se trezise exmatriculat. Pierduse mai apoi încă un an din cauza numeroaselor absenţe nemotivate şi cum el era deja cunoscut ca un elev problemă, clubul hotărâse să-l transfere la o şcoală, departe de oraşul său, unde să poată continua să se pregătească pentru viitoarele sezoane şi să stea departe de necazuri.
În Arad se trezise peste noapte ca Guliver în ţara piticilor.
Carte nu se prea cerea în domeniul în care urma să se califice şi şcoala consta în multe ore de practică, profesorii erau mai mult decât indulgenţi, pedagogii vedeau în el un potenţial ajutor în păstrarea ordinii şi disciplinei în căminul internat şi-l investiseră într-un post de, aşa zis, şef de nivel.
Totul se transformase într-o întoarcere în timp, o corijare ce trebuia aplicată vieţii sale pentru a putea merge mai departe, îi era dat să retrăiască vârsta la care suferise din dragoste pentru prima oară şi pe care o putea rescrie acum, cu mintea mult mai coaptă şi mai călit de experienţele prin care trecuse. Niciun băiat din şcoală nu era aşa de dezvoltat fizic ca el, erau vreo doi sau trei care foloseau o lamă şi un aparat de ras, dar nimeni nu-l putea înfrunta şi nimic nu-l putea opri să facă orice i-ar fi trecut prin cap.
Primele luni de şcoală se dedicase antrenamentelor. Promisese părinţilor şi antrenorului că nu va mai da greş, că va face ceva cu viaţa lui şi chiar reuşise. Ajunsese sa joace fotbal alături de seniori, la UTA, în divizia secundă şi părea un om care promite mult, dar descoperise şi nebănuite moduri de distracţie, chiar în şcoala din care făcea parte.
Discotecile organizate în clubul şcolii deveniseră o provocare pentru el.
La început stătea pe marginea ringului de dans şi urmărea retras, cum se desfăşurau lucrurile.
În mod obişnuit, cercurile se formau între elevi din aceeaşi clasă. Ceasornicarii şi bijutierii erau cei norocoşi fiindcă aveau cele mai multe fete.În clasa lui erau doar două, dar erau mai băieţoase decât mulţi dintre tipii de pe acel ring, aşa că era hotărât să pună mâna pe cea mai tare tipă din şcoală. Avea de unde să aleagă.
Ardelencele îl atrăgeau prin gândirea lor mult mai deschisă în ceea ce priveşte implicarea într-o relaţie. Nu se sfiiau să se culce cu cineva, dacă îşi doreau asta şi de foarte multe ori aveau chiar ele iniţiativa.
Petruş se lăsase prins la început în jocul lor de o seară( cum îi plăcea lui să spună) dar nu era ceea ce-şi dorea de la o relaţie serioasă şi începu să se teamă de când, o pereche de îndrăgostiţi fu exmatriculată fără drept de apel.
Timişorencele îţi săreau în ochi prin eleganţa ţinutelor pe care le etalau cu mândrie. Poziţionarea geografică a oraşului lor le ajutaseră să-şi formeze o părere cât de cât , de cum ar trebui să se îmbrace, fiind mult mai apropiate de occident şi nu purtau ca multe altele, un tricou alb, simplu, de bumbac, o fustă de stambă şi espadrile în picioare.
Oltencele se evidenţiau prin limbajul corect pe care-l foloseau, prin agerimea minţii, care de multe ori puneau în dificultate partenerul de discuţie, erau foarte spirituale dar şi foarte reci, hotărâte, parcă, să nu închege nicio relaţie pe durata şcolii.
Moldovencele, dimpotrivă, cu toate că aveau trăsături deosebite, erau îmbrăcate cel mai sărăcuţ, îşi ascundeau părul după baticuri înflorate, erau modeste şi se ruşinau chiar şi de dialectul pe care-l vorbeau. Deveniseră mai toate complexate de ceea ce reprezentau şi singurul loc unde se simţeau bine, era biserica din piaţa sârbească. Nu lipseau de acolo nicio duminică. Să cauţi compania unor astfel de fete, însemna pierdere de timp.
Sâmbăta de dans….
Nu era înnebunit după zbenguială, dar bluesurile îi ofereau şansa de a se apropia de fete, de-a le vorbi şi de a le cunoaşte cât de cât.
La un moment dat, văzu cum cercul ceasornicarilor începu să se subţieze considerabil, strecurându-se cu toţii în grabă, pe uşa clubului, care devenise dintr-o dată prea strâmtă pentru a-i putea lăsa pe toţi să iasă deodată.
Dana, prietena lui de ochii lumii, suferea tăcută în camera sa.
Oare câte fete mai ştiu ce înseamnă un pachet de vată între picioare, într-o sală cu muzică bună şi prieteni dornici de distracţie?
Petruş se plictisea singur, aşa că le luă urma fugarilor.
În imediata apropiere a porţii de la intrarea în şcoală, se încinsese o bătaie în toată regula între ţiganii autohtoni şi câţiva puşti din internat.
Lângă un gard, cu capul spart, zăcea paznicul inconştient. Era un om în pragul pensionării, nepregătit penrut astfel de situaţii, un om blând, care te ducea cu gândul la bunici.
Un tip blond, îmbrăcat în haine de piele întoarsă de culoare maronie era cel mai violent. Lovea şi fete şi băieţi laolaltă.
Kyta, cel mai masiv ceasornicar, era ocupat cu-n alt ţigan care avea în mână un cuţit lung cât o sabie. Rupsese şi el o scândură dintr-un gard vecin şi căuta să ţină la distanţă agresorul.
Lângă încăperea pătrată a portarului, un elev uscăţiv, era singurul care ştia ce face. Calm, îşi atrăgea în spaţii închise adversarul apoi îl lovea precis cu piciorul. Dacă nu-l dobora, măcar îl ameţea, suficient pentru a fi preluat de pumnii lui Kyta.
Ţiganul blond, observă situaţia şi-l luă în vizor. Tocmai când să se încaiere cei doi, Erjika, fata cea blondă care fusese urmărită şi de la care pornise întreg scandalul, vântura o sticlă de băutură deasupra capului şi voi să-l lovească pe la spate pe agresor.
Elevul nostru îi făcu semne disperate să ascundă imediat băutura. Oricine era prins cu alcool în incinta internatului, risca externarea sa, în prima fază, iar la următoarea abatere, era exmatriculat, fără drept de apel.
Ţiganul profită de clipa de neatenţie a adversarului său şi-i trimise un pumn în ficat apoi un picior drept în cap.Tânărul se izbi de peretele din spatele său apoi se prăbuşi ghemuit la pământ.
Petruş n-ar fi avut de gând să se bage şi trimise pe unul din clasa lui să-l cheme pe pedagog în ajutor, dar acum situaţia se răsturnase şi el nu era nici pe departe un laş.
În câteva clipe retrăi incidentul cu profesorul de chimie, îşi aminti de ochii înlăcrimaţi ai mamei sale implorându-l să nu mai cadă în abateri şi de palma aspră şi grea a tatălui său.
Privi o secundă în jur.
Colegii lui neputincioşi fugind din calea bestiei, fete lovite cu pumnul peste gură, pline de sânge, puştiul acela, încercând din răsputeri să se ridice ca să continue lupta, Erjika încremenită de frică, nemai reuşind să ascundă sticla în sarafan, horcăiala portarului care nu-şi revenea în simţiri, ţipete de groază, praf ridicat pretutindeni şi niciun profesor sau pedagog care să le vină în ajutor….
- Nu pot mamă, spuse şoptit mai mult pentru el, apoi, din doi paşi ajunse lângă ţiganul blond. A dat un singur pumn. Corpul adversarului său se roti ca împuşcat, iar picioarele moi nu-l mai puteau susţine. Căzu retezat lângă puştiul cel firav.
Cineva îi aruncă un teu de lemn cu care spălau elevii pe jos sălile de clasă. Îl prinse zdravăn cu amândouă mâinile şi-l izbi de spatele celui cu cuţit. Kyta termină treaba, plasându-i un pumn în stomac. Ultimul ţigan rămas în picioare o luă la fugă.
O maşină cu sirenă şi lumini albastre se apropia de ei.
Din club, pedagogul venea alergând cu un baston de cauciuc în mâini.
Petruş se aplecă deasupra portarului, prefăcându-se că-i acordă primul ajutor, încercând să şteargă urmele implicării sale în conflict.
Puştiul uscăţiv era cărat pe braţe de prietenii lui, spre dormitor.
Kyta dădea deja declaraţii miliţienilor care coborâseră din maşină, încercând să-i ţină ocupaţi pentru ca prietenii săi să aibă timp să dispară de acolo.
Erjika se strecură neobservată în spatele cantinei şi luă o gură bună din sticla cu lichior pe care, tocmai voise să o sacrifice de capul ţiganului .
Creaţa, care fusese martoră la grozăvie, luă şi ea o înghiţitură. Doar Sonia se abţinu.
Din curte se auzea glasul zbierat al pedagogului:
- Gata…daţi-i drumul în club!…Nu s-a întâmplat nimic…În club toată lumea!
- Eu mă duc, zise Creaţa.
- Unde? o întrebă speriată Sonia.
- În club….Sunt fată cuminte şi ascultătoare….
Râsul ei năstruşnic trăda deja un gând ce i se înfiripase-n minte.
- Ce-o fi cu ea, fată?
- Iar a pus ochii pe cineva…Mai ia o gură, că am dat bani pe poşirca asta!
- Mai bine lasă-i şi lui Gonzales…. Crezi că îl doare?
- O să-l doară mai tare, ce i-o face Creaţa în seara asta.
- Mâine îi povestesc tot…Hai să mergem în club! Cântă Laura Braningan.... E Self Control.
- Cine-l cheamă jos pe Gonzales?
- Vine el singur, dacă o să se simtă mai bine...am chef de dansat....


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 11:04 am, editata de 5 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 03, 2010 11:17 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Nostalgic stilul..si inălţător, in acelasi timp..Mi-a placut ideea cu trecerea Mureşului asemănătoare cu trecerea vieţii si asemănarea dintre tine si râul Mureş.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 03, 2010 8:32 am  Marioara Visan

Iar tie Liviu , ca de fiecare data felicitari, e o placere sa te citesc.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 03, 2010 8:31 am  Marioara Visan

( mi-e si scarba sa le scriu denumirea natiei lor) cei 3 tigani
De ce Sorine ti-e scarba?, si tiganii sant oameni, iar printre tiganii de care ti-e scarba sa le scrii numele sant oameni buni si oameni rai, ca printre toate celelalte natii carora adori sa le scrii numele, orice padure are uscaturile ei, indiferent ce denumire poarta.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 03, 2010 7:54 am  alina stasiuc

dupa felul cum scrii imi dau sema ca de fapt, te intorci in timp si retraiesti tot, cu aceiasi intensitate, iar pe noi cititorii ne tii aproape,aproape de tot, cu sufletul la gura.Iar tu ai capatat mai multa incredere fata de scrierile vechi pe care ti le stiam...felicitari!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 03, 2010 2:28 am  Costea Sorin Iulian

un povestitor pe cinste
abia astept sa aflu daca Kyta si-o ia urat sau poate le rupe fâşul la ( mi-e si scarba sa le scriu denumirea natiei lor) cei 3 tigani
Smile

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 03, 2010 12:05 am  liviu miron

O ceaţă groasă căzuse peste oraş de parcă geamurile ar fi fost stropite cu lapte.
Sâmbăta dormeam cu o oră mai mult şi-n ora aceea visam cât pentru toată săptămâna. Ne făceam planuri cu cine să mergem în oraş, ne gândeam de unde am putea împrumuta nişte mărunt şi uitam de frigul din cameră, fiindcă trebuie să ştiţi că dormitoarele aveau ferestre foarte mari şi toată căldura se pierdea pe acolo. Ne învăţasem să stăm nemişcaţi cu cele trei pături adunate într-un cerşaf plic puse peste cap, încălzindu-ne cu propria respiraţie şi aşteptând ca, din clipă în clipă, să sune strident soneria, pentru a ne da deşteptarea.
După ce serveam micul dejun, urma un program administrativ în care ne făceam curat în toate încăperile din internat apoi, de la ora 13 eram liberi să mergem în oraş până la ora 19 când se redeschidea cantina.
De obicei, din lipsa banilor, toată distracţia se rezuma la vizionarea unui film la cinema şi eventual, serveam un Doboş la cofetăria Libelula.
În acea zi plătisem pe omul de la centrala termică să mă lase să-mi fac un duş, aşa că întors în cameră, am constatat că rămăsesem singur.
N-aveam bani, nu aveam cu cine să ies în oraş, dar nici în cameră n-aveam chef să rămân.
Gratiile de la geam, poarta impunătoare de fier şi paznicul de la intrare mă sufocau şi libertatea pentru mine acolo însemna să văd lumea de dincolo de gard.
Străzile Aradului mi s-au părut mereu liniştite, lume puţină şi tăcută, clădiri mari cu ziduri groase şi curţi interioare amintind de starea de asediu, mulţi pomi pe trotuare şi un parc imens ce se întindea de-a lungul Mureşului.
Acolo mergeam să văd apa întunecată şi repede cum curge odată cu timpul.
Prin parc, bănci goale acoperite de frunze moarte, ici colo câte un mic grup de pensionari adunaţi la câte o partidă de şah... şi ciori. Croncănitul lor tăia în minte gânduri răzleţe şi -ţi aminteau de moartea care aşteaptă după un pom oarecare.
Părea un peisaj dezolant, dar mie îmi făcea bine fiindcă nu mă mai gândeam la micile mele probleme, îmi aminteau că am înainte o viaţă întreagă pe care pot s-o trăiesc după puteri şi dorinţe.
Aveam un carneţelul meu cu coperţi maronii pe care-l purtam mereu în secret la buzunarul de la piept şi pe foile lui îmi aşterneam năduful, sau vorbe alese pe care aveam să le rostesc o dată şi-o dată în faţa alesei.
Oare mai este nevoie să vă spun că mai nimic din ce scriam eu acolo, nu se transforma în sunetul inimii?
Eram timid. Poate nici până azi nu m-am schimbat, dar pe atunci acea stare îmi îngheţa cuvântul la porţile buzelor. Mereu mă temeam să nu supăr pe careva, mereu aveam impresia că e o dovadă de prostie să rosteşti ceva neinteresant.
Stătusem prea mult printre tineri care credeau că lumea-i a lor dacă beau un pahar de alcool şi care-şi loveau semenii doar ca să afle, că pot, sau nu, să-i doboare din primul pumn.
Dese ori mă trezeam că fac flotări sau geneoflexiuni, aşa doar ca să nu-mi ies din formă, îmi depărtam picioarele până la limita suportabilităţii durerii, visând că într-o zi voi sta în şpagat ca Van Damme. Ştiam câteva mişcări pe care le tot repetam punând pe pumn, sau pe picior toată forţa pe care reuşeam să o adun, imaginându-mi că am în faţă un adversar de temut.
Nu ştiu când treceau două, trei ore. Eram transpirat şi doar faţa îmi era rece. Din mine ieşeau aburi la fel ca din Mureş. Cumva semănam. Amândoi aburind, amândoi pământii la faţă, tăcuţi, dar clocotind în adâncuri, căutând să ne croim drum până spre desăvârşire. Mă impresiona foşnetul frunzelor. Păreau oase bâtrâne aruncate pe trotuare la întâmplare, pocnind sub pasul meu, transformându-se în pulberi de griji risipite de vânt.
Sunt singur printre atâţia prieteni, îmi spuneam simţind greutăţile vieţii oprindu-mi respiraţia, dar nu e timp de văicăreli. Azi e discotecă în club, intrarea e liberă şi-o să mă distrez cu toţi colegii.
Clubul, o sală veche dar generoasă ca spaţiu, se deschidea la sfârşitul săptămânii de la ora unu şi până pe la patru puteai urmări emisiuni la tv, aveai ocazia să repeţi o melodie la un instrument, sau pur şi simplu puteai juca o tablă, sau un rummy cu cine se nimerea pe acolo. După ora patru începea ori discoteca, ori una din clase avea de prezentat un mic spectacol. În acea sâmbătă, cum am mai spus, era programată o discotecă.
Nu erau prea multe afişe fosforescente, nici glob din oglinzi care să spargă lumina în cioburi de speranţe, lipseau becurile colorate care să pâlpâie pe ritmul melodiilor în vogă, dar ne mulţumeam cu întunericul din sală,când începea câte un cântec mai de suflet.
Pe vremea aceea italienii făceau legea în discoteci şi câţi pot uita de Al Bano şi Romina Power, de Toto Cutugno, de Ricchi e Poveri, sau de Laura Pausini?
Nu vă pot spune de ce, când începea un blues, râmâneam de fiecare dată singur.
Creaţa era prea curtată, Otilia era prea înaltă, aşa că mă lipeam de perete şi priveam cum alţii îşi trăiesc inconştienţi fericirea pe vârf de picioare.
N-aveam un fizic care să atragă, nici să dansez nu mă prea pricepeam ca alţii, aşa că aşteptam ca ritmul să se schimbe, să intru-n cerc şi să mă mişc după cum simţeam sunetul că-mi curge prin vene.
Câteodată, când glasul Creţei inunda sala cu hohote de râs(pe care doream ca numai eu să pot să le provoc) simţeam o ghiară în piept şi-atunci ieşeam din sală şi mă ascundeam pe unde apucam să pot fuma cu sete ţigară de la ţigară. Le sudam, cum îmi plăcea mie să spun şi nu mă opream decât atunci când mi se făcea rău.
De dincolo de porţi, un strigăt disperat tăia liniştea în clipe de groază şi paşii grăbiţi desenau o urmărire.
Căminul era situat într-un cartier plin de ţigani şi de multe ori aveam de-a face cu ei. De data asta, o fată era urmărită.
Am aruncat ţigara şi din câţiva paşi am fost dincolo de gard.
O tipă blondă se chinuia să ascundă în sân o sticlă de băutură, iar din urmă trei indivizi porniţi pe scandal se puseseră cu pumnii pe un coleg de-al meu pe care-l poreclisem Kyta.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 10:31 am, editata de 4 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 29, 2010 10:09 am  Marioara Visan

Liviu, esti o incantare pentru sufletul omului.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 3 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum