Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Joi Oct 19, 2017 10:53 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Mier Oct 18, 2017 6:17 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Dorina Neculce

Pagina 1 din 18 1, 2, 3 ... 9 ... 18  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

11112009

Mesaj 

Dorina Neculce






Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 9:14 am, editata de 62 ori
avatar
Dorina Ciocan
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 1067
Varsta : 53
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 11/11/2009

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocanhttp://www.fa

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Dorina Neculce :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 14, 2015 3:42 pm  Dorina Ciocan

se îndurerează iar
lemnul crucii
o altă duminică
a mai trecut
mângâietoare îmi sunt
aşteptările
doamne
al meu
rămâi
cel
de
demult
nu mă mai
pierde
se zbuciumă glasu-mi
în limbă de clopot
Te caut şi
Te strig; de veacuri ,,sunt,, nu
mă mai pierde
prin râuri de ceţuri
înspre un alt cer
fără de noapte
mi-atârnă venele
prin ochul de sânge
a întuneric
amuţind

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 12, 2014 10:17 pm  Didina Sava

Draga mea azi ai cinci decenii de cand ai pasit in  lume. Iti doresc la aceasta rascruce sa iti aduci aminte doar de lucrurile frumoase si de impliniri care sa te anime, sa te intareasca sa cauti  in continuare un drum cat mai luminos. La multi ani draga mea! Succese si fericire pentru ceea ce ai tu mai scump sufletului.

O "lacrima a Maicii Domnului" de la mine din casa

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 18, 2014 11:13 am  Dorina Ciocan

Mure cu miros de peşte



Câteva zeci de picioare desculţe, crăpate şi înnegrite, mici şi subţirele aleargă prin praful călduţ al zilei însorite de vară, ridicând deasupra nori cenuşii ca o pânză străvezie de prins păianjeni.
- Mergem la mure! strigă, din fuga asta nebună, o fetiţă mai dolofană.

În fiecare duminică mergeam ,,devale,, în ,,jos,, la cules de mure.
Eram copii săraci şi dulciurile pentru noi erau nişte mofturi de zile mari.
Dacă aveam noroc şi găseam ouă de raţă sălbatică pe malul iazului, era o mare bucurie şi un neaşteptat prilej de a împărţi frăţeşte spiralele cu cremă de vanilie sau fistic pe care ni le cumpăram de la dughiana lui Firman.
Dughiana era de fapt o căsuţă cu geamurile lăsate, cu gratii ruginite care porneau din pământ şi se ridicau până sus, aproape de streaşină. Înăuntru mirosea ţipător a gaz, a rachiu ieftin şi a biscuiţi.
Oamenii stăteau aliniaţi la raft şi mai cereau câte o cin`zeacă. Firmănoaia le turna cu îndemânare în paharele soioase, atâta cât li se cuvenea, apoi fixa dopul de plută, apăsându-l cu mâna ei mică şi delicată.
Aproape o divinizam pe femeia mică din dosul tejghelei şi mă rugam să nu treacă ouăle acelea de raţă, găsite, prin cercul ei metalic, cu care le măsura atentă de fiecare dată. Cele care trecea prin veriga de metal valorau doar 50 de bani, iar cele ,,mari,, care se opreau în burta lui generoasă  deveneu mai valoroase, şi luam pe fiecare câte 80 de bani. De aceea noi aşteptam cu pumnii strânşi ,,sentinţa,,.
Uneori femeia îmi mai  zâmbea într-un mod straniu şi asta mă făcea să o cred vreo zână bună, îmbrăcată ţărăneşte, pogorână pe o rază de soare pe ale mele meleaguri îndepărtate de lumea adevărată, pentru că de la o vreme începeam să simt foarte clar faptul că dincolo de orizontul nostru se află şi alte locuri, vii, nerăbdătoare să ne cunoască şi să ne arunce în gura neobosită a vieţii.
Dar acum încă nu ştiam de toate astea, acum doar chiuiam cu toţii şi coboram la vale printre porumbii zdraveni ca nişte copaci tineri cu braţe puternice.
Alergam fără să ne pese de frunzele-săbii care ne tăiau adânc, lăsând desenele roşiatice, ca nişte arabescuri, să ne brăzdeze trupurile mici şi arse de soare.
Fiecare culegea cu nerăbdare murele cărnoase, lăsând zeama negricioasă să se prelingă pe obraji.
Nu vorbea nimeni.
Era ca într-un ritual al mayaşilor care se pregătesc de război.
Din când în când, câte unul striga: auuu! şi sărea în sus de durere pentru că rugii ne înţepau scurt, muşcându-ne fără de milă degetele umflate.

Nici nu prea conta că eram unşi din cap până în picioare de lichidul lipicios, dulce-acrişor. Oricum după asta o să urcăm pe hudiţa Ologului (o să o necăjim puţin pe mătuşa lui) şi apoi o să urcăm dealul spre bulhacul Wikingului. Numai de n-ar fi sticle sparte prin apă.
Wikingul, Gheorghe Tofan chiar asta făcea.
După ce bea tot rachiul puturos, contrafăcut cumpărat de la Firman, spărgea cu ciudă sticla şi o aruncă în bulhac:na! striga el cu ciudă şi duşmănie, aruncând fulgere din priviri. să îşi taie picioarele ,,împeliţaţii  aceia de copii,,.
Alergam, alergam făcând un zgomot infernal.
Deodată ne oprim cu toţii la fântâna Ologului, atât cât să îi facem în ciudă mătuşii Roşoaia. Zdrăngănim găleata, ne împingem, chicotim şi în sfârşit mătuşa apare cu o nuia în mână.
Se repede ţintă înspre fântână, suduind şi făcând gesturi disperate ca să ne alunge.
Din repezeală dăm drumul găleţii şi lanţului care coboară huruind şi scuturând cu totul fântâna, apoi se scufundă cu o bufnitură de nedescris.

Ieşită din fire, mătuşa striga la noi şi ne ameninţa apărând ca din senin, de după gardul de nuiele.
Luaţi prin surprindere chiar ne speriem şi o ţinem tot într-o alergătură, pe nerăsuflate, până la bulhac.
Dăm tîrcoale bordeiului Wikingului. Auzim un sforăit ca de urs sau de uriaş desprins din pagină de poveste. Suntem liniştiţi. Doarme. Până înspre seară putem să ne bălăcim alăturea de peştii pe care omul se aştepta să-i prinde cu ,,oala,, mai pe înserat.
Nu prea ştiam ce o să mai prindă după vânzoleala noastră.
Când era larma în toi, de pe coama dealului auzim glasul tunător al omului trezit ca din morţi de hărmălaia pe care o făceam.
Suntem înjuraţi în toate felurile şi ameninţaţi cu moarte.
Ieşim, fricoşi, ca şoarecii muraţi şi o luăm la fugă care încotro.
Abia pe la jumătatea drumului îmi dau seama că îmi curge ceva din picior şi văd un ciob destul de mare cum îmi stă înfipt într-un călcâi.
Încep să plâng dar nu pot să mă opresc din alergat.
Simt tăietura din ce în ce mai adânc.
Acasă tata mi-l scoate cu un ac mare.
Plâng şi îmi zic în gând că nu o să mai merg altădată aiurea prin bulhacele oamenilor. În minte îmi vin şi zecile de lipitori umflate şi gelatinoase care ni se băgau uneori pe sub piele, de ni le scotea mătuşa Aglaia cu un cârlig de împletit ciupici.
După ce tata îmi leagă piciorul strâns cu o cârpă şi îmi toarna gaz pe rană, uit ce mi-am promis şi pornesc pe drum în căutarea celorlalţi copii.
-În seara asta o să mergem la un privechi, spune fetiţa aceea care de acum ne era un fel de şef de trib. O murit moş Maxîn, cel din capătul din jos al satului.
-Da` eu n-am mai fost la mort... încerc să mă fofilez, puţin speriată. Nu ştiu ce trebuie să fac...
-Ei, facem şi noi ca toată lumea. Mergem când se întunecă.
Zis şi făcut.
Mă trezesc în faţă cu moartea sau mortul.
Moş Maxîn era îmbrăcat frumos, frumos, dar era prea rece şi palid.
Am pus banii de hârtie pe piept şi am pupat mâna mortului că aşa a făcut şi Lupăneasa.
,,Parcă se pregăteşte să plece la târg, la Săveni,, îmi zic în gând şi mă uit lung la chipul împietrit, fără de suflare.
Ne aşezăm pe laiţă şi ascultăm vorbe de oameni mari.
Pe la miezul nopţii băieţii mari încep bătaia cu ,,ţoaşca,, şi primim fiecare câteva cârpe strânse sub formă de minge după cap, aşa ca să ne ajungă privegherea. Tacem mâlc şi nu ştim cum să ne luăm tălpășița și să plecăm odată acasă.
Dacă am fi luat-o singuri spre tindă, am fi trecut prin bătaia aspră a ,,ţoaştelor,,.
Aşa era regula, ca fiecare să stea cât mai mult la priveghere, altfel era bătut cu acele cârpe strânse ghemotoc şi legate cu un fir lung de aţă. Te lovea şi nici nu ştiai cine, doar auzeai chicote pe la spate şi mai primeai şi cîteva ghionturi zdravene.
Deodată mortul se ridică. Noi înlemnim de frică. De fapt era o glumă a băieţilor mari, care au legat mortul, de cu zi, de după brâu, cu o sfoară şi acum o trageau ca să ne sperie.
În sfârşit, din îmbulzeala iscată, reuşim să ajungem pe uluiţă şi ne continuăm aceiaşi fugă de cu zi.

Ajunsă la geamul casei parcă simt mâna rece şi ţeapănă a mortului cum mă cuprinde de după gât.
Strig ca muşcată de şarpe:
-Mama!!! dă drumul!!!
Şi bat în geam de se cutremură casa.
-Hoooo, nebuno!! îmi strigă fratele meu. Cine te pune să mergi la miezul nopţii pe la morţi?
Tac aşa cum tace peştele în balta Wikingului şi îmi trag plapuma peste cap.
În seara aceea toate duhurile pădurii par să se fi refugiat în mine.


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Oct 05, 2015 12:12 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 18, 2014 10:48 am  Dorina Ciocan




florile mele fără de chipuri
florile mele aburind lumina
ca nişte firide plesnite pe buzele amărui
încă nu m-au născut încă
nu m-ai trezit doamne
în trupuri de oase cineva mult
prea aplecat peste marginea sinistră
a coastelor mele închipuite
îmi cântă un cântec suav
(îngânare de o noapte)
şi mama îmi spune că au tăiat
iară şi iară viţelul cel gras
şi mama îşi şterge mâinile însângerate
şi mama îmi leagănă venirea în
florile mele scormonindu-şi
din pământ toate rănile
creştere zadarnică a spuselor mele
astupându-mi culorile-chipuri de nuferi-
cu frunzele pătrate cum le-aş
mai putea auzi
cum le-aş mai putea simţi
frăgezimea sufletelor zbuciumate


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Oct 05, 2015 12:02 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Aug 31, 2013 3:28 am  Dorina Ciocan

Ciupercuţele magice, autor Adelina Ciocan(scrisa cand avea 9 ani)

redactez din caietul de teme al Adelinei-04.06.2010

Într-o pădure. la marginea unei poteci, două ciupercuţe se văitau:
-Vai, surioară, stăm aici, înfipte într-un picior! Toţi ceilalţi aleargă prin pădure, cum vor ei, numai noi zacem aici, neştiute, înţepenite ca nişte pietre. Parcă n-am avea şi noi dreptul la bucurii şi la viaţă.
-Ai dreptate, surioară, consimţi cealaltă. Nu ne putem mişca şi oamenii trec pe lângă noi şi ne culeg, neştiind că unele suntem chiar magice, zise Roşuleţ, ciupercuţa cea înverşunată.
-Ce bine ar fi dacă am avea două picioare, am alerga şi noi, de nu ne-ar mai ajunge nimeni, zise cealaltă, ciupercuţa Magic-Logic, extrem de îmbufnată.
Deodată o zambiluţă firavă li se arătă în cale:
-Bună ziua! Eu sunt Zambiliţa, se prezentă ea.
-Încântate, răspunseră ciupercuţele în acelaşi glas, înveselindu-se că au şi ele cu cine mai schimba o vorbă. Noi, după cum cred că ţi-ai dat seama, suntem ciupercuţe fermecate şi îţi putem îndeplini trei dorinţe, continuară, clipind de trei ori, aşa, ca zambila să priceapă mai bineşi mai repede. Dar toate ţi le vom împlini dacă treci peste patru teste: unul de curaj, unul de inteligenţă şi altul de...blândeţe.
-Iar ultimul, dar nu cel din urmă, va fi cel de alegere, adăugă ciupercuţa Magic-Logic.
-Doamne, dar ce bine îmi pare că v-am întâlnit! exclamă Zambilici. De mult îmi doream să am nişte prieteni care să nu mă părăsească. Sunt pregătită. Să începem testele!
-Bine! vom începe în trei minute! spuse Roşioara.
Cele trei minute s-au sfârşit, iar testul putea începe.
-Acesta este un test de curaj, continuă Roşioara, şi va trebui să îţi faci mare curaj ca să guşti din bucăţica asta de Barba ursului şi îi întinseră o plantă necunoscută.
-Încearcă,încearcă!! o îndemnau ciupercuţele magice. Nu te teme, frunzele te vor apăra! Te vom apăra şi noi, mai ziceau ele.
Zambilica se gândea la ceea ce a păţit Alice când a gustat din licoarea de pe masă, dar îşi făcu muuult curaj şi gustă cu gândul că va fi ajutată să găsească muulţi, mulţi prieteni şi nu orice fel de prieteni, ci din aceea adevăraţi după care umblă toată lumea. Ea a avut încredere şi în petala ei de curaj, că avea şi o asemenea petală.
-Braaavooo! aplaudară ciupercuţele. Să mergem mai departe. Acum urmează testul de inteligenţă. Să vedeeem: cât face 11 : 3? continuară uitându-se una la alta, cu subînţeles. Credeau că au încurcat-o măcar de data asta.
,,Glumeau?,, se întreba Zambilici. Cum să nu ştie? Ce în pădure nu putea învăţa matematica? Nu trebuie să împartă ea cu aricii frunzele culese toamna, când e musai să îşi facă fiecare câte ,,o casă,,?
Oarecum confuză că a fost prea uşor, se prefăcea că se gândeşte şi zice scărpinându-se pe sub barbă:
-Păăăiii, eu cred că 11 : 3 este egal cu 3 şi ne mai rămâne restul 2, pentru că, argumentă ea: 3x3 este egal cu 9 şi dacă îl adăugăm şi pe 2, ne dă iaar 11.
Să ştiţi că a ajutat-o şi petala inteligenţei sale.
Magic- Logic se încruntă uşor, dar nu avea ce face, trebuia să meargă mai departe.
-Acum urmează testul de bândeţe. Trebuie să cânţi atăt de duios încăt să adormi firele de iarbă dar şi pe narcisa-boboc, de acolo, de la marginea potecii.
Zambilici a noastră se folosi imediat de petalele ei căntătoare şi adormi pe loc toată pajistea, iar narcisa-boboc deja sforăia uşor, spre hazul tuturor.

-Foarte bine! Fooaarte biiine! se bucurau sincer ele. Acum să trecem la testul de alegere. Să zicem că eşti pe un pod şi ar trebui să salvezi ori o fetiţă speriată, ori un căţel fără stăpân. Pe cine ai salva mai întâi.
-Eu i-aş salva pe amândoi, deodată, pentru că aş pune fetiţa să ia căţelul în braţe şi eeeuuuu aş lua în braţe fetiţa.
A răspuns cât se poate de bine. Se vede treaba că Zambilici era o floare isteaţă şi merita să i se îndeplinească multe dorinţe.
Vreţi să ştiţi ce şi-a dorit????

1. Să dobândească mulţi prieteni adevăraţi.
2. Să se poată împrieteni cu duşmanii florilor şi să îi facă să o iubească.
3. Să nu se despartă niciodată de prietenii săi.

Tocmai atunci o zână îşi făcu apariţia printre flori şi ciupercuţe şi îi îndeplini toate dorinţele lovind-o uşor cu bagheta ei fermecată.
Dar parcă se auzi un scâncet, ,, Ce să fie oare?,, se întreba zâna.
-Heeei, ciupercuţelor, voi plângeţi? Dar v-am făcut magice, Ce s-a mai întâmplat?
-Noi ne dorim să avem două picioare, să putem alerga prin pădure, să putem fugi din calea oamenilor, silabisiră ele printre sughiţuri.
-Dragele mele, nu am ştiut că asta îşi doresc plantele, zise buna lor zână şi când făcu un semn cu bagheta înspre Miază-Zi, toate plăntuţele prinseră picioare şi alergau şi se veseleau, cum nu au mai făcut-o niciodată.
Drag copil, poate ai să ajungi vreodată în Poieniţa aceea fermecată: Să nu rupă crengile, să nu calci florile şi să nu laşi focul nesupravegheat, asta ar putea să le sfâşie inima, şi inima lor e ca şi a ta, luminoasă şi mare.

......................................................................................................................................
Dar poate, mă gândeam eu, povestea asta scrisă de mine la ora de lectură, va fi cunoscută de foarte mulţi oameni într-o zi. Dar poate, peste căteva luni, se va auzi în clasele voastre şi autoarea va fi felicitată.
Dar toate astea, într-o anume zi.
Autoarea nici nu simţi când o baghetă fermecată o atinse uşooor pe umăr.....................................

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Oct 05, 2015 12:01 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Aug 29, 2013 3:11 am  Dorina Ciocan

http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/t524-sarbatoarea-copilariei-eveniment-organizat-de-asociatia-universul-prieteniei-si-lansare-de-carte-printul-andrico-adelina-ciocan-01-iunie-2011#6869

Vă mai aduceţi aminte de Andrico? Dar de prinţesa lui preafrumoasă?
Ei, bine, dragilor, după cum aţi şi aflat, Andrico şi Prinţesa Alice, fiica Soarelui Răsare, trăiau fericiţi în Regatul Soarelui. Zilele treceau cu bucurii şi fericirea lor creşte, creştea neumbrită de nimic şi de nimeni.
Dar peste atâta fericire, uneori, mai pot s-apară şi nourii întunecaţi ai unui gănd.
Dar ce oare îl apăsa pe voinicul nostru în acel ocean de fericire?
Ei, da, aţi şi ghicit, lipsa unei mici făpturi care să alerge şi să se bucure prin împărăţie.
Aceleaşi gînduri o chinuiau de la o vreme şi pe frumoasa lui soţie.
Timpul trecea şi ea ştia că Andrico ar fi dat şi o jumătate din Regat numai să i se îndeplinească ascunsa lui dorinţă.
Într.o zi, cum stătea el în pădurea fermecată a regatului,culcat, cu mîinile sub cap, privind buluceala norilor, aude un glas răguşit, ciudat, ca un fel de nechezat, dar pe care îl putea înţelege:
-Stăpâne, ştiu ce gîndeşti...Ştiu care ţi-e dorinţa...
Andrico a privit în jur mirat. Nu vedea pe nimeni. Ba da. Vedea calul său despre care nu ştia mare lucru. ,,Să fie un cal fermecat? ,,se întreba el.
Calul scurmă cu copita la rădăcina unui fag şi continuă:
-Vei avea un copil doar dacă prinţesa Alice va sorbi licoarea unui nuc fermecat care se află dincolo de râul de cristal, în pădurea de argint.
Flăcăul a privit în jur, să nu cumva să îl vadă cineva că vorbeşte cu un cal şi să creadă că ditamai prinţul a înnebunit. Apoi, cu sfială, întrebă:
-Cum se face că îmi ştii dorinţa? Şi de ce nu am ştiut că am un cal fermecat?
-Puterea am dobândit-o de curând. Dorinţa ta o ştiu de mult, pentru că noi, animalele, simtim cu sufletul.
Era o lecţie pentru Andrico. Înghiţi în sec şi continuă:
-Şi ce ar trebui să fac, bunul meu prieten. Oare există o cale de a ajunge acolo?
-Sigur că există. Puetm porni când vrei.
-Aş vrea să pornim chiar acum.
-Ai mai pornit tu aşa, Andrico, pe vremuri să eliberezi Soarele din ghearele balaurului Marco şi ţi-a fost de folos plecarea şi glorioasă întoarcerea. Deci, haidem! Dar ia aminte, vom trece prin răul de cristal. Frumuseţea lui te poate pierde. Să fii cu mare băgare de seamă.
Andrico nu ştia ce are să însemne asta, dar tăcu şi hotărî să ia aminte.
Au ajuns pe malul răului de cristal şi o frumuseţe nemaipomenită îl izbi cu o forţă uriaşă. Păsări de cristal scoteau triluri de sirene din gâtlejurile subţiri. În apa cristalină parcă se înecase cerul cu miile de galaxii şi în străfunduri se iţeau domniţe de o frumuseţe rară însoţite de slujnice dăruite cu acceşi frumuseţe.
Parcă uitase cine e, parcă le-ar fi vrut pe toate. Sigur, era un efect al vrajei făcute de vrăjitoarea Zena, cea mai şireată şi mai aprigă din neamul vrăjitoarelor care putea lua orice chip şi care se putea multiplica în mii şi mii de chipuri.
-Stăpâne!! strigă calul. Toate aste nu există. Doar mintea ta le crează. Vrăjitoarea vrea să te supună. Nu te lăsa robit!
Parcă s-a trezit dintr-un vis lung şi obositor şi a văzut clar o simplă întindere de apă.
-Ca să trecem pe partea cealaltă, trebuie să nu atingem apa. E o apa fermecată tot de vrăjitoare şi dacă o atingem ne prefacem, pe loc, în statuii strălucitoare de cristal. Tu ai de rezolvat nişte lucruri, eu vreau să te slujesc. Să vedem ce facem.
Ca prin minune, un paltin bîtrân îşi aplecă trunchiul moşnegeşte şi se luuungi până dincolo, pe malul celălalt.
-Se vede treaba că Zâna Zorilor îţi este alaturi şi te păzeşte, spuse calul.
-Da. Cândva i-am salvat de la înec toţi copiii şi a zis că va veni cândva vremea să mă răsplătească.
Au trecut chiar cu mare uşurinţă pe partea cealaltă, numai că la locul indicat nu mai era nici un nuc bătrân, ci o statuie care lăcrima.
Oarecum deznădăjduit, Andrico şi-a îndreptat potirul când spre ochiul ei drept, când spre ochiul ei stâng, şi i-a cules toate lacrimile. Calul i-a zis de seva nucului, dar lacrimile nu sunt seva sufletului, a gândit el.
Ca prin minune statuia a prins viaţă şi a cuvântat;
-Să trăieşti mulţi ani, Andrico !!! Iar soţia ta să nască din lacrimile mele un prunc cum nu a fost altul. Ştiam că ai să vii. Ştiiam că numai tu poţi rupe vraja vrăjitoarei Zeno, şi uite, de acum pot fi iar Zâna Zorilor, cea de pe coastă.
Apoi, i-a înmânat o baghetă fermecată, s-a prefăcut în pasăre de fum şi s-a topit peste zare.
Andrico a izbit cu bagheta într-o stîncă, nervos că nu a întrebat-o cum să facă să ajungă acasă, dar ca prin minune s-a trezit brusc în curtea împărăţiei sale cu potirul plin cu lacrimi cristaline şi cu bunul său prieten, calul, alături.
Soţia l-a certat din priviri, pentru că a fost tare îngrijorată, dar Andrico i-a înmânat potirul îndemnând-o să soarbă toate lacrimile.
Prinţesa Alice a rămas grea şi după ce a sosit sorocul a născut un băieţel de toată frumuseţea, aşa cum îl menise Zâna Zorilor. Numai că în ochiul stâng purta lacrimile Bucuriei, iar în ochiul drept lacrimile Durerii.
Şi de atunci, spune povestea mea, oamenii au cunoscut cu toţii Bucuria şi Durerea.
Dar ei au trăit cu mulţumirea in suflet până la adânci bătrâneţi, alături de cei dragi, şi...poate, acolo, în Regatul Soarelui, oamenii încă îşi mai amintesc de Andrico, frumoasa Alice, şi cei care le-au urmat.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 23, 2013 3:08 pm  Dorina Ciocan

http://misionara-misionara.blogspot.com/2011/12/despre-locurile-copilariei-mele.html?spref=fb

Comuna Havârna este situată de o parte şi de alta a văii Başeului. În componenţa comunei intră 6 sate: Havârna, Gîrbeni, Tataraseni, Balinti, Galbeni şi Neculce.

Prin satul Havârna, reşedinţa de comună, trece drumul judeţean ce leagă municipiul Dorohoi de oraşul Darabani.
Teritoriul comunei a fost locuit încă din neolitic, facând parte din aria de răspîndire a culturii
Cucuteni, urme ale acestei culturi fiind descoperite în raza satelor Havârna, Tataraseni şi Balinţi.

Satele comunei sunt menţionate în documentele secolelor XV-XVI. Ca personalităţi marcante din comuna Havârna se pot aminti:
Ioan Hîrjoaba – profesor universitar la Facultatea de Geografie a Universităţii A.I. Cuza din Iaşi, formând numeroase generaţii de profesori. , a ajuns prin munca şi talent să reprezinte România în arta decorativa bisericeasca ortodoxă. În comuna sa natală a efectuat împreună cu un grup de studenţi, pictura interioară şi exterioară a bisericii cu hramul Înălţarea Domnului, iar în municipiul Botosani a pictat biserica ”USPENIA”, biserica în care a primit botezul sfânt, geniul poeziei româneşti, MIHAI EMINESCU.

Comuna Havârna are 520 ha luciu apă, în care se cresc în sistem organizat şi se valorifică peşti.
În comună există o reţea de drumuri publice, în lungime de 22 km, din care numai 2 km sunt asfaltaţi, iar 17 km sunt pietruiţi. Existenţa unei reţele de alimentare cu apă în satul Havârna, în lungime de 2km, nu deserveşte decât un număr mic de locuitori.

Infrastructura socială
Învăţământul în comuna Havârna începe odată cu reforma înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864. Activitatea de învăţământ se desfăşoară în 10 unităţi şcolare, din care 4 grădiniţe şi 6 scoli

(aici am invatat eu, de dupa amiaza. eram singurul copil din clasa mea care facea naveta 4 km, pe un camp si treceam pe un dig de 2 km care despartea 2 parauri).

În comuna exista un dispensar uman, care asigura asistenta sanitara permanent. În afara acestui dispensar, mai funcţionează un punct sanitar în satul Tataraseni.
În comuna există un cămin cultural, cu o sala cu 400 locuri si o biblioteca comunala.






Preluare site'ul Parohiei Havarna-Botosani

ARHIEPISCOPIA IAŞILOR
Protopopiatul Darabani
Parohia Havârna
Hram:
Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)


Acasă › Istoric al Parohiei si Bisericii Havârna
Istoric al Parohiei si Bisericii Havârna




-A+A




Pisania Bisericii Înălțarea Domnului
Mai multe fotografii
Comuna se numeşte Havârna, după numele unui pârâiaş ce izvorăşte de sub un deluşor aflat la   7-8 km de vatra satului şi care e mai mult secat vara.
Comuna, ca toate satele ţării, este aşezată pe malul unui pârâu numit Başeu, care până a ajunge aici mai străbate alte două comune, Suharău şi Hudeşti,  se varsă în Prut la Ştefăneşti. Pe acest pârâu sunt iazuri, unele cu vechime seculară: Axinte, Tătărăşeni, Negoeni; altele noi: Calul Alb, Ibăneşti.
Havârna este situată în partea de nord-est a ţinutului Dorohoiului,  ţinut de legendă, având în vedere pe Şendrea, portarul Sucevei, din timpul marelui Ştefan.  În acest ţinut se mai situează şi târgul Siret, capitala de scurtă durată a Moldovei, cu renumita şosea Mihăiloiu, cu dureroasa Herţa, cu Livenii autorului “ Rapsodiei române “ inspirată din cântecul “Am un leu si vreu să-l beu“ fredonat şi astăzi de lăutarii din zonă, cu Miorcanii lui Ion Pillat şi, de ce nu, cu “Bordeenii“ lui Mihail Sadoveanu.
Comuna este compusă din satele: Havârna, Gârbeni, Tătărăşeni şi Balinţi, unele dintre ele având cătune (cartiere) ca Başeu, Galbeni şi Neculce, ultimul nu are nimic comun cu marele cronicar. Toate satele sunt vechi, vin din negură şi vor dăinui; afirmaţia nu e gratuită  - pe raza comunei sunt aşezări neolitice, de exemplu Valea Ţiganului, Blezniuc, Ostreţe sau Bulgarie. De asemenea sunt multe morminte de incineraţie; acestea se confundă uneori cu cele de semnalizare din timpul marelui Ştefan.
Din timpul stăpânirii romane, s-au găsit monezi de aur la locul numit Pod de piatră din 1964 sau Podul lui Ştefan, deşi, ştiut este că pe aici nu au trecut romanii, însă populaţia a avut legături cu stăpânirea romană. Ele au fost depuse la Muzeul de istorie din Botoşani. Construcţia unui baraj de acumulare pe pârâul Podriga însă, a măturat bătrânul si legendarul pod.
Dar nu numai marele Ştefan a trecut pe aici ci, probabil, şi marele Mihai Viteazul sau căpeteniile sale , din moment ce lupta cu Ieremia Movilă s-a dat la Verbia, nu departe de localitatea Havârna. Afirmaţia este întărită de faptul că Petriceicu Vodă –urmaş al movilenilor – îşi avea la începutul secolului XVII  crescătorie de vite pe valea Başeului, la Tătărăşeni, loc unde a mai fost decimată o oaste tătară , după cum spune criticul Miron Costin în “ Litopiseţul Ţării Moldovei “ . Tot aici au mai fost amintite şi numele unor familii ca Misloschi sau Buhaschi, nume de rezonanţă chiar şi astăzi în comună.
Prin aceste zone au trecut şi grecii, ei venind pe drumurile fanariote. În urma lor a rămas un pod şi o cruce, aceasta aflându-se în prezent la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani, ea are inscripţionate în greaca veche. A mai rămas o parte din moşia unui grec pe nume Sofian – cunoscută în judeţ ca “ Institutul Sofian “ – grecul s-a căsătorit cu o frumoasă moldoveancă, n-au avut copii , iar averea au pus-o la dispoziţia bătrânilor şi a copiilor ţărani cu dragoste de carte dintre care mulţi s-au realizat ca oameni. În Botoşani exista o clădire a grecului Sofian de un stil aparte care încă nu a fost renovată.
Despre vremurile mai noi, adică mai apropiate de secolul XXI, de asemenea se pot spune multe: comuna a avut delegat la divanurile ad-hoc şi a participat la războiul de independenţă din 1877. Ţăranii păstrează cu sfinţenie pământurile de la 1864, din timpul marii reforme agrare a lui Cuza, sunt chiar titulari de proprietate.
Cele două conflagraţii mondiale au lăsat în urmă amintiri neplăcute: morţi, văduve, orfani şi traume sufleteşti. Chiar însuşi străbunicul din partea mamei a luptat la Oituz si Caşin.
Eusebiu Camilar relatează în romanul “ Negura “, cum  în refugiul din primăvara anului 1944, a fost cantonat cu armata în această comună.
Fiecare sat îşi are istoria lui. Spuneam că vine din negură. Satul Havârna, până a fi la locul de astăzi, adică pe malul drept al Başeului, a mai cunoscut două vetre de sat. Prima vatră de sat a fost Valea Ţiganului, iar apoi aceasta a fost mutată puţin spre est, cu expunere la soare şi cu deal domol, în spate cu pârâu, în faţă, cu “drum comercial” Darabani – Botoşani, cu popasul Podul Grecilor. Această vatră este cunoscută cu numele de “Ciumaş”- de la ciumă. Aceasta a bântuit la finele secolului XV. Aşezarea a fost arsă, spune legenda, locuitorii mutându-se pe Valea Havârnei, dar nu unde se află acum, ci mai sus, la izvor, între două dealuri dulci.
Tot legenda spune că o parte din locuitori au trecut Prutul şi au format localitatea Havârna, dar pe harta Basarabiei nu am găsit o astfel de localitate.
Din această vatră de sat, devenită apoi proprietatea Institutului Sofian, locuitorii s-au mutat odată cu stăpânii, boierii români Bobu şi Babic şi armeanul Goilav la actuala vatră, tot din cauza unei molime.
La vatra veche au mai rămas totuşi bisericuţa din lemn şi cimitirul ce poartă încă pietre funerare.
Vechea vatră avea şi două păduri, la sud şi nord, cunoscute astăzi sub numele de rediuri, păduri mici, noi, nu seculare. Din acest motiv şi biserica au construit-o tot din lemn. Piatră nu există în zonă.
La actuala vatră, primii au fost aduşi ţiganii. De altfel, zona s-a numit cândva Poroşnic, după numele unui ţigan. Locuitorii îi alintă şi astăzi pe ţigani ca provenind din Valea Boierimii, probabil pentru că ei se îmbrăcau cu pantaloni şi surtuc (haină) şi nu cu iţari, cămăşi şi opinci.
Ţiganii satului sunt renumiţi muzicanţi si agricultori prin părţile locului. Doi fii de-ai lor au ajuns departe: o cântăreaţă la flaut şi un profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În actuala vatră locuitorii nu aveau biserică. Ţăranii au adus bisericuţa de lemn din vechea vatră, de la Odaie sau Valea lui Ion, cum i se mai spune, prin translaţie, pe roţi sau pe butuci, cale de 8 km. Astăzi comuna beneficiază de o biserică nouă în curtea căreia “se odihneşte” vechea bisericuţă din lemn.
Noua biserică a fost ridicată de inimosul preot Haldan. Ea este construită din cărămidă şi a fost începută înaintea celui de-al doilea război mondial. Pictura acestei biserici a fost executată de cunoscutul pictor Petre Achiţeni, fiu al satului.
Boierii care au trăit în sat nu erau nici prea inimoşi, dar nici răi. Nu au construit în sat lăcaşe de cultură sau bisericeşti, dar s-au purtat frumos cu ţăranii.
Răscoala din 1907 nu a făcut urme în comună, spre deosebire de situaţia de la Hudeşti şi Vorniceni unde “Ordinea Nouă” a distrus multe locuri bune, clădiri şi acareturi, a distrus umanitatea.
Satul Gârbeni a aparţinut de moşia comunei Hudeşti, proprietate a fostului boier Bolder Lăţescu, cu încrângătură ginecologică până la Ştefan cel Mare. Proprietatea de la Gârbeni a vândut-o Boldur Lăţescu din varii motive: fie că era prea departe –10 km – sau pentru că aici avea numai animalele, sau fie pentru că dorea să intre în circuitul cultural-comercial.
Numele satului Gârbeni vine de la un păstor numit Gârbea.
Boierul Boldur, cu  banii proveniţi din vânzarea moşiei de la Gârbeni, a construit la Hudeşti un local de şcoală cu etaj numit şi Şcoala Costăchească, iar pentru a progresa agricultura, a pus în funcţiune pentru fii de ţărani din acele locuri, o şcoala de meserii.
Moşia de la Gârbeni a luat-o un alt boier numit Babic care a lăsat în urma sa o casă ceva mai arătoasă de cât a ţăranilor, azi amenajată ca local de şcoală impropriu, însă pentru uz didactic. Localul vechi de şcoală început în 1926 şi neterminat complet – o sală de clasă şi cancelarie, a fost dărâmat.
Satul are pentru momentele funerare un cimitir – donaţie a sătenilor, şi o capelă construită prin contribuţia oamenilor, datorită aceluiaşi preot ”chiabur” Dumitru Haldan, nu avea nici casă proprie, nici pământ, dar a fost trecut în 1953 la chiaburi, deoarece era “popă”.
Satul Balinţi a fost moşie a mănăstirii Voroneţ. E cel mai vechi sat din comună. Numele se spune că ar veni de la Balinţeanu – reprezentant al mănăstirii aici. Chiar şi biserica este o construcţie a legendarei mănăstiri.
Moşia a trecut în arendă pe la diverşi îmbogăţiţi sau dornici de îmbogăţire. Pământul nefiind productiv şi de ajuns pentru locuitori, a fost părăsit de către stăpânii care au lăsat în urma lor o casă modestă care pe parcurs a devenit şcoală.
Satul Balinţi se află pe aceeaşi parte cu satul Havârna, despărţiţi fiind de pârâul ce a dat numele comunei – pârâul Havârna.
Satul Tătărăşeni a aparţinut de comuna Mileanca. Împărţirea satului şi a administraţiei din 1952 l-a atribuit comunei Havârna. Acest sat, spre deosebire de Havârna şi Neculce, se află pe malul stâng al Başeului, ca şi Gârbeniul.
Satul Tătărăşeni este atestat în cronica lui Miron Costin ca sat unde a fost omorâtă o ceată de tătari, ceată alungată din pădurea Ibăneştilor.
Moşia satului a fost pentru mulţi ani proprietatea bunicilor din partea mamei a marelui om de stat Mihail Kogălniceanu.
La începutul secolului XX, moşia a devenit proprietatea familiei Rosetti (nu are nici o legătură cu familia istorică). Această familie a lăsat în Tătărăşeni un locaş religios din cărămidă, la construcţia căruia au avut specialişti din Austria.
De la acelaşi boier a rămas şi o construcţie a anilor 1912-1916, un frumos conac boieresc în stil modern, cu canalizare, baie, terenuri de tenis şi hipo.
Boierul stătea puţin aici. Fiica lui s-a căsătorit cu un belgian. Conacul a fost construit de asemenea cu specialişti din Viena.
Satul are astăzi o şcoală nouă construită prin autoimpunere. El este cunoscut prin cantitatea piscicolă de care dispune iazul Tătărăşeni.
Locuitorii comunei sunt români. La început au venit cu ei şi ţigani, dar în număr mic.
Sătenii sunt oameni muncitori agricultori care în trecut au practicat şi fierăritul.
În primii ani comuna a fost locuită şi de evrei care astăzi nu mai locuiesc aici.
Cu ambele etnii din Havârna sătenii au fost în relaţii foarte bune.
În sat au mai fost aduse câteva familii de bulgari care se ocupau probabil cu grădinăritul.
Cătunele Başeu, Galbeni şi Neculce sunt urmaşe ale împroprietăririi din al doilea război mondial. Primele două au şi localuri de şcoală; la Başeu şi Neculce se construiesc şi bisericuţe.
Comuna nu are o monografie ci doar încercări aparţinând învăţătorului Botoşneanul şi preotului Haldan plecaţi amândoi în lumea umbrelor; primul a fost învăţătorul bunicei mele, iar al doilea un mare şi regretat preot căruia comuna îi datorează multe. Încercărilor celor doi sper să li se alăture şi această “minimonografie” care aş dori să fie  cunoscută măcar de o parte din fii Havârnei.
HAVÂRNA – scurtă prezentare
Aşezare: În Câmpia Moldovei, pe malul râului Başeu; în judeţul Botoşani, la 24 km de municipiul Dorohoi
Comune vecine:
N-V – Hudeşti
N – Mileanca
V – Suharău
E – Ştiubeni, Vorniceni
S – Cordăreni, Arborea, George Enescu
Relief: zonă de câmpie cu numeroase dealuri
Clima: temperată, dar mai rece decât în sudul ţării
Râuri: râul Başeu – se varsă în Prut la Ştefăneşti
Iazuri:
seculare: Axinte, Tătărăşeni, Negoieni
noi: Calul Alb, Ibăneşti
Vegetaţia:
stepe: ierburi până la 1 m
păduri de foioase: fagi, salcâmi, mesteceni, stejari
Fauna:
lupi, vulpi, animale de câmp (şoareci de câmp, iepuri de câmp, hârciogi) etc.
păsări: porumbei sălbateci, cocostârci, cuci, vrăbiuţe, rândunele etc.
Populaţia: este aproape în întregime formată din români, cu excepţia unor familii de ţigani
Resursele: lemn, păşuni, pământ galben (folosit în construcţia caselor), cernoziomuri
Agricultura: sunt foarte dezvoltate următoarele ramuri:
cultura plantelor: ţăranii deţin pământ pe care
cultivă: porumb, grâu, sfeclă, floarea-soarelui, orz, ovăz, lucernă etc.
În grădini se cultivă şi varză, cartofi, ceapă, ardei, morcovi cât şi pepeni şi zarzavaturi.
Creşterea animalelor: se cresc, în special, vaci, oi şi porci pe lângă păsări de curte, capre şi, bineînţeles caii care sunt nelipsiţi din majoritatea gospodăriilor
Pescuitul şi vânătoarea: sunt activităţi mai mult făcute din plăcere, dar sunt proprietari ai iazurilor şi pădurilor care au deschise afaceri pe această bază. O însemnată cantitate de peşte are iazul de la Tătărăşeni şi Gârbeni.
Transporturi: mijlocul de transport principal îl constituie căruţa cu cai, dar ţăranii deţin şi autovehicule proprii, tractoare, camioane, diferite utilaje pentru agricultură.
         
Economia: sunt deschise în comună diferite reţele de magazine, brutării cât şi mori de ulei, de făină, de grâu şi de porumb.
Monumente istorice: Biserica de lemn „Sfântul Nicolaie” din satul Havârna, secolul XVII
Turismul:
Biserica de lemn „Sfântul Nicolaie” din satul Havârna, secolul XVII
în comună nu mai sunt alte puncte de atracţie turistică, poate doar cu interes legendar, cum ar fi Podul Grecilor.
Au fost găsite în comună obiecte deosebite în
vechime şi importanţă, dar care au fost duse la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani.
În schimb, în zonă sunt situate comune care amintesc de oameni de seamă şi care sunt un important punct turistic.
Comuna George Enescu fosta Liveni, dar care astăzi păstrează numele marelui compozitor moldovean, se găseşte la circa 8 km de localitatea Havârna. Satul adăposteşte casa în care s-a născut George Enescu, casă reconstruită după 1990. Case ale marelui muzician se mai găsesc în zonă la Cracalia şi Dorohoi.
Localitatea Ipoteşti sau Mihai Eminescu, aşa cum mai este numită comuna în care s-a născut “luceafărul poeziei româneşti”, adăposteşte Casa Memorială Mihai Eminescu, locul natal al poetului, statui, o bisericuţă, morminte ale familiei Eminovici şi chiar un teatru de vară destul de încăpător. Este şi un deosebit punct de atracţie ca, de alt fel, toate comunele prezentate mai sus. Ipoteştiul este situat la 8 km de municipiul Botoşani.
Kilometrul 0 al comunei se găseşte pe podul de la Gârbeni.
Religia: locuitorilor este cea ortodoxă, dar, fireşte, mai sunt şi minorităţi religioase.
Hramul bisericii din comună este atunci când creştinii ortodocşi sărbătoresc “Înălţarea la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos”, cade mereu într-o zi de joi, a patruzecea zi după Sfintele Paşti şi este o sărbătoare cu dată schimbătoare.

Istoricul Bisericii “Înălţarea Domnului” Havârna 1
Acest Sfânt locaş a început să se construiască în anii 1935-1936. Din cauza celui de al doilea război mondial şi a urmărilor lui, lucrările au fost întrerupte până în anii 1970-1971, când păstor sufletesc al Moldovei şi Sucevei fiind Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Iustin Moisescu Patriarh al României, ca Episcop Prea Sfinţitul Adrian Botoşăneanul iar ca Protopop-Dorohoi P.C.Pr. Anania Roşca.
Cu ajutorul material destul de însemnat al Sfintei Mitropolii a Iaşilor şi a credincioşilor din Parohia Havârna şi a neobositului Părinte paroh Dumitru Haldan ajutat de către Consiliul şi Comitetul parohial a reînceput lucrările de construcţie a sfântului locaş prin osteneala Meşterilor fraţi Stefan Apetrei şi Marin Apetrei. În anul 1974 s-a terminat construcţia iar în anul 1975 au început lucrările de pictură în tehnică  “fresco”  şi catapetesma s-a executat de către  Pictorul Profesor Petre Achiţenie din Bucureşti, fiul lui Zoiţa şi Ioan Achiţenie din acesta comună. Acestă Sfântă Biserică cu Hramul “Înălţarea Domnului” să ne ocrotească. (pisanie)

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 23, 2013 3:07 pm  Dorina Ciocan



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Iul 23, 2013 3:24 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 23, 2013 3:07 pm  Dorina Ciocan



S-au rupt sindicatele!!!
Simplu şi nesimţitor...ca o ploaie călduţă de vară.
Totuşi vestea a căzut ca un trăsnet pe deasupra capetelor zecilor de mii de cadre didactice ieşene...
Posturi de televiziune influente se întreceau în anunţarea iminentului dezastru.
Din clipa în clipă, de pe buzele unor reporteriţe plictisite ieşeau cam prăfuite vorbe impersonale : ,,Un învăţător ieşean rupe sindicatele din învîţământ în două.,,
,,Ceea ce nu credeaţi că se întâmplă, s-a şi întâmplat: Învăţătorul ieşean a rupt Federaţia Sindicatelor din Învăţământ în două,,. Şi verbul ,,rupe,, cădea ca un bici împletit, pe spinarea bieţilor oameni.
,,Ce ne facem, ce ne facem?,, se tânguiau aceştia pe la colţuri, ştergându-şi lacrimile când nu îi vedea nimeni.
A doua zi dimineaţă, printre navetişti, vestea se plimba mândră, din gură în gură, spusă pe un ton clar, răspicat, deşi pe alocuri înzorzonată, aşa cum îi şade bine românului când se respectă.
Gura târgului vorbeşte despre neînţelegeri băneşti, despre amante cheltuitoare, despre interese personale şi alte matrapazlâcuri ferite până atunci ochilor de rând. Dar iaca, sosise vremea ca ochii de rând să vadă, urechile să audă şi ,,gurile,, rele să vorbească...
-S-au rupt sindicatele??? şopteau unii profesori îngrijoraţi.
-Şi noi cui mai ,,donăm,, cei 2%? Cine ne mai apără ,,interesele,, ? se întrebau, chiar dacă în subliminal făceau legătura dintre banii lor şi cheltuielile cu acele complexe hoteliere pe care le construise sindicatul, ca o entitate vie ce se credea, şi pe ei nu i-a întrebat nimeni, niciodată, dacă doresc acele complexe, sau ce să mai zicem despre investiţia grandioasă de la Ciric.
Nimneni nu i-a mai întrebat, parcă, despre ,,lucrurile,, astea în care li se scurgeau printre degete banii, sau cam aşa ceva..Însă nu reuşeau să pătrundă mai adânc în miezul problemei pentru că se scufundau în hăţişurile sorţii.
Printre alţi navetişti somnoroşi, murdari, prăfuiţi, profesorii moţăie şi ei, făcându-şi în minte calcule: 2 milioane pe întreţinere, un milion internetul, un milion jumătate excursia celui mic, cel mare are şi el nevoie de abonament...Se cam duce salariul. Şi mâncarea? Ei, câţiva cartofi, fasole din belşug...Ce dracu` nu înţelegem şi noi o dată că e criză...Testul, am uitat de testul de la sfârşit de capitol...
Dar astăzi nu mai aveau timp de gânduri simple şi de moţăieli. Astăzi se rupeau sindicatele şi ei nici măcar nu ştiau dacă nu le spunea doamna aceea durdulie, blondă, care coboară... cui îi mai pasă pasă în ce haltă insalubră coboară şi ea...Important era că le aducea vestea şi le-o aducea aşa, pe tavă. Ei doar să o tălmăcească, să o aprobe sau dezaprobe.
-Eeeeiii, şi ce-i cu asta? Cu ce ne ajută pe noi sindicatele? răbufneşte glasul piţigăiat al doamnei de matematică, cea veşnic scufundată în corectarea testelor, a fişelor, de nici nu îi cunoştea nimeni vocea.
De fapt, doamna abia anul ăsta se lipise de grupul lor, înlocuind-o provizoriu pe titulara care a plecat pentru un an la cules de căpşuni, in Spania. Apoi, de parcă nu ea vorbise, îşi scufundă iar capul micuţ, cu obrajii bucălaţi, în mâzgâlirea aceloraşi testelor, cu roşu.
-Auzi la ea, cu ce ne ajută pe noi sindicatele? sare un domn străveziu, foarte slab cu figură de cioclu(cică e profesor de religie-cam nesăbuită asociere dintre fizic şi meserie). Dar cei 4% pe care ni i-a dat sindicatul,?Dar cei 12% pe care ni i-a câştigat în instanţă? Dar biletele de concediu în ilustrele lor hoteluri?...De ele ce mai ziceţi? Domnul se roşeşte, se roşeşte şi se aşază lângă preocupata profesoară, aşteptându-şi nerăbdător răspunsul.
Se vede treaba că doamna nu are chef de discuţii şi domnul cedează, într-un târziu, căzând vlîguit pe canapeaua incomodă.
,,Frate, o să faci infarct, i-aş zice,,. Dar omul parcă îmi aude gândul şi se ridică ameninţător, încercând o altă cale de lămurire:
-Toţi le ştiţi pe toate. În ţara asta.nimeni nu e cinstit...În ţara asta şi dacă sufli mai des ţi se strigă că ai furat cam mult aer...Cum mai vrem să trăim, cu frica asta în sân, bănuindu-ne mereu unii pe alţii...
Trenul scârţâie răguşit şi de ce nu ar scârţâi, că doar a fost adus de la second hand, din Franţa, ca să îşi dea duhul pe aici.
Ştirea nu s-a stins prea curând, ba a căpătat noi dimensiuni şi colorate nuanţe luând proporţiile ,, bulgărelui de zăpadă,,. Ca orice ştire de primă pagină se întindea languroasă pe paginile principale ale ziarelor locale, ocupându-şi binemeritatul loc prim. Apăreau poze şi informaţii compromiţătoare despre cei doi. Unul că ar fi luat un credit pe care nici în ziua de azi nu l-a mai înapoiat, ba a mai şi scăpat de urmăritori ( ca-n filmele western, cu Winnetou), iar spre a sublinia controversatul adevăr, se ataşa mai jos o imagine tulbure, cu un individ extrem de dubios care ţine o mulţime de bani în mânâ, privind suspicios în jur, celălalt era imortalizat sărutându-şi pasional amanta, pe după un gard foarte înalt, împrejmuit cu sârmă înghimpată, aşa de înalt, încît nu îţi mai dădeai seama dacă era el sau altcineva care semăna numai la chelie cu el, în imaginea neclară şi înceţoşată.
Amănunte picante ne aduce şi lidera de sindicat de la ultima şedinţă.
-Învăţătorul, zice ea, e un om onest, uite ce a zis despre...
Credem pe cuvânt, fără să clipim, că aşa suntem noi învăţaţi de mici...Adeziuni, formulare, semnături..--
-Mergem cu el? ne întreabă ea sugestiv.
-Mergem...
După două zile se anunţă vizita(de fapt prima vizită de când lucrez eu în învăţământ) a celuilalt lider de sindicat.
Aflăm aceeaşi poveste despre credit, despre nereguli presupuse. Omul îşi apără interesul propriu cu o îndârjire de nedescris. Prin minte îmi trece gândul că nu a mai fost niciodată în şcoala noastră şi mă miră faptul că ne vorbeşte atât de deschis şi că ne spune nişte lucruri nesemnificative dar nu aminteşte un cuvânt despre banii noştri investiţi în afacerea socrului său, la Ciric, sau despre(Doamne fereşte) presupusa amantă care o fi înfulecat ceva şi din banii noştri.
E sfârşit de an, sunt foarte obosită şi bănuiesc faptul că nu arăt prea bine. Mă aşez în scaunul din dreapta liderului transpirat şi nervos şi mă gândesc să îmi susţin un punct de vedere care mă macină de la început de an şcolar.
Îl anunţ că am şi eu o problemă pe care vreau să i-o semnalez. Liderul mă priveşte pieziş...V-am zis, eram foarte obosită, nu cred că aveam ceva în comun cu cea cu care se săruta presupusul lider după acel gard foarte ănalt...Omul mă ocoleşte cu bună ştiinţă...Crede că renunţ...Poate crede că sunt femeia de serviciu. Mă uit pe sub catedră, înspre picioare mele şi tresar oarecum ruşinată când îmi văd papucul din dreapta puţin desfăcut în vârf...
Parcă mi se face jenă de mine, dar totuşi nu o să renunţ pentru un papuc desfăcut la vârf, nu? Şi izbucnesc, aşa ca domnul de religie din tren, dar de pe un alt palier de idei.
-De ce v-aş susţine pe dumneavoastră ca lider al meu de sindicat, dacă dumneavoastră ca şi lider aţi declarat pe un post de televiziune că nu susţineţi cauza profesorilor care şi-au echivalat studiile. Mă simt nedreptăţită să contribui cu nişte bani acolo unde eu nu sunt susţinută...
Omului nu-i vine a crede...El venise să plângă. Cauza lui e nobilă. Oare de ce ar trebui ca el, ditamai liderul de la centru, să se complice cu indivizi din ăştia dubioşi, cu pantofii desfăcuţi? pare să se întrebe el, uşor tulburat de neprevăzuta situaţie...
-Pe mine m-aţi auzit spunând aşa ceva? întreabă el prostit, simţind cum pierde teren, dar imediat se redresează.
-Pe dumneavoastră, sigur. Cum aş putea vorbi, dacă nu v-aş fi auzit spunând lucrurile asta? insist.
-Era doar o discuţie politică, bineeeîîîînţeleees căăă văăăă susţin, se bâlbâie el, vizibil iritat.
-Mie mi se pare că din discuţii domniilor voastre, cele politice, pierde întotdeauna doar omul de rând. Sincer eu nu aş pleda pentru sindicatul dumneavoastră.
Se lasă tăcere.
După o vreme, lidera noastră de sindicat sparge tăcerea şi spune:
-Să ştiţi că eu nu am trimis încă actele de adeziune. Omului îi vine inima la loc:
-Foarte bine aţi făcut! Foarte bine aţi făcut! Şi se îndreaptă victorios spre uşă.
Încă o bătălie se pierde sau se câştigă...
Mă simt ca un miel la tăiere. Din nou în burta lupului.
Din tocul uşii răzbate un glas impersonal, lipsit de convingere:
-Iar pe dumneavoastră, n-am sî vă uit...
Nu ştiam dacă e o promisiune sau o ameninţare,,,

S-au rupt sindicatele....Nesimţitor de simplu.

A doua zi, semnam noile adeziuni...completam noile formulare...
-Mergem cu liderul vechi? întreabă doamna noastră, lidera de sindicat. Ce să zic, e un om destul de onest, e un om influent, e...un...om...cinstit...
-Mergem...Mergem, şoptim noi tot mai stins şi ne facem în minte vechile calcule : 2% la sindicat, 12% la sănătate, 2 milioane la întreţinere.....................................................................................................................................

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Iul 23, 2013 3:18 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 23, 2013 3:07 pm  Dorina Ciocan



nu mai crede
în trecut
viaţa îi apare ca
o jucărie folosită
din poza îngălbenită
zâmbeşte încremenită mama:
,,îmi este dor de tine,,
,,la cină,,
,,mai aveam desert,,......................

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Iul 23, 2013 3:14 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 28, 2013 6:38 am  tyk

Infinit adormit, ireal...
Fum risipit în cenuşă,
Val din ţinut boreal
Ce viaţa îmi ţii in cătuşă,

Legământ sfărâmat
În pulberi ce par adormite,
Hău  fără fund blestemat
Şi zile ce par pustiite,

Ce abisuri vrei să acoperi
Cu a nopţii oglindă haină?
Şi ce ai vrea să descoperi
Sub a lumii confuză cortină?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 27, 2013 2:27 pm  Dorina Ciocan





opreşte-te, străine,
în punctual cel final
şi joacă-ţi irealul
cel real,
la ultimul tău bal.

dar nu-ncerca să înţelegi şi
să dezlegi
ce au legat
cu sforile nebune
zecile de ,,piezi,,.

la ce folos să te
transformi
ş-acum
în pulbere,
în fum,
să cazi,
să arzi,
ş-apoi cenuşa adormită
să-ţi adun
din firele de cioburi
să te recompum..

ce vrei?
să iei
grămezile de infinit,
să te îngroape în zenit?

opreşte-te!
!la naiba
auzi ceva?
te strigă-n toiul nopţii Cineva...
e doar oglinda vieţilor
din viaţa ta,
te cheamă să o legi
sau s-o dezlegi
ca pe o haină ruptă
de-mprumut,
o tăietură-n palmă
de durut...

(hypnotic val
ce mă afunzi,
şi în adâncuri albe
de nepătrunsuri
mă pătrunzi)...



Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 18, 2013 1:55 pm  Dorina Ciocan

multumesc, Didina!
Florin, multumesc! numai bine si voua! cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 13, 2013 3:40 am  florin stratulat

Sa fii numai fericita mereu..!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 12, 2013 11:14 pm  Didina Sava

La mulţi ani Dorina. Azi 13 iunie este ziua ta de naştere. Îţi doresc sănătate şi prosperitate, drum drept şi luminos, realizări şi împliniri în ceea ce îţi este mai drag şi îţi doreşti cu mai multă ardoare. Îţi doresc să ai parte de multe bucurii şi clipe de fericire, să te simţi preţuită, dorită şi iubită de cei dragi, să te simţi mândră şi fericită de rodul creativităţii tale care mi-ar place să irumpă şi uimeasca lumea mereu!...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 12, 2013 9:52 am  Dorina Ciocan

Fata se stingea.Se stingea uitată, abandonată definitiv la marginea unui morman de cenuşă care fusese cândva trupul ei...
..........................................................................................................................................................................................
-Ana, te rog să mă ajuţi şi pe mine să scutur covorul!
-Ana, hai cu mine în oraş să îmi cumpăr o bluză!
-Ana, aş vrea să merg la film şi nu îmi place să merg singură...
-Ana, te rugăăăm să ne cumperi şi nouă bilete la spectacol?
Niciodată nu zicea ,,Nu!,,.
Aşa era Ana, ca o soră mai mare a tuturor.
Mi-o amintesc din ziua în care a intrat cu administratora căminului de fete,  în care locuiam, în camera noastră. Ea ne-a privit scurt , tăios, supărată, pe fiecare în parte, cu o oarecare severitate materna şi, repede, s-a apucat de curăţenie.
Recunosc. Odaia noastră nu prea arăta a cameră de domnişoare, dar s-a acomodat repede cu noi.
Era mai mare cu câţiva ani şi se purta ca atare, ca o domnişoară în puterea cuvântului..
Joia mergea la horă. Un băiat o curta. Ne bucuram pentru Ana, doar că băiatul, ca toţi băieţii de vârsta lui,  nu era unul dintre cei mai sinceri. Avea deja o prietenă mult cunoscută în cartier, şi noi o anunţam repede pe Ana, explicându-i cu sufletul la gură, amănunţit, cum respectivul o ducea  într-o seară,  de după umeri, strângând-o curtenitor.
Ana devenea pământie. Nu vorbea cu noi două-trei zile,  dar o termina pentru totdeauna cu infidelul pretendent la inima ei.
Îmi plăcea Ana.
Admiram tăria ei de caracter, simplitatea, severitatea, curăţenia şi chiar masivitatea trupului care nu era nici pe departe disgraţios, ci aducea mai mult a chip de persoană de mare încredere care vrea să ajute mereu pe ceilalţi, ca mâna puternică, nezdruncinată, veşnic întinsă, în caz de nevoie.
Pe vremea aceea, să fi avut vreo 16 ani, eram prin clasa a X-a de liceu şi mă interesau persoanele ca ea.
Voiam să văd cu ochii mei unde va ajunge Ana peste ani şi ani.
Oare va găsi ea persoana care să-i merite sinceritatea şi încrederea?
Aveam investigaţii sufleteşti de făcut şi misiunea clară de a o observa îndeaproape pe Ana.
,,Ce era în sufletul fetei massive, cu privire tristă şi zâmbet îngheţat?,,
Nu ştiam.
După o vreme, am terminat liceul şi am plecat departe de ele.
Acum eram învăţătoare într-un sat îndepărtat şi le vizitam pe fostele mele colege de camera cu regularitate, când ajungeam la vreo întrunire a învăţătorilor.
Fetele îmi săreau înainte ca să mă îmbrăţişeze. Pentru ele eram un model de reuşită.
-Vine Profesoara, auzeam glasuri în urma mea. Şi toţi ochii mă urmăreau până dispăream în camera în care stătusem mai mult de 5 ani şi unde ele mă mai căutau să le împrumut câte o carte care apărea prin librării.
Cărţile erau pasiunea mea dar şi calvarul meu atunci când trebuia să mă mut şi nu îmi încăpeau în geamantan. De aceea la unele renunţam cu greu, de nevoie., chiar dacă lăcrimam fără să vreau de parcă mi-aş fi pierdut iremediabil nişte buni prieteni.
Toate au trecut. Aveam o nouă viaţă şi mă gândeam mai mult la carieră. Nu mai aveam vreme de urmărit pe nimeni, ci doar pe mine.
Era destul de trist fără atmosfera de cămi,  fără micile şicane, fără neînsemnatele bârfe care se ivesc într-un spaţii limitat.
Am regăsit-o pe Ana, într-o zi, cu privirile pierdute, răvăşite. Nu mai recunoşteam nimic din vechea persoană sigură pe sine.
Ana părea un munte ce s-a aplecat.
Odaia aducea mai mult a camera de spital. Flacoanele de medicamente zăceau desfăcute pe o măsuţă murdară. Şi ea nu mai mirosea frumos, a floare sălbatică. Mirosea mai degrabă a om care a murit demult şi numai umbra i se mai mişca haotic pe acele lungi şi străine culoare.
-Nu cred că e bine să dormi la ea, îmi ziceau unele fete.
Ana era acum părăsită de toţi şi de toate. Şi totuşi mi-am făcut curaj.
Iată că Ana părea normală, ca înainte. Îşi recăpătase chiar şi privirile înviorate, dar nu pentru mult timp. Brusc ochii i s-au tulburat şi dintr-o data nu a mai scos nici un cuvânt de parcă cineva nevăzut trăsese peste ochii ei o perdea întunecată ce o despărţea de astă lume.
-A înnebunit, Ana! Au dus-o de multe ori la ,,Balamuc,,!
-Face urât! Strigă şi se urcă pe pereţi!...
-Dar de ce? Ce i s-a întâmplat?
-Ştii că ne vorbea de unul, Ionică. Lucra cu el. Credea că o ia de nevastă. Dar ăsta i-a râs în nas şi s-a însurat cu alta de la el din sat. Atunci şi-a pierdut minţile Ana şi a mers la el, în Cătămărăşti. A strigat pe  la poartă că e nevasta lui. A smuls bucăţi din gard. Acela avea nunta peste câteva zile. Atunci a luat-o salvarea de la poarta lor şi au ţinut-o o vreme la nebuni.
După un timp, Ana a revenit la căminul de nefamilişti cu privirile mai tulburi, mirosind ciudat a nebunie şi medicamente.
Lumea vorbeşte că de la o vreme trăieşte prin WC cu portarul căminului care vine noaptea şi după ce o îngramădeşte o mai duce şi pe la miliţienii din cartier.
-E adevărat!!! spun fetele. În fiecare noapte din camera ei se aud gemete înfundate. Apoi Ion, nebunul iese gâfâind, tip-til să nu îl reclamăm la administratoră. Mereu o cheamă şi-n ghereta lui de jos, de la parter. Ea nu zice niciodată nimic şi îl urmează orbeşte ori de câte ori o cheamă.
-Ion, cum îl ştim de mult, e şi el puţin cu duhul şi îi bate, noapte de noapte.  la uşă. Ea îi deschide ca o drogată şi o pornesc împleticindu-şi paşii spre ghereta lui unde aşteaptă miliţienii ca nişte hiene flămânde cu pantalonii desfăcuţi la şlit. Aşteaptă rândul, fiecare,  dar cine să le zică lor ceva. Uneori Ana plânge, poate îşi mai revine când ăia o îngrămădesc. Priveşte în gol şi îşi înfundă unghiile adând în carne.
Oare îşi mai şi aminteşte ea în clipele de luciditate şi de acela care i-a scuipat cândva în suflet?
De la o vreme, vizitând mai rar căminul,  am observant sub scară un pat fără de lenjerie, cu o saltea mototolită şi murdară. ,,Ce Dumnezeu o fi ? Cum de a apărut patul acela soios, camuflat în semiîntunericul de sub  scară şi de ce??,,.
Fetele şuşotesc dar nimeni nu are curajul să rostească adevărul cu voce tare: ,,Aici o aduc, noaptea, pe Ana,  miliţienii,,...
Şi liniştea se lasă apăsătoare ca o gură uriaşă de peşte care închide în burta lui întunecată lucruri dureroase şi murdare. Era adevărat. Îl ameninţau pe portar care veneau uneori băut în post că dacă nu o aduce sub scară pe Ana o să fie vai şi amar de capul lui. Şi totul se petrecea conform ,,înţelegerii,,.
Se pare că şi-au făcut ,,numărul,,  şi de astă-dată cu toţii pentru că îşi i-au caschetele lăsate pe un colt de masă în minuscula gheretă. Îşi aranjează pantalonii şifonaţi şi îl întreabă pe nemernicul portar, privind preocupaţi într-un registrul cu procesele verbale:
-Ai ceva de raportat? S-a mai întâmplat ceva neobişnuit în ultimele 24 de ore, pe aici??
Omul, năuc priveşte trupul mototolit al bolnavei de sub scară şi raportează ca un robot ruginit, nefuncţional:
-Trăiţi, dom` plutonier-major!! În timpul serviciului meu, din ultimele 24 de ore, nu s-a-ntâmplat nimic...nnnnnuuu aaamm niii-miiic de ra-por- tat!!! şi salută prosteşte, oarecum strâmb precum îi era şi mintea.
-Aşa, mama ta de pârlit, nu s-a întâmplat nimic...n-ai nimic de raportat,...şi râd cu toţii golăneşte speriindu-l şi mai tare pe şobolanul vârât în trup nevolnic de om ce părea aproape normal.
Patrula de noapte pleacă îzbind puternic uşa de metal, priveşte în scârbă trupul închircit şi o porneşte prin cartier pentru a veghea  ,,liniştea oraşului,,.
Spre dimineaţă, Ion impinge puternic trupul abandonat sub scară:
-Hai, Dumnezăii mă-ti, mars în cameră că încep să coboare fetile şi te-or mai videa pi-aicia şî-mi pierd şî serviciul din cauza ta. Am casă, am nevastă, o să mai am amuş şî un copchil...Ţîe ci-ţi pasî? Ti călăreşti cu miliţienii...
Fata pare năucită, îşi pipăie îndelung trupul. Are lovituri peste tot, dar nu le simte...,,-Sunt o cârpă, îşi zice ea, am devenit o cârpă vie,, . Şi simte trupul cum I se desprinde, cum pluteşte... 
De mult nu îi mai pasă de nimic... ,,-Sau poate am murit, sau poate am murit, se încurajează ea,,  şi hohotind nebun porneşte cu paşi târşiţi spre camera-i ,,prizonieră,,,
,,Asta e Ana, mă gândesc?,, Nu găsesc la îndemână un răspuns dar nici o scuză plauzibilă.
............................................................................................................................................................
Într-o seară de iarnă, eram în vizită în acelaşi cămin de fete şi mai mulţi băieţi au venit în vizită.
Unul dintre ei, mai şmecher şi mai degajat decât ceilalţi ce arătau o anume timiditate făţişă, întreabă golăneşte:
-Ştii că ai  corp ,,mişto,,?
Poate ştiam, dar n-am răspuns.
Şi simt,aşa, cum dau în urmă de perdeaua timpului, că au trecut sute, sute de ani de atunci.
Altul, pe care îl cunoşteam prea bine de pe vremea când era un pici, elev prin clasele mai mici,  îi şopteşte la ureche:
-Las-o pe asta în pace, asta-i ,,Profesoara,,...
Lumea, pe atunci, chiar respecta profesorii. De la adult până la ultimul copil din cartier,  mă cunoşteau cu toţii, mă ştiau tocmai din vremea când eram elevă la Şcoala Normală. Copiii mă adorau ştiind că voi devein învăţătoare. 
Era o lume mica. Fiind un cartier mărginaş ne simţeam ca într-o mare familie. Pentru ei eram deja o poveste,  o legendă. Nu spun toate astea întru lauda mea, ci doar ca să se ştie că între atâtea nenorociri de pe atunci, statutul  profesorului era acela de profesor, al medicului, era acela de medic, dar şi al miliţianului needucat era acela de canalize şi brută, al tânărului înzestrat fizic era acela de Don-Juan nemuritor..
Lucrurile nu se amestecau.
Oamenii trăiau ca şi astăzi, cu puţinul lor şi multe neajunsuri sau împliniri. Dar toate astea astea au fost atunci...Poate acum lucrurile s-au schimbat. Nu mai ştiu nimic despre viaţa aceea de la marginea zărilor unde am trait experienţe foarte vii şi foarte colorate...
După ce au plecat băieţii, una dintre fete mă întreabă:
-Ştii cine era cel care a întrebat ?
-Cine? Că nu o fi fost băiatul lui Ceauşescu?...glumesc, vizibil iritată.
-Era cel pentru care a înnebunit Ana. E însurat, are şi un copil, dar vine mereu ,,la fete,,.
-Să fie sănătos, să fie sănătos, să fie sănătos, repet ca un robot, automat... dar simt o revoltă interioară şi clocotesc.
Oare câte ,,Ane,, or mai trebui să mai înnebunească până să ne dăm seama că suntem ,,oameni,, şi nu avem vreascuri în loc de inimi?
..............................................................................................................................................................
De undeva, de la o margine de timp, Ana îmi zâmbeşte,
Povestea ei o să trăiască. O să trăiască...
Ana nu mai are cum să moară...Şi asta numai pentru că, în miez de noapte, eu am numit-o-,,Fiica Zorilor,,...stropind-o cu apă vie culeasă de pe un obraz de lună.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Iun 18, 2013 1:53 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 29, 2013 3:23 am  Dorina Ciocan

cu multumiri, domnului Lucian Dumbravă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mar 31, 2013 1:25 pm  Dorina Ciocan




învia-voi în mine
crucit
sărăcit
fără de culoare
sau marmură
pe toţi ca la o mare petrecere
vă voi duce sătul de faldurile apretate
ale vieţii nu obrajii voştri cu sânge voi unge
nu buzele voastre aprinse cu vorbe voi stinge
împăcat
aplecat
de atâta bunătate şi bunuri
mă voi şi plictisi
Veselie!!!- tu ambră
cu trup de aramă
să nu!!!
să nu...
şi tu...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 09, 2013 3:04 pm  Dorina Ciocan

hai ploaie

îi zic reclădeşte-mă
retrăieşte-mi tu mie pasul
din glezna
piciorului meu stâng fluturi sugrumaţi
atârnă ca o herghelie albastră
copii de metal îmi vâră degetele-n coastă
şi eu merg desculţ aiurind peste nisipurile înfierbântate
mă înnebunesc iepele mărilor cu nechezatul lor de fum
îmi adun arsuri peste pleoape gândindu-mă la tine
se face iarăşi vară o vară tulburată în care trupurile asudă
în aşteptări sinistre inima mea va bate ca un orologiu cu ochii
de lemn uimiţi în care au intrat demoni mici încercând
în zadar să îmi stingă buzele rupte din care se revarsă
o iarnă cu urlete ademenitoare o
iarnă ucigătoare cu zăpezi aprinse
hai veşnicie atinge-mi ochii sau
stinge-mi măcar din nuferii
pe care tu
i-ai aprins
aici şi dincolo
de pleoape

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 06, 2013 5:22 am  tyk

Încântat de lectură şi imagini!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mar 05, 2013 1:18 pm  Dorina Ciocan



Ologul era un om cu chipul liniştit şi împăcat ca al sfinţilor din icoane.

Atâta bunătate şi împăcare cu soarta nu am mai întâlnit la alt om vreodată.

Toamna. pe când se desfăca porumbul la CAP, el, soţia lui şi mătuşa Lupăneasa erau nelipsiţi de pe bucata noastră pe care o aveam de lucru.

Tata era şef de echipă şi era singurul om din sat care avea cai de la CAP, aşa spunea lumea. De fapt erau caii noştri şi el a a vut norocul de a-i păstra şi după colectivizare, deşi nu mai erau în proprietatea lui, ci doar îi folosea la muncile agricole, sau să aducă îi doctorii, poliţiştii prin sat, când îl anunţau.

Îmi amintesc de faptul că atunci când ne porneam la câmp oprea căruţa la poarta ologului, îl lua uşor pe bătrân în braţe. ca pe un copil nevolnic şi îl urca în căruţă.

Bătrâna, soţia lui sau Roşoaia cum o porecleam noi, copiii, era o femeie aprigă, cu o privire cruntă, care nu scăpa o clipă să nu îl cicălească pe moşneag.

-Arză-te-ar focu de olog...mi-ai mâncat viaţa...mârâia ea, mereu, ca o pisică răzbunătoare, abia auzit.

Ologul o auzea chiar şi când bodogănea aproape imperceptibil şi uneori cerea ajutorul tatălui meu:

-Zi tu, Nică, dacă eu am vreo vină, că nici n-am deschis gura. Toată ziua-i cu gura pe mine, că...dacă aş putea, mi-aş lua lumea în cap.

Tata nu încerca decât să se ţină deoparte de situaţia asta ieşită din normal. Ştia şi de greutăţile mătuşii. Nu îi era uşor cu un om nevolnic de o viaţă şi fără un ban de nicăieri.

Nici nu ştiu de ce veneau la lucru cu noi, la câmp. Poate pentru că tata le aducea şi porumbul lor de pe câmp cu căruţa şi asta era plata lor, dar sunt sigură că le-ar fi adus şi degeaba, însă mătuşa insista şi cum se făcea toamna, zi de zi, erau cu noi pe câmp.

Uite aşa auzeam şi eu primele poveşti despre oamenii din sat. Şi despre olog am aflat că în tinereţe a fost un flăcău mândru şi voinic, dar a sărit cândva de pe ,,călugărul vechi,,(un fel de turn din ciment) direct în apă, cu capul în jos şi s-ar fi lovit de ciment cu spatele.

El ne era mereu dat exemplu când mergeam la scăldat:

-Nu te prosti şi nu sări fără minte, Dorină, îmi striga mama. Ştii ce-a păţit ologu`. Asta nu-i glumă.

Cine ne putea opri? Spuneam că nu mai facem, dar abia aşteptam să plece şi ne întreceam la sărit, cu toţii.

Anii treceau, noi creşteam şi cei trei bătrâni erau ca nişte umbre alături, pe câmp.

De la o vreme, Roşuleasa plictisindu-se să îl cicălească numai pe moşneag, a început să se lege de mătuşa Lupăneasa, inventând sau poate răscolind o veche poveste de dragoste.

-Îţi place, aşa-i? Ologule? Crezi că nu ştiu? Uite ce te mai ocheşte Lupăneasa...Nu îmi ajunge că m-ai bătut o viaţă cu măciucile de pumni în cap pentru dânsa, amu te mai şi holbezi, pe faţă, la dânsa...

Moşu, luat prin surprindere , s-a făcut stacojiu la faţă.

Momentul era de domeniul penibilului.

Toţi trei erau desprinşi ca dintr-un tablou cu umbre şi cearta idilică părea caraghioasă.

Noi, copiii, ne amuzam şi alergam printre coceni aşteptând ca cele două bătrâne să se încaiere.

Nu a durat mult.

-Ardă -te-ar focu` de nebună...Da` ce ai cu mine? Bată-te să te bată...Ce ţ`-am făcut? strigă înfuriată mătuşa Lupăneasa, care îmi era dragă pentru că era o femeie peltică, văduvă, care locuia într-o casuţă mică acoperită cu stuf, doar cu o singură cămăruţă, cât o cutie de chibrituri, dar era femeie aşezată şi nu supăra pe nimeni. Însă te pui cu hatârul mătuşii Roşuleasa care fierbea în suc propriu, fără un motiv bine întemeiat?

Şi deodată, printre braţele de popuşoi, mâinile femeilor se încleaştă şi se apucă de batice. Baticele zboară. Părul alb le ese ca o pădurice iernatică de sub broboadele smulse, se trag de firele albe, ţipă, se mai îmbrâncesc vlăguite, abia împleticindu-se una în alta o vreme, spre deliciul nostru al copiilor care ne roteam în jurul lor ca la o bătaie a unor găinuşe americane.

Săracele obosesc şi se lasă amândouă, sleite de puteri, pe câte un maldăr de coceni, cu privirile ciulite, gata-tata să se mai încăiere o dată.

Nimeni nu îndrăznea să le despartă până nu a venit moş Niculae, fratele mamei şi le-a strigat:

-Ho, nebunelor! Vă rupeţi gâtu` pentru un biet olog. Nu vedeți că abia mai suflă acolo de rușine pentru voi. Nu aţi putut să vă bateţi la tinereţe? Vă omorâţi acuma pe tarlaua lui bădia Nică, să îl faceţi de râs...Nu poate omu` să îşi mai facă treaba, să urmărească lucru la echipă, că voi, în urma lui, vă strângeţi de gât?

Când a revenit tata să le mai tragă coceni dinainte, babele se făceau că nu s-a întâmplat nimic și cu zâmbetul pe buze l-au întrebat:

-Nică, da un păhărel de ceva, nu avem și noi, acolo?

Tata a scos o sticlă de țuică și au ciocnit cu toții un pahar în sănătatea tuturor.

Bătrânul olog înghițea cu noduri și cu rușine, dar cele două eroine și-au urat noroc, una alteia, și au râs și s-au veselit de parcă momentul acela ,,eroic,, nici nu s-ar fi petrecut.

Seara, când luna îşi arăta obrazul ca o codană îmbujorată, tata îl dădea jos din căruță, în brațe, pe moșu` Roșu ducându-l până în odaia lui cu miros de busuioc, înspre liniștea lui nepământeană și pace flămândă a patului, alături de gura neostoită a Roșulesei...

În drumul lor, distingeam glasul stins dar oarecum mulţumit al bătrânului:

-Să îţi dea Dumnezeu sănătate, Nică, pentru că mă mai scoţi, din când în când, să văd şi eu lumea, să pot să mă uit în jur că până la primăvară nu oi mai ieşi din casă. Cine mă mai scoate? Să trăieşti măi, băiete...Să trăieşti...se auzea de dincolo de prag glasul lui liniştit şi stins, tot mai strins.

Tata n-a trăit chiar atât de mult pe cât i-a urat moş Roşu.S -a stins mult înaintea moşului şi îmi amintesc de faptul că uneori îl mai necăjeam, noi, copiii, jucându-ne pe uliţa lor. Mătuşa ne fugărea cu un ciomag pe care îl ţinea lângă uşă. Dar moşul mă recunoştea dintre copii şi de multe ori mă striga:

-Tu!! Cea mică...eşti a lu` Nică?

-Da...îi răspundeam cu ochii în pământ parcă ruşinată că îl necăjesc şi eu alături de tovarăşii mei de nebunii. Şi îmi aminteam clar de zilele acelea frumoase petrecute la câmp, cu ei.

-Hai la moşu...Ia nişte mere...Ce mai face mă-ta? întreba şi ochii i se umezeau.

-Pe acasă, răspundeam în fugă. Apoi alergam să împart merele cu ceilalţi copii care mă întrebau miraţi:

-Ce te-a întrebat Ologu`? Ce a zis? E supărat pe noi?

-Nimic, mi-a dat nişte mere...Şi în suflet o rană îmi înflorea ca un trandafir uscat...

.................................................................................................................................................................

A mai trecut o zi, gândesc, și parcă de departe, de foarte departe, zăresc umbre argintii: ologul, mătuşile rivale, părinţii mei, alţi oameni din sat, toţi se îndepărtează spre negura de...fum și ceață, zâmbindu-mi ca de după un perete gros din sticlă.

Deodată se face linişte, o linişte bolnavă, de cristal.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Feb 17, 2013 2:38 pm  Dorina Ciocan



am crescut într-un sat cu portile deschise
uneori paşi sacadaţi spărgeau liniştea dimineţilor
e moş niculae îmi ziceau fraţii mei ar trebui să îi zicem
despre ţigară să nu mai fumeze
moş niculae pătrundea fantomatic
prin uşile deschise
obrazul lui pământiu începea să semene a moarte
ehei ce ştiţi voi
aş fi fost mort demult
demult de pe la vreo doi ani
am început a fuma culegând mucuri de ţigară
de pe moşia boierului şi tuşeşte tuşeşte plin
din tot pieptul lui dezbolit se desprind
zeci de omizi
leneşe crăpate
i se întind peste buze
moş niculae nu schiţează nici un gest
doar îşi întoarce faţa spre cimitir
acolo
acolo sunt toţi
nu pot să mai stau
se ridică pare un exorcizat
încă tulburat de văpaia nopţii
şi nu am mai auzit de el din clipa aceea
doar mâna lui uscăţivă ne mai bate
în miez de noapte
cu degetele descărnate
mai cere o ultimă ţigară

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 23, 2013 9:07 am  Dorina Ciocan

fidelitate / fidelity
all the roads have closed
in the tower of waters
we may live
with borrowed lungs
we still swell one another-
asleep swing
of lonely childrenhood
but,today I shall obey
today I shall be
a small and caressing May rain
That only I can be for you
Open your soul my love
my yell crushes
the empty towers, the wall
is raising inside you havens of light
and shadows stay next to you
in my water`s face
with obedience drops
on your forehead
I bow to you.


s-au închis toate drumurile
în turnul de ape
mai putem trăi
cu plămânii împrumutaţi
cu venele desfrunzite
ca nişte ramuri întinerite
ne putem creşte
unii pe alţii-leagăn adormit
al copilăriilor sihastre-
dar azi mă voi supune
azi îţi voi fi ploaie de mai
măruntă
mângâietoare
aşa cum numai eu îţi pot fi
deschide-ţi iubite sufletul
şi strigătul meu dărâmă
turnurile goale zidul
în tine zideşte
ceruri lumină şi umbre
rămân lângă tine
în chipu-mi de ape
cu stropi de supunere
pe a ta frunte
mă-nclin

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Ian 20, 2013 3:20 pm  Dorina Ciocan



îmi vor apune înapoia ochilor taine
îngeri şi arhangheli metalici
poleiţi cu aur
bolţile înaltelor biserici
se vor apleca-statuie putrezită-n lemn-
tu dară
du-te
şi deschide câmpul
mireasă să îi fiu
alergând peste ceţuri
voi trece puntea
chiar trupul meu îl
voi da zălog ielelor
să îşi rupă talpa

flori
flori peste zori
domniţe încuiate-n rădăcini

tărie a mea
înfierbântată
mai înaltă decât iarba
mai aprinsă decât apusul
mai verde decât pământul
-Întreg-
să te mai caut?
-albastrul meu
Etern-

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Ian 08, 2013 11:44 pm  Dorina Ciocan

nostalgii

Motto:,,Priveşte-mă aşa cum sunt, o adiere uşoară
cu aripi de zăpadă cusute-n tălpile ceţei,,

Păstrează-mi Doamne gura
de îngenunchiată,
Să-mi pot urma prin zare zborul
de pasăre ne`naripată.

Şi cântul meu necântec
să se-nchege
În dezacordul trist de violină,
ciobită, noaptea să-mi urmeze,
Să mă prefacă-n floare de sulfină
Şi sufletul să-mi lumineze.

Iar stele dalbe, lucitoare,
Să condeieze albe unde,
Fiorul să mi-l parfumeze,
Şi-n valul alb să pară
a mă ascunde.

În zborul ei sălbatic, iată,
M-a-ncorsetat cu patimă o cucă,
Mă pribegeşte-n vânt aievea,
Şi zarea-mi pare o nălucă.

De ieri, mi s-a învineţit oftatul.
Şi înălţându-mă-n penumbră.
Mi-a dispărut din gene satul,
Doar prafu`-a mai rămas
în urmă...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Dec 23, 2012 4:50 am  Dorina Ciocan



adânc de albastră mi-e inima
doamne pâlpâit impar
lumină ţesută în riduri
pe geană peste a mea geană
clipă zidită în ceruri
ascunsule eden răsturnat cu
mâinile-n grămadă
făuritor de timp
fărâmă de întuneric
fărâmă de carte cetate
rodită-n luminile lumii
acord sfărâmat abis
expandând în apusuri şi Ea-neîntrebata
nechemata nerostita-inimă a mea-
meditaţie tumbo cu faţa întoarsă spre
infinit sunete sparte sunete sparte şi
ecoul temicier- un zăngănit de lanţuri
la margine de trup

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Dec 21, 2012 2:05 pm  Dorina Ciocan

genesis

la început au fost
aripi flămânde
cutremurate
asupra trupului meu
se arătau colţii de lup strălucind în
stele cruciş tăiate din trupul unui munte
fără cer se auzea răgetul unei alt fel de zile
cu rochiţa până la genunchi fetiţa cea mică a nopţii
aduna împrejur trandafiri întunecaţi cu ochi bolnavi
în patul suferind lăcrima bunica nimănui
nu îi mai păsa de scâncetul
omului din zid
nu mai cerea îngăduinţă
pentru încă o suferinţă
la margine gropii
groparii îşi ascuţeau lopeţile
muşcând din chipul fraged al lunii
degetele purtau stigmat de piatră
şi eu îmi aduc aminte că ar fi trebuit
să mai surâd
rânjet nebun
înflorind
deasupra cerului
o altă boltă
încăpătoare şi
mult mai înaltă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Dec 14, 2012 3:20 am  Dorina Ciocan

Îndemn

nu te-ndoi de mine! urmează-mă!
e mâna mea de fum(sau poate e același drum)
ce-adună șoaptele amare uitate-n semne de întrebare..
şi iarăși mă petrec lăsând blestemele
să amorțească-n arzătorul cerc.
înspre apus se-neacă marea tulburată,
din cioburi te refac, s-asculți povestea toată,
povestea noastră veche cu:„a fost odată...”.

ooo, n-asculta sirenele năuce
sau vântul care urlă în răscruce.
auzi? sunt eu și zac nătâng, sau vocea mea ascunsă în adânc
.deschide ochii! dă-mi mâna! voi bate cuie-n braţul stâng,
dar nu scrâșni! dă-mi palmele pe rând
nu te-ndoi de mine ,şi-ai să vezi, doar palmele
ți le-ncrustez, și, poate fruntea ți-o păstrez.
privește! icoanele de aseară au chipuri de zăpezi,
Nu te-ndoi, a nu știu câta oară,doar trebuie să crezi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Dec 10, 2012 1:58 am  Didina Sava


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Noi 04, 2012 12:51 am  Dorina Ciocan

mă umplu fără tăgadă


http://misionara-misionara.blogspot.com/2012/09/ma-umplu-fara-tagada.html

treptat treptat
făcliile se sting
în mine clipocind
ca nişte ape obosite
mâini nedefinite mă împing şi
mă gândesc la grădinile acoperite
în care îmi îngropam pisicile adormite
cu ghearele înfipte în pământul rotund

a fost anul meu de foc
a fost anul meu fără de margini
şi am tras capetele până la râul aceluiaşi
călugăr care veghea cu privirile încimentate nesfârşitul
porumbul agoniza verzui hrănind copiii umbrelor
cu fericirea atârnând pe umeri
zâmbesc neliniştiţi pe sub pete de lumină

va fi secetă cruntă în aşternuturi
o seceta cu cămăşile negre înflorate
trestii aplecate s-or adăposti în
florile galbene fără de ceruri
îmi vor acoperi paşii în colbul
unui drum bătătorit cu sânge
deschideţi-mi poarta
gândului să mă plâng
cu lacrimi de toamne tăcute
mestecate în amurguri
neînfricatele mele toamne plăpânde
amare viu colorate cu sânul
prea plin-picături de jad-
aruncate în ultima zăpadă treptat
treptat în mine se mai sting urme de lumini
semnale imprecise ale unui far uitat
la margine de timp
fii bun tu cel de nicăieri fii bun
ca o gură fierbinte
deschisă în lutul alb
ca un pescăruş ce o să
îmbătrânească feţe neobosite
aprinse pe o faleză pustie şi
tac şi tac până
mă umplu fără tăgadă cu lacrimi
icoane vorbitoare şi jumătăţile de gând

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Noi 01, 2012 4:48 pm  Dorina Ciocan





-Ce naiba , ţaţaie, îl mai ceteri atât, doar ştii cum l-a făcut mă-sa, că doar în tinda matale l-a scăpat când era crud . Cum ai vrea să fie? Lasă-l în pace!
Şi mama se supăra mereu când cineva îl necăjea pe Stelică.
E verişorul meu cel mai mare. Cred că a fost atins în primii ani ai copilăriei de acea boală necruţătoare care a bântuit prin anii ``50-``60. E blând, merge şontâc, trăgându-şi uşor piciorul bolnav, iar mâna dreaptă o ţine mereu la piept de parcă ar vrea să se apere de cineva imaginar care ar încerca să îl lovească.
Nu a învăţat carte şi mi-l amintesc cum era obligat de tatăl lui(fratele mai mic al mamei)să meargă la şcoală.
Parcă îi era ruşine să recunoască faptul că el, omul încrezut şi mândru, şef de echipă la CAP s-a pricopsit cu un copil aşa bolând.
Locuiam aproape în aceeaşi curte şi nu de puţine ori vedeam prin gardul de sârmă cum îl loveşte crunt cu picioarele în burtă strigându-i furios:
-Dumnezeii mă-ti de prost! Cine mama dracului te-a făcut aşa de prost!
Îmi dădeau lacrimile şi aş fi vrut să strig, dar şi mie îmi era frică de moş Niculae că ne înjura pe toţi când ne întorceam de la şcoală şi, dacă era noroi, ne mai ţineam de gardul lui cu mâinile ca să nu ne murdărim prea tare. Când îi auzeam glasul răguşit de ţigară şi înjurăturile şuierate printre dinţi, scăpam mâinile pe lângă corp şi nimeream în noroiul cel mai mare. Atunci o luam cu toţii la fugă. Culmea că uita repede şi a doau zi vorbea frumos ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
I-am spus mamei de multe ori că l-am văzut cum îl bate pe Stelică şi mama l-a rugat să fie mai blând.
-Ţie ţi-convine, Lenţă! Ai tăi învaţă, i-au premii! Da` eu m-am pricopsit cu nişte putori.
-Lasă-i. o să vezi că o să câştige şi ei altfel, o pâine, Niculae, poate mai uşor ca ai mei! Dar Stelică, dacă nu poate, nu poate! Ai mei învaţă că aşa-s ei, nu-i bat.
Totul se reducea la o simplă discuţie. Abuzurile continuau şi eram supărată pe Stelică pentru că nu fugea niciodată. El stătea cu capul în jos de parcă ar fi fost un sac de box în care tatăl lui trebuie să îşi verse amarul.
Pentru mine, Stelică era cel mai bun copil din lume, Ne vorbea blând, nu se supăra când îl porecleau copiii, ,,Şodorogul,,.Chiar răspunea la numele ăsta de ocară cu faţa senină şi cu o acceptare a situaţiei lui de copil bolnav.
Mie îmi spunea aşa frumos ,,Dorinica,,.
Aşa mă numea chiar şi când eram învăţătoare şi mă întorceam acasă în vacanţe. el nu uita să mă dezmierde. Simţeam o bunătate pe care oamenii normali nu o pot avea. Lui îi lipsea acel orgoliu care ne caracrerizează pe noi, cei care ne dorim mai mult de la viaţă.
Părinţii lui au murit cu mult înainte de a muri mama mea, pe care el o iubea şi o numea naşa şi de la care aştepta o vorbă bună. Venea zilnic pe la noi, se aşeza pe pat şi stătea câte o oră două. Îi mai dădeam ceva să mânânce sau îl serveam cu ce aduceam eu şi el era aşa de bucuros . Faţa lui se lumina şi se însenina ca niciodată.
A rămas singur şi neajutorat pe mâna unui frate mai mic şi a nevestei acestuia, care venea din altă căsătorie cu un copil după dânsa. Mereu spunea că mănâncă mult şi să îl ducă la un azil. Apoi i-au făcut certificat de handicap şi îl ţineau ca pe o sursă sigură de bani.
Dar abuzurile veneau acum din partea lor, şi pentru a fi o vreme liber, Stelică se angaja vara pe la diverse stâni, cioban. Aşa l-am ştiut mereu.
Lucrurile nu s-au schimbat nici acum prea mult.
După vreo 15 ani m-am întors în satul natal.
Casa mi-am vândut-o tot din cauza lor că intrau abuziv în ea, luau lucruri, consumau curent, tăiau copacii şi multe alte răutăţi.
Nu m-am simţit bine ştiind-o a altcuiva şi nici ea, parcă acum nu mă mai cunoştea. Noii stăpâni au tăiat nucii de la poartă şi au construit un gard metalic neprietenos.Totul părea trist şi dărâmat cu toate că arăta ca o fprtăreaţă ce se pregăteşte de război. Parcă războiul îl duce cu mine şi cu conştiinţa mea. Parcă fraţii şi părinţii îmi adresau vorbe de ocară. Aş fi vrut să fug, să nu mai văd nimic, dar trebuia să stau. Oamenii m-au înconjurat. Noi avem pachete cu mancare, cum am trecut pe la cimitir şi am făcut pomenirea, aveam şi câteva sticle cu lichioruri fine, cum aduceam pe timpuri când ne vizita tot satul dacă auzeau că am venit pe acasă.
Toţi s-au bucurat să mă vadă, s-au anunţat unii pe alţii şi uliţa satului s-a umplut de oameni. Am stat, împreună cu sora mea vreo două ore de vorbă cu ei şi am coborât să îmi revăd iazul în care mă scăldam de mică, m-am plimbat pe celelalte uliţele, am mângâiat copacii de la poarta cesei mele să le simt seva, viaţa din copilăria mea.Îmi aminteam fiecare clipă când tata a plantat acei pomişori, juliturile de la genunchi când mai cădeam din ei, crengile nucului, mirosul frunzelor sub care mă adăposteam să nu mă vadă nimeni şi stătea poate o zi întreagă. De aici spionam. Ascultam ce zice unul, altul. Aflam se cretele copiilor, apoi le ziceam ce au zis şi despre cine şi erau disperaţi să afle de unde ştiu. Dar era marele meu secret. Ceva a mai rămas totuşi:
-Uite, măcar au lăsat prunii, şi via, şi alcâmii!
Mă bucur ca un copil.
Fac multe poze din toate unghiurile casei. Dar aş fi vrut să intru puţin să văd pereţii, să simt viaţa de odinioară.
-Nu se poate intra! La ei nu intră nimeni! Vin doar duminica şi nu primesc pe nimeni nici prin grădina din spatele case, îmi zice o vecină. Ce-am păţit o dată! Cât pe ce să mă dea pe mâna poliţiei pentru că-mi căutam nişte pui prin porumbul lor. Şi să ştiţi voi că banii pe care i-au dat pe casă, i-au şi scos de pe cei doi nuci. Ea ucrează la o fabrică de mobilă şi au venit cei de acolo şi au încărcat lemnul. Noi am vrut să facem reclamaţie la primărie, la poliţie, că nucul e ocrotit de lege. dar bărbată-su lucrează în cadrul armatei şi am aflat că e mână în mână cu poliţia. Ba ne-a şi ameninţat. Apoi ne-am liniştit, că nu vrem necazuri. Oricum copacii era tăiaţi. Ce mai putea face?
Mi se pare trist satul cu toate culorile lui vesele, cu toate reparaţiile făcute. Eu tot aştept să văd oamenii de altă dată, să apară de după colţurile caselor. Dar nu apare nimeni. Ba da. Pe movila lui Paladi, cum îi spuneam noi când eram mici, se zareşte cineva care îşi trage piciorul mult mai greu. Mâna o ţine tot la piept ca pe o comoară. E Stelică, verişorul nostru cel blând şi răbdător.A aflat de la nişte oameni că suntem în sat şi chiar dacă nu a crezut, a venit totuşi să se convingă.
Mă îmbrăţişează cu aceeaşi căldură şi îmi spune aceleaşi vorbe, de parcă timpul le-a ţinut ascunse undeva în sufletul lui curat:
-Ai venit, Dorinica? Ştiam eu că o să îţi fie dor, cândva, de locul unde te-ai născut!
Mi-a fost dor mereu şi îi spun aproape lăcrimând:
-Mi-a fost dor, mereu, de tot. de toţi!
-Ştiu! Ştiu! Ai rămas şi tu singură! Airămas la fel de singură ca mine!
Am atâţia oameni lângă mine, copiii mei ,soţul meu, dar Stelică îmi spune un mare adevăr, pe care eu nu l-aş recunoaşte. În sufletul meu sunt singură. La fel de singură cum m-au lăsat ai mei când au plecat fără să-mi lase un semn. Un singur semn.
Vreau să plec mai repede de aici. Mă copleşeşte ziua asta. Aş rămâne pentru veşnicie la poarta nouă ferecată ateptând ca timpul să îşi încordeze acele şi să pornească inver, invers.
-Să mai vii, Dorinica, auzi, să mai vii! Să nu laşi să treacă atâta timp! Ei te aşteaptă! Să vii să le mai pomeneşti numele, din când în când.
Flutur o mână uşor, ca o aripă zdrobită şi nu ştiu dacă o să mai am curajul să mă mai întorc cândva.
Totul e trist.
Aşa de trist, încât dacă timpul mi-ar permite,aş dispărea fără de urmă.
Imagine lui Srelică se estompează uşor, uşor, satul se ascunde într-o negură albastră.
Trenul şuiră înfundat. Cobor. În 5 minute sunt acasă.
-Mama, unde ai fost? Te-am sunat! Tu nu răspunzi la telefor? mă întreabă copiii mei.
-Am fost departe! Foarte departe!
Sunt atât de obosită încât simt că ar trebui să dorm măcar trei zile ca să îmi pot reveni.
Călătoriile aste uneori pot fi nişte semne adânci de întrebare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 19, 2012 9:08 am  Dorina Ciocan






cu multumiri domnului Lucian Dumbravă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 10, 2012 11:55 am  Dorina Ciocan

a venit vremea zborului înecat

voi săpa le-am şi zis da
voi săpa şi eu o secetă prin mărăcini mă voi
pierde ca într-o tristeţe în care nu
îţi mai dă nimeni ,, ziua bună,,
oooo
tristeţe cu buze apoase şi defectul sânilor astupat
nu mă mai cunoştea nimeni la marginea
liniştilor de argint din care mă desprind peste
zările albastre când nu le poţi atinge ştiind că
nu
se vor întoarce acele bucurii
uitate în sacii de plastic ai
copilăriei mele şi
nu voi trage spinii
din pieptul puted al iubirii
n-ai să poţi auzi glasul
tot mai stins ochiul va bate pe
întuneric în inima pământului
numai tăcerea te va chema
strângând din dinţii părerilor de rău
străfulgerând prin goluri
numele strivit sub adăpost
a venit vremea zborului
înecat în trup de
pasăre mută

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 26, 2012 12:18 pm  Dorina Ciocan



cu picături metalice
morfina se prelinge
în vene
scârțâit secular
furioși trecem o dată și
încă o dată picură moartea
fiori de cianură în ochii rătăciți peste câmpuri
dumnezeu ne dă indidicii foarte vagi
un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
o fărâmă de pâine cu gust de amantă
un sat complet
acoperit de ierburi tăioase genunchi înfierbântați oase
tivite cu fire de sânge un cer găurit și
noi-oameni de hârtie atent decupați din ziare scandaloase
cu vorbe ușoare despre referendum
despre vot și votanți ne simțim foarte liberi
în cușca de fier
mai roade rugina
zbiară iubirile noastre-nedespărțitele iubiri-un alt bărbat
îmi mână norii spre tine și
eu-de parcă-s alta încremenită în valuri de timp
așteptam pieptul tău
piatră de vânt decojită
să intru odată și să
tac să tac să tac
privirile astea de pasăre imperfectă
o să-ți alunge fricile
în matcă ies oameni întruna și intră în alții
pustiind spații
prefîcându-se în alții cu frunțile aprinse
în zdrobituri de amnar

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 20, 2012 9:49 am  tyk



Mulţumiri pentru urări !

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 08, 2012 2:53 pm  Dorina Ciocan




Femeia părea decupată dintr-un tablou cu oameni pierduţi pe o insulă necunoscută, ireal de albă, mirosind a curat şi a scorţişoară, te şoca doar privirea ei sticloasă, o privire care îţi semnala o durere ascunsă sau poate o uşoară debilitate.
Era trecută de prima tinereţe, locuia cu mama ei, o femeie ageră cu privirea inteligentă care o supraveghea îndeaproape,de parcă, din secundă în secundă, cineva imaginar ar fi putut să îi rănească şi mai mult fiica.
Treceam de la şcoală, zilnic, pe la poatra casei albe, curate, cu florile îngrijite şi extrem de vii, de parcă viaţa toată se scursese din trupul femeii suferinde şi se cuibărise în florile astea nocturne care se trezeau sub umbrele înserării împărăţind miresme peste împrejurimile grădinii.
Casa semăna cu a noastră şi o priveam zilnic, în drumul meu spre şi dinspre şcoală.

Într-o zi, femeia albă, fără de vlagă, m-a observat şi ea. A întins mâinile spre mine şi mi-a şoptit hipnotic:
-Vino! Vino! Nu-ţi fie teamă!
Am urmat-o ca într-o transă puternică şi m-am trezit într-o încăpere curată, mirosind a dulceţuri de toate felurile şi a levănţică.
Femeia şi-a strigat mama:
-Mama!!!Mama! Uite! Seamănă! Nuuu?
Am tresărit şi nu ştiam cu cine mă aseamănă. Brusc mi s-a făcut frică.
-Parcă ar fi ea! Vrei dulceaţă? Ochii ei sticloşi îmi sugrumau orice urmă de împotrivire,
Am dat din cap aprobator, mai mult ca să se tremine totul cât mai repede şi să pot pleca. Înghiţeam linguriţă după linguriţe privind suspicios reacţiile femeii.
S-a făcut tăcere. O tăcere apăsătoare de ai fi putut să o atingi uşor cu mâna.
[Cine o fi femeia asta ciudată? Când am să pot pleca?]
Simţeam că se face noapte şi aveam atât de mult de mers până acasă. Ghiozdanul zăce pe covorul înflorat din cordele dar nu îndrăzneam să îmi cer voie să plec. Timpul trecea. Femeia mă privea obsesiv, de parcă eram un mic şoarece pe care îl aştepta de o veşnicie şi care, în sfârşit, i s-a prins în cursă.
-A cui eşti?
-Învăţ aici, dar sunt din Neculce. Pe mama o cheamă Lenţa.
Femeia sare ca arsă. Strigă puternic:
-Mama!! Mama, e fata Lenţei. E nascută în aceeaşi zi cu ea. Dumnezeu e bun, mi-a trimis-o, mi-a trimis-o... Simt cum vocea i se stinge, faţa de transfigurează:
-Unde-i? Unde-i? Cine mi-a luat-o?
Bătrâna îmi face semn să ies. Fug. În urma mea aud un trup care se izbeşte puternic, simt zbaterile convulsive şi un gol parcă îmi dilatează sufletul. [Ce-a fost asta?].

Eram în primele zile la noua mea şcoală şi mi se întâmplau lucrurile astea fără de înţeles.
Ajung acasă tremurând, dar nu spun nimic, simţindu-mă puţin vinovată că i-am făcut rău acelei femei.

O chema Leontina, era verişoara mamei, îi murise soţul şi era bolnavă, aşa mi-a zis mama când am întrbat-o dacă ştie cine stă la casa de lângă şcoală.

Zilnic mâinile femeiii mă apucau de lângă poartă strângându-mă sugrumător la pieptul ei vestejit şi spunându-mi cu o voce de dincolo de timpuri:
-Vino! Vinooo!
Urmau dulceţurile. Apoi zbaterea ei neputincioasă întrebând-o nedumerită pe bătrână cine i-a luat fetiţa.
Într-una din zile am dezlegat taina durerilor femeii. A venit cu nişte poze în care un trup micuţ zăcea într-o poziţie ciudată. Nu mi se parea că doarme. Pe atunci nu ştiam că mor şi copiii şi nu ştiam cum să-mi explic starea trupului livid din hârtia îngâlbenită care tremura în mâna Leontinei.
Femeia plângea şi eu plângeam aşteptând să vină bătrâna să mă elibereze.Urma fuga şi plânsul meu amestecat în plânsul Leontinei.

Într-un târziu mi-am dat seama că pot ocoli poarta cu prcina şi am luat-o pe undeva pe un deal, peste un câmp, să pot evita starea aceea apăsătoare şi vizitele în camera întunecată cu acele covoare înroşite, cu dulceţurile înghiţite cu forţa şi privirile alunecoase ale femeii.

Am mai adus târziu vorbă mamei despre ce s-a întâmplat în primele mele zile de şcoală şi am aflat că Leontina a avut o fetiţă, născută în acceeaşi zi cu mine, dar a murit de meningită când era micuţă. După un timp, femeii i-a mai murit şi soţul şi:
-Iaca! S-a smintit, săraca, mi-a zis mama, văzându-şi de treburile ei.

Între mine şi Leontina s-a creat, cred eu, acea punte care leagă sufletele indiferent de vârstă. Şi chiar dacă terminasem şcoala generală, când veneam de la liceu, priveam în curtea ei ca să o pot saluta. Mereu mă cuprindea o milă amestecată cu un sentiment de vină. Poate pentru că am lăsat-o atunci să mă aştepte, zi de zi, la poartă casei, sau pentru că eram de aceeaşi vârstă cu fetiţa ei care îi fusese smulsă din braţe de cutremurul morţii.
Chiar şi acum, când am vizitat satul natal după un timp îndelungat, am privit casa Leontinei cu un soi de nostalgie şi cu teamă.

O casă fără de urmaşi,ca un om bolnav, cu pereţii scrijeliţi de gheara timpului, cu o curte împărăginită, cu nişte ţoale(pe care poate câlcasem atunci în camera cu miros de scorţişoară) în loc de ferestre, părea să-mi rânjească în faţă, spunându-mi nebuneşte:
-Ce credeai? Că timpul te aşteatpă pe tine, să treci tu când vrei şi să nu găseşti răni pe faţa satului? Pe faţa acestei lumi pe care tu ai uitat-o??

Îi murise mama.
Leontina o vreme a fost femeie credincioasă şi îşi ţinuse boala în frâu. Apoi a început să bea, să se degradeze. Boala o apuca pe drum. Se zbătea pe uliţele satului. Lumea o ignora. Se ridica singură şi se uita jenată în strânga şi în dreapta, pleca vinovată capul în pământ şi intra în curtea casei albe unde florile nu mai erau atât de vii. După o vreme nu i-a mai păsat de lume.
Durerea pierderii copilului îi golise complet sufletul. Umbla fantomatică de parcă ar fi murit odată cu acel copil.
Cealaltă Leontină o numeau oamenii.
Leontinele, ziceau cârcotaşii, privindu-le cu dispreţ. Femei stigmatizate, ocolite cu teamă şi repulsie.
Amândouă umblau ca nişte fantome cutremurate în privirile focoase de vărcolacii altor timpuri fumurii care le-au închis sufletele într-o invizibilă carapace a morţii.

Cu sticlele de spirt medicinal sub bluzele care nu mai miroseau de mult a scorţşoară, îşi făceau veacul prin culcuşul paznicilor de la CAP-ul comunal. Oameni la fel de goliţi şi înfgiguraţi sufleteşte ca şi ele.
Oare numele comun să fi atras o Karma atât de neagra asupra lor de au sfârşit-o amandouă într-o baltă ucigaşă a alcoolului de proastă calitate?

Înfiorător şi trist. O dată am văzut neputinţa ei pe uliţele satului. Era o imagine devastatoare a unei felei epileptice care îşi traia o viaţă sexuală în clipele acelea de nebunie şi boală, mângâindu-şi tupul şi dezgolindu-se în faţa lumii, rupându-şi hainele cu mâinile îndiavolite, scotea sunete ciudate, de parcă ar fi vorbit într-o limbă total necunoscută.

Oamenii îşi spuipau în sân şi se îndepărtau cu paşi repezi:
-Au intrat diavolii în ea, îşi fac veacul în trupul ei şi o au de amantă. Nu s-a mai săturat de băutură. De s-ar trezi maica-sa.

Şi parcă văd ochii îngrijoraţi ai bătrânei prin mulţimea de capete curioase, dezaprobatoare, privind întrebătoare spre cer:
-Pentru ce mi-ai luat-o. Doamne!!
Era clar că cineva îi furase puritatea, credinţa, mirosul de levănţică şi demnitatea aceea bolnavă de demult.

Nu mai rămăsese din Leontina decât o umbră crescută între pereţii unei case cândva albe. Pierduse totul. Doar gustul alcoolului o mai ţine, umbră vie pe un tărâm deja apus.
Ochii ei erau stinşi şi se aprindeau demonic în aburii alcoolului.

Privesc spre cer.
Acolo Leontina a plecat stinsă, pe neobservaate, cu uşoara ei debilitate ascunsă sub un obraz suferind şi bolnav.

-Vino! Vino! Păreau să mă cheme nişte mâini vâscoase pe care timpul i le-a smuls.

Şi, până la mine, încă răzbătea ecoul acelor vorbe strigate, apoi şoptite, din ce în ce mai pierdute.

Da. Parcă o mai văd. Ţesută într-o carpetă ţărănească, alături de celaltă Leontină.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 05, 2012 9:00 am  Dorina Ciocan




făureşte doamne un alt
aşternut nopţii privire
tocită în scâncet de timp
cuprinde mâinile mele înainte să
bată neruga la porţile iadului
să nu mai fiu rob să nu mă
destăinui cavalerului negru
cu armură de ceară

îmbracă-mi sufletul în franjurii sorţii
cotrobăie-mi în zile fade cu lumină
substratul inimii
pânza subţire
scuipată de păianjenii sorţii
spectacolul lumii începe a
nuştiucâta oară pot suna
tobele cu lovituri de bice
o să mă caţăr în corabia băştinaşului ademenit
de cântecul solitar al pisicilor nebune
somnambulii să ne urmeze calea pe
umerii gândului o să şi murim aproape singuri
strângând la piept păpuşile chioare de
verdele incandescent al
strălucirilor de-o seară

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 02, 2012 2:58 am  tyk

Pe umeri de nori şi aripi de fluturi
O lume întreagă îşi duce destinul,
Ne avântăm rătăcind în abisuri
Şi nu mai simţim când se naşte declinul.

Printre stele ne ducem cu gândul,
În nopţi făurim zeci de visuri;
Printre fulgere căutăm eşafadul,
Alergăm ca nebunii călare pe vânturi.

În zori ne trezim din a noastră visare,
Urmele nopţii căutând nebuneşte;
Printre flori ne zâmbeşte o rază de soare,
Iar gândul aleargă pe căi de poveste.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 28, 2012 11:42 am  Dorina Ciocan

blues

sufletul meu/
incantatie funebra/
o unghie albastra in
care s-au
rastignit

ceruri

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Aug 11, 2012 7:27 pm  Dorina Ciocan

la răscrucile de vânturi

și El o să vină și
o să umble pe umeri de nori
cu aripi de fluture de-o noapte
călcând totul
în picioare
o să îi crească niște colțuri ascuțite de stea
doar trebuie să ai răbdare
pe tarabele
vieții se vor vinde iarăși
oameni supuși tunetelor și fulgerelor
ei vor zbura și tot vor zbura
așa ca tunetul de vară
se vor întoarce de la ei privirile
la 180 de grade- privește-i și fă-le semn
sunt poate amicii tăi liberi
vietăți uitate în altă vară
în altă parte la răscrucile unde se-nchină vânturi
un alt heathcliff la fel de nebun
își va urla în trupul nopților turbate dorul
zborul (aaaaaaa)mor(ul) și suavă și diafană o nouă
chaterine o să își despletească părul de mătase
moale ca un covor turcesc din care o să zboare fluturi
șuvițe zglobii or să-i cadă peste față
acolo
da
chiar acolo unde ai pus degetul
în rană
între vânturi și ploi
ea o să cadă și o să râdă
o să râdă
gâlgâind răcoarea zorilor
o să râdă nebunește
până ce o să și moară iarăși
...........................
râzi și tu
și rabdă
răbdarea niciodată
nu va mai pieri

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 29, 2012 9:28 pm  Dorina Ciocan



pozele îngălbenite din pereți se trezeau și
le auzeam clar vocile -singură
la început mi-a fost frică am vrut să le închid
ochiul de geam să nu le mai las să plece

ascensorul avea oricum ușa întredeschisă
pui de om intrau și ieșeau ca niște
mici monștri treceau
strada scoteau limba și se strâmbau
vitrinelor strălucitoare
și niciodată nu m-am putut ține strâns de povestea asta

hai sa nu murim i-am zis desprinzându-mă cu greu din
furnicarul acela cenușiu fără de aripi
hai sa încercăm măcar o dată să nu mai murim așa prostește în fotografiile astea întunecate unde lumina nu mai răsare din lumină te rog să te concentrezi și să strălucești măcar acum la apus ca un adevărat soare
am nevoie chiar și pentru o clipă de o adiere ușoară

și el m-a prins de mână și am stat așa amândoi
lumină în lumină
suflet în suflet și
am desenat plictisiți cercuri
mii și mii de cercuri
iar în fiecare trasam câte o față zâmbitoare imensă cu ochii inundați de mare

trecuse o vreme
mirosea țipător a zi și a noapte
fețele mele se destindeau
fețele lui se încruntau
se încruntau
mai lasă dracului caietul acela și
fâ-mi ceva de mâncare
(aici nu ne hrănim cu vise ușoare?)

fotografiile tresăreau
se îngălbeneau
se îngălbeneau înceeeet fără să spună nimănui

„poezia nu se scrie din minte”zicea cărtărescu privindu-ne oorbitor și am călcat toate mințile în picioare
cioburi îmi curgeau în vene și îmi alunecau în creier
„să vrei până la mie, să poți până la șase! ne striga de departe arghezi
udându-și florile de mucegai

și atunci am obosit
și-am adormit într-un colț de tavan
cu cioburi în mâini și în picioare

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 28, 2012 10:06 pm  Dorina Ciocan

multumesc , Tyk...aceleasi adevaruri spuse altfel.
o zi frumoasa! cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 27, 2012 1:15 am  tyk

Deschid ferestre peste timp
În drumul meu către Olimp;
Pe trup îmi încolţesc stele uitate
Spre împletirea viselor deşarte.

Pe zări adoarme iarăşi firea
Uitându-şi parcă rătăcirea,
În vis răsare-un cimitir de stele
Şi trupul meu ce doarme printre ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iun 25, 2012 8:09 am  Dorina Ciocan

în timp
deschid niște ferestre
pelerin pe deasupra
razelor înflorite în caisul dalb
fildeșul se-nfige-n craniul meu crăpat
elefanții își caută trupul
violent
ah violent
stelele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare albastră
larve lucesc pocnind a bunăstare
degetele de cleștar
îndeasă colți ascuțiți gurii mele
care încă-și mai caută trup
într-un cimitir stelar

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 24, 2012 9:54 pm  Dorina Ciocan

bătrânul nebun număra gânduri
într-o lume stranie numai
răsuflările mor îngropate
ca niște păsări îndelung
lăsate în soare
iluzii se dărâmau
în lumea asta incoloră furată
de mâini și de guri hulpave
doar zâmbetul și ochii
ni se târăsc
obosiți tot mai obosiți
dincolo de gardul
putred de scânduri
ielele vor cânta
și tu nu vei ști
vor dansa și tu nu le vei
ierta prăbușirea în mințile bolnave

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 13, 2012 1:24 pm  Dorina Ciocan

multumesc Didina pentru tot ce ai facut pentru mine. cu mare drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 13, 2012 1:23 pm  Dorina Ciocan

multumesc Liviu! sigur ca dau...nu se pune nici o problema dar vino vineri 15 iunie ora 17...la Ateneu...era pe vremuri si un cantec...parca asa incepea. va doresc si voua sanatate si numai bn. cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 12, 2012 11:45 pm  liviu miron

La multi ani Dorina si cat mai multe impliniri pe plan literar, sa fii sanatoasa si sa te bucuri alaturi de toti cei dragi tie!
(Auzi...? Da` di baut nu dai?)

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 12, 2012 9:36 pm  Didina Sava

Ziua de astazi sa iti incununeze viata cu cele mai frumoase binecuvantari de sanatate, prosperitate si bucurii. Iti doresc succes si impliniri in ceea ce iti este tie mai drag pe lume:scrisul.Toate gandurile bune si o calduroasa imbratisare pentru tine

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 10, 2012 6:39 am  Dorina Ciocan

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 18 1, 2, 3 ... 9 ... 18  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum