Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Ieri la 5:31 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Liviu Miron-Definitii

Pagina 3 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

In jos

15072010

Mesaj 

Liviu Miron-Definitii








Urme albe de aripi
Înghiţite de-abis,
Cărări sprijinite în coate
Mijesc printre ceţuri de vis
Inima tresare în spasme,
Imitaţii de viu şi de viaţă
Umbră întinsă pe aţă
Şi întrebări despre noi,
Rătăciri ce se vor iar sfinţite
Sub roua de lacrimi şi ploi
Fiori stranii din lumi asfinţite
Tremurând pe o strună de harpă
Universul întreg
Adunat pt câteva clipe
În sufletul meu care scapă
Un oftat ce deşiră-n etern,
Iubirea pe care credeam că o stiu
Un contur obsesiv ce pare viu
Pe un cer violet care-l cern
Să te mai am… ca să mai fiu.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:28 am, editata de 2 ori
avatar
liviu miron
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 221
Varsta : 51
Localizare : iasi
Data de inscriere : 11/07/2010

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

Liviu Miron-Definitii :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 16, 2010 1:46 pm  liviu miron

Stăteam în pat întins pe burtă ferindu-mi privirile de ceilalţi din cameră, căutând să-mi creeez în jur o sferă imaginară unde să fiu doar eu şi gândurile mele care zburau haotic lasând în urmă mulţime de întrebări care-mi chinuiau sufletul. Voiam să ajung la acel punct în care liniştea îşi cântă monotonia ca o maşină cu motorul la relanti pentru a găsi putere să merg înainte şi să pot zâmbi fără să se observe că mă prefac. Nu prea reuşeam. Singurătatea printre atâţia oameni e greu de suportat şi mă foiam când pe o parte când pe alta revenind constant cu nasul în pernă de parcă aş fi vrut să plâng şi nu-mi găseam locul. Respiram amplu şi rar oprindu-mi răsflarea atât după inspir cât şi după expir. Aerul pătrundea greu în plămâni prin pernă. Inima îşi rărea cadenţa şi auzeam valuri de sânge pulsând în timpane ca marea ce se sparge de stânci când refluxul e pe sfârşite. De după pleoape, lumini se rostogoleau ca-ntr-un caleidoscop de parcă gândurile se topeau în mici fire de lumină colorate care mai de care mai interesant.Trebuia doar să le stâng una câte una însă de fiecare dată când mi se părea că reuşesc, din acel pseudo întuneric renăşteau alte forme sub alte culori luminoase. Jocul meu mă purta dincolo de marginle timpului uitând în acele momente cine sunt şi unde mă aflu .
Îmi spusese o dată Sfântul că suferinţa se naşte din tot ce înseamnnă ataşament.
- E greşit să te ataşezi de vreo persoană? îl întrebam nedumerit şi el îmi răspundea cu zâmbetul încolţit la margine de buze
- Nu e greşit, dar lipsa acelei persoane te va face cândva să suferi enorm.
Acum, cu nasul în pernă mă gândeam dacă vreau să fiu fericit şi dacă fericirea poate să însemne printr-un raţionament aritmetic, lipsa nefericirii.
Eram prea tânăr ca să pricep doar cu mintea ce vreau de la viaţă şi cum s-o trăiesc, îmi lipseau modelele după care aş fi putut să mă ghidez şi ajungeam la concluzia că am avut noroc să vin aici în Arad şi să cunosc alte persoane care semănau prin frământările lor cu mine.
O mână prietenoasă mi se aşeză pe spate clătinându-mă uşor.
- Fugi până jos...! Te-aşteaptă Creaţa....
M-am ridicat din pat ca la comandă şi în timp ce mă încălţam, pricepeam că niciodată n-am să pot să refuz chemările ei. Nu mai ştiu dacă o iubeam, dar eram convins că ceva aparte mă leagă de ea, că eram dispus să-i fiu aproape ori de câte ori avea nevoie de mine fără să aştept altceva în schimb, cumva îi datoram viaţa pe care o trăiam acum, chiar dacă nu eram împreună oficial şi nu fusesem niciodată.
Pentru lumea care nu ne ştia povestea pe de-a-ntregul eu eram Gonzales al Creţei şi ea Creaţa lui Gonzales. Petruş ura acest lucru nu fiindcă ar fi iubit-o din cale afară ci fiindcă avea impresia că ea îi aparţine aşa cum îţi poate aparţine un lucru fără suflet.
Cum poţi iubi pe cineva şi totuşi să-l loveşti cu atâta brutalitate în văzul tuturor dând vina pe furia de moment şi poate pe puţină gelozie?
Eram hotărât ca atunci când îmi voi întâlni marea iubire să mă port firesc, să nu las niciodată supărarea să se strecoare între noi, să fiu doar al ei şi să fac totul ca să o merit şi să mă poată iubi. Până atunci însă mai aveam mult de aşteptat şi poate că trebuia să învăţ să aleg cum trebuie sufletul care să-mi împlinească viaţa. Alergam pe scările internatului de parcă ea ar fi fost într-un spital trăindu-şi ultimle clipe din viaţă, dar cum aş fi putut să o las să mă aştepte afară ştiind ce frig e şi pe ea cunoscând-o cât e de bolnăvicioasă?
În mai puţin de un minut i-am ajuns în faţă.Mă amuza şi mă durea în aceeaşi măsură gestul care-i intrase în reflex de-a se apropia de mine şi de a-mi săruta obrajii.
Cred că din istinct am făcut pasul în spate şi ea s-a oprit cu capul puţin întins către mine, zâmbind trist şi vădit fâstâcită, totuşi a avut putere să mă prindă de mâini ca-ntr-un dans moroşenesc unde se fac perechi mai discrete tocmai pentru a lăsa lejeritate în joc, spunându-mi fără cuvinte că nu mă mănâncă şi atunci i-am simţit palmele îngheţate.
Ea îmi ceruse să fim mai distanţi şi tot ea vroia acum să strice regulile. Ce puteam să înţeleg, cum trebuia să mă port, dacă era aşa de confuză?
Am îmbrăţişat-o şi ca să maschez tandreţea gestului pe care-l făcusem, am început să-mi plimb palmele pe spatele ei ca să se mai încălzească. Cumva încercam să îi ofer câteva clipe alături de mine, iar ea ca o pisică ce stă la mângâiat doar că nu-mi torcea. Părea că nici nu mai respiră şi mă făcea să pricep că se simte bine alături de mine şi totuşi....
- Îţi promisesem ceva şi n-am vrut să rămân datoare.
- Te căsătoreşti cu mine? am întrebat-o râzând, vrând parcă să mai diluez acele momente solemne care ne stânjeneau pe amândoi.
- Nebunule! Şi mâna ei încercă să mă lovească blând, în joacă, iar cu ochii îmi scormonea privirile vrând să afle dacă ascuns după o glumă, sufletul meu mai simte ceva pentru ea.
I-am prins mâna cu care încercase să mă lovească şi îi suflam uşor căldură, ducând-o spre gură. Abia mi-am atins buzele de acea palmă îngheţată şi am simţit-o cum se înfioară.
- Te rog...nu!
Îşi retrăsese mâna cu blândeţe apoi de sub haina de piele îmblănită, scoase o fotografie.
- Sunt eu cu sora alături de tata....N-am găsit o poză unde să fiu numai eu fiindcă toate sunt la Petruş.
Pe asta o ţineam aproape de suflet... acum e a ta şi ştiu că ai s-o păstrezi cu acelaşi drag ca şi mine...măcar aşa o să fiu alături de tine când o să-ţi fie greu.
De ce nu ne lasă lumea să fim mai aproape Gonzales? Numai tu ştii să mă asculţi şi să înţelegi tot ce se petrece cu mine. Ştiu că am greşit că am ales să fiu cu Petuş, dar îl iubesc ca o proastă ştiind foarte bine ca nu mă merită... şi te-am pierdut şi pe tine. Asta mă doare mai tare şi tu nu mă crezi...îţi spui că mă joc, dar cine se poate juca cu propriul suflet Gonzales?
- Eu, aş fi vrut să-i răspund, dar cred că mi-a fost mai la îndemână altă glumă după care să mă ascund.
Am început să ne plimbăm prin curtea interioară a şcolii asemeni unor deţinuţi care au stat prea mult timp într-o celulă. Mai mult tăceam de frica cuvintelor care dintr-o greşeală ar fi putut să cadă greu peste noi.
Nu ne păsa de alte priviri, nu ne ascundeam de ceilalţi din jur, dar poate că ne ajungea să comunicam starea de bine printr-un zâmbet cald şi printr-o privire mai altfel.
- Mai spune-mi un banc!
- Pe ăla cu copilul născut fără urechi îl ştii?
- Nu contează. Tu zi-l că-mi place să te ascult.
- Cică prietenilor Dl. -ui Bulă li se naşte un copil fără urechi.
Dl. Bulă trebuia să meargă în vizită şi ştiindu-l pe Bulişor cât e de slobod la gură, îi atrage atenţia acestuia să nu care cumva să pomenească ceva despre defectul noului născut.
De cum dădu cu ochii de copil, Bulişor tot învârtindu-se prin jurul lui începu cu mici complimente.
- Ce copil frumos aveţi, şi ce trăsături fine are..sigur vă seamănă.... Ce mânuţe gingaşe şi ce zâmbet de îngeraş....(Părinţii lui Bulişor devin din ce în ce mai agitaţi)
- Dar de văzut vede bine copilul? întreabă Bulişor
- Da, desigur, răspunde mama copilului, dar de ce?
- Că dacă trebuie să poarte ochelari, aţi pus-o!!!
Creaţa râdea cu toată faţa, zgomotos şi molipsitor.
Râdeam şi eu de parcă altul spusese bancul, dar poate că ea era de vină că nu se mai oprea.
- Auzi Creaţo? Oare eu nu cumva trebuie să-mi iau ochelari?
- De ce? Să-ţi mai acopere urechile astea mari?
- Fiindcă indiferent ce mi-ai face, eu tot cea mai frumoasă fată te văd.
- Şi tu îmi eşti drag şi mai ştiu că n-o să mai am toată viaţa un prieten ca tine.
Noi semănăm atât de mult că parcă am fi suflete pereche. Ne căutăm prezenţa unul celuilalt fiindcă împreună când suntem, devenim persoanele cu care şi noi ne împăcăm. Suntem noi înşine dincolo de gânduri şi interese meschine, suntem Creaţa şi Gonzales, ca un singur nume, ca un singur suflet pe care o gramatică defectă le-a despărţit printr-o cratimă ca pe un pronume compus şi uneori mă simt atât de pocită când nu sunt privită de ochii tăi încât îmi vine să fug aşa de aiurea. Numai când sunt cu tine ştiu să mă port, râd din toată inima şi fiecare clipă o savurez ca pe o felie interminabilă de tort.... Trebuie să-mi dai ceva în schimb pentru fotografie.
- Eu sunt certat cu fotograful , doar ştii, am ripostat.
- Nu de o hârtie am eu nevoie acum.... Vreau să mă pupi. Îţi cer prea mult? Ştiu că eşti singur şi mă gândeam că pot să profit. Uneori mi-e un dor nebun de clipele noastre Gonzales că-mi vine să urlu şi să mă omor. Cu ce greşim de nu ne ies lucrurile aşa cum le-am vrea?
Nu voiam să-i răspund fiindcă ar fi însemnat s-o rănesc, dar i-am oprit cuvintele strivindu-i-le de buze.
A închis ochii să-şi tipărească în minte acele clipe, iar eu o priveam nedumerit cum mă ademenşte din nou în mrejele ei. Nici nu ştiu dacă mă vindecasem vreo clipă de ea, nici nu ştiu dacă am vrut măcar o secundă lucrul ăsta, dar ştiam că acum când o sărut mă simţeam cel mai falnic băiat şi cel mai fericit om din lume.
De la distanţă Petruş ne privea sufocat aplecându-se pe fereastra internatului să vadă mai bine ce se petrece. De la o altă fereastră Erjika urmărea aceleaşi imagini, în timp ce noi doi nu mai vedeam pe nimeni în jur. Ne hrăneam sufletele cu imagini dragi nouă, ne trăiam nemurirea în clipe ce aveau să rămână pentru amândoi repere pe drumul de-o viaţă. Poate că aşa trebuie să se trăiască, iubind şi simţind iubirea cum te încălzeşte, dar asemeni unui trandafir, clipele frumoase pălesc sub povara rutinei, chipurile noastre ridate de-atâta încruntare îmbătrânesc prematur, trece tinereţea cât ai bate din palme şi tot ce rămâne din acele vremuri în care-am trăit cu adevărat rămân doar amintiri cât o zbatere de geană.
În acele momente înţelegeam că viaţa are sens doar prin iubire, însă nu aveam de unde să ştiu ce gânduri pătrund prin mintea Creţei, a Erjikăi sau a lui Petruş. Atunci eram cumva şi eu egoist, mă simţeam în al nouălea cer şi nu-mi mai păsa de cei care erau lângă mine făcându-mă totuşi să mă simt atât de singur....
Trăiam şi atât. Am fost pentru câteva clipe şi eu pe pământ şi am existat prin acel sărut cerut ca o certificare că putem şi mai mult.






Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Dec 11, 2011 3:13 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 08, 2010 11:38 am  liviu miron

Eram un tânăr ca oricare altul, cu bucurii şi cu tristeţi ascunse după o glumă.
Zâmbeam sub pomii încărcaţi de zăpadă imaginându-mi că se apleacă peste creştetul meu să îmi pună cunună din florile lor albe de gheaţă.
- Când simţi că nu mai aparţii nimănui, începi să te dărui la toţi fără să-ţi pese de tine, aşa îmi spusese într-o seară Erjika.
Nu poţi trăi cu adevărat ascuns doar în propria lume. Te-ai zbate între limitele tale şi te-ai usca, aşa cum pomul se pierde fără sărutul ploii.
La ce e bună fericirea dacă nu poţi să o împarţi cu cei care-ţi sunt dragi?
Oare există fericire pentru cei singuri?
Înţelegeam cuvintele ei doar acum, când îmi părea că nu mă mai vrea nimeni.
Îi pierdusem pe Marius şi Creaţa, rămăseseră lângă mine Ionuţ şi cu Sini, dar sincer să fiu, uneori îmi era imposibil să-mi împart singurătatea cu ei.
Ieşisem în parc toţi trei.Cam la asta se rezuma distracţia de sâmbătă când n-aveam bani şi nici iubiri în care să ne consumăm trăirile, apoi zăpada multă ne chema la joacă reamintindu-ne de vremea când eram copii.
Era zăpadă pretutindeni şi albul din jur mă făcea să uit de frig şi de vânt. Trăiam într-o lume încremenită, fără margini de timp, într-o singură culoare, ca pe un papirus străvechi, unde noi ne mişcam ca nişte creioane semnând pe ultimul rând, fără să ne fi scris întreaga poveste.
Părcă ne mutasem într-o casă nouă, cu lucruri nedespachetate, acoperite de folii de plastic.
Ionuţ arunca cu bulgări în Sini şi ea râdea ca un copil ferindu-se pe cât putea din calea proiectilelor albe.
Se distra. Uitase dorul de casă, de prietenul ei care cu siguranţă că n-o mai aştepta, de fraţi, de muzica folk şi de chitara ce suspina sub mângâierile lui Marian.
În acele momente se născuse din nou doar pentru a lua parte la o bucurie măruntă pe care să o împartă cu cei cu care-şi trăia propriul prezent.
Aradul nu mai văzuse atâta zăpadă de mult şi nici Mureşul care aburea lenevind sub crustele de gheaţă.
M-am oprit să privesc împrejur. Eram numai noi în tot parcul, doar urmele noastre şi-un chef nebun de distracţii.
Îmi ţineam respiraţia şi-am deschis braţele să pun o linie între cer şi pământ. Devenisem o cruce, o cruce născută de nicăieri, izbită de tăceri argintii şi înfiptă-n zăpadă doar pentru o secundă, apoi m-am răsturnat cu spatele drept şi cu bărbia puţin adunată la piepentru Până să ating pământul, n-am scos niciun sunet.
Pe vânt, veneau alergând sunetele unor paşi scârţâind prin zăpadă.
Eu târâiam mâinile în sus şi în jos ca o zbatere de aripi frânte.
Sini avea chef de joacă. Râsul ei se îndrepta către mine şi eu îl aşteptam.
Mă încălecă prinzându-mi mâinile pe lângă corp, cu picioarele ei devenite dintr-o dată cleşte. Nu mai puteam să mă mişc, iar ea profita şi-mi arunca zăpadă pe braţe, pe piept şi pe faţă.
Eu râdeam, fiindcă îmi era imposibil să fac altceva, când veselia ei colora aerul rece şi acoperea şuierul vântului.
Îi priveam chipul ca printr-un caleidoscop şi mă minunam de frumuseţea ei exotică reflectată printre cristale de gheaţă..Avea un păr negru şi ondulat care-i cobora în valuri, acoperindu-i umerii frumos arcuiţi, ochii de un verde intens ce dezveleau primăvara din sufletul ei, un surâs mai strălucitor ca tot albul din jur şi un gât lung şi subţire ca un trup de săgeată care se voia terminat spre sânii care nu-i puteam ghici după hainele groase.
Am închis ochii ruşinat de gândurile mele şi o lăsam să mă îngroape. Nu-mi mai păsa de nimic în acele momente. Înţelegeam că aparţin lor, că e mare lucru să ai un prieten şi regretam toate momentele în care-i supărasem neglijându-i pentru. a-mi vedea de aventurile mele de câteva zile.
Pricepeam în acele momente că ei mi-au fost cel mai aproape, nu Creaţa, care mereu dispărea cu câte unul la fiecare trei săptămâni până să-l fi avut pe Petruş, nici Erjika, fata care mă învăţase ce e sărutul, dar care mă ura că nu mi-o pot scoate din suflet pe Creaţa, nici Otilia care mă hrănea ca pe un căţeluş de odaie cu toate bunătăţile luate din Ocsco, de la sârbi şi de la unguri, doar ca să stau lângă ea şi să o fac să mai râdă… ci ei, care mi-au stat aproape, m-au ascultat şi mi-au oferit mereu un umăr pe care să-mi aştern deznădejdea şi de unde să pot să mă ridic iar către visele mele.…
Mă schimbasem cumva, nu ştiu dacă în bine, dar crescusem odată cu grijile care mă încercau tot mai des.
Îmi mijise musteaţa. Sini îşi plimba degetele subţiri peste ea, într-o mângâiere tulburătoare, învăţându-mi firele noi cum să crească şi buzele mele voiau să sărute atingerea blândă care le înfiora.
- Oare în ce ai să te transformi măi copile, mă întrebă privindu-mă adânc până în suflet ?
- Într-un om, i-am răspuns…Aşa sper…
- Şi de ce o spui cu frică?
- Fiindcă nu mi-am văzut niciodată coaja de ou din care-am ieşit…
Ea, evitând să escaladeze cu mine prin gânduri ne coapte, îmi şoaptea ca să aud numai eu.
- Cred ca a stat cam multişor oul tău pe la soare…!
Şi râdea, dar n-o făcea cu răutate. Ţinea foarte mult la mine şi cred că şi la ceilalţi din jur. Îi eram ca un frate sau aşa mă făcea să mă simt.
O priveam şi-mi aminteam de zilele în care jucasem rolul iubitului ei.
A trebuit să o sărut în faţa lui Gelu şi a multora care mergeau, ca şi noi în cantină să-şi servească porţia de macaroane.
Se înroşise la faţă ca şi acum, chiar dacă nu era frig şi nici foarte cald, dar n-a spus nimic. A închis ochii, m-a cuprins cu braţele ei subţiri de după gât şi a aşteptat să termin. Era jocul ei şi totuşi n-a ripostat că luasem iniţiative cam deplasate. Nu mi-a reproşat gestul niciodată, fiindcă a înţeles din mers că numai aşa putea să-l ţină departe pe cel care o tot necăjea cu declaraţiile lui nesănătoase.
Unicul nostru sărut mă transformase în cineva care-mi era străin şi drag de-o potrivă.
Îi era mai bine cu mine, chiar dacă lumea râdea de nepotrivirea fizică dintre noi care frapa.
Formam amândoi un cuplu care te ducea cu gândul la Al Bano şi la Romina.
Doamne ce ne mai plăcea să dansăm pe melodiile lor.
Sini ar fi putut avea pe oricine iubit, dar prefera să stea lângă mine. Nu se gândea la o relaţie care oricum ar fi încetat odată cu terminarea şcolii. Aştepta numărând zilele, ca un condamnat ce trebuia să ispăşească o pedeapsă nemeritată, visând la clipa revenirii lângă familia ei dragă şi lângă toţi care o mai aşteptau acasă.
Şi totuşi dacă ar fi vrut şansa să aleagă pe cineva, Mihai i-ar fi fost drag, dar ca o bizară coincidenţă, el visa ca şi mine la Creaţa.
- N-o iubesc mă…cum s-o iubesc când mie îmi place de alta?
- E cea mai tare tipă din şcoală şi tu îmi zici că n-o vrei?
- O fi pentru tine, dar eu aş vrea s-o ştiu pe Creaţa în cap după mine.
Îmi doream să-l învăţ din greşelile mele dar simţeam că nu vrea să mă asculte.
Iubea şi aflasem ce-nseamnă să speri chiar dacă nu ai şanse de reuşită, n-aveam cum să lupt cu visele lui şi nu voiam să creadă că, tot încercând să-i vorbesc de eşecurile mele, de fapt îi explic că trăieşte ca un ratat.
- Ce vrei de la ea?
- Aş vrea-o toată, mi-a răspuns şi eu îi vedeam deja cu ochii minţii, unul lângă altul.
Mihai era ca şi mine, un tip care uitase să crească. Nu mai văzuse femei goale decât în pagini de reviste deocheate, care colindau din mână în mână la toată clasa sub pretext că ne ferim de părinţi. Acum, hormonii începuseră să-i substituie raţiunea, să-l facă să se creadă dorit, aşa cum şi el se lăsase înrobit de dorinţile sale, spera cu toată fiinţa să o aibă, să-i aparţină şi să-i poată oferi totul.
Din cauza lui am văzut-o pe Sini plângând şi ochii ei unici, întunecându-se ca cerul înainte de ploaie.
Eu o mângâiam. Ce puteam să fi făcut ca să-i treacă?
Nu aveam cum să impunem sorţii propriile noastre dorinţe şi să ne aşteptăm să schimbăm prezentul după bunul plac.
Fiecare aveam un drum şi toţi păşeam nesiguri spre o destinaţie neclară.
Mă întrebam dacă Sini m-ar fi putut iubi, dar cum să o facă dacă eram aşa de nepotriviţi?
Gândul ăsta mă făcea să mă simt josnic.
Pentru mine ea reprezenta idealul de fată spre care ar fi trebuit să tindem cu toţii.
Era aşa de diferită de celelalte încât aveam senzaţia dese ori că e îngerul meu sau că e un prieten special de pe altă planetă. Ei îi povesteam de toate escapadele mele, modul în care mă jucam cu inimi de fete, doar pentru a atrage atenţia celei care mă interesa şi mereu mă asculta fără să mă judece. Îmi ţinea palma caldă pe obraz şi în momentele alea îi simţeam sufletul cum mă învăluie. Ochii ei deveneau adânci ca un lac de munte, şi eu mă scufundam în ei pentru a prinde puteri să merg înainte, chiar dacă făceam greşeli după greşeli.
Aveam două locuri ale noastre unde vorbeam ore întregi. În spatele şcolii, lângă o fântână arteziană, la umbra unor sălcii bătrâne şi pe a doua bancă, din curte, în rândul din mijloc. Lângă fântâna aceea rotundă şi verde de muşchi mi-a spus Sini pentru prima oară că n-o putea suferi pe Creaţa.
Nu pentru că nu era în stare să mă preţuiască, nu pentru că se credea cea mai frumoasă, ci pentru simplul motiv, că ea se iubea doar pe ea. Îi simţise egoismul şi dorinţa de a fi mereu remarcată şi aşezată în centrul atenţiei.
Sini nu era aşa şi de aia n-o putea accepta. Îmi tot repeta că e falsă, că se joacă cu mine şi că-i e gândul la altceva.
O plăceam pentru asta şi am înţeles că o adoram pentru modestia de care dădea dovadă pentru felul deschis cu care-mi descria lumea din jur, creionându-mă şi pe mine cu luptele mele mărunte din care voaim să mă-ntrupez, era o persoană care nu urmărea nimic altceva decât să te facă să te simţi comod în preajma ei şi să se te comporţi natural după cum simţi şi după cum era clădit felul tău de a fi.
- Ce fiinţă din alte vremuri, îmi tot spuneam când o priveam!
Aş fi vrut pentru dânsa să fi fost mai înalt, să nu mai roşească atunci când ieşeam în oraş braţ la braţ, să nu fi fost aşa de tuciuriu şi să n-o bănuiască lumea care ne vedea trecând pe stradă, că ar umbla cu un soi de ţigan, dar erau lucruri pe care eu nu le puteam schimba. Aşa mă născusem şi nu era vina mea. Puteam însă, înlocui alte lucruri care o deranjau, ca de exemplu, felul vulgar prin care mă exprimam atunci când eram printre semeni. Aflasem de la ea că nu sunt cu nimic mai grozav dacă înjur mai tot timpul şi urlu ca un descreierat. În loc să mă cred cel mai tare, puteam să citesc un pic mai mult ca să avem ce discuta, să vorbim despre cărţi ca despre aventurile noastre comune.
Am încercat chiar să scriu mici nuvele, din dorinţa de-a mi pune ordine în gând, să simt mai concret cu ce mă frământ şi de ce şi dese ori nu găseam răspuns la întrebări simple cu care mă confruntam. Îi dădeam să citească şi ei, fiindcă nu-mi critica stângăcia exprimărilor şi discutam împreună despre viaţa văzută prin ochi de adolescent.
Într-o zi mi-a întins jurnalul ei. Am înţeles gestul ca pe un act de încredere şi pentru prima oară în viaţă, poezia mi s-a părut calea cea mai sublimă de a păşi printre gânduri.
Scria pe înţelesul meu şi sufletul reuşea să mi se înalţe mult mai uşor peste monotonia zilelor gri din internat, când o citeam. O admiram şi-o respectam pentru ceea ce este.
Nu puteam să fac mai mult pentru ea.
Nu se întâmpla ca în visele mele, în care eu eram zmeu şi ea se lăsa sedusă de farmecul meu de mahala.
Mă hotărâsem să termin liceul şi să fac ceva cu viaţa asta care o luase–n derivă. Nu pentru ea, sau cumva… să n-o mai fac să-i fie ruşine cu mine.
Şi ea voia să termine mai repede liceul, să meargă la facultate şi de acolo mai departe, la un masterat şi de ce nu, să obţină o diplomă de doctorat.
La şcoala asta se plictisea şi stătuse departe de locuri în care se putea face carte, doar pentru că era de la ţară şi părinţii n-aveau cu ce să o ţină prin internate. Sărăcia îi curmase drumul spre o carieră. Voia să câştige proprii bani ca să înveţe.
Eu fugisem de şcoală mereu. Degeaba visam sub nămeţi. Ea urma să se întoarcă în locurile natale, iar eu, poate că... la oile mele.
Râdeam…
Gânduri de o clipă, îmi ziceam, fiindu-mi frică să privesc spre viitor…şi râdeam, de parcă sorţii i-aş fi râs în faţă.
N-am să stric o prietenie abia clădită cu două cuvinte.
Nu e făcută pentru mine… şi visul meu tainic mă chinuia şi mai mult….
M-am strâns arc apăsând cu putere în cap şi-n picioare , transformându-mă într-un pod peste limitele care mă ţineau pironit la pământ.
Uitasem că Sini e încă cocoţată pe mine şi-am văzut-o cum cade râzând.
După ce ne-am ridicat amândoi, ea m-a întors cu faţa spre urmele ce le lăsasem în zăpadă.
- Vezi? Tocmai ai ieşit din oul tău.
Urma mea lăsată-n zăpadă semăna cu o matriţă de gheaţă din care ieşeau îngeri pe bandă.
- Se pot naşte demoni din ouă de îngeri?
- Numai daca le îngropăm visele toate în pământ, mi-a răspuns ca un profet ce-mi dezlega mistere doar pentru a mă face să văd drumul ce-l am înainte.
Ionuţ luă o mină de om supărat simţindu-se exclus de la discuţiile noastre.
- Şi eu? întrebă c-o mutră de puşti nedreptăţit.
- Şi tu eşti de-al nostru, i-am răspuns să-l împac şi luându-i pe amândoi lângă mine cu mâinile de după umeri, am pornit-o uşor spre internat.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Dec 11, 2011 2:51 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 06, 2010 5:24 am  Marioara Visan

Chiar nu exista motiv sa fim tristi, Dumnezeu a pus in noi toata armonia universului, de ce-am fi tristi?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 06, 2010 1:32 am  liviu miron

Se terminase vacanţa şi tot timpul petrecut departe de ea mi se păruse o mică eternitate. Vântul îmi fluiera în urechi a pustiu şi zăpada ce scârţâia sub bocanc părea să accentueze şi mai mult clipele pierdute- n zadar.
Căminul meu gri părea să aibă mai multă culoare încărcat de hărmălaia elevilor ce reveniseră să-l populeze.
Stăteam în faţa internatului, într-un cerc larg, aşteptând ca gaşca să se reunească şi să fie completă. Spuneam bancuri şi povestiri amuzante din vacanţă, iar când un nou grup apărea pe poartă, venea ţintă la noi, ne pupam şi ne strângeam în braţe de bucurie. Greutăţile de acolo, ne uniseră mai mult şi ne simţeam ca nişte rude cu toţii.
După câteva ore, apăru şi ea. Îmbrăţişări, care mai reci, care mai pline de viaţă, care de complezenţă.Ea părea să se grăbească. Mă privea cum mă tot retrag mult în spate, căutând timp în care să aflu ce trebuie să fac. Mi-era greu s-o ating. Toată vacanţa mă gindisem la ea, îi scrisesem chiar şi două, trei scrisori iar acum nu ştiam ce să-i spun, cum să mă port ca să nu par un biet disperat.
Eram mulţi în acel cerc, aproape de sută. Îmbrăţişările curgeau ca pe bandă rulantă.
Când a ajuns în faţa mea am mormăit un simplu” Bună” şi i-am întins o mână care voia mai mult să o ţină la distanţă, decât să creeze o punte între noi.
Ce puteam oare să-i spun, mai ales că de faţă era şi Petruş şi toţi ştiau cum stă treaba cu noi trei?
După o secundă lungă cât o viaţă de om, m-a întrebat direct, fără să-i pese de ceilalţi din jur:
- Tu nu mă pupi?
- Are cine s-o facă, am replicat, înclinând capul către omul pe care-l iubea.
Şi-a lăsat bagajele în faţa uşii, m-a luat de braţ, aşa cum face un poliţist când prinde un hoţ şi m-a dus mai de-o parte ca să putem discuta doar noi doi.
- Ce ţi-am făcut...? Sunt tot eu… sunt Creaţa, prietena ta…De ce eşti afurisit?
Noi doi ne înţelegem perfect….Ai văzut… n-am putut rezista prea mult lângă alţii…Pentru mine, tu contezi cel mai mult.
- Şi Petruş ?
- O să - mi treacă şi tot la tine am să vin. Mai dă-mi timp. Oricum, cu tine îmi petrec mai multe ore pe zi. Cu el, doar ies în oraş şi... la dans.
Aş fi vrut să îi spun o mie de lucruri, aş fi vrut să o fac să priceapă că eu văd ochii ei altfel decât îi poate privi un simplu prieten, dar felul superficial în care trata ea situaţia mă revolta şi cu ură în glas, i-am trântit vorbe dure în faţă:
- Te-am rugat să te ţii departe de el. Nu-l cunoşti…nu ştii cine e. Cu tine e numai lapte şi miere, dar râde cu prietenii lui şi a pariat că o să te aibă în pat, până să se încheie anul şcolar.
Ochii mei nu vor să te vadă cum devii în curvă.Te priveşte ce faci cu viaţa ta, dar eu de azi, nu mă mai amestec.
Parcă nu auzea despre ce-i vorbesc şi fără nici o legătură cu ce discutam, izbucni:
- Erjika e de vină, nu-i aşa? ...O urăsc şi promit că o s-o încurce şi ea. Mi te-a luat intenţionat fiindcă ştia cât de mult ţin la tine.Vă urăsc pe toţi, spuse printre sughiţuri de plâns, şi răsucindu-se într-un picior, se năpusti asupra bagajelor ei, înhăţându-le din mers ca un uliu care şi-a localizat prada.
Le împrăştie pe jos în camera de cămin, apoi se aruncă în pat, cu mâinile la ochi, ferindu-se parcă, de realitatea care nu-i convenea pe moment.
Petruş, din doi paşi ajunsese lângă mine şi îşi răsucea mâna în gulerul meu de la haină.
- Uşurel, că-s proaspăt vopsit, am încercat eu să-l iau mai de sus, în timp ce cu braţul stâng făcut pârghie, i-am descleştat mâna cu care încerca să mă ştranguleze.
Mă vezi mic, mă crezi şi prost…? Mai bine du-te la ea, că nu se merită să o laşi umflată de plâns.
- De ce-ai făcut-o curvă mă?
- Tu vrei s-o faci, nu eu, i-am replicat.
Mă împinse de piept şi cu dreapta vâjâi un pumn razant cu urechile mele clăpăuge. Făcusem la timp pasul în spate. Faptul că mă ratase din prima încercare îl înfuriase pe semne şi se năvăli cu totul spre mine, luându-mi din soare. Ştiam că îmi ajunge să primesc o singură lovitură ca să ajung la pământ, aşa că-i dansam pe sub nas, în speranţa că va obosi şi va face un pas greşit de care să pot profita dar, cum v-am spus, era bine antrenat şi pumnii mei nu reuşeau decât să-l enerveze mai mult. Aveam avantajul reacţiei din scurt. El se mişca mai greoi şi veni şi momentul în care l-am simţit dezechilibrat, cu toata greutatea pe pumn. Am eschivat uşor, apoi i-am măturat piciorul din faţă, trimiţându-l, cât era el de mare, cu faţa la cer.
Aş fi putut să profit de avantaj, să-i stâlcesc mutra cu un genunchi din cădere, să-i umflu capul de pumni, dar atunci, nu ştiu ce gândeam, că l-am lăsat să se ridice fără să-l ating, ca apoi, în următoarea secundă să nu mai simt frigul.
Eram relaxat şi faţa amorţită mi se scutura de parcă eram legat la 220V.
Deasupra mea vedeam ca prin ceaţă, parul ei creţ şi din când în când, ceva îmi picura drept în ochi, ca dintr-o pipetă.
- Nu mai plânge că mă chiorăşti, i-am cerut eu moale, abia mişcându-mi buzele amorţite.
O pufnise râsul, dar nu se putea opri încă din plâns.
- Eşti nebun… putea să te omoare…cu el ţi-ai găsit să te pui?
- L –am iertat ca să nu mergi în oraş cu un mascat, i-am replicat eu serios gândind că sărbătorile de iarnă tocmai trecuseră, dar ea râdea în continuare ca de o glumă bună şi mă întrebam dacă nu cumva mi se urcase la cap faptul că după ce învăţasem să mă bat, acum venise timpul să învăţ cum să-mi înfrânez pornirile animalice.
Atunci am aflat că pot câştiga lupte şi altfel, că pot fi premiat şi culcat la podea, chiar dacă premiile alea îmi intrau drept în ochi şi usturau ca o palmă… atunci am simţit că nu pot renunţa încă la ea, că o iubeam, dar nu ştiam cum să-i spun.
Mă hotărâsem să mai aştept.
Şi dacă avea dreptate?
Dacă eram omul cel mai potrivit pentru ea şi eu o alungam în braţe la altul?
- Apleacă-te puţin, am mormăit.
- De ce?
- Ca să te pup.
Nu-i păsa de ce ar fi putut zice lumea din jur. Nici măcar de Petruş nu se mai sinchisea. Mă tot pupa pe obraji şi mă strângea în braţe, iar eu o iubeam în acele momente ca un nebun.
Înţelegeam că eram pe cale să devin alt om. Nu mai puneam preţ pe forţa fizică şi nici pe mândrie, învăţasem că orgoliile nu au ce căuta într-o relaţie, îmi doream să fiu mai bun şi să mă placă pe mine pentru ceea ce sunt, aşa mic de statură, îmbrăcat sărăcuţ, dar curat la suflet şi dăruit ei pentru tot timpul cât m-ar fi dorit lângă ea.
Mai luasem bătăi de multe ori, fiindcă mie îmi ajungea un singur pumn dat cu forţă ca să ies din joc, dar azi simţeam că am câştigat.
Înainte de a mă lovi el, deschisesem braţele devenind ca o cruce.
Privirea lui mirată mi-a rămas pe retină. Nu înţelegea ce urmăresc, dar ştia că trebuie să mă izbească. Nu simţeam durerea şi nici teama, nu-mi păsa dacă pierd sau câştig. Tot ce conta pentru mine era să rămân demn ca nimeni să nu poată comenta că am fost laş. Îmi veneau în minte vorbele Erjikăi şi azi îi dădeam dreptate. Cu fetele mă purtam ca un laş, fiincă de un singur lucru îmi era teamă; să fiu ridicol. În preajma lor nu ştiam cum să mă port, cum să vorbesc sau cum să spun tot ce gândesc cu voce tare. Mă ascundeam după un zâmbet, îmi înghiţeam amarul cu noduri în gât şi mă lăsam purtat de valul sorţii fără să mă gândesc la locul unde avea să mă poarte.
Poate că numai Creaţa avea puterea să mă schimbe şi chiar dacă nu eram băiatul de care să se îndrăgostească, simţea ca şi mine o nevoie acută de-a-mi fi prin preajmă.
Împreună cream un suflet complet. Poate că făcusem parte amândoi din acel androgin osândit să se rupă, să fie o femeie şi un bărbat, două suflete incomplete, fiecare cu o singură aripă, târându-ne pe cărări diferite, rătăcind doar pentru a ne regăsi.
Poate că nu iubirea ne ţinea împreună, ci convingerea că ne aparţinem prin alte legături mult mai puternice.
Gândurile mă copleşeau şi uitasem că ea e lângă mine.
- Du-te la el! Poate că trebuie să ştim amândoi care ne e locul.
- Azi îl urăsc pentru tot ce-a făcut. O să iau masa cu tine. Mă mai primeşti înapoi?
Credeţi că puteam să o refuz cu ceva? Eram chiar fericit că încep un nou trimestru cu mai multe şanse.
Ajuns în cameră, am scris ore în şir despre tot ce simţeam. Umplusem stiloul de vreo două, trei ori şi uitasem să mai pun capacul la călimară. Marius povestea lângă mine despre bătăile lui cu ţiganii din cartierul în care locuia. Mimând o parare, atinse călimara cu palma şi împrăştie cerneala peste tot. Faţa de masă arăta acum ca o hartă în care continentele erau de un albastru-indigo. Faţa lui împrumută din acele culori.
- Asta îmi lipsea....De unde Doamne iartă-mă fac eu rost de bani să cumpăr altă faţă de masă?
- E şi vina mea, i-am zis. O s-o plătim pe din două.
- Aici trăim ca fraţii aşa că pun şi eu o parte, zise Nicu.
- Cotizez şi eu, spuse Mihai căutând banii prin portofel.
- Mă bag şi eu, continuă Ionuţ.
- Vezi? Hai să vedem şi partea bună a lucrurilor! Mâine o să ieşi în oraş să cumperi o faţă de masă nouă şi faină care o să facă această cameră să arate mai altfel decât celelalte.
- Normal că vom pune bani şi o să iei şi o boaşcă de rachiu ordinar cu care o să ne îmbătăm ca porcii. Faţa de masă trebuie udată, nu?
Am anunţat pedagoga de incident şi ne-am culcat aşteptând ziua următoare în care aveam să ne turtim de băutură, dar n-a fost aşa.
Marius s-a gândit că nu e corect să ia bani de la prieteni pentru pozna lui, aşa că în loc de o faţă de masă nouă, ne trezirăm cu una luată de pe o terasă restaurant. Pe mijloc avea două iniţiale încârligate între ele iar pe margini scria clar”Restaurantul Mureşul”.
N-am mai avut timp să o ascundem că a apărut grăsanca pe uşă.
- Ce e asta?
- E o chestie textilă care acoperă mobilierul vechi şi mucegăit din cameră. Până la vârsta dumneavoastră poate că ar fi trebuit să aflaţi.
- Taci negrule…! De unde o aveţi?
- A adus-o vântul.
Nu suporta bădărănia mea aşa că i-am simţit toate inele cum vor să-mi intre prin buză.
Mă plesnise peste gură şi eram plin de sânge.
Speriată şi enervată din cale afară că-şi pierduse cumpătul, bătu cu pumnul în masă şi zise:
- Până aici! Tovarăşe Lefter, dumneata mergi cu mine să dai explicaţii organelor de miliţie.
L-a prins de încheitură şi a ieşit cu el pe poartă.
A ajuns înapoi după câteva ore cu palmele umflate şi descălţându-se cu greu ne rugă să-i udăm un prosop cu apă rece.
- M-au bătut cu bastonul la palme şi la tălpi...şi le-am scris tot adevărul în declaraţie. Fiindcă nu am încă 18 ani, mi-au dat drumul, dar voi fi externat. La omul sărac nu trag banii niciodată ci doar belelele.
Ne-am gândit în fel şi chip cum să facem rost lunar de banii de gazdă şi în final am ajuns cu toţii la concluzia că singura cale era să renunţe la bonurile de masă şi să plătească din bursă cazarea.
- De mâncat o să mănânci de la noi. Sunt destule mimoze care nu servesc cina, dimineaţa putem să mai cerem o porţie suplimentară de ceai, cu două eugenii şi un iaurt treci cu bine până la prânz şi uite aşa, prin rotaţie îţi vom da bonurile noastre. Nu-ţi fie teama!
O scoatem la capăt.
Marius lăcrima. Poate că de durere, poate fiindcă ne avea pe noi
Oricât de grozavi ne credeam, până la urmă nu eram decât nişte copii rămaşi la îndemâna sorţii.

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Dec 11, 2011 2:29 am, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Noi 03, 2010 10:56 pm  Marioara Visan

Chiar crezi ca nu te observa Raul? Eu inclin sa cred ca ii placea joaca ta.Cat priveste Creatza lui Liviu..., inca nu a terminat de povestit Liviu despre Creatza, nu-i asa? Abia astept sa citesc episodul urmator.


comentez cu Mara...vreau să îți încununez creația, Liviu, cu un videopoem care se pare că se potrivește...are valoare sentimentală...e primul , din lungul șir creat pentru mine de Blue...har și inspirație să ai...