Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 6:20 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Astazi la 2:02 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Mar Dec 12, 2017 6:09 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Mihaela Moşneanu

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 215
Varsta : 46
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Mar Dec 12, 2017 6:09 am  Mihaela Moşneanu

Decembrie curge lin pe drumul nostru
chiar dacă-l înţeapă frigul cu colţii viscolului
pentru că acestuia din urmă îi ies prima oară
măselele de minte caninii şi restul
că dacă viscolul n-are măsură şi potriveală
prin locurile pe unde iarna trece mănată
de neaua albă de sărbători şi de anii
ce se succed prin viaţă şi spaţiu
atunci el curăţă microbii şi bate covorul
pământului cum poate până-n martie când soarele
îşi mângâie razele şi le-ntoarce spre noi.

E regele sărbătorilor începând cu
prima zi a lunii unul din strămoşii timpului
ce primeneşte suflete prin (re)naşterea
Fiului şi venirea moşilor ce-aduc
cadouri sau nimicuri materiale dar
tot aduci sărbătoarea pentru
fiecare într-un fel sau altul fără condiţii.

Pomii de Crăciun şi instalaţiile mai reuşesc să
descompună muşcarea gerului în uitare atunci când
omul se plimbă pe străzi şi prin centrele localităţilor
făcându-l să se bucure de lumini şi de legendele
lui Moş Nicolae şi-a lui Moş Crăciun
de naşterea lui Iisus într-o iesle
despre ,,cei trei magi de la răsărit'' şi să nu uit
de vestiţii şi superbii colindători
care sunt sau nu primiţi de oameni
dar care nu se lasă de colindat
de dragul sărbătorii sau de-al primirii.

Nici dealurile şi munţii nu-i lasă mai prejos
pe oamenii care se-mpătimesc după neaua albă
schi boburi şi-alte sporturi sau plimbări
prielnice iernii albe şi geroase.

Aşa că dragă Decembrie
plin de ger şi căldură sufletească
ai venit pe drumul nostru lin şi tot aşa
vei pleca o dată cu anul acesta
aducându-ne un altul pentru a ne trăi
în continuare viaţa sau nu
numai Dumnezeu şi timpul ştiu răspunsul.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 09, 2017 7:10 am  Mihaela Moşneanu

Priveşte pânza albă agăţată de şevaletul
înalt până deasupra capului său
caută printre picturile din minte să vadă
căreia din ele să-i dea viaţă
dar albul pânzei îl sfidează în timp
ce ele se perindă prin faţa închipuirii
fără să ştie care din ele
să lumineze privirea altora.

Culorile paletei traversează drumul
prin retina sa atenţionându-l că
deşi sunt puţine nuanţele lor sunt
o multitudine desprinsă din viaţa omului
a naturii şi-a Universului unde pătrund
prin efracţie cum şi când îşi doresc
aşa că să aibă grijă cum le combină
pentru a le împrumuta pentru imaginea
asupra căreia se va hotărî.

Vreo două pensule curate şi restul
pestriţe de nici el nu mai ştie
de culoarea lor la vârfuri parcă-i
zâmbesc şi-şi aşteaptă timpul şi locul
pe unde vor spoi pânza din frânturile vieţii
fiind curioase pe care nuanţă
o va prinde cu măiestria pictorului.

Punând la un moment dat mâna
pe paletă şi-apoi pe una din pensule
o-nmoaie în albastru şi verde şi-ntinde
nuanţa pe pânză apoi ia altă pensulă
la fel face cu alte culori şi-ncontinuu
schimbă pensulele şi culorile
le-mprăştie pe unde-i vine până când
o imagine învie şi-şi aşteaptă
prima privire necunoscătoare
de fapta pictorului zelos care şi-a dorit
să se prindă de una din mânecile
celor care habar n-au ce-nseamnă
o pictură dar pe care o admiră
de fiecare dată când o văd.

Îşi priveşte opera la final
realizând că a luat din vreo trei picturi
pe care le-avusese în minte câte ceva
aşa a ieşit un amalgam de frumos şi drag
faţă de pasiunea sa şi faţă de cei care adoră
măiestria culorilor şi-a pensulelor sale
ce-şi aşteaptă mâine darea altei picturi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 02, 2017 7:44 am  Mihaela Moşneanu

N-au stare vorbele să stea cuminţi
gândul le-ascute şi le săgetează
de pe arcul limbii în stânga şi-n dreapta
cu sau fără ţintă pe traiectoria
dintre vorbitori şi interlocutori
care dau liber timpanelor
s-audă ce vor ei.

Nu pasă nimănui că vagabondajul
vorbelor face praf prin suflete
până devine zgură şi atrage
starea de bine în vraful ei
pentru a se hrăni
din frumuseţea spirituală.

Plimbarea lor continuuă
este kilometrică şi absorbită
de aer lumină întuneric
dar nu şi de oamenii
care le păstrează la loc sigur
în psihicul ce lucrează
cu inconştientul ce face
uneori abracadabra şi iasă
la iveală depresia
colorată-n supărare şi-amăgire.

O vorbă două trei şi-aşa mai departe
vin şi stau prin impactul degenerat
de sensuri şi mărime
apoi tăcerea îşi aşterne preşul
sub tălpile ce înaintează
în spaţiul şi timpul nostru.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Noi 30, 2017 8:22 am  Mihaela Moşneanu

Octombrie, luna buclucaşă a toamnei în care vremea bună se joacă de-a v-aţi ascunselea cu vremea rea, ajunsese pe la jumătatea ei. În timp ce la televizor se anunţau noutăţile despre desfăşurarea sărbătorii Sfânta Paraschiva, toamna intrase pe străzi şi pe câmpii, condusă de vântul care vâjâia din toate părţile şi-nţepa hăinele oamenilor, ce se grăbeau fiecare pe unde avea treabă. Copacilor li se legănau crengile încărcate de frunzele, care începuseră una câte una să alunece spre pământul de unde se vedeau urmele verii. Iarba uscată şi rărită privea cerul albastru, peticit cu norii, despre care nu-şi dădea seama dacă sunt la fel de albi sau începeau să îşi mai închidă culoarea, pentru că o mistuia dorul de ploaie.
Soarele mângâia pe alocuri şi pe jos începuse să se întindă un covoraş pestriţ de frunze, care în scurt timp va deveni un covor tot mai fâşâitor sub paşii trecătorilor. Câteva şuşoteau între ele, fără ca oamenii care treceau pe acolo, să realizeze că ele îşi tăinuiau vorbele prin fâşâitul produs de paşi şi de vântul care se alinta cum îi venea lui prin toate părţile.
- Aaa! Au! Dar ce veniţi toate spre mine? se supără o frunză pe surorile ei.
- Ei, venim spre tine! Na, uite! Vezi, că şi tu te îndepărtezi, şi-apoi venim şi noi după tine, din cauza vântului sau al paşilor de oameni? îi răspunse o alta, timp în care celelalte începuseră să râdă.
- Dar de ce râdeţi, voi, mă rog? întrebară ele în acelaşi timp.
- Râdem măi, râdem. Cum să nu râdem, când, în fiecare an cădeţi în aceleaşi locuri şi de fiecare dată vă ciondăniţi la fel?
- Cum, aşa? se mirară nişte frunze care erau mai departe, cum aşa, în fiecare an?
- Ei, voi aţi căzut acum din acel copăcel, dar cu timpul veţi mai cădea şi voi de acum în anii ce vor veni, dacă nu se va găsi vreun om rău să taie copăcelul vostru.
- Lasă-le-n pace pe alea, că-s prea mici, sări o frunză mai fiţoasă ce căzuse dintr-unul din copacii care aveau vreo treizeci de ani, de când se ştia pe lume, mai au încă de-nvăţat, şi degeaba le spui cum stă treaba, că nu înţeleg.
- Da, da, sunt micuţe, drăguţele de ele, dar vor învăţa ele, mai spuseră câteva frunze căzute din acelaşi copac, dar sper ca şi tăticul nostru să mai aibă viaţă.
- Vai de mine! De ce spuneţi asta? întrebară nişte frunze ale căror copaci erau mai tineri cu vreo cinzi-zece ani decât cel de care am pomenit adineaori.
- Păi am auzit astă-vară pe-un om vorbind ceva de genul ăsta, şi se uita spre tăticul nostru, copacul. Doamne, c-aveam impresia că mă privea pe mine, când vorbea.
- Ei, lasă, nu te mai gândii că se va-ntâmpla asta, poate a fost doar o vorbă spusă aşa, spuse frunza care se supărase prima dată, că şi mie mi s-a mai întâmplat să aud vara astfel de vorbe, şi uite că tăticul nostru e tot mai falnic şi mai frumos, în fiecare an.
Frunzele copacului cel tânăr nu mai îndrăzniră să intervină în discuţia surorilor sale, pe care le respectau, deşi de multe ori se enervau pe ele. Toată vara fuseseră nişte înfumurate când se luau de ele, numindu-l pe tăticul lor Piticul şi pe ele, Frunzuliţele.
Timpul trecea prin spaţiu nepăsător, trăgând de haina toamnei tot mai strâns. Vântul se răsfăţa în voia lui, plimbând frunzele de colo-colo, trăgându-le palme zdravăne clădirilor şi alungând tot mai mult oamenii în casele lor. La un moment dat nişte nori se înnegriră de supărare şi o rază de soare îi spuse duios vântului:
- Vântule drag, mai potoleşte-te şi tu, puţin, că ploaia vrea să intre şi ea în casa toamnei. Trebuie să-i faci loc, aşa a zis Domnul.
- Da? Bine, bine, hai că mă fac cuminte, dar nu ştiu cât timp pot să stau aşa, răspunse vântul, fără să-i convină că trebuia să se cuminţească.
- Lasă, că ai timp să te tot înteţeşti, pân' la primăvară, că mai e şi iarna care-l aduce pe bătrânul tău frate, viscolul. Şi-atunci vei trăi cum îţi place mai mult, îi mai spuse raza, pregătindu-se şi ea să se retragă pentru a face loc norilor să plângă.
- Bine, bine, mai mormăi el.
Şi vântul nostru se cuminţii pe loc, făcându-le loc norilor negrii să izbucnească în stropi de ploaie, care se transformară în şiroaie de apă şi udară pământul vreo două zile, când mai tare, când mai încet, după cum era voia Domnului. Frunzele se lipiseră de pământ şi unele din ele şuşoteau:
- Mamă, ce rece e ploaia! se văitau vreo două frunze tinere.
- Stai aşa, că încă n-ai văzut nimic! îi strigă o frunză mai bătrână, stai să vezi când o începe iarăşi vântul să bată, să vezi cum te ustură, când te va usca, şi-apoi, când va ploua din nou, să vezi cum te va durea de tare!
- Of, ce soartă avem şi noi frunzele! se plânse o altă frunză bătrână, că taţii noştri, copacii, rămân pe pământ cu crengile lor în vânt şi ploaie, şi noi trebuie să ne ofilim, să cădem şi să dispărem când vom fi adunate şi aruncate, sau arse! Până la primăvară, când vom învia, vai de capul nostru! Of, of!
- Ia mai tăceţi din gură, copii proşti, ce sunteţi! se burzului la ele copacul cel mai bătrân, că mă doare şi pe mine sufletul! Sau, ce credeţi voi? Că mie şi celorlalţi copaci nu ne pasă că rămânem singuri şi cu crengile goale-n aer?
- Pe mine mă dor crengile de vaietele lor, zău aşa! mai spuse un alt copac.
Şi toţi copacii începură să-şi descarce năduful pe frunzele plângăreţe, care tăcură şi ascultară în continuare cum copacii începuseră să-şi spună şi ei oful:
- Şi pe mine mă doare de bătrân şi veşnic, ce sunt! se plânse un copac şi mai bătrân, dar totuşi, mi-e teamă că poate n-o să apuc suta de ani. Cine ştie ce le mai trece prin minte oamenilor! Dacă se hotărăşte vreunul la anul viitor că sunt prea stufos şi fac prea mare umbră, şi-l deranjează, ce mă fac?
- Ei, lasă, nu mai gândii aşa, dragul meu, îi spuse un copac mai tânăr, că oricum eşti şi cel mai frumos dintre noi, cu crengile tale semeţe şi bogate în frunze. Sunt convins, şi eu, şi ceilalţi fraţi ai noştri că încă vei dăinui mult timp, alături de noi.
- Eiii, dar m-am plictisit mă, de văicărelile voastre şi-ale frunzelor, se răţoi vântul la un moment dat. Toată ziulica, de dimineaţă până-n dimineaţa următoare, nu faceţi nimic altceva, decât să vă plângeţi, şi voi, şi frunzele voastre. Gata! Eu am plecat de-aci, merg prin păduri să văd, poate acolo, copacii mai bătrâni sunt mai înţelepţi decât voi. Ploaie! Măi ploaie, hai să plecăm de-aci, că mă doare capul, zău aşa!
- Nu, eu mai zăbovesc cu frunzele şi copacii lor. Du-te, dacă vrei, înainte! Te-oi ajunge din urmă, că eu am mai fost şi pe acolo, acum e rândul tău.
- Treaba ta, că mie îmi place să merg singur pe drum, şi tu până la urmă, vei simţi chemarea mea, şi vei veni după mine, îi răspunse vântul nepăsător ploii.
Ploaia rămase să ude frunzele, copacii şi tot pământul de prin împrejurimi, în timp ce vântul o luă la sănătoasa spre munţi şi păduri, unde, razelor de soare le crescuseră nişte colţi aşa de ascuţiţi, şi nu mai reuşeau să încălzească la fel ca astă-vară. Începu să se răsfeţe cu putere şi aici, la fel cum o făcuse şi jos, unde omenirea începuse să-şi grăbească paşii spre casele lor. Dar ce-i fu dat să vadă şi să audă şi-aici, nu-i venea să creadă. Deşi în fiecare an se întâmpla la fel, totuşi, spera ca pe munţi şi prin păduri să găsească mai multă linişte decât jos, dar se înşelase. Păsările plecau, întrecându-se care mai de care în zborul şi gălăgia lor. Le ascultă şi pe ele, apoi îşi îndreptă atenţia spre vorbele frunzelor căzute pe jos, care se văicăreau mai rău decât celelalte:
- Vai, vai, vaiii! Ce ne facem noi, acum? Că dacă îi taie pe taţii noştrii, copacii, pentru lemnele trebuincioase oamenilor, nici noi nu vom mai fi la anu'!
- Aşa este, ce ne vom face? răspunse o altă frunză, că odată cu tatăl nostru, copacul, vom muri şi noi, şi nu vom mai învia la primăvară.
- Ei, cine ştie? Poate nu-i vor tăia pe taţii noştri de la rădăcină, şi-atunci va trebui să aşteptăm vreme lungă să revenim pe pământ, mai spuse o frunză care căzuse dintr-un copac de o sută şi ceva de ani. Ce să facem, dacă soarta noastră e mai aspră decât a fraţilor noştri de jos, de unde trăiesc oamenii? Dacă am fi locuit acolo, ne-ar fi fost mai bine, dar aşa?
Auzindu-le pe frunze şi pe copacii pădurii cum se văicăreau, vântul se supără şi se înteţii cât putu el de tare. Vâjâia din toate părţile, până când ajunseră şi la brazii falnici şi verzi. Apropiindu-se şi de ei, îi ascultă şi pe aceştia:
- Ei, Doamne! Bieţii copaci şi biete frunze! Ce soartă au, toamna şi iarna! Bine că rămânem verzi şi majoritatea dintre noi suntem vii, încontinuu! spuse unul din bătrânii brazi.
- Ei, cine ştie cum va fi şi soarta noastră? Suntem verzi şi fanici, dar şi noi suntem buni de foc, şi frăţiorii noştri pitici sunt buni pentru pomul de iarnă, nu? Aşa că nu te bucura prea repede, răspunse un altul, hai s-aşteptăm, să vedem ce va mai fi.
Ascultându-i şi pe brazi, vântul se răsuci o dată şi lovi pădurea şi muntele cu toată forţa lui. Îşi căută toate forţele şi izbi cu putere peste tot, făcându-şi propriul vâjâit să sune ca un intrument muzical în ecou, mult timp. Vaietele frunzelor, a copacilor şi-a brazilor îl acompaniau din toate părţile, şi astfel toamna se dezlănţui în toată puterea sa, până când într-o zi, ploaia îl ajunse din urmă şi-şi mai adusese şi pe prietenii ei, primii fulgi de zăpadă. Trecuse o lună de când venirea toamnei îi făcuse pe copaci şi pe frunze să se plângă, în timp ce brazii erau mai liniştiţi. Ajunseseră oamenii şi pe aici, cu echipaje şi unelte pentru tăierea lemnului, şi fiecare îşi aştepta ca soarta - care o fi ea - să se împlinească, după voia Domnului. Vântul şi ploaia îşi făceau de cap, pe rând acum, în timp oamenii şi uneltele lor ciopârţeau natura după placul şi nevoile lor.
Într-o zi, pregătindu-se să fie cuminte, pentru ai face loc ploii, vântul mai spuse:
- Uitându-mă în toate părţile, văd că numai noi doi rămânem până la urmă să ne facem de cap. Numai pe noi nu ne pot atinge oamenii.
- Ei, ăsta e rostul nostru, frăţioare. N-avem încotro, trebuie să facem ceea ce trebuie.
- Păi mie îmi convine, dar parcă îmi pare rău şi mie de natură.
- Şi mie, la fel, dar ce putere avem noi? Niciuna! îi răspunse ploaia, trist. Dar mă bucur că nu ne mai certăm, că ne înţelegem şi noi, puţin.
- Ei, aş! Nu te bucura prea mult, auzi? Hai, dă-i cu stropii tăi, acolo, că eu acuşi mă plictisesc şi te alung, auzi?
- Ptiu, Doamne! Că te-am deocheat, zău aşa! Nu poţi şi tu, măcar o dată să laşi garda jos, să fii mai îngăduitor? Eşti cel mai duşmănos frate, măi!
- Nu-s duşmănos, măi ploaie, nu sunt! Aşa sunt eu, aşa mi-e rolul meu în timp şi spaţiu, tot aşa cum îţi este şi ţie rolul, să uzi pământul.
- Of! Că nu dau bine cu tine, nicicum, of! Gata, nu mai vorbesc cu tine, nu te mai suport!
- Acum cine-i duşmănos? Vezi?
- Lasă-mă-n pace, da? Nu mai vreau să te-aud!
Vântul râse de ea şi-ncepu să se dezlănţuie din nou, după placul lui, alungând-o. Şi-o ţinu într-o veselie câteva zile şi nopţi, până când vreo două raze de soare îl opri şi ploaia îi luă locul. O ţinură aşa toată iarna, când bătea vântul, când ploua şi ningea. Timpul se gândea că trebuie s-o aducă pe frumoasa primăvară, în timp ce ei nu mai conteneau.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 27, 2017 5:04 am  Mihaela Moşneanu

În somn se ridică visele în picioare
de pe un rest de realitate apus
într-un azimut de minte ascuns
care arată alte drumuri
dorite sau nebănuite.

După aceea fac plecăciune în faţa
măritului somn ce relaxează fizicul
în timp ce sufletul azvârle-n toate direcţiile
oboseala stresul şi tot ce-l nemulţumeşte
pentru a nu mai simţi nimic.

Se-avântă în magia somnului
care îşi întinde braţele până-n adâncul
trupului şi-l cuprinde cu tot dragul
îl leagănă şi-l alintă cu liniştea şi orbirea
ce-i potoleşte toate zgaibele realităţii.

Unele vise stau cuminţi
lângă somnul necunoscut lăsându-l
pe om să se refacă în faţa pocinoagelor
ce-l aşteaptă iar alte vise încep să se plimbe
să danseze prin faţa ochilor ori să facă
giumbuşlucuri de tot felul sau altele-şi
bat pietrele şi baroasele în capul sufletului
ce se bezmeticeşte şi se-agaţă de azimutul
de unde realitatea îşi încuiase uşa
căutând cu disperare clanţa
să se trezească şi să plece iarăşi
cu tot cu fizicul şi cu toată fiinţa
luându-şi cu el sau înecându-şi în tenebrele minţii
tot ce visele i-au arătat sau şoptit.

După trezire măritul somn priveşte
în urma omului ce i s-a desprins din braţe
şi-a luat-o la sănătoasa lăsându-l
la poarta azimutului să-l aştepte
până deseară sau până când o binevoi el
să se lase cuprins şi alintat din nou
de linişte şi de orbire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Noi 24, 2017 8:03 am  Mihaela Moşneanu

Unui orificiu de stea i-a mai crăpat
o dată dopul şi-o lumină a coborât
s-o-ntâmpine pe actriţa noastră
draga Stela Popescu
a-nvăluit-o în căldura ei şi-a chemat-o
la regăsirea cu alţi actori dragi.

De fiecare dată când este reînnoit
dopul orificiului parcă ar fi cârpit
cu firul de melană al unei bluze vechi
de-aceea se destramă când lumina
pătrunde peste noi şi ne fură
un mare artist.

Scena teatrului de revistă e singură acum
zâmbind amar la amintirile unde Maestra
vorbea râdea şi dansa rupând podeaua
din tot sufletul şi fiinţa sa în timp ce
lui Alexandru Aeşinel şi altor colegi de breaslă
li s-a furat colega şi prietena de-o viaţă.

Râde şi plânge scena teatrului şi-a filmului
românesc în timp ce golul lăsat de Stela
dăruie plinul în sufletul colegilor şi-al nostru
unde continuitatea vieţii sălăşluieşte
doar în sufletul tuturor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 18, 2017 6:42 am  Mihaela Moşneanu

Întâlnim pe drumul vieţii o baba-cloanţă
frumoasă ca mama dracului şi grasă ca o batoză
care se-mpiedică de noi azvârlindu-şi kilogramele
prin toată fiinţa noastră şi mai nasol e că nu
se mai poate ridica din eul omului ce
trebuie să lupte cot la cot cu ea
că altfel îi produce comoţie cerebrală
vieţii şi iubirii din care ne hrănim.

Nu mai avem curaj să ne-ncredem
în oameni şi mai rău nici în noi înşine
pentru că la fiecare pas privim atenţi
să nu ne strivească greutatea plină
de panica kilogramelor
ce apasă până-n adâncul sufletului
având grijă să-i spânzure omului cât
mai multe speranţe născute din cele mai
nevinovate gânduri cărora le este frică de fapte
ce rămân umbre nevăzute şi surde-n ecoul
eului văzut şi auzit numai de Dumnezeu.

Atunci baba cloanţa Suspiciune ce s-a înscris
voluntar la apel pe cordul omului sparge ciot cu ciot
din încrederea ce s-a uscat sub arşiţa trădărilor
venite în şir indian sau buluc prin viaţa multora
apucându-se să inventeze cât mai multe reţete
de trădări proprii numite răzbunare
făcându-i încrederii înmormântare.

Doar timpul mai păşeşte indiferent
pe pământul negru acoperit de iarbă sau de nea
cărând în spinare viitorul imprevizibil
ce-aduce cu el dreptatea şi adevărul
să scormonească-n adâncul sufletelor
pentru a mai găsi încrederea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 14, 2017 7:41 am  Mihaela Moşneanu

Ajunge viaţa prin piaţa mare
din spatele evenimentelor
întinse buluc pe tarabele pline
de hoţii financiare
ce rup buzunarele şi ciopârţesc
câte-o avere
de boli care taie-n carne vie
de-un măcelar invizibil
pe gratis
de violuri şi violenţă
aruncate la-ntâmplare
pe pielea oamenilor
de crime care-o ciuruieşte
pe alocuri
şi multe alte necazuri ambulante
pe aripile timpului.

Văzând pe unde-au ajuns
bieţii oameni caută
altă piaţă cu tarabele
unde se găseşte bunăstarea
fericirea şi binele
pe care şi-i le doresc
dar nu primesc răspunsul
pe unde-i drumul.

Rămân atunci încercând
să se îndepărteze
în timp ce toate cele rele
îşi întind mai abitir
tentaculele spre ei şi-i încolăcesc
strangulându-le sufletul şi mintea
care luptă încontinuu
la graniţa dintre raţiune şi slăbiciune.

Doar speranţa se joacă vioaie
prin eul fiecăruia
pentru că viaţa o cântă-ntruna
la un moment dat
folosind-o ca refren
de fiecare dată-n surdină.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Noi 12, 2017 6:01 am  Mihaela Moşneanu

Îşi caută mulţi reperele de unde să se orienteze
în timp ce verifică să fie cât mai îndepărtate unul de celălalt
să fie luminate pe dinafară să nu se vadă întunericul
din spatele ipocriziei kilometrice şi infecţioase ca insolaţia
apoi caută să-şi agaţe sforile strânse ghem din coşul unui suflet sărac
pentru pus la uscat prin labirintul anturajelor pe care le frecventează de obicei
jucându-se cu naivitatea celor care habar n-au ce-nseamnă
căutare de repere sau astfel de sfori invizibile.

Nu le este greu să găsească ce-şi doresc
în mijlocul naivilor ce-ncasează în freză strânsul sforilor
cu toate uscăturile mincinoase şi hidoase
cărora naivii nu le deosebesc culoarea şi substanţa
decât în momentul în care simt ipocrizia şi trădarea
care le mănâncă din naivitate şi transformarea lor
are două opţiuni de renovare a caracterului.

Una ar fi ca firea unui naiv să devină o nouă sămânţă
ce-are nevoie să fie stropită de câteva planuri diabolice
unde răzbunarea se agaţă de sârma ghimpată a urii
pentru a fi dusă la bun sfârşit în noianul de gânduri
ce muşcă adânc din sufletul care şi-a aruncat din bunătatea
ce-a dăruit-o cândva semenilor săi fără nicio reticenţă.

Altă opţiune ar fi ca naivul să-şi pilească bine
tăişul bunătăţii şi să lupte în stânga şi-n dreapta
cu toţi cei care au arat prin sufletul lui în timp
ce lacrimile şi suspinele îi izvorau la vedere sau nu
când răutatea şi indiferenţa îi amputau o parte din suflet
poate aşa le va trece tuturor prin minte să-şi caute
locul de unde şi timpul în care şi-au amputat din conştinţă
că poate vor mai găsi măcar un pic dintr-o treime din ea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Noi 09, 2017 11:36 am  Mihaela Moşneanu

Plecăm într-o zi într-un loc la cineva
nu ştiu unde-i locul acesta dar vom ajunge acolo
şi de vrem sau nu plecarea asta
Dumnezeu ne va îndruma sub aripa misterului
de nedescifrat pentru noi pământenii.

Habar n-am dacă vom pleca singuri sau vor mai veni şi alţii
înaintea noastră în aceeaşi clipă ori după noi
dar vom întâmpina cu toţii această călătorie căreia îi spunem
după ştiinţa noastră moarte a murit a decedat şi-apoi
aruncăm peste ea cu odihne în pace sau veşnice
când rămaşii de aici îşi iau rămas-bun de la trupul
aşezat şi împodobit princiar cu cele mai frumoase cârpe
din cutia de lemn vopsit în culoarea ţărânii şi lăcuit.

Oricum nu mai contează după înmormântare şi pomana
dată în prima pomenire celui plecat de printre rămaşi
că uitarea îşi scoate perdelele fastuoase în culori
s-acopere geamul prin care memoria şi sufletul privesc
printre clipele care fug una după alta şi ronţăie amnezic
pentru viitorul adus din îmbrăţişarea timpului.

Nerecunoştinţa începe să sape nevăzut
din clipa-n care primii bulgări de ţărână se rostogolesc
peste cutia bătută-n cuiele care sigilează contractul
definitiv cu pământul pentru eternitatea terestră şi omul
iasă culcat şi oficial din lumea asta fără să-şi poată lua
nimic triumfal din ce a făcut şi-a spus de-atâtea ori.

Jalea urlă şi se pierde în ecouri până când
liniştea este întinsă pe verdele şi culorile vieţii
după ce ţărâna îşi reia forma iniţială şi roade
puţin câte puţin din tributul uman pe care l-a primit
în timp ce rămaşii trăiesc de mama focului
fără să le treacă prin minte că viaţa lor
e-ncălecată pe şaua trupurilor care se fac
una cu pământul şi cu infinitul.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Noi 03, 2017 10:27 am  Mihaela Moşneanu

Mai făureşte mâna Domnului din secul nimicului
scos din ograda plină de-ntuneric
pe care-o ţine în magazia din spatele Universului
pentru necesităţi speciale şi urgente
seminţe noi de viaţă şi-apoi caută locul
unde să le planteze pe Pământ sau oriunde
crede El de cuviinţă c-ar trebui ca
ceva sau cineva nou să deschidă ochii.

Cândva ne-a făurit şi pe noi din acel sec
de unde nimicul lâncezea şi se târa uneori
câţiva centimetri prin întunericul nepăsător
mai mult nu putea să se mişte de leneş ce era.

Dar când bunul Tată mai intră peste el
şi îi dă câte-o mângâiere cu vârful piciorului
nimicul nostru se-nvigorează şi-aşteaptă
cel mai mic semn să prindă forma unui punct
ca întunericul să-l piardă din zero şi minus
pentru a fi mângâiat de prima rază de soare.

Înainte să ne făurească pe noi a avut mare divergenţă
cu timpul care-o însoţea pe viaţă şi fiindcă acesta
nu mergea cu aceeaşi paşi repezi sau înceţi prin Univers
trebuia să ţină pasul cu el pe Pământul nostru şi pe celelalte
planete aşezate prin bogata constelaţie a Soarelui.

Acum divergenţa este încontinuu tacită între timp şi oamenii
care nu conştientizează prea mult sensul acestui cuvânt
decât ca pe o simplă noţiune alcătuită din clipe secunde
minute ore zile ani decenii veacuri milenii ere
nereuşind să-nţeleagă cu adevărat că toate au fost sunt şi vor fi
frânturi din viaţa şi existenţa lor pentru prosperitate şi posteritate.

Doar indiferenţa timpului stăpâneşte în totalitate răbdarea
până găseşte momentul să azvârle bumerangul dintr-o
parte în alta să-l poată vedea sau simţi omul din ce în ce
mai încăpăţânat şi nerăbdător în planurile pe care
şi-i le întreprinde în reuşitele şi nereuşitele lui.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 31, 2017 5:45 am  Mihaela Moşneanu

Visul oricărei domnişoare aleargă
cocoţat pe spinarea unui inorog din povestea
cu feţi frumoşi şi cu prinţesele din basmele
închipuirii minunate de copil
ce nu-şi doreşte decât un stilou plin de cerneală
şi-o coală de hârtie pe care să se înregistreze
dovada fericirii şi-a împlinirii
alături de prinţul cel frumos şi falnic.

Şi fuge domnişoara cu mâinile întinse spre cer
până când sufletul ei nu-şi mai găseşte locul
în trupul cu început de sâni şi de coapse
sperând că inorogul în zborul său
se va scutura de vis şi il va arunca în braţe
pentru a deveni realitate.

Dar realitatea este inamica visului
nu-şi doreşte compromisuri şi tropotul copitelor
loveşte nărăvaş în golul aerului cu aripile
în timp ce domnişoarele sunt trase
de sforile judecăţii şi-ale principiilor
pentru a fi salvate de la contopirea cu iluziile
ce se desprind de pe retine şi rămân doar umbrele
unor trecuturi unde sânii şi coapsele apar
în floare pentru nevoia de viaţă terestră.

Doar doamnele mai încearcă uneori
compromisuri în ungherul cel mai ascuns
al sufletului ce tânjeşte după iluzia
care se destramă în secunda următoare
când priveşte în jurul ei şi vede
că pământul este sub tălpile lor
în timp ce tropăitul şi raţiunea
duc lupta pe marginea conştinţei.

Timpul mereu timpul indiferent şi invizibil
păşeşte cu privirea ţintită-n zare
trecând pe lângă sau prin trupul inorogului
fără să-i fi dat vreo atenţie nici realităţii
dar lăsându-i acesteia din urmă nişte lianturi
pentru fostele domnişoare ce-au visat
că erau odată prinţese ce-şi aşteptau feţi-frumoşii.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 26, 2017 9:02 am  Mihaela Moşneanu

Se strâng oamenii sub cupola iubirii
se-nghesuiesc care mai de care să-ncape sub ea
rostind de zeci de ori cuvinte cu sens
chiar dacă ele nu sunt multe decât în bisurile
rostirii unde veridicitatea lor e aruncată
în îmbrăţişarea timpului indiferent şi invizibil.

Fiecare îşi doreşte să prindă din zbor
cel mai mare buchet şi-un certificat de căsătorie
cu Iubirea care-i priveşte cu ochii-nlăcrimaţi
pentru că nu este sigură de niciunul
dintre cei care s-au adunat în braţele ei
cât şi dacă vor şti să preţuiască din ceea ce ea
le va dărui după ce vor pleca în drumul lor.

Şi chiar dacă îndoielile îi împăienjenesc
ochii de lacrimi şi-i umple gâtlejul de suspine
ea le dăruieşte tuturor câte-o şansă din pricina căreia
toată lumea pleacă fericită şi liniştită pe drumul vieţii
întâmpinând cu ardoare lumina soarelui şi întunericul nopţii.

Dar căile vieţii sădite de Dumnezeu în calea fiecăruia
nu sunt toate netede şi soarele se-ascunde des după nori
mai sunt pante şi văi cu obstacole ce prind cu uşurinţă
în capcane cu semnul întrebării dacă sunt adevărate
cuvintele şi bisurile lor rostite sub cupola Iubirii.

Momentul în care timpul îşi arată îmbrăţişarea
plină de cuvinte şi bisuri rătăcite
sub o cupolă unde Iubirea lăcrima şi suspina încontinuu
din cauza golului pe care-l simte acum când oamenii
au uitat ori s-au pierdut printre capcane şi obstacole
de existenţa ei şi de locul unde au primit cândva
lacrima şi suspinul Iubirii.

Abia acum durerea şi suferinţa îşi fac loc
luându-şi înfăţişarea reală pentru fiecare om abandonat
de ortacul care i-a promis cândva de mai multe ori
prin două-trei cuvinte rostite în vâltoarea bisului
în timp ce la cupolă Iubirea lăcrimează şi suspină
de oful durerii al suferinţei.

Doar faptele îi întreabă pe oameni
cum de-au uitat de existenţa lor?

Că fără ele Iubirea nu are nicio putere
nici puterea nu există fără Iubire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 24, 2017 4:26 am  Mihaela Moşneanu

Călătorim pe drumurile vieţii gândind sau nu
la iubirile care ne fac fericiţi sau nefericiţi
mai sare coarda şi nenorocita de invidie prin noi
agăţându-se de ghimpii deşi ai urii
pocind nenumărate fizionomii şi suflete
depinde de cum cad acestea printre sentimentele
care se nasc dintr-un strop de gând
venit din necunoscutele sufletului
pe care crezi că ţi-l cunoşti.

Mai se ivesc şi răscruci de drumuri
pe unde se abate omul ca să caute bunăstarea
care s-a adunat în stropi de gând şi cum
tot au curs stropii prin conştinţă până s-a umplut
vasul dorinţei de-a izbândi oricum şi indiferent
de sărituri de coardă şi de căzături
dorindu-şi doar suişuri cât mai înalte
uitând la un moment dat că alpinismul
se practică numai pe munţi
se duce înot printre ei până când îl prind
cârceii şi cu greu mai este salvat de la înecul
din oceanul de gânduri şi fapte proprii.

Se îngrămădesc stropii de gând într-un amalgam
de simţăminte şi trăiri alese sau predestinate
crescând dorinţa şi înfăptuirea faptelor
pentru sau contra umanităţii resetate de modernisme
care scotocesc prin lume după idei fără preconcepţie
ce nu are alt rost decât acela de-a înfunda
lumea într-un viitor al tehnologiei ce iluzionează viaţa
într-un folder de fişiere colorate.

Frumosul şi urâtul de altădată pierd încet
primele locuri din maratoanele timpului
alt frumos şi urât
despre care nu mai eşti sigur
care o fi frumosul şi care o fi urâtul
ajung din urmă în fruntea clasamentului
după atâtea secole brăzdate în fiecare clipă
de clasicul întipărit în amintirile noastre.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 19, 2017 10:53 am  Mihaela Moşneanu

Dragă Uitare
îţi scriu aceste cuvinte printre clipe
care îşi fac de capul lor prin viaţa multora.

Vino să-i ajuţi cu harul tău binefăcător
să uite ce-nseamnă supărarea
care le suceşte mintea şi sufletul.

Spune-i durerii pe care o simt
c-ar vrea s-o uite pân' la zori de zi sau dacă nu
până atunci măcar nu-ntârzie să vină
să le acopere memoria cu pledul ei.

Suferinţei nu-i mai înlesni cărare prin oameni
trimite-o la zmei sau la caii verzi
s-o mai vadă şi s-o mai simtă şi ei.

Fă-i să uite de durerea pierderii persoanelor dragi
care-au plecat peste mări şi ţări sau pe lumea cealaltă
deoarece lipsa lor le ciocăneşte pe măruntaie
şi acestea dansează în ritmuri de salsa.

Dă-le linişte şi raţiune când banii
le fac găuri prin buzunare şi bănci
să iasă din impasul datoriilor care-i macină.

Dragoste şi înţelepciune pentru copiii lor
să le dai ca ei să nu simtă lipsurile şi neliniştile
părinţilor care se dau peste cap să le facă poftele.

Şopteşte ochilor cum seacă lacrimile
că ei nici măcar n-au auzit vreodată c-ar putea
să nu mai aibă parte de lacrimi din partea ta.

Putere de discernământ dă-le oamenilor
pentru a putea trăi şi trece cu fruntea sus
peste toate pocinoagele vieţii.

Lasă-le numai credinţa faţă de Dumnezeu şi iubirea
faţă de ei înşişi şi de cei aproape
că doar aşa lumea se va salva de la pieire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 18, 2017 5:16 am  Mihaela Moşneanu

Oboseala urlă după multe zile şi nopţi prin oase
taie în carne vie cu tăişul stresului
ce-şi agaţă cârligele pe pleoapele grele şi trage
de membrele umane care sunt rătăcite prin locaţii
pe unde se munceşte sau nu
dar pe unde omul caută bunăstarea fizică şi psihică.

Banul mângâie puţine palme prea mult
încălzind cu fâşâitul lor timpanul urechilor
în timp ce majoritatea palmelor sunt uscate
de lipsa şi de dorul lor ce câteodată
se mai ascund vreo zi sau două până când
situaţia revine la normal ca de obicei.

Sănătatea suferă-n tăcere când omul o alungă
nedorindu-şi plecarea prea timpurie
din trupurile tinerilor inconştienţi şi sârguincioşi
ce visează cum bancnotele apar şi dispar
în tumultul planurilor scoase din lada frigorifică
a superficialului care compune în ziua de azi
multe caractere întâlnite pe stradă sau pe oriunde.

Se perindă omenirea să facă legătura cu orice disonanţă
gândind că XXI este secolul vitezei
că internetul îi învaţă şi că este înţeleptul
tuturor spuselor şi faptelor pe care le ilustrează
prin imagini şi videoclipuri pline de fraze şi gesturi.

Urile îşi târăsc minciunile şi invidiile
printre nimicniciile care ciugulesc puţin câte puţin
din sufletele care se vând pe arginţii euro dolari şi alte
valute râvnite în defavoarea leului pipernicit
de care numai numele e de el.

Mai calcă pe pragul omenirii şi moartea
care şi ea este scumpă pentru cei vii
în timp ce morţii merg să-ntâlnească Universul
după ce trupul lor devine lutul greu şi-nţepenit
în sicriul din lemn lăcuit pe care doar
fostul nume fosta dată de naştere şi de deces
rămân doar o dovadă în istoria oficială sau neoficială
a vieţii care îşi îndreaptă nepăsător paşii
călcând şi pe morminte şi pe străzi
cu capul sus şi cu privirea ţintită spre orizont.

Zâmbetele hohotele de râs lacrimile suspinele şi jalea
găsesc în fiecare clipă câte-o sursă de energie
pe care viaţa o acceptă fie că-i place sau nu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 13, 2017 8:19 am  Mihaela Moşneanu

Am adunat clipă lângă clipă
strângându-le-n mâini şi s-au înmulţit
demult este de când începusem să le pierd
printre degete una câte una dar nu le-am lăsat
m-am repezit peste ele şi am tot încercat
să le ţin lângă mine să nu se risipească
pentru a ţi le dărui ca să ştii
că eşti o bucăţică din mine şi conştinţa mea.

Apoi când am văzut cât de neîncăpătoare
se făcuse în faţa mea gireada de clipe
şi nu mai reuşeam să le ţin în faţa mea
pentru că se-ntindea peste tot în jurul meu
a început să-mi placă bijuteria IUBIRE la nebunie.

M-am apucat să fac un colier două trei patru
şi-am continuat în facerea lor fără oprire
până când nu le mai ştiam numărul
fiindcă nu mai încăpeau la gâtul tău
deveniseră salbe imense care te subjugau.

Neputând să le vezi strălucirea şi simţind
doar greutatea şi incomoditatea ce te încărcau
ai pus mâinile pe ele şi-ai tras să le rupi
pentru a le arunca crezând probabil
că vor afecta imunitatea clipelor tale
ce nu aveau nicio legătură cu mine.

Dar ai uitat că m-ai ajutat cu clipele mele
de s-au înmulţit în acel hal fără de hal
şi dacă ai fi vrut te-aş fi ajutat şi eu cu ale tale
şi-aş fi făcut alte coliere şi salbe
apoi le-am fi împletit cunună clipele noastre
ca fericirea noastră să fie o mare artistă
ce-ar fi cântat şi dansat pentru omenire.

Acum numai clipele mele plâng
au rămas doar o mare de nisip de care nimeni
nu are nevoie în deşertăciunea
ce-ai sădit-o adânc în mine şi-n jurul meu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 06, 2017 4:18 am  Mihaela Moşneanu

Liniştea din cimitirul plin de pietre funerare
începe să se neliniştească fiindcă o groapă nouă
a fost efectuată de braţele musculoase
a câtorva gropari ce se hlizesc din cauza glumelor nesărate
în timp ce ţărâna luceşte mângâiată de razele soarelui.

Blajinii ascunşi sub pietrele înscripţionate mai de mult
îşi aşteaptă noul vecin despre care îşi aduc aminte
că şi pe lumea noastră erau vecini de cartier.

Unii din ei sunt pregătiţi să-l primească
nerăbdători şi veseli pe noul venit
altuia nu-i prea prieşte că va veni şi X
prin preajma lui pentru că îşi aduce aminte
cum şi de câte ori s-au certat din cauza
nevestei care-l înşela cu el altul din cauza unor bani
şi că a murit înaintea lui şi astfel n-a mai apucat
să-l convingă să-i plătească datoria
altcineva îşi aminteşte cum venea să-i ceară
de-ale gurii pentru că puţinii bani îi dădea pe băutură
şi în fine! majoritatea îşi amintesc că noul vecin
le datorează câte ceva de pe lumea asta.

În acelaşi timp fiecare blajin îşi aşteaptă
prietenii copiii nepoţii fraţii bunicii şi alte neamuri
pentru că sunt siguri că-l vor însoţi
pe ultimul drum pe X ştiind că aşa se obişnuieşte.

Vreo oră-două au trecut prin raza timpului
şi liniştea veşnică din cimitir se foieşte pe loc
din pricina cortegiului funerar care se apropie
urmat de cei vii şi de preotul care oficializează slujba sfântă
de pe pragul celor două lumi care se-tâlnesc întodeauna aici.

Vecinul X doarme cuminte pentru cei vii
în sicriul lui în timp ce el dă mâna şi se-mbrăţişează
cu unii blajini şi pe alţii îi ignoră din laşitate aşa cum obişnuia
şi când era alături de cei care plâng acum după el
gândindu-se că nici mort nu i-a fost dat să scape
nici de prieteni nici de duşmani.

După înmormântare şi după plecarea tuturor
liniştea veşnică îşi revine la normal
chiar dacă vremii îi vine rândul să se neliniştească
pentru a acoperi şuşotelile blajinilor
ce s-au apucat imediat de povestit vrute şi nevrute
ca pe vremea când erau vii şi tot... vecini.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 03, 2017 5:24 am  Mihaela Moşneanu

În lumea umbrelor este încontinuu sărbătoare
nu-i posibil să fie oprită în nicio zi din săptămână
sărbătoresc după mişcările noastre
obosesc la comandă după statul nostru pe loc
dar se-nviorează pe loc când ne mişcăm.

Chiar se-ntinde sărbătoarea lor
peste noi animale clădiri şi natura toată
pur şi simplu ai impresia că sunt necredincioase
din cauză că nu le pasă de duminica sfântă
nici de Paşte sau de Crăciun.

Sar pârleazul cu uşurinţă de la zi la noapte
fie că e cald sau frig în orice anotimp
nu se scapă de umbre nici măcar calamităţile.

Doar moartea mai dă iama printre ele
când se finalizează câte-o lucrare vitală
la dorinţa Domnului.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 01, 2017 3:12 am  Mihaela Moşneanu

De când te-am cunoscut în ziua aceea
dintr-un august arzător şi alintat de un vânticel
m-a-nţepat un spin dulce în piept
atât de bine încât a rămas şi-acum să înfigă acolo.

De-atunci am viziuni variabile ce mi le arătă
oricând i se năzare lui să-şi facă de cap
cu înţepăturile lui din loc în loc
fără să se simtă jenat de vreunul din noi
datorită simţurilor care le dă viaţă
prin sufletul meu faţă de tine.

O rază de soare se transformă într-o zână bună
care m-atinge cu bagheta ei magică
atunci când fericirea cântă duios în ritmul nostru
o rafală de vânt ia înfăţişarea unei palme
ce mă plesneşte zgomotos când pe tine
te doare sau te frământă ceva
o ploaie din cer se-ngemănează cu lacrimile
care-mi pleacă la plimbare pe obraji
când dorul mă furnică prin suflet
cerul natura şi tot ce este pe pământ
zilele serile şi nopţile sunt compuse
dintr-o bucăţică de tine iubirea mea!

Nu am maşini vile yacht şi alte bunuri materiale
n-am legături cu conturi bancare prin ţară sau Europa
muncesc cu ziua şi de multe ori abia mi-ajung banii
pentru de-ale gurii sau pentru vreun moft cum ar fi
o bere sau un pachet de ţigări fiindcă mă mai răsfăţ şi eu
când îmi face banul cu ochiul mai mult ca de-obicei
dar în schimb am din belşug o inimă de la Dumnezeu
şi-un spin pe care mi l-ai dăruit când ne-am cunoscut
şi amândouă sunt pentru şi lângă tine mereu!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 28, 2017 5:24 am  Mihaela Moşneanu

A venit toamna-ncărcată
cu traistele în spinare
nu mă mir că-i cocoşată
de atâtea câte are.

Într-o traistă are culori
prima pe care-o goleşte
o fâşâie de două ori
şi peste tot, ea stropeşte.

În a doua are vântul
care-o goneşte pe vară,
repede îşi ia avântul,
decis pân' la primăvară.

Din alta sloboade ploaia
cu mii şi mii de picături,
alungând seceta aia,
pătrunde printre crăpături.

Foşnet de aripi se-aude
cu plecarea păsărilor,
nu-i nimeni să le-aplaude
pe la ivirea zorilor.

Apoi se ia şi de obşte
trimiţând-o la recoltă
s-o strângă în a lor traiste
chiar de nu o fi prea multă.

Şi după ce s-a aşezat
pe pământ, cu tot ce are,
oare, cine-i interesat
să o care în spinare?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 25, 2017 5:10 am  Mihaela Moşneanu

Nu reuşea să înţeleagă cum fusese posibil! Mintea şi conştinţa ei se luaseră de mână şi şuşoteau, refuzând să creadă cum poate moartea să fie atât de neprevăzută! Nu i-ar fi trecut prin minte nici în cele mai îndepărtate gânduri că cel mai bun prieten al ei, băiatul care-i fusese vecin, coleg de şcoală, frate de suflet, singura persoană care îi fusese mereu aproape în cele mai fericite, dar şi în cele mai grele clipe din viaţa ei, a murit din cauza unui accident stupid de maşină pe o trecere de pietoni, unde nu făcuse nimic altceva decât să traverseze strada şi un şofer inconştient a omis de dragul vitezei să oprească.
Era la servici când îi sunase telefonul. Samir, un fost coleg de facultate, o suna de zor în timpul unei şedinţe în care se puneau la bătaie bazele unui nou proiect de lucru. Fiind ocupată, îi închisese, deşi fără să-şi dea seama de ce, avusese în acel moment o presimţire rea, un ghimpe care îi injectase sufletul cu serul său veninos. Dar continuase şedinţa cu angajaţii săi, luând hotărârea să-l sune când va avea timp. Şi totuşi, nu-l sunase, fiindcă se luase cu serviciul şi cu alte lucruri mult mai importante, decât să vorbească la telefon cu fostul coleg, căruia nu-i dădea prea mare importanţă, deoarece era enervant pentru ea, datorită poveştilor despre cuceririle şi concepţiile sale despre femei.
Când se gândea la ce a vrut el să-i spună atunci, regreta enorm că nu i-a răspuns. O mai sunase de câteva ori, dar ea tot nu-i răspunsese. De fiecare dată fusese ocupată cu ceva şi nu putuse să-i răspundă, pentru a vedea ce vroia. Trecuse o săptămână de la ultimul apel din partea lui şi ea tot nu ajunsese să stea de vorbă cu el.
Acum stătea la masa din bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă şi când îşi aprindea o ţigară, auzii apelul telefonului pe care îl avea în geanta din hol. Alergă să-l ia, dar din pacate, nu mai sună până ajunse ea, deoarece Samir îi dăduse de data asta doar un beep. Văzând cine e, se gândii că se săturase să o tot sune şi ea să nu-i răspundă. Întorcându-se cu telefonul în mănă, în faţa cafelei aburinde, îl apelă şi-l puse la ureche. După ce auzii sunetul de apel de două ori, Samir răspunse cu o voce mohorâtă, printr-o înşiruire de întrebări şi de apelative la adresa ei:
- Eiii, Claudiaaa! Clauuu, în sfârşit, îmi răspunzi! Ai înnebunit de tot, măi fată! Ce dracu e cu tine, de nu răspunzi? Ce rahatul meu ai de nu mai vrei să-mi vorbeşti? Lasă, mă! Lasă că nu te mai sun în veci! Dar trebuia să-ţi spun, proasto, ce eşti! Eşti o tâmpită că nu mi-ai răspuns şi o încrezută fără cusur, te-ai ajuns de când ai devenit mare şefă la tine la servici, dar totuşi am insistat, fiindcă m-am gândit că te interesează, da?
- Măi nesimţitule, cred că tu ai luat-o razna de tot! îi răspunse ea, fiind luată pe nepregătite de o asemenea vorbe, eşti cumva beat sau mai rău, ai început să te droghezi? Ce mama dracului te-a apucat? Şi ce-ar putea să mă intereseze pe mine despre tine? Ce am eu de împărţit cu tine? Ce? Eşti bărbatul sau amantul meu, şi eu nu ştiu, cumva? Ar fi cazul să-ţi revizueşti tonul cu mine, clar? Dacă mai vrei să stăm de vorbă, şi dacă nu faci asta, pa!
Şi îi închise telefonul în nas. Dar Samir sună din nou, şi din nou, chiar dacă ea insistă să-i tot închidă. Prima reacţie a ei fu să-l blocheze, dar acelaşi ghimpe din acea clipă în care o sunase prima oară, începuse să-şi facă iarăşi de cap prin sufletul ei. Şi sunându-l, îi spuse calm:
- Măi Samir, măi omule, am fost ocupată, am fost în şedinţe de lucru sau am fost ocupată cu proiectul cel nou, la care eu şi colegii mei, lucrăm. Nu-i că nu vreau sau nu am vrut să mai vorbesc cu tine, dar pur şi simplu, sunt ocupată, nu am timp, înţelege! Când termin cu una, încep cu alta, şi tot aşa! Dacă mă crezi, bine, dacă nu, treaba ta!
- Du-te-n colo, Claudia, auzi? Sunt prea supărat şi mă simt atât de neputincios, încât nu am putere să mă cert cu tine, aşa că iartă-mă că ţi-am vorbit aşa!
Claudiei îi stătu inima în loc. Ghimpele, parcă îşi mai chemase vreo doi ortaci, căci acum simţea o mulţime de înţepături peste tot şi începu să tremure. O clipă se gândii că e din cauza cafelei prea tari, dar nu renunţă la ea. Sorbind o înghiţitură şi trăgând cu nesaţ din ţigară, îl întrebă:
- Da ce-ai păţit? Ce-i cu tine?
- Eu n-am păţit nimic, de fapt, adevărul e că nu mai ştiu de mine, de-o săptămână, Clau. Mă simt ca un vierme, care se târăşte pe unde apucă. Mă simt singur, neputincios în faţa morţii. Şi dacă mie mi-este aşa de rău, mă gândesc cum îţi va fi ţie, după ce-ţi voi da vestea, mai ales că vei afla şi după înmormântarea care a fost acum vreo trei sau patru zile, nici nu mai ştiu!
Stătu câteva clipe, nemişcată şi neputând să reacţioneze în niciun fel, întrebă:
- Ce tot spui acolo? Despre cine vorbeşti? Cine a murit?
- Offf! începu el să plângă cu sughiţuri.
Claudia rămase consternată, ascultându-l şi inima, parcă-i stătuse în loc. Nici măcar nu ştia cum să-l mai întrebe despre cine era vorba sau cum să reacţioneze. Îi trecu prin minte că îi murise cineva drag lui, vreun părinte, vreun frate sau vreun prieten apropiat, şi de aia plângea în halul acesta, că o considera prietena lui, şi de aia simţea nevoia să-şi deschidă sufletul. Nu era conştientă de faptul c-o atenţionase că în durerea sa, era şi ea implicată. Dar îşi reveni şi continuă să-l întrebe:
- Dar cine ţi-a murit, omule?
- Eiii... cii...neee... mi-a mu... murit? Vrei... vrei să... să spui... ci... cine... ne-a muriiit!
- Cineee? sări ea în sus, simţind cum începea şi ea să lăcrimeze după el, cine?
- Cristian Boicovici, Cristi al nostru, Clau, Cris a murit săptămâna trecută, călcat de-o maşină pe o trecere de pietoni. Dar nu pot să-ţi apun acum mai multe, continuă el fără sughiţuri, de data asta.
- Ceee? Măi Samir, tu ai visat urât azi-noapte, mă?
- Ooo, ce n-aş da eu să fie un vis urât şi să mă trezesc, gândindu-mă că nu-i adevărat, că a fost doar unul dintre cele mai urâte vise ale mele! Şi să mă-ntâlnesc cu el, să stăm de vorbă şi să râdem, cum obişnuiam, la o bere! Ce n-aş da eu, Doamne! Dar nu, Clau, nu! E adevărat ce-ţi spun, îţi dau cuvântul meu de onoare, că n-aş putea să mint sau să glumesc cu aşa ceva!
Şi continuă să vorbească în continuare, repetând întruna despre visul urât şi aşa mai departe. După ce-i povestise despre accidentul de pe trecerea de pietoni, în care murise prietenul lor comun, ea tăcea şi îl asculta, în timp ce plângea. Vroia să-l oprească, dar nu putea. După un timp începuse să povestească precum o moară stricată, cum şi ce bine se înţelegea el cu Cris, cât de buni prieteni fuseseră ei. Deşi îl auzea şi înţelegea clar, vorbele lui treceau pe lângă urechile ei, nu le dădea importanţă, lăsându-l să vorbească fără ca să-i mai spună sau să-l mai întrebe ceva. Vestea o imobilizase cu totul, ţigara o pusese pe scrumieră şi se consumase singură, cafelei îi dispăruseră aburii. Privea în gol, în timp ce lacrimile îi curgeau încontinuu, dar fără bocet, fără gălăgie cum făcea Samir. Cum nu mai spunea nimic, el o întrebă la un moment dat:
- Clau, mai eşti pe fir? Alo, eşti? Băga-mi-aş să-mi bag, iar am rămas singur să vorbesc! Iar mi s-a întrerupt telefonul ăsta, trebuie să-mi cumpăr unul nou, că nu mai ţine figura. Când mi-e lumea mai dragă, vorbesc cu pereţii, nu cu omul, zise el şi închise.
Claudia lăsă încet telefonul pe masă şi cu ochii plini de lacrimile care plecaseră la plimbare pe obraji, rămase aşa câtva timp. După câteva secunde, Samir sună iar, dar ea nu-i mai răspunse. Dacă ar fi privit-o cineva în acel moment, ar fi avut impresia că nu aude şi nu vede nimic. Colegul ei mai insistă cu apelurile de câteva ori, după care renunţă. Chiar dacă şi înainte era linişte în jurul ei, acum, parcă se multiplică prin primirea veştii despre moartea lui Cris. În sufletul ei era un întreg zbucium de neînţeles care îi dădea palme liniştii din jurul ei, alungând cu totul cafeaua şi scrumiera cu filtrul de ţigară din faţa ei, ce lăsa un miros greu sau telefonul, care stătea cuminte pe masă, în timp ce le privea fără să le vadă. Trecuseră câteva ore de când vorbise cu Samir şi acesta renunţase s-o mai apeleze, dându-şi seama că nu telefonul lui era de vină, ci ea nu mai spusese nimic, şi el de aceea crezuse că iarăşi nu-i mergea. Dar realizând asta, nu o mai deranjă, o lăsase în pace să digere cumplita veste pe care o primise.
La un moment dat observă că era noaptea. Nu se vedeau decât becurile de afară prin geamul de la bucătărie şi nu-şi dădea seama când şi cum trecuse timpul, dar nu-şi bătu capul prea mult cu asta. Puse automat mâna pe telefon şi-l sună pe Samir, care era beat criţă:
- Ce rahatul meu, vrei? o întrebă el, direct.
- Vii dimineaţă la mine? îi răspunse ea fără să-i mai bage în seamă prostia, cum făcuse înainte, şi ne urcăm amândoi în maşină, şi mă duci la el la cimitir, să-mi arăţi mormântul?
- Nu ştiu dacă pot, să văd, îi spuse el, la ce să mai mergi acum? Când te-am sunat să-ţi spun prima oară, ai fost ocupată, acum nu mai ai treabă cu proiectul şi cu serviciul?
- Samir, nu am chef de ceartă, şi nici de prostiile tale, acum, îi răspunse ea cu o voce moale, spune-mi, vii sau nu vii? Te aştept dimineaţă, da?
- Bine, vin, să nu zici că-s al dracului, da?
- Bine, ne auzim la telefon, da?
- După 8:00 e bine? Între 8:00-9:00 mă suni, da? Să suni, să insişti, că poate nu aud telefonul din prima, da? Că sincer, am c-am întrecut măsura, am băut bere şi apoi am trecut pe coniac.
- Mmm, se vede c-ai întrecut măsura, dar nu-i treaba mea, nu te judec. Atunci, aşa rămâne, te sun şi dacă nu-mi vei răspunde, voi insista.
- Bine, Clau, bine.
- Noapte bună, Samir!
- Noapte bună!
După care închise telefonul şi-l puse uşor pe masă. Lacrimile nu mai conteneau, vestea morţii lui Cristian sau Cris cum îl alintase ea de când erau copii şi apoi, toţi apropiaţii lui, declanşase în ea, pe lângă părerea de rău, un amalgam de sentimente. Regretul enorm şi de nedescris în cuvinte, pe care îl simţea acum că nu-i răspunsese zăbăucului de Samir la telefon, o distrugea de tot. Avea nevoie de toaletă, dar parcă nu-i venea să se ridice de pe scaun, aşa că mai zăbovi o vreme. Nu realiza că ar trebui să aprindă becul şi nici să meargă să doarmă nu o interesa. Somnul era pentru ea ceva primordial, ţinea în general foarte mult la odihna ei de peste noapte, pentru că întodeauna avea nevoie să fie cu mintea limpede, la servici. Dar de data asta, faptul că ar fi trebuit să se culce, nu exista în mintea ei. Uitase de tot ce ar fi trebuit să facă în mod normal, până şi că dimineaţa avea o şedinţă la prima oră.
La un moment dat se ridică mecanic de pe scaun şi merse ca un robot la baie, după care se aruncă pe pat şi începu să jelească în timp ce suspinele, aproape că-i tăiau respiraţia. În timp ce uda perna cu lacrimi şi se-neca în suspine, reuşii să adoarmă.

Nici nu realiză când se făcuse dimineaţă. Auzii soneria de la interfon, sunând. Sări ca arsă din pat, gândindu-se că e Samir, dar era Adelina, sora lui Cris. Îi deschise şi când se văzură, se îmbrăţişară strâns şi începură să plângă. După un timp, amândouă încercau să-şi spună ceva, dar nu reuşeau, până când Claudia reuşi să rupă prima frază:
- Ade, iartă-mă, n-am ştiut! Abia aseară m-a sunat Samir şi mi-a povestit! Îmi pare rău, din tot sufletul, că n-am fost la înmormântare, că nu i-am fost alături pe ultimul drum!
- Draga mea, stai liniştită, nu sunt supărată, înţeleg. Ştiu că în ultimul timp ai fost şi eşti ocupată, îmi spunea Cris asta. Şi zâmbind, continuă să-i spună, cu vreo două seri înainte am vorbit cu el. L-am întrebat de tine şi mi-a răspuns că sora mea de suflet a ajuns mare de tot, e foarte ocupată, şi aşa mi-e dor de ea! Dar lasă, că într-una din serile astea mă urc în maşină şi zbor la ea, şi nu mă interesează, o scot cu japca în oraş, şi râdea din tot sufletul, îl ştii doar, cum era el vesel, întodeauna. Atunci am vorbit şi eu, ultima oară cu el. Nu am avut niciunul din familie numărul tău, iar telefonul lui s-a spart în timpul accidentului. Apoi m-am gândit că nimeni nu te-o fi anunţat, şi-am venit eu să-ţi spun, dar văd că totuşi, ai aflat. Of, mulţumesc lui Dumnezeu că ai aflat, pentru că îmi era foarte greu, nici nu ştiam cum să-ţi spun, crede-mă.
- Am aflat ieri, de la Samir, el este singurul care m-a tot sunat să-mi spună, dar tu îl ştii, şi sincer, am fost aşa de prinsă cu serviciul, că pur şi simplu nu am avut timp să vorbesc cu el. Şi-apoi, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte ce ar avea să-mi spună, aşa că nu aveam chef să-i ascult logoreea despre cuceririle şi concepţiile lui în privinţa femeilor.
- Ooo, Samir! Să ştii că aşa nebun cum este el, a fost alături de Cris şi de noi, tot timpul. A ajutat cu tot ce i-a stat în putinţă şi în rest, nu s-a mişcat de lângă sicriu. E totuşi băiat bun, cu toate defectele lui la un loc.
- Te cred, Ade, şi nici eu nu gândesc că ar fi băiat rău, Doamne fereşte! Doar că... dar în fine! Hai înăuntru! Am vorbit aseară cu el la telefon şi a rămas să îl sun, să meargă cu mine la cimitir, să-mi arate mormântul lui Cris, adăugă ea şi izbucni din nou în lacrimi, dar nu ştiu dacă voi mai reuşi să dau de el, că se făcuse criţă, azi-noapte.
- Dacă vrei, te duc eu acum, nu-i problemă, zise Adelina, intrând în hol.
- Te superi dacă mergem acum? Te rog din suflet, numa' aşteaptă-mă să mă schimb.
- Da, dragă, nicio problemă, te aştept şi mergem.
Claudia alergă în dormitor şi într-un minut îşi aruncă hainele de cu o zi înainte în care şi dormise, se îmbrăcă în nişte blugi şi într-un pulover dungat cu gri şi negru, apoi merse la baie, se spălă pe mâini şi pe faţă, după care îşi prinse părul negru într-o clamă albastră. Privindu-se în oglindă, îşi văzu ochii roşii de plâns şi albastrul ochilor săi era aşa de închis, încât se sperie, dar gândi în sinea ei că nu are timp să-şi studieze fizionomia acum, pentru că Adelina o aştepta şi, chiar era nerăbdătoare să ajungă la locul unde Cris era acum şi de unde nu va mai pleca niciodată, nici măcar să o scoată pe ea în oraş, cu japca, cum îi povestise sora lui că ar fi spus. La gândul acesta, o podidiră iarăşi lacrimile şi ieşi repede din baie. Ajungând lângă ea, se încălţă într-o pereche de adidaşi negri şi îi spuse:
- Hai, sunt gata, putem merge, dacă vrei.
- Bine, draga mea, hai să mergem.
După ce ieşiră amândouă, Claudia încuie uşa şi coborâră repede treptele celor două etaje. Maşina Adelinei era parcată în faţa scării, a ei era mai în colo.
- Mergem cu maşina ta sau cu a mea? întrebă sora lui Cris.
- Cu oricare, îmi este indiferent, îi răspunse ea, nu-i problemă.
În timp ce se îndreptau spre maşină, sună telefonul Adelinei şi răspunse:
- Bună, iubitule!... Uite, sunt cu Claudia, prietena lui Cris, mergem la cimitir... Nu, nu pot acum, ne vedem puţin mai în colo...
- Nuuu, nu-i nevoie să stai cu mine, dacă trebuie să te întâlneşti cu Ticu. Mergi cu mine, îmi arăţi unde e mormântul şi apoi poţi să pleci, nu mă supăr.
- Cum să te las acolo singură, măi? Nu vorbi prostii!
- Nu a fost el prietenul meu, fratele meu, şi la bine şi la rău? Cum poţi spune că mă laşi singură, draga mea? îi răspunse ea, în timp ce lacrimile îi plecau din nou pe obraji.
Auzind-o şi văzând-o, Adelina începu şi ea să plângă, şi ca să fie sigură, o întrebă:
- Eşti sigură? Păi atunci plecăm fiecare cu maşina noastră, şi tu mă urmezi. E bine aşa?
- Nu, nu, merg şi eu cu maşina ta, pentru că nu mă simt în stare să conduc. Voi pleca de acolo cu un taxi, nu-ţi face probleme. Dar atunci realiză că nu-şi luase cu ea nimic, de fapt, nu-şi luase decât cheile pe care le băgase în buzunarul drept al blugilor şi îi spuse, auuu! Am uitat să-mi iau vreo geantă, vreun portofel, ceva. Mă mai aştepţi puţin, te rog, să mă duc până sus?
- Hai măi, fi serioasă, că-ţi dau eu, nu te mai duce, n-are rost.
- Ok, şi am să ţi-i dau înapoi când ne vom mai vedea, promit!
- Daaa, să nu uiţi cumva, draga mea, să nu uiţi! îi răspunse zâmbind, printre lacrimi. Apoi îi spuse lui Ticu, auzi Ticule, hai că o duc pe Claudia la mormânt, la Cris şi apoi vin la tine?... Da, da, da, vin direct la tine... bine, bine... hai, pa, iubitule!
Şi după ce închise telefonul, deschise maşina. Din câţiva paşi, fetele ajunseră lângă ea şi urcară amândouă, continuând să plângă şi fără să-şi mai spună nimic, după ce-şi puseră curelele de siguranţă. În timp ce Adelina era atentă şi la drum, Claudia nu mai vedea nimic. Îşi rezemase capul de geam şi îşi deschise albumul de amintiri al sufletului, în care Cris era nelipsit.
Cimitirul Zborul sufletelor era la vreo cinci kilometri distanţă de locuinţa Claudiei, şi vreo patru din ei trebuiau parcurşi pe strada principală a oraşului, unde, era o aglomeraţie de nedescris la primele ore ale dimineţii. După aceea, Adelina trebuia să-şi continue drumul de la o răscruce, drept înainte, de unde avea de parcurs nişte pante destul de abrupte pe un drum asfaltat de mult şi rău, care, nu era posibil să fie ocolit. După vreo oră ajunseră în faţa cimitirului, unde paznicul, poreclit 'nea Zgâmboi - nu se ştie de cine şi de ce? - le întâmpină pe fete, deschizându-le poarta.
- Ooo, am parte de două musafire drăguţe, haideţi, intraţi!
- Bine te-am găsit, 'nea Zgâmboi. Mergem la mormântul lui Cristian Boicovici, spuse Adelina.
- Da, da, ştiu, mergeţi liniştite şi staţi cât doriţi! le spuse el, zâmbind trist.
După ce intrară, Adelina o luă de mână pe Claudia şi continuară să meargă pe o alee ondulată, mărginită de copaci înalţi şi stufoşi. Ajunseră la un moment dat lângă un mormânt proaspăt, unde pe o piatră funerară strălucea în lumina soarelui fotografia în miniatură a lui Cris, numele, datele naşterii şi a decesului, şi sora lui vorbi:
- Aici este, Clau. Eşti sigură că n-ai nicio problemă în a rămâne singură?
- Nu, nu, mergi liniştită să te întâlneşti cu iubitul tău, eu mă voi descurca.
- Bine, draga mea, bine. Atunci ne auzim la un telefon sau pe net, da?
- Da, da, da! Ne auzim zilele astea, promit!
Se îmbrăţişară strâns şi se despărţiră, cu zâmbete şi lacrimi. Adelina îşi îndreptă paşii spre 'nea Zgâmboi şi Claudia o urmări cu privirea până când aceasta se îndepărtă suficient de mult, încât să nu mai audă sau să vadă ceva.
- Gata? A plecat? În sfârşit, putem să ne întâlnim liniştiţi! auzii o voce şi se-ntoarse să vădă cine este, deşi cunoştea acea voce mai bine ca oricine pe lumea asta. Era Cris, care ieşise de după piatra funerară şi o privea vesel, zâmbindu-i.
- Criiis! Tu?! Ce cauţi aici, nu ai murit? spuse ea şi sări spre el, îmbrăţişându-l cu tot dragul.
- Nu, surioara mea dragă, nu am murit, sunt la fel de viu ca şi tine, doar că a trebuit să plec de aici, din viaţa pământeană. Domnul nostru m-a chemat şi pe mine, şi pe alţii în ziua aia la El, fiindcă are treabă cu noi. Crede-mă că am fost aleşi pe sprânceană, nu a fost simplă această alegere. Nu ştiu de ce şi cum de m-a vrut şi pe mine, dar a trebuit să plec de aici. Ştiam că trebuie să vii şi de aia am coborât în zbor, să te întâlnesc. Apoi va trebui să plec iarăşi, sus.
- Şi ce faci acolo? Cum îţi este? De ce nu vii înapoi? Vei veni înapoi, da? Pentru că nu concep viaţa fără tine! exclamă Claudia din toată fiinţa ei.
- Nu pot să-ţi spun nimic, îi răspunse Cris, privind-o de data asta serios, singurul lucru pe care ţi-l pot spune, e că nu mă mai întorc, nu am cum să fac aşa ceva. În rest, vreau ca tu să-ţi îndeplineşti toate misiunile pe care le ai de dus la bun sfârşit, în viaţa de aici şi să ştii că nu vei trăi fără mine, eu sunt aici, îi spuse el, punându-i mâna pe piept, niciodată nu te voi anandona. Şi ne vom revedea când îţi va veni şi ţie rândul să vii acolo unde sunt eu acum.
Auzindu-l cum vorbea, lacrimile îi plecară iarăşi pe obraji şi el o mângâie. Apoi, veselia i se întoarse pe fizionomie şi în glasul său. O luă de mână şi îi spuse cu gura până la urechi:
- Hai cu mine, să-ţi arăt razele de soare.
- Ceee? Unde? Ce să-mi arăţi?
- Razele de soare, surioară dragă. Hai cu mine, să le vezi.
Şi o trase uşor de mână. Ea simţi cum amândoi se ridică în sus şi urcă uşor spre cer. Şi urcară tot mai sus, până începură să se învârtă, ţinându-se de mână. Claudia nu mai putea spune nimic. Îl privea pe Cris cum râdea şi cum o învârtea în zborul lor spre cer. La un moment dat începu să bată vântul şi el începu să lovească în aer cu mâna liberă rafalele de vânt, până când simţi stropii de ploaie, care o stropeau ca şi cum erau pe pământ. Privi o dată în jos şi toate se vedeau ca nişte puncte, care abia se puteau descifra. Singurul punct vizibil era cimitirul, de unde plecaseră în zbor şi Cris îi spuse:
- Fi liniştită, surioară, mai avem puţin şi ajungem, apoi te vei întoarce acolo.
- Dar nu vreau să mă mai întorc, merg cu tine, îi răspunse ea.
Cris nu-i răspunse, dar o privi grav, după care întoarse capul. Mai zburară un pic şi ajunseră la razele de soare, care îi învăluiră pe loc şi începură să danseze în jurul lor. Dansul razelor dură un timp, până când Claudia îl trase uşor pe Cris de mână, pentru a trece de ele, mai departe. Dar una din raze se opri din dans şi o trăgând-o de cealaltă mână, spuse:
- Picătură a cerului, tu poţi trece mai departe, dar prietena ta trebuie să se întoarcă înapoi. Ai vrut ca ea să ne vadă şi ţi-am permis acest lucru, dar acum, ea nu poate trece mai departe de noi. Şi continuă să-i spună ei de data asta, tu eşti pământeană, trebuie să te întorci, şi după ce îl trase pe Cris spre ea, el o scăpă de mână şi Claudia începu să alunece în jos. Mai privi o dată în sus şi el îi făcea cu mâna, în timp ce alunecarea lină o apropia de pământ. Încercă să se agaţe cumva să se întoarcă spre el şi razele de soare, dar...

Deschise ochii şi prima dată văzu tavanul dormitorului în care adormise îmbrăcată în hainele de ieri. Nedumerită, privi în jurul ei. Era în patul ei răvăşit, probabil se mişcase prin tot patul în timpul visului în care zbura cu Cris spre razele de soare. Nu-i venea să creadă, venirea Adelinei la ea, plecarea lor spre cimitir, la mormânt şi apoi întâlnirea şi zborul cu Cris până la razele de soare, totul fusese doar un vis fascinant. Mai ales când îşi amintea că Cris îi spusese că nu e mort, că îl chemase Domnul la El, absolut totul o ţinu o perioadă ţintuită pe pat cu privirea fixată pe tavan. Îşi aminti la un moment dat de Samir, dar nu-l mai sună, şi nici el nu dădu niciun semn de viaţă.
Nu-l mai caut şi nu-l mai aştept pe Samir, mă voi duce singură la cimitir, voi ajunge la mormântul lui, singură. Mă voi îmbrăca în aceleaşi haine şi mă voi încălţa în adidaşii din vis, şi mă duc acum. Doar că trebuie să nu uit să-mi iau vreo poşetă şi nişte bani, că Adelina nu este cu mine şi în realitate.
Gândul acesta o făcu să zâmbească în timp ce se ridică din pat, şi exact ca în vis îşi aruncă la repezeală hainele în care dormise şi se schimbă. Se îmbrăcă, apoi fugi la baie unde, după ce se spălă pe mâini şi pe faţă, se privi în oglindă. Şi la fel, ochii roşii şi albastrul închis al ochilor săi o făcură să tremure, dar se gândii că trebuie să ajungă cât mai repede şi că nu are timp să-şi sudieze fizionomia, după ce-şi prinsese părul cu aceeaşi clamă. După care fugi în hol, se încălţă, îşi luă telefonul, portofelul cu bani şi pachetul de ţigări, aproape gol şi le puse într-o borsetă. Ieşi valvârtej pe uşă, încuie uşa şi aproape zbură pe treptele scărilor. Ajungând jos, comandă un taxi, pentru că nici în realitate nu se simţea capabilă să conducă. Şi exact ca în vis, îşi rezemă capul de geam, dar acum se gândea la visul pe care îl avusese.
Nici nu-şi dădu seama cum ajunsese cu taxiul la cimitirul Zborul sufletelor şi cum paznicul, 'nea Zgâmboi îi deschise poarta cimitirului, o întrebă la cine vrea să meargă şi ea îi spuse că la Cristian Boicovici. Acesta vru s-o conducă, dar ea, încrezătoare, îi răspunse că nu e nevoie, că se descurcă singură.
Şi o porni pe aceeaşi alee ondulată, mărginită de copacii înalţi şi stufoşi, până ajunse la mormântul lui Cris, care era identic cu cel din visul ei. Se apropie de piatra funerară şi mângâie poza din care frăţiorul ei de suflet îi zâmbea cu gura până la urechi. Nu-şi dădu seama de ceea ce face şi aruncă o privire în spatele pietrei, sperând ca el să apară de acolo, dar visul era vis, realitatea era realitate, şi nu aveau de gând să se întâlnească niciodată, decât în sufletul ei. Se lăsă în genunchi şi stătu un timp acolo, amintindu-şi cu claritate visul. Toate vorbele lui Cris şi zborul cu el până la razele de soare o făcură să nu mai verse nicio lacrimă, ci din contră, o făcură să zâmbească. Stătu o perioadă acolo, apoi se ridică în picioare cu gândul să plece. Înainte de a pleca de-acolo, îi promise lui Cris că data viitoare va veni cum se cuvine, cu cel mai frumos buchet de flori şi cu o lumânare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 23, 2017 6:39 am  Mihaela Moşneanu

Am visat cu ochii deschişi
c-am murit şi priveam
mormântul pe care scria
numele şi data decesului
cuiva care-a fost contemporan
cu iarba verde şi cu florile
care-l înconjurau
în mijlocul veşniciei
pe care-o privea cerul
cu dragul soarelui
sau
cu asprimea vântului şi-al ploilor.

Nu mi-a plăcut ce vedeam
gândul meu a evadat
din realitatea pământeană
şi-a zburat fericit de eliberare
să se joace cu razele de soare
dar până la ele
vântul şi ploile mi-au dat
de furcă
pentru c-au încercat să-mi împiedice
zborul şi fericirea eliberării.

Nu-mi vine să cred!

Nici după ce mori
lupta pentru supravieţuire
nu-ncetează!

Îmi văzusem mormântul
deşi nu am ştiut
să citesc literele şi numerele
de pe piatra funerară
decât INRI.

Când am ajuns la raze
timp de câteva secunde de-ale lor
m-au mângâiat şi m-au îmbrăţişat
în timp ce eu mă zbenguiam
voios printre ele.

La un moment dat
o rază mi-a spus:
Gata cu joaca!
Du-te-napoi de unde-ai venit
încă nu a venit momentul
să mergi mai departe de noi!

Şi-a trebuit să mă-ntorc
în locul unde pe-o piatră funerară
scria numele şi data decesului altcuiva.

Revenisem şi mă-ntrebam
dacă acea persoană reuşise să meargă
mai departe de raze şi dacă
ştia sau nu să-şi citească
numele şi data decesului de-acolo
de unde era acum.

Eu ştiu şi-acum să citesc INRI.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 19, 2017 11:50 am  Mihaela Moşneanu

Luna a ieşit la plimbare pe cer
fără să caute ceva sau pe cineva de pe-aci
doar se plimbă şi ea ca unica cetăţeană
pe orbita Pământului cu drepturi absolute
nu este interesată de clădiri
de natura abundentă care e ţesută pe planetă
sau de viaţa care în cea mai mare parte
e plecată-n lumea viselor
să cunoască alte dimensiuni spaţiale.

Îşi împrăştie lumina peste tot
când are privilegiul de-a se arăta plină
şi se mai întâmplă că o mică vietate
aproape invizibilă datorită culorii negre
ce-o posedă şi devine o mică emblemă a nopţii
se-alintă şi se cocoţează prin copaci ori pe unde-i vine
miorlăind uneori dezgustător pentru urechile
cuiva care suferă de insomnie permanentă.

Dar nu-i bai!

Că pisica neagră cu ochii cameleonici
insistă să-şi facă vie prezenţa
prin zbughirile şi miorlăiturile ei
privind uneori pe cetăţeana absolută
cu privirea fixă şi înţepătoare făcând-o
pe aceasta să se-nfioare
să se gândească de ce n-o dormi la ora asta
când ea vrea să-şi facă plimbarea liniştită.

Atunci luna încetineşte paşii s-o privească
mai atent şi apoi ce se află prin jurul ei
momentul în care superstiţiile devin vrăjile
din care se nasc legendele altei vieţi
de care omenirii îi este teamă.

Dar pisicii negre nici nu-i trece prin minte
despre ce închipuiri poate să prelucreze
mintea umană în privinţa realităţii
pe care o estompează după bunul ei plac
tulburând psihicul unui om
ea doar vieţuieşte la fel ca toată lumea
mişcătoare sau statică din preajma noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 16, 2017 5:28 am  Mihaela Moşneanu

Au uitat răufăcătorii să anunţe
că se opreşte Binele
din cauza unor turbulenţe sufleteşti
de care suferă ei tot mai mult
pentru c-au uitat sensul acestui cuvânt.

Dar binevoitorii anunţă
pe ultima sută de metri
că de ceva timp aortele
s-au înfundat pe alocuri şi-n loc
de sânge va curge venin
prin sufletele oamenilor.

Şi când se vor desfunda aortele?
întreabă vreo doi-trei naivi
iar răspunsul binevoitorilor nu întârzie:
Nu se ştie fiindcă
răutatea şi invidia au invadat
sufletele pe tot mapamondul
şi sigur sunt speranţe să se desfunde
nişte aorte dar nu prea multe
aşa că Binele se va strecura nevăzut
ca stropii de apă printr-un robinet stricat
că va fi mare secetă de el
în această perioadă!


La acest răspuns
oamenii se supără şi devin posaci
irascibili şi indiferenţi
îngropându-şi speranţele într-un ungher
al sufletului unde aorta fiecăruia
pompează sângele roşu
dar se grăbeşte să uite de el
întorcându-şi faţa spre lumea
înveninată
pentru a fi în rând cu ea.

Numai Domnul priveşte
în acel locşor şi-l udă c-o lacrimă
gândind că abia la urmă
îşi vor aduce aminte şi-l vor privi iar
profitând de ultimul moment
pentru a putea pleca liniştiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 12, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Şi poeţii sunt oameni
simpli sau infatuaţi
nu-s toţi la fel
ca-n vorba cu degetele.

Şi mulţi îţi rămân în suflet
sau nu după ce-i citeşti
că şi gusturile
seamănă cu oamenii.

Şi scriu tot felul
de versuri clasice sau albe
după şoaptele muzei lor
ziua sau noaptea.

Şi ei trăiesc
după voia Domnului
mult sau puţin
dând viaţă poeziei.

Şi-apoi mor într-o zi
ca şi noi
lăsând drum liber
lacrimilor sau zâmbetelor.

Şi când crezi c-au murit
începe să se-audă un ticăit
de ceas rătăcit în spaţiu
din sufletul cititorului.

Şi fac tic-tac tic-tac
unul după altul versurile
din ce în ce mai puternic
decât atunci când trăiau.

Şi cititorii devin
vrăjitorii
care vorbesc cu ei
din lumea de dincolo.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 09, 2017 12:06 pm  Mihaela Moşneanu

Nu-mi aduc aminte când ai făcut cunoştinţă
cu mine şi nici dacă te-am văzut vreodată
dar ştiu că mi-eşti fructul cu gust universal
din care gust câte un pic când te scriu.

Poate că mă priveşti în toate felurile
în minutele din zi şi din noapte
iubindu-mă cum numai tu ştii
şoptindu-mi literele aleatoriu pe fila albă
aşa cum ţi-a plăcut şi-ţi place
de când mi-ai şoptit prima oară când am scris.

În schimb eu te aud şi te simt
cum vibrezi în mine şi ştiu că sunt fericită
atunci când albul filei se cunună pe viaţă
cu scrierile mele pe care le consider
cadouri pentru mine şi pentru cititori.

Nici cum te cheamă nu prea ştiu
dar nu are importanţă asta
ci doar că-mi eşti sens al vieţii
indiferent dacă ţi se spune
Poezie Poem Proză
şi-ţi mulţumesc că exişti
în sufletul meu!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 06, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă săptămâna încontinuu pe străzile
de Înainte Prin faţa noastră şi-apoi După noi
tot face ocol s-ajungă din urmă luna
care la rândul ei grăbeşte pasul pe drumul anilor
ce merg în şir indian pe aleea timpului.

Înainte a prea îmbătrânit şi cocoaşa sa
priveşte cerul suspinând de-atâta perindare
a evenimentelor ce nu le rămâne decât să strige
în ecou prin glasul nostru şi-al contemporanilor
când şi cum şi ce a păţit odată.

Prin faţa noastră ne zâmbeşte şugubăţ
ascultând şi pregătindu-se să-şi continuie
demersul ce se va izvorî prin sfera trecutului
pentru a-l cocoşa tot mai mult pe bietul Înainte
ce nu se dă bătut nicicând şi niciunde în faţa nimănui
atunci când cuvintele şi cifrele arată ce duce el în spate.

După noi se naşte se moare zâmbeşte râde se bucură
e trist îl doare fură taie spânzură pe unde-apucă
în fine! face bine rău sau ce-i vine în funcţie de ideile noastre
aşteptându-şi clipa să păşească Prin faţa noastră
fără să ne consulte în privinţa faptului dacă suntem sau nu
de acord cu sosirea ei inevitabilă şi de multe ori neaşteptată.

Aceasta e săptămâna noastră de şapte zile
care-ncepe de luni şi se termină duminică
zi sfântă lăsată de Dumnezeu
căreia îi place să se plimbe prin spaţiu şi timp
şi zilele noastre se ţin scai după ea
ducându-ne când vrea ea să ne-ntâlnim cu După noi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 02, 2017 5:28 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput să privească Domnul prin vertebre
aşa cum privim noi prin binocluri
apoi îşi plimbă ochii peste cele două membre
că i-a venit ideea de a observa mai atent
în privinţa oamenilor pentru a încerca
să le înţeleagă mai bine sufletul şi faptele
din ultimul timp.

Privind mai întâi la membrul superior
începe cu umerii care par de multe ori egali
deşi e agăţată crucea pe care o vede numai El
cum omul îi sprijină greutatea pe mâini
strângând-o cu putere în pumnul învrăjbit
de ambiţie atunci când loveşte în soartă
îndârjindu-i schimbarea în bine sau în rău.

Apoi îşi coboară privirea spre membrul inferior
unde şoldurile şi coapsele se mişcă
după pofta crucii şi oprind-o în călcâie
aducându-i omului bucuriile şi necazurile
existenţei vitale fizice şi psihice.

Abia la urmă i se rătăcesc ochii
pe cord şi pe creier
curios să vadă unde este defecţiunea
care transformă oamenii
pe dinăuntru ca pe nişte bestii
asemănătoare cu animalele de pradă.

Lacrima spală gândul Tatălui
pe care-l trimite spre noi
în timp ce se roagă pentru noi
de El însuşi să aibă
tot mai multă înţelepciune şi răbdare
de-a ne ierta de-a ne primi
pe toţi la sânul Lui.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 29, 2017 5:00 am  Mihaela Moşneanu

Nu ştiu când s-au disipat clipele timpului meu
şi-au alunecat pe albia unui torent
plin de cuvinte promise şi jurate mie
în van şi invocate în numele Domnului şi-al cerului
dar ştiu că torentul s-a înfruptat cu poftă din ele
transformându-mă într-o geamănă pe dinafară
în timp ce pe dinăuntru m-a transformat
în altcineva străin mie şi altora.

Doar torentul vedea şi auzea acel Robocop
cu forţă de iubire şi dăruire exagerbată
pe care a manipulat-o şi a spălat-o
după fluxul şi refluxul lui
uitând s-o limpezească de tina
folosită în facerea promisiunilor.

Şi e plină lumea de torente fireşti şi absolut normale
ce nu am vrut să le aud sau să le văd
fiindcă era vorba de torentul cel mai mare
mai egoist şi mai mândru
din câte au năvălit vreodată într-un suflet de om.

Numai el a vrut să spele în drumul lui
toate cele crescătoare în sufletul meu
că eu când încercam să curăţ din mâzga crescută
pe tot cuprinsul şi viteza lui
se agăţa de razele de soare ce-l secau
atâta cât avea el nevoie de păsuire
pentru a-şi etala mândria pe sfoară la uscat
până strălucea de şefie proprie
înlăturând tot ce se mişca sub cerul incert
după anotimpurile ce-au venit unul după altul
de-a cursul a trei ani.

Dar prin ţesătura mâzgii au crescut
nişte buruieni oribile după gustul meu
cu miros de minciuni dispreţ şi indiferenţă
culeg câte-o mostră din fiecare
pentru a nu uita niciodată de ce trebuie să plec
fără să ascult sau să privesc înapoi.

M-am hotărât şi nimeni şi nimic nu mă va opri!

Voi privi şi voi asculta cu eul meu
mostrele pe care le-am cules şi le privesc
mă feresc să le duc la ochi
fiindcă sunt de-o mie de ori mai afurisite ca ceapa
şi mi-e că nu mă pot abţine din cauza lor
să urlu din cauza usturimii ce mi-o provoacă
numai când mă uit la ele.
Voi merge să văd cum curg şi alte torente
şi să învăţ să înot prin ele că în ăsta
era cât pe-aci să mă-nec fără să-i pese cuiva de mine
nedorind să mai fiu ce-am devenit până azi
şi-mi voi căuta singură să regăsesc
măcar jumătate din normalitatea pe care o posedam înainte
de-a mă invada acest torent înecăcios.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 27, 2017 1:16 pm  Mihaela Moşneanu

Se-mbulzesc vorbele pe limba omului
sunt numeroase şi pline
de durere şi suferinţă
pricinuite de alţii care nu mai ştiu
decât să râdă în surdină
că pe faţă le dansează ipocrizia
în paşi de batjocură.

Ies din gura strâmbată a omului
de plinătatea neputinţei
care strigă-n gol în stânga şi-n dreapta
în speranţa că măcar un minut
vor fi înţelese.

Dar firicelul de speranţă
se destramă atunci când
sufletul celui care simte
cum îl afectează tot pe el
mâncărimea vorbelor de pe limbă
că pe ceilalţi nici nu-i atinge.

Şi-atunci pastila tăcerii
este căutată prin cabinetul sufletului
unde este primită fără reţetă şi necompensată
şi-o-nghite bietul om cu japca fiindcă
nimeni nu aude şi nu vede
nici măcar primele litere ale dreptăţii
ce este aruncată de fiecare dată
la gunoiul din spatele clădirilor publice.

În schimb tăcerea nu e singură
pe drumul ei când prietenii fideli
acele de ceasornic ticăie întruna
legând jurământ şi cu ea şi cu gălăgia.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 22, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

Îşi râde tutunul în dungile frunzei
când fumurile sale nesimţite
călătoresc pe unde sunt cumpărate şi se joacă
de-a v-aţi ascunselea cu aerul
fără să dea socoteală de răul
pe care-l face.

Îşi râde ţigara de fumători
pentru că filtrul se gâdilă în talpă
de buzele celui care-o aprinde
când sclipirea flamei de brichetă
dansează pe faţa ei.

Îşi râd ţigările de noi
când sughiţăm din cauza lor
pentru că ne gândim că
ne pomeneşte cineva
în timp ce fumurile lor
vizitează plămânii
fugind apoi nerecunoscătoare
mai abitir ca nişte stafii.

Îşi râd în barbă
fabricanţii de ţigări
distribuindu-şi marfa pe piaţă
cu sârguinţa caracteristică
de-a se-mbogăţi
de pe urma afumării
ce formează pieptul
după asemănarea unui horn.

Îşi râd mai nou omul în barbă
cu oxigenul în gură şi organele umane
distrându-se pe seama
scârbei şi-a fiorilor
când ne facem că ignorăm
imaginile de pe pachetele de ţigări.

Îşi scuipă fumatul râsul
în sufletul dependenţei
pe care n-o recunoaşte
mintea omului
gândind că e doar o toană
uşoară de care poţi scăpa oricând.

Râzi, fumatule, râzi!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Aug 17, 2017 3:31 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă regretele
părerile de rău condoleanţele
odihnirile în pace ale Domnului
peste toţi morţii proaspeţi
care nu se ştie dacă au plecat
să doarmă să stea să alerge
să urmărească de-acolo sau cine ştie
ce-or mai face după ce-au murit
de unde poate nici n-au apucat s-ajungă
după ce-au trecut pragul morţii.

Suflete sfâşiate aruncă izvoare pe obraji
încrustează feţe şi-ntunecă nuanţa ochilor
în abisul colosal al durerii
căreia i-au ruginit toate încheieturile
cărora nu li se găseşte niciun ulei
care să le ungă bine pentru a nu rămâne
niciun pic de scârţâială.

Şi scârţâie-n gol durerea
unui om ce-aruncă ţărâna
peste mortul lui care poate nu-i mort
acolo unde a plecat
în mijlocul unui ecou surd
celor de lângă el
dar pe care totuşi îl aud toţi
în sufletele lor.

Toate zicalele şi datinilile
însoţite de înmormântarea
ce este pecetluită la urmă cu pomana
rămân tablouri vizuale
pentru cei care au confiscat bilet
de la primul la ultimul rând
în timp ce omul care a pierdut fiinţa dragă
rămâne cu o gaură-n timpul lui
pe care n-are cum s-o mai cârpească
singurele lui posibilităţi fiind
să-rămeze în poze chipul şi amintirile
sau
vizită repetată la cimitir.

Peste ei uitarea amorţeşte de-atâta ghemuire
în timp ce pentru alţii îşi face drum repede
chiar se antrenează uneori alergând
pentru a face încontinuu pe oameni să uite
c-au alergat cândva să confişte acele bilete
care ar fi fost mai bine păstrate pentru un spectacol
ce-ar fi trebuit să fie jucat cu uşa închisă
cu spectatorii apropiaţi ai celor care
nu mai sunt sau mai sunt?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Aug 12, 2017 5:47 am  Mihaela Moşneanu

Atâtea suflete se fac poame sub arşiţa opulenţei
îmbâcsite de aur bani vile şi de alte lucruri materiale
încât se miră măiestrul Soare şi razele lui se cutremură
în timp ce Luna îşi plânge soarta care-i e dată
de-a lumina când oamenii dorm îmbrăcaţi în haina viselor
după cum vorbesc gândurile şi faptele lor.

Atâtea suflete dăruiesc cu un deget şi pretind dobândă
cu ambele mâini şi cu toată fiinţa lor
lăsându-i pe alţii fără acoperiş şi cu ochii la cer
să se roage Domnului şi sfinţilor
pe care îi slăvesc numai de Sărbătorile creştine
că doar atunci consideră că trebuie să devină mai buni
în faţa societăţii care ignoră adevărata lor faţă.

Atâtea suflete sunt cuibărite în trupuri
de toate culorile şi toate felurile
pe-afară sau în adăposturi după posibilităţi
se-agaţă de sforile rezistente ale destinului
crezând c-o pot face pe alpiniştii vieţii
făcând rele şi fărădelegi
halesc cu poftă din gustul amar al urii
până când aceste sfori se uzează pârâie şi se rup
făcându-i să cadă acolo de unde s-au ridicat.

Atâtea suflete îşi mânjesc cordul cu untură
de minciună şi ipocrizie când dau noroc şi se-mbrăţişează
cu Necuratul apoi încheie afaceri de milioane pentru ele
dar mai întinate decât tina terestră pentru oamenii de bine
cărora nu le trece prin minte decât că toată lumea e la fel ca ei.

Atâtea suflete goale de învăţătură şi de har
încearcă să ciopârţească întruna
dar nu reuşesc decât să ciugulească
firimiturile pe care le pot înghiţi mai uşor
din indentităţi apropiate fizic dar complet străine
din alţii care au învăţat sau care au fost binecuvântaţi
însuşindu-şi calităţi pe care nu le pot avea
transformându-le în defecte şi spectacole penibile
căutându-şi gloria în propriul deşert
pentru a părea ceea ce nu sunt şi nu vor fi niciodată.

Atâtea suflete devin uscăturile din pădurea vastă
a Pământului care se-nvârte mereu ca roata unui transport
pus în mişcare la viteză covenientă pentru fiecare şofer
ce-şi doreşte să ajungă la destinaţia dorită.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 08, 2017 4:04 am  Mihaela Moşneanu

Cine ştie de când o fi plecat timpul pe drumul lui
dar de când a ajuns să fie vagabondul spaţiului
iubirea şi ura îl însoţesc ţinându-l fiecare de-un braţ
lăsându-se conduse de el la altarul predestinat.

Doar că de o vreme încoace ura se mai desprinde
de braţul timpului rece şi indiferent în călătoria sa
fiindcă din când în când îşi caută
în lada de zestre rochiile de mireasă
şi găseşte încontinuu câte o rochie
de fiecare dată mai încântător de rozătoare
după ce-şi găseşte sufletele-pereche pe care şi-i le doreşte
strânse cu toată ardoarea ei cuprinzătoare.

Zestrea ei este atât de strămoşească
la fel ca şi lemnul sipetului în care se află
ce pârâie la cea mai mică atingere
dar care nu se dezmembrează atâta timp
cât are parte de câte un nou mire-suflet
să-l înece în răutatea şi-n invidia
ce o preferă fiecare
că mirii aceştea sunt foarte pretenţioşi
nu toate sufletele îndrăgesc ura la fel.

Unele suflete urăsc nemotivat pentru că le-a fost dragă
prima rochie pe care au pus ochii şi-au îmbrăcat-o nerăbdător
să se fericească în nuanţa întunecată şi indescifrabilă a urii
neînţelegând-o nici ele însele dar adorând pur şi simplu
vocea urâciunii cântătoare din tărâmul lui Scaraoţchi
ce râde fericit în barbă de fiecare nouă cucerire
când urmăreşte din fotoliul lui ţinându-şi sceptrul în mână
cum tot mai mult se găsesc adepţi ce-şi doresc să devină miri.

Alte suflete bune şi capabile de sacrificiu pentru orice şi oricine
cad pradă urii şi ele raţionând în numele dreptăţii
deoarece îşi doresc să razbune faptele şi să stârpească relele
fiind lovite de primele menţionate cu iataganele călite
să spintece voit şi (ne)voit fără să le intereseze
daca albul este alb şi negrul este negru
mestecând cu un făcăleţ cele două culori în cazanul iadului
unde fiertoarea clocoteşte încontinuu
fiindcă flăcările focului trebuie să danseze neîntrerupt
în jurul demonilor ce-i sunt alături tartorului necondiţionat.

Şi-atunci ura devine preoteasa care oficializează
cununiile sufletelor pe gusturile lor diferite de-a o iubi
legând cu blesteme şi răzbunări
aducătoare de războaie conflicte fărădelegi
lumea ta a mea a noastră a voastră a tuturor
în timp ce-şi închipuie că păşeşte pe covoare roşii
întinse în faţă pe măsură ce înaintează triumfătoare
prin toate cotloanele cordului din oameni.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 01, 2017 5:57 am  Mihaela Moşneanu

Aseară mi-ai dat o cazma
când mi-ai spus că nu mai vrei
să ştii de mine şi că nu-ţi mai pasă
de nimeni şi de nimic.

Şi s-a pornit viitură mare prin mine
au răbufnit lacrimile din ochi şi-au luat-o
la goană confundând obrajii mei cu o pistă de cros
sufletul se revolta împotriva indiferenţei tale
picăturile vieţii mi se-necau printre suspine
luându-se de mână cu dorinţa unei plecări păcătoase
pe care Dumnezeu nu o vrea încă.

Acum caut o bucată de pământ în care să înfig
cazmaua adânc pentru a face o gropiţă ferită
de ochii tăi şi spiritului de observaţie pe care-l ai
pentru a îngropa urmele viiturii
ca speranţa să scoată capul la iveală şi viaţa mea
să-ţi arate degetul învingător.

Şi nu mă las până n-oi găsi acest loc care
cu timpul va fi acoperit de iarbă şi de flori
şi când îl vei vedea te vei bucura de mirosul lor
fără să ai habar ce-ţi place cu adevărat!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 28, 2017 9:10 am  Mihaela Moşneanu

Încrustează Dumnezeu
vizibil sau invizibil
oamenii Pământului
semnându-şi voinţa
dăruind din puterea divină
acolo unde omul
nici nu visează.

Ochii şi judecata
ni se scaldă în privelişti
de necrezut
pe trupuri şi pe minţi
fără prea multă asemănare
cu a celorlalţi
care n-au cerut şi nu cer nimic nimănui
nici măcar viaţa
darul cel mai preţios
nu l-au cerut!

Picioare chinuite se târăsc
înghiţându-şi în sec durerea
altele surdo-mute
fixate într-un cărucior rulant
mâini cu mai multe sau mai puţine degete
ori ondulate pentru a nu fi folosite
lipsuri auditive şi vorbitoare
vederi lipsite de lumina soarelui
minţi care au rămas
într-o altă dimensiune de timp
atunci când cineva s-a născut aici
toate vizibilităţile astea
sunt semne lăsate pe Pământ
pentru ca semnul întrebării
să licăre în conştinţa noastră.

Deşi cuvinte
ca handicapat(ţi) sau dezabilitate(ăţi)
le definesc înfăţişarea
în spatele acestor aparenţe
toţi avem acelaşi scor
în faţa Domnului.

Doamne!
Doar Tu ştii
răspunsul la multe întrebări
de-ale noastre
şi-Ai grijă de noi toţi
ţine lasoul întins şi strâns
să nu cădem în prăpastia deznădejdii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 25, 2017 6:34 am  Mihaela Moşneanu

Aripile timpului fâlfâie cu greutate în aer
fără să obosească vreodată
când îşi scutură penele prin sita vieţii
ce devin umbre a ceea ce evenimentele
zgomotoase sau liniştite
se perindă desculţe prin suflete şi trupuri
arănd cu brazde adânci pământul şi cerul.

Se-ntâlnesc brazdele unele cu altele
se ară de bine sau de rău între ele
alteori sunt incompatibile şi-aunci rămân
una prin preajma alteia cuminţi şi mute
aşteptându-şi fiecare consoarta
care să i se alăture şi să-i grăiască
în cuvintele şi-n cântecele ei.

Pruncii pluriformi care vin pe pământ
duc lupta cu arăturile brăzdate
până când reuşesc să-şi construiască crucea
apoi şi-o azvârle-n spinare s-o care după ei
cu toate răsadurile ce le găsesc
prin sacul destinului pe care Domnul
le-a pus înainte de venirea lor.

Şi-ncontinuu zboară timpul
nesimţind greutatea şi oboseala aripilor
presărând peste planetă şi noi
mulţimi de pene care îşi iau înfăţişările lor proprii
pe care noi oamenii le mânuim
după mintea şi conştinţa fiecăruia.

De ţinem cont sau nu de
de Domnul şi puterea Sa divină
,,Tatăl nostru
care ne eşti în ceruri...''
El ţine cont de absolut tot
chiar dacă timpului nu-i pasă de ce lasă
în urma sa şi ce facem cu ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iul 22, 2017 7:24 am  Mihaela Moşneanu

Mergem printre cuvinte de toate felurile
privind cu al treilea ochi mugurii de speranţă
ce cresc sau mor mereu pe cordul din noi
în timp ce călcăm uneori pe margine de covor roşu
ce foloseşte raţiunea noastră pe post de perdeaua
care acoperă porţiunea murdară sau crăpată al sufletului.

Construim alei ondulate ca prin parcuri
neputând să ţinem drumul drept
cu diferenţa cuvintelor pe care le asimilăm
sau nu dar pe care le punem în sipetul
plin de trăire dăruită de Sus
cu rosturi şi (ne)rosturi pe care
ni le însuşim cu bună ştiinţă sau nu.

Mergem oricum pe aleile astea
ce-şi schimbă mereu direcţia de destinaţie
şi când ajungem ne agaţă capcanele
puse în anumite locuri de gândurile şi faptele noastre
din care numai dacă raţiunea – tot ea raţiunea -
ne mai scapă de îi schimbăm voinţa
pe care o consuma până acum
administrându-i o reţetă nutriţională de gândire
indicată de un doctor psiholog sau de noi înşine
care să nu-i mai îngraşe conştinţa
cu slăninile negative ce-i ungeau creierul pân' acum.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iul 19, 2017 5:30 am  Mihaela Moşneanu

Afurisitele frici învolburate
de necunoscutele ecuaţiilor
inventate de-o matematică proprie
de inconştientul cuminte de obicei
mai dau câteodată bruci conştientului nostru
îndemnându-ne să ne certăm cu ele
trăgându-ne de păr de braţe de picioare
pentru a dormi pe perna visurilor
cu ochii deschişi şi cu inima mică.

Sugând mai abitir ca un vampir
scot prima dată capul
jucându-se de-a v-aţi ascunselea
cu zilele şi cu nopţile noastre
apoi cu timpul ne-mbrăţişează
ne-alintă cu lungile tentacule
din toate părţile
făcându-ne după bunul lor plac
operaţii pe creier şi pe cord.

Ne sunt proprii spiriduşi
care joacă hora înainte cu veselie
prin şi pe lângă noi cu spaimele
ce ne etichetează sufletul
ne chinuim să le dezlipim
când în sfârşit reuşim
nu observăm că urma lipiciului
rămâne undeva pe marginea memoriei
pândind să se mai deschidă o dată
uşile încuiate ale sufletului şi-a minţii
deşi le punem şi reza
asigurându-ne că am scăpat de ei.

Din duelul conştientului cu memoria
străluceşte tăişul săbiilor Curajului şi-al Fricii
cei doi nemuritori veşnici ai umanităţii
luptându-se pentru supravieţuire
se rănesc întruna fără să reuşească
să-şi reteze capul pentru a rămâne
doar unul dintre ei învingătorul
predându-ne ştafeta de fiecare dată
să facem cu ele ce vrem.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 14, 2017 6:00 am  Mihaela Moşneanu

Simţea baba Valiana cum aţa vieţii
se deşirase prea mult la picioarele-i tremurânde
şi se-ncâlcea în unghiile-i groase
punând piedică sângelui care se-mpotmolise
în varicele care tresăreau întruna sub pielea zbârcită.

Când acest simţ îi tăia respiraţia
casa şi grădina unde viaţa îşi dansa valsul
printre culorile ierbii şi-al florilor
şi-mbrăţişa şi mângâia crengile pomilor
savurând mirosurile cu forţa ce-o caracterizează
de-a triumfa printre luptele cu moartea
îi şoptea în conştinţa zgândărită de gânduri
că nu ştie precis ultima ei zi în care va mai respira
în timp ce din ochii ceţoşi ai Valianei
izvorau lacrimi amare umbrite de un surâs
pe care puteai citi cu privirea acceptul plecării
acolo unde luminile celor două lumi liniază
până aici şi de-aci în colo...

Şi alte simţuri se-mpleteau cu cel al sfârşitului.

Chiar dacă nu va mai fi mâine-poimâne
casa şi grădina şi agoniseala de-o viaţă
vor rămâne aci pe aleile ondulate ale vieţii
unde copiii şi nepoţii şi-au agăţat sufletul de dorinţa
înmormântării ei
dorinţă ce-a crescut în timp şi s-a agăţat
de feriga gândurilor necurate care se bălăcesc
în pizma ce-i muşcă şi le schimonoseşte feţele
de răutate sau de ipocrizie pe care baba le vede
cu amărăciune şi cu regretul că nu va mai putea
să vadă cum testamentul făcut de ea
va împărţi cu totul altfel decât îşi doresc ei.

Muncă şi luptă a însemnat
tot ce-a trăit de-a lungul anilor
apropiaţi de împlinirea unui secol
plin de suişuri şi coborâşuri ce-au însemnat
multe şi puţine cum
numai ea şi bunul Dumnezeu ştiu.

De-aceea se ruga mereu Domnului
pentru sufletul şi mintea lor unsă
cu ţâşpoaca pizmei pe care nu înţelegea
de unde o moşteniseră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 09, 2017 6:49 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă dorul mereu singur cuc
pe aleile labirintelor
din ce în ce mai întortocheate ale iubirii
habar n-am cum face că se găseşte
întodeauna cineva să se agaţe de el
dar nu bagă-n seamă pe nimeni
habar n-are de viiturile pe care
le-mprăştie prin suflete.

Are caracter taciturn
nu stă de vorbă cu nimeni
e mai mut decât surdo-mutul
când explodează prin oameni cu semnele
prin care nu se prea face înţeles
îşi semnalizează
prezenţa prin două stropitori
de lacrimi şi suspine
stropesc pe rând
când una când cealaltă
până când întinează sufletul.

Îi dă brânci liniştii
împingând-o pe marginea conştinţei
făcând-o să se certe cu uitarea
ce nu vrea de cele mai multe ori
să facă pace cu el.

Şi uite aşa tina sa
e o întregă expoziţie mondială
de tablouri înrămate cu fir de iubire
colorate cu fel şi fel de sentimente
expuse în lumea fiecărei fiinţe umane
dând viaţă unor bătături pe cord
ce-nţeapă până la ochi
unde stropitorile îşi fac de cap
pe obraji cum vor ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 07, 2017 6:54 am  Mihaela Moşneanu

Când Universul îşi deschide porţile
luminilor în faţa oamenilor nedumeriţi
şi-o stea le face semn să se apropie cu sclipirea ei veselă
tot pământescul se destramă.

Iubirea îşi arată faţa luminoasă şi caldă
frica se sparge ca un balon şi bucăţile se dizolvă
curajul zâmbeşte şi-şi întinde braţele protector
spre oricine fără să ţină cont de cine trece pragul porţii
ura se dă la o parte spăşită şi coboară
înapoi în sufletele ce mai au de cârmuit nişte păcate
invidia îşi pierde memoria parţial
până când îşi întoarce din nou privirea spre Pământ
sufletul trage de roba trupească din toate părţile
până când aceasta se descoase la toate încheieturile
permiţându-i să se elibereze pentru veşnicie
lăsându-şi semnătură pentru posteritatea
neastâmpărată să iasă mereu în faţa vieţii de aici.

După ce poarta Pământului se-nchide-n urma celor plecaţi
toate rămân agăţate de-un cuier postat în faţa porţii
pentru alţii cărora le vine rândul să vină în această viaţă
în timp cei care au făcut primul pas spre Univers
se simt eliberaţi şi-şi dau seama că de fapt
s-au întors Acasă
de unde nu ar fi plecat niociodată
dacă Domnul nu ar fi voit plecarea lor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 02, 2017 1:17 pm  Mihaela Moşneanu

Azi-noapte eram un copac
ce-mi privea forma
acoperită de plapuma înflorată
în timp ce-şi rezema
o creangă de geamul camerei mele.

Frunzele-mi şuşoteau
alintate de-o blândă adiere de vânt
despre lumina lunii
ce ieşise la vedere
printre sutele de stele
care se jucau
cu sclipirea lor veselă.

Trunchiul noduros
îmi era piciorul de balerin
cu vârful opincuţei
înfipt adânc în pământ
care susţinea mândru
în văzul Universului
podoaba sa încărcată
de crengi şi de poveştile frunzelor
din trecut şi de-acum.

Am auzit în frânturi de momente
multe dintre şuşotelile
copacului cu experienţa vieţii
de dinainte şi după ce m-am născut
pe care le-aş fi putut spune
dacă aş fi avut gură.

Spre dimineaţă
m-am întors în forma mea
de sub plapumă
care
imediat m-au cuibărit
fiindcă le fusese dor
de mine.

Dacă eu am fost copacul
cu creanga rezemată
de fereastra mea
atunci
el unde a fost
noaptea trecută?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 30, 2017 7:45 am  Mihaela Moşneanu

Eu am fost raiul sufletului tău
unde găseai oricând perna
pe care îţi puneai capul
ce-şi găsea odihna
pentru culcuşul liniştit de seară
sau
a trezirii de dimineaţă când viaţa
îţi mângâie faţa şi trupul.

Tu ai fost pasărea de pradă
ce-i ciopârţit cu poftă
firimitură cu firimitură
hrana din această odihnă
ce-ţi aştepta în fiecare clipă
creştetul să ţi-l mângâie.

Acum perna e murdară
trebuie spălată
cu un dero special
din tenebrele timpului
apoi nu ştiu dacă printre clipele
ce vor veni de-acum în colo
se va găsi una sau două
care să miroase a speranţă
doar Domnul mai ştie ce va fi.

Eu şi tu am fost?
Eu şi tu n-am fost?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 29, 2017 4:29 am  Mihaela Moşneanu

De multe ori am meditat asupra fericirii, dar în ce priveşte nefericirea, nici nu-mi trece prin minte să o fac.
Ce este fericirea? Teoretic, am găsit două răspunsuri. Unul, ar fi că omul ar fi fericit, atunci când se simte împlinit cu ceea ce face sau ce are în viaţă. Al doilea răspuns ar fi că fericirea este acea sau acele clipe în care omul se bucură până la lacrimi de ceva anume, de o iubire, de-o naştere, de o casă, de-o maşină, de un servici care îl împlineşte, de o artă prin care crează, de o floare, etc.
Acum, nefericirea o întâlnim mult mai des, şi nu trebuie decât să ne luptăm cu ea pentru a merge mai departe, indiferent de obstacolele pe care le-ntâlnim. Mai este o vorba care spune că ,,Domnul îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă'', aşa că şi noi să depunem un efort cât de cât pentru a nu fi nefericiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 25, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Ne gâdilă şi ne-mping uşor de la spate
clipele care dansează invizibile prin spaţiu
în paşi puierili şi săltăreţi
inocente de noutăţile pe care ni le aduc
fără să rădă sau să plângă alături de noi
neavând o stare sufletească sau materială.

Îşi aleg trenurile aşezându-se în compartimente
cu privirea spre călătorii disponibili
alăturându-se secundelor şi minutelor destinului
în acelaşi timp pentru fiecare om şi vietate
uneori le amestecă şi le-nmulţesc
accidentându-le printre şinele ondulate ale vieţii
care nu dispun de ambulanţă şi spitalizare
decât atunci când coasa tipei ăleia se ridică
pe lângă trecerea graniţei dintre aici şi acolo Sus.

Clipe de-aici de-acolo sau de departe
paralele şi neştiute în spaţiul
pământean şi uman cercetate de chakrele
care le deosebesc unele de altele
 le potrivesc sau le îndepărtează după ştiinţa lor
sunt ale tuturor sau ale nimănui
povestesc despre culori şi Lumină
în inconştientul atent şi mut
ce uneori mai arată vreun semn sau două
conştinţei pentru a o trezi.

Clipe apropiate şi îndepărtate
întortocheate după ecuaţii necunoscute
rezolvate de cele mai multe ori ilogic
de către destinele despre care mă-ntreb
de multe ori dacă ştiu pe unde-şi aleg să sape
temelia pentru a-şi ridica palatele sau colibele.

Clipe şi destine potrivite sau nepotrivite
venite în sufletul nostru la bogata masă
dăruită de Dumnezeu cu de toate
sticla naşterii tronează triumfal în mijloc
lângă cupele vieţii frumoase şi crucificate
prima cupă îşi etalează limpezimea
primindu-şi lichidul dulce sau amar al copilăriei
a doua îşi aşteaptă rândul pentru a savura
gustul amestecat al pubertăţii privind-o nerăbdător
pe-a treia adolescenţa care străluceşte de vise şi idealuri
ignorând-o parţial pe cea a maturităţii
gândindu-se că mai are până s-o ajungă din urmă
în timp ce cupa bătrâneţii le priveşte gânditor
pe cele de dinaintea ei fiind atentă
să nu se spargă şi să curgă pe margine.
Părintele Timp urează din mers
Poftă bună, viaţă!
şi cupei bătrâneţii
când plesneşte de neputinţă îi spune
Să-ţi fie de bine!
Şi-acum hai cu mine!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 23, 2017 4:12 am  Mihaela Moşneanu

Feţe diferite se plimbă peste tot
vreo două-trei mai luminoase
altele două-trei sute mai crispate
între sprâncene şi în jurul gurii
ce-şi unesc ridurile din frunte
cu întreaga fizionomie ce ţine-n tăcere
un spectacol invizibil
al gândurilor ce degajă mirosuri sufleteşti.

Trupuri libere şi sănătoase
se plimbă agale sau aleargă
să prindă sforile întinse de destinul
pe care-l iau în braţe şi-l cară
conştient sau inconştient
respirând aerul poluat
altele mobilizate în cărucioare rulante
sau cu un picior în plus
de lemn sau din vreun metal
îşi alintă privirea cu ce-i în jurul lor
dorind sau meditând
la idei ştiute numai de ei
prind colţurile de sfori ale destinului
şi ţin strâns de ele pentru a nu pierde
din picăturile de viaţă
care-i ajută să înţeleagă această lume
prin prisma lor sau a celorlalţi
atunci când este cazul.

Feţe şi trupuri se amestecă
ţinând cum pot pasul
cu Pământul ce se-nvârte
cu aceeaşi repeziciune
indiferent de oamenii care-l calcă
lăsându-se îndrumat de timpul
căruia nu-i pasă
nici măcar pe unde merge-n Univers.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 15, 2017 3:14 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput salariul să se şifoneze
pentru că s-a plictisit
de pariul îndelungat cu anii şi cu banii
jucaţi pe tabla sorţii.

Când anii se jucau cu clipele
strângându-le una câte una
făcând cunună din minute şi ore
până când acestea se-adunau
în zile şi nopţi
umpleau câmpul timpului
cu traiul omului
ce trecea peste hopurile
unde se-ntreceau puterile
virtuţilor tinereţii care dau sens vieţii.

Bietul salariu tot venea şi omul
tot îl gonea din mâinile muncite
pe cele trebuincioase vieţii
până când banii şi munca au păşit
pe plusul anilor ce cântă în surdină
chemarea pensiei că omul nu mai poate.

Acum o aşteaptă la răscruce de timp
să dea mâna cu ea şi să încheie contractul
cu alt salariat care va putea să-l mânuiască
la fel cum o făcea cândva viitorul pensionar
urându-i pensiei să fie lungă
să-i ajungă din urmă longevitatea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 10, 2017 5:32 am  Mihaela Moşneanu

Strigă pustietatea de pe străzile
nepăşite de mulţi ani de zile
în timp ce românii noştri bat
cu paşii apăsaţi
alte străzi din lumea mare
îmbrăcată în pantaloni confecţionaţi expres
cu buzunare pentru speranţe
pubelele râgâie din maţele sătule
până vomită gunoaiele
care ciopârţesc din masa de aer
clădirile fabricilor
plâng cu lacrimi ruginii
storcându-şi durerea prin amintirile
bătrânilor rămaşi acasă
leul a ajuns subordonatul
monedei europene
dansează pe ritmuri de euro
ce-ndatorează ţara
guvernanţii se ceartă şi se-mpacă
după interese
neavând grija oamenilor simpli
decât pentru votări.

Magazinele şi pieţele româneşti
îi fac pe oameni să colcăie
după N produse strălucitoare
dar gaura din portofelul de firmă
îi trage de mânecă
avertizându-i
să mai închidă ochii din când în când
că prea-i ajung cu repeziciune
toate în suflet.

Câinii şi pisicile
îmbogăţesc iubirea faţă de animale
pe-acasă sau pe stradă
fiecare muşcă sau miorlăie cum le vine
că în viziunea multora
sunt doar nişte fiinţe nevinovate
până când nişte copii sau adulţi
sunt tranşaţi de câini la colţurile blocurilor
pe aleile dosnice din cartierele adormite parţial
de bârfa care doarme cu miros de iepure
sau vreo pisică îţi ţine simfonie toată noaptea
dintr-un subsol de bloc.

Violatori şi criminali
îşi plimbă gândurile date-n clocot
în ciorba pizmei şi-a răutăţilor
din furnalul fărădelegilor plănuite
prin preajma victimelor
cu frică de Dumnezeu
plasamente de copii
pline de îngeraşi abandonaţi
strigă în gol după nişte părinţi invizibili
care-şi plâng sau îşi detestă soarta
ori pur şi simplu sunt surzi şi chiori
faţă de fapta lor
azile pline de părinţi trimişi
mai aproape de lumea cealaltă
scâncesc surd c-o lacrimă-n colţul ochilor
pierduţi pe-o podea de ciment
spitale pline de angajaţi cu pretenţii
fără de care nu pot să-şi facă datoria
faţă de pacienţii nenorociţi de soartă
care le întind darul
sperând şi simţindu-se apropiaţi
mai mult de Dumnezeu.

Pensiuni şi restaurante strălucitoare
în fastul şi basmele bogătanilor
ce-şi etalează toaletele şi zbenguiala picioarelor
chiuie de bucuria muzicii populare şi-a manelelor
cântate de muzicanţii ţigani pe care în alte împrejurări
n-ar da doi bani din cauza rasismului blestemat
un sentiment învăţat din moşi-strămoşi
care păzeşte şi-acum orice uşiţă
de suflet pe unde să intre.

Televiziuni naţionale şi internaţionale
mass-media şi internetul încoronat de Facebook
bubuie din toate părţile cu ştiri
care de care mai nemaipomenite şi mai ciudate
de emisiuni ce promovează nuditatea
liniată de-o bucată de rochiţă sau de-un dres sexos
de fetiţe care abia aşteaptă să prindă o partidă
cu vilă şi piscină prin Dubai şi-n alte locuri de lux ale lumii
stârnind mereu sexualitatea tinerilor
care ar fi totuşi ceva normal
dar şi pe cea a taţilor şi-a bunicilor libidinoşi
care spumegă în numărul mare de ani.

Ce-i drept
mai sunt şi unele talente
care ne fac să ne simţim mândri
de naţia noastră românească
dar păcat că nu sunt aşa de multe...

OFFF!
Românie
ce-au făcut din tine
de la '89 încoace?

OFFF!

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum