Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Ieri la 11:50 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Mihaela Moşneanu

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 234
Varsta : 47
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Vin Feb 23, 2018 8:30 am  Mihaela Moşneanu

Nu ştiu ce mi-a venit azi-dimineaţă să mă gândesc la viaţa mea mai mult ca de obicei. La evenimente importante sau nu, care m-au marcat într-un fel sau altul şi m-au transformat în omul care sunt în prezent, şi probabil voi fi în viitor, cine ştie? Şi ciudat, mi-aş fi dorit din tot sufletul să am cui să mă destăinuiesc, dar am fost toată ziua singur. Na bine, în situaţia aceasta, de fapt, eşti cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu... Timpul, nu? Sunt convins că nu sunt singura persoană care gândeşte aşa, dar cum azi am simţit nevoia de-a ignora singurătatea, nu mă voi preocupa de ceea ce cred alţii despre ea. Nu, nu este vorba despre egoism, despre faptul că m-aş gândi numai la mine, în general, Doamne fereşte! Dar prin ceea ce voi scrie, vă spun că atunci când nu ai pe nimeni în preajmă, totuşi, poţi vorbi cu cineva. Nu-mi doream ca gândul din sufletul meu să vorbească aiurea, ca nebunul, dar cum nu aveam cu cine vorbi, am apelat la... dar să n-o mai lungesc atâta, ci voi începe acum să vă spun.
Văzându-mă azi doar în preajma eului, a Tatălui şi a Timpului, am început un dialog cu mine însămi şi cu El. Nu mi-a trecut prin minte nimic în momentul când am început să dialoghez, pur şi simplu a fost totul aşa de firesc, ca şi cum noţiunea de singurătate nu ar fi existat, niciodată.
- Doamne, nu-mi vine să cred! Am cincizeci de ani, sunt o persoană adultă, cu bune, cu rele, ca toată lumea, deşi mă simt un pic special, faţă de alţi adulţi de vârsta mea, prin prisma multor probleme pe care le am sau le-am avut.
- Dragă persoană adultă, să ştii că pentru Mine, şi tu, şi toţi oamenii sunteţi speciali, şi animalele, şi plantele. Viaţa însăşi, e specială! Doar sunteţi creaţia Mea, nu?
- Atunci sunt eu egoist, gândindu-mă că sunt special?
- Nu eşti egoist, eşti realist, deoarece puţini oameni conştientizează faptul că sunt speciali şi că toţi sunt egali în faţa Mea!
- Deci sunt un băiat inteligent, aşa-i? am încercat eu să glumesc.
- Observ că zâmbeşti, că glumeşti, dar totuşi, ai dreptate, eşti un adult inteligent şi nu Mă uiţi. E bine, pentru că nici Eu nu uit pe nimeni, deşi pe Mine mă uită mulţi oameni, şi-n vocea Sa se simţi tristeţe.
- Iartă-mă, Doamne! Nu vreau să Te-ntristezi.
- Fii liniştit, adultul meu! Când văd cum e lumea din ziua de azi şi câte răutăţi, şi câte invidii zac în ea, tristeţea Mea este inevitabilă! Chiar şi Eu sunt neputincios, crede-mă că nu mă pot abţine!
- Şi-atunci, cum de ne mai rabzi, Doamne?
- Cum să nu vă rabd? Sunteţi creaţia Mea, nu?
- Eu nu aş putea să am această putere. Dacă eu aş fi în locul Tău, n-aş rezista. Iartă-mă că recunosc acest lucru, dar nici nu pot să mint, pentru că sigur Ai şti că nu sunt sincer, aşa că n-ar avea rost.
- Ei, vezi? Voi oamenii, şi cei care credeţi în Mine, şi care nu, aveţi o îndoială în suflet. Nu sunteţi capabili de sacrificiu şi dăruire, de acea iubire necondiţionată, indiferent de ce ar fi sau vi s-ar întâmpla. Puterea sufletului vostru se întinde până la un punct, care se numeşte RĂBDARE. Când aceasta se destramă ca o bluză croşetată, atunci şi omul aruncă tot ce e bun din el şi culege din resturile bluzei, în loc să se apuce să-şi croşeteze o alta mai frumoasă.
- Mă tem că nu înţeleg ce vrei să spui, Doamne. Am trăit clipe în viaţa mea în care am iubit mult, de nu mai ştiam de mine. Am dăruit şi m-am sacrificat de multe ori, dar în schimb am avut parte de trădare, de minciuni, de indiferenţă, chiar şi de dispreţ, acolo unde, chiar nu aş fi meritat. Şi-atunci, la un moment dat, răbdarea s-a destrămat, ca o bluză croşetată, cum spui Tu.
- Ei, adultule, să nu judeci pe nimeni, pentru că nu vei cunoaşte niciodată motivele care le-au determinat pe acele persoane să se comporte aşa cu tine. Şi-apoi n-are rost să-ţi rozi inteligenţa cu fel şi fel de gânduri, de întrebări în privinţa lor, pentru că Timpul, în plimbarea lui continuuă, le va da şi le va face tuturor, după fapte şi după suflet. Dar să nu uiţi, că răbdare ai şi tu, ca şi ei, şi când te saturi, de multe ori procedezi la fel. Şi tu eşti om, până la urmă.
- Doamne, am uitat ceva. Am uitat să te servesc cu o cafea sau cu ceva, nu ştiu. Dar aşteaptă-mă, imediat o fac, cu mare drag.
- Nu, mulţumesc! Eu nu beau cafea, nici băutură, nici nu mănânc. Eu sunt Dumnezeu, şi am alte preocupări, mult mai mari decât ale oamenilor. Dar dacă vrei să bei o cafea cu cineva, bea cu Timpul, că poate vrea să vadă şi el cum e gustul acestei licori minunate, cum o consideraţi voi.
- O vrea Timpul să bea cu mine o cafea? Ştiu că el nu se opreşte niciodată, că e mut şi surd, că el, doar merge înainte, văzându-şi de treaba lui.
- Dacă îl inviţi, ca pe Mine, cine ştie? Oricum, fă două cafele şi vei vedea dacă îi face plăcere să bea o cafea sau nu. Şi câteodată se mai opreşte şi el, dar voi nu conştientizaţi acest lucru.
M-am ridicat din pat, şi fără să fiu prea atent la ultima frază, şi după ce-am fost la toaletă, am mers în bucătărie. Am făcut cafeaua. Am pus-o în două ceşti mai mari şi le-am aşezat pe masă. Nu prea ştiam ce să fac, să-i spun sau nu Timpului că una din cafele e pentru el şi cealaltă e pentru mine, dar Dumnezeu, ştiind ce gândesc, vorbi:
- Ia vezi Timpule, e bună cafeaua adultului?
Imaginaţia mea îşi deschise brusc uşa şi văzui o formă si-un chip, pe care nu aş şti să le descriu, că se aşează cu mine la masă, în dreptul celeilalte cafele. În timp ce vorbeam cu Domnul, nu mi s-a părut că aş vedea pe cineva, dar totuşi am continuat să vorbesc. Privind atentă, foarte curioasă, l-am invitat pe Timp:
- Hai, dragă Timpule, te invit la o cafea şi la un pahar de vorbă, ca să ne împrietenim. Te rog, şerveşte, că se răceşte.
Dar Timpul nu-mi răspunse. Îl priveam şi aveam senzaţia că stau singură la masă, deşi îl vedeam foarte bine sau nu vedeam nimic, nu-mi dau seama. Dar Tata îmi spuse:
- Chiar tu ai spus că e mut şi surd. Cum vrei să-ţi răspundă?
- Da, chiar eu am spus asta, dar... mi-ar fi plăcut să vorbească puţin cu mine.
- Deşi aparţine Universului întreg, Timpul nu e prieten cu nimeni şi cu nimic, doar ştii asta! Îşi are misiunea lui, ştiută şi neştiută.
- Cum vine asta, ştiută şi neştiută?
- Păi să-ţi explic. Tu ai spus că e surd şi mut, şi că merge înainte, văzându-şi de treaba lui. Dar altceva, în afară de asta, ce mai ştii despre el?
- O parte din trecutul lui, câte ceva din prezentul meu şi-al altora, şi-n rest... nimic. Viitorul ne dezvăluie o dată cu acele ceasornicului, câte puţin sau mult, depinde. E ca un râu pe care îl privim, dar fără să-i auzim susurul lin şi continuu sau ca o furtună care izbucneşte, de nu ştii unde. Deşi nu ştiu cât de bine privim şi auzim, continuai eu.
- Vezi că începi să înţelegi puţin mai mult? Şi cu trecerea timpului, vei mai înţelege, dacă vei dori, căci voi oamenii înţelegeţi tot ce vă doriţi, nici mai mult, nici mai puţin.
- Sau mai înţelegem ce vrem, pentru că aşa ne convine, uneori, spusei eu zâmbind.
- Mmm, ai dreptate în privinţa asta, pentru că nu semănaţi între voi şi fiecare aveţi ideile şi voinţele voastre. Sunteţi buni, răi, frumoşi, urâţi, sănătoşi, bolnavi, şi câte şi mai câte calităţi şi defecte aveţi.
- De ce, Doamne, aduci oameni bolnavi pe Pământ?
- Pentru că Viaţa trebuie să fie şi frumoasă, şi grea, dar nu în ultimul rând, puternică. Dau viaţă şi bolii, ca oamenii să devină mai înţelepţi, să simtă că trăiesc. Inima omului este organul vital al trupului omenesc, dar sufletul, de la Mine îl are. Şi Il dau pentru că vreau ca acest suflet să se călească, să devină un spirit puternic şi înţelept, atâta timp cât trăieşte pe Pământ. Când Îl iau înapoi, vreau să-l văd şi să-l simt că nu l-am dat degeaba, unui om sau vreunei vietăţi.
- Şi? Sufletul meu, cum este, Doamne?
- Găseşte-ţi singur acest răspuns, nu pot să-ţi răspund la această întrebare.
- Mmm, nu cred că e rău, dar nici cel mai bun suflet din lume, spusei eu mai mult în şoaptă.
- Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!
- Doamne, Tu ştii să râzi? întrebai eu surprins, cu inima cât un puric, chiar râzi?
- De ce să nu ştiu a râde sau a plânge? Ştiu, adultule, cum să nu ştiu? Şi deşi nu prea am Eu motive să râd, acum am râs cu adevărat. Demult n-am mai râs aşa, continuă El să-mi spună, dar mi-a fost simpatică sinceritatea ta. Dar răspunsul la întrebarea ta îl vei găsi întodeauna în gândurile şi faptele tale. Din ele vei şti cum e sufletul tău.
Tăcui după aceste vorbe, Domnul tăcu şi El. Gândul meu îşi întinse aripile spre fapte pe care le-nfăptuisem şi gânduri pe care le avusesem înainte de această conversaţie intimă. În unele privinţe, mă simt împăcat cu mine însămi, în altele, simt că o mamă de bătaie ar fi mai blândă decât remuşcările care mă dojenesc întruna. Cred că Domnul are dreptate că răspunsul mi-l voi găsi întodeauna, în mine însumi. De ce să-mi răspundă El la această întrebare? Sau de ce să le răspundă altora? Are destule pe cap, decât să ne mai răspunde cum ne e sufletul. Şi-apoi, de ce-ar face asta, când El ne-a dat viaţă? Nu noi ar trebui să avem fiecare grijă de viaţa şi de sufletul nostru, tot aşa cum El are grijă de Creaţia Sa? Toţi suntem indivizi, şi grija faţă de noi înşine să fie individuală. Gândurile şi faptele noastre să fie, atât pentru noi înşine, cât şi pentru semenii noştri, atât cât ne stă în putinţă.
Fără să-mi dau seama, îmi băui cafeaua şi-o luai pe cealaltă, care i-o oferisem Timpului. Nu se atinsese de ea şi-mi părea rău s-o arunc. Sorbind prima picătură din ea, îi spusei Domnului:
- Deci faptele şi gândurile noastre sunt ceea ce suntem noi, aşa-i?
- Mmm, depinde, nu întodeauna e aşa, pentru că oamenii se văd nevoiţi să comită fapte, care nu le plac. Dar prin ele ar trebui să fie responsabili în faţa societăţii, chiar dacă mulţi nu-şi asumă această responsabilitate.
- De ce suntem aşa de dificili? De ce avem atâtea defecte? Că uneori ni le-mpachetăm în suflet şi de ştim sau nu de ele, parcă le ţinem învelite în foi de ziar, precum ouălele, să nu se spargă.
- Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Iar M-ai făcut să râd, ha, ha, ha!
- De ce, Doamne? Ce-i amuzant în întrebarea mea? întrebai eu, nesimţindu-mi bătaia inimii de data asta.
- Râd, pentru că atunci când V-am creat pe voi oamenii, Am crezut că vă creez după chipul şi asemănarea Mea, şi când m-am gândit la asemănare, m-am gândit şi la perfecţiune. Dar din păcate, am pierdut perfecţiunea undeva prin spaţiu, şi-atunci, voi sunteţi şi buni, şi răi.
- Ha, ha, ha! Doamne, vorbeşti serios, acum?
- Ha, ha, ha! Da, foarte serios vorbesc acum, deşi... ha, ha, ha!, fac şi eu haz de necaz, cum faceţi voi, nu? Că de când tot Vă port de grijă, Am mai învăţat şi eu câte ceva de la voi. Face bine spiritului şi vieţii, nu?
Nu-mi venea să cred! Stăteam la poveşti cu Domnul, ca şi cum aş fi stat cu cel mai bun prieten! De fapt, cred că dacă aş fi avut vreun musafir pe care l-aş fi considerat aşa, cred c-am fi băut o bere împreună, am fi povestit despre fotbal, pariuri, de gagici, sau cine ştie ce alte subiecte de conversaţie aş fi avut cu el, ce ştiu eu?! Dar în niciun caz nu aş fi avut o discuţie de acest gen. Ba mai mult, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin minte să am o asemenea discuţie cu vreun prieten sau amic!
La un moment dat mă fulgeră un gând. Cum vorbisem numai despre viaţă, gândul meu se duse spre moarte, şi-L întrebai:
- Doamne, aş vrea să te mai întreb ceva. De ce ne iei oamenii iubiţi în Ceruri? De ce mor copii, tineri, şi părinţii, fraţii sau soţii, trebuie să-i îngroape? Doar ştii câtă durere laşi în urmă, şi totuşi, îi iei la Tine?
- Nu Eu vi-i iau, ci Timpul. El Mi-i dă.
- Cum aşa? sării eu ca ars, cum aşa?
- Da, când el se opreşte câteodată, face asta pentru a lua pe careva dintre voi. Atunci când consideră că s-a terminat, atunci mor oamenii.
- Ceee? Chiar e adevărat ce-mi spui, Doamne?
- Da, e adevărat. Acesta e un rol pe care şi-l asumă în faţa Mea. Uite, de exemplu, a gustat acum din cafeaua ta sau ai băut-o tu, adultule?
- Am băut-o eu, pentru că lui, nu cred că i-a plăcut şi îmi părea rău s-o arunc.
- Ei, vezi? Voi oamenii, cât trăiţi, faceţi ce vreţi cu Timpul, şi el nu vede, nu aude şi merge în drumul lui, aşa cum ai zis tu. Dar când se va opri, atunci să fii sigur că te va lua cu el. Zii mersi că nu s-a oprit să bea cafeaua ta, dacă iubeşti viaţa care ţi-Am dat-o.
De data asta am rămas pur şi simplu, împietrit! La orice răspuns m-aş fi aşteptat în legătură cu moartea, dar că Timpul să fie vinovat de ea, asta, nu! Nu mai ştiam ce să-i spun Domnului, de fapt, nici mie însămi nu-mi mai găseam vreun gând, vreo întrebare sau răspuns. Am rămas mult timp în această stare. Nici nu ştiam cum trecuse... Timpul, bată-l norocul!
Dintr-odată am auzit soneria şi-am tresărit. Mă gândii repede, că cine-o fi, oare? Am dat să merg spre uşă să răspund, dar gândul la conversaţia mea cu Domnul mă făcu să ezit, în timp ce soneria îmi spărgea liniştea care mă înconjurase din momentul în care Domnul îmi dăduse răspunsul despre Timp. Dar, tot El îmi spuse:
- Hai, du-te să răspunzi! Deschide-i uşa lui Sile, că altfel ţi-o sparge, mai adăugă chicotind încet.
- Dar Ai să mai vorbeşti cu mine, Doamne?
- Oricând vei dori tu, adultule, oricând!
Din doi paşi am fost la uşă şi într-adevăr, Sile, vecinul şi prietenul meu era în faţa uşii cu o sticlă de doi litri de bere. Intră zgomotos, aproape să dea peste mine şi se repezii în bucătărie, salutându-mă cu un ,,Salut!'' în grabă. Dar văzând cele două ceşti de cafea, băute, mă-ntrebă:
- Ai avut pe cineva pe la tine, mă?
- Nu, dar am avut chef să beau două cafele, şi-am băut, îi răspunsei eu cu gândul aiurea.
- Aş, da de unde! Mă, tu ai avut vreo gagică pe la tine şi nu vrei să-mi spui. Ce naiba, că doar nu ţi-o fi ruşine de mine, mă! Şi-n timpul acesta merse în dreptul dulapului, şi scoase două pahare, apoi desfăcu dopul sticlei pentru a servi. Mi se părea că aud de undeva de departe, veselia şi sporovăiala lui, în timp ce eu eram aerian, cu gândurile mele. Am servit împreună berea, în timp ce îi răspundeam evaziv sau deloc la întrebări, şi la tot ce vorbea el. Observându-mi starea, mă întrebă:
- Da ce naiba ai, de eşti aşa de tăcut şi de absent?
- Nu mă simt prea bine, mă doare capul, minţii eu.
Dar lui Sile nu-i păsă prea mult de răspunsul meu şi continuă cu gălăgia şi cu poveştile lui, pe care, chiar dacă le auzeam, nu prea înţelegeam sensul lor, timp de vreo oră şi ceva, până când plecă şi eu am rămas din nou cu... eul, cu Dumnezeu şi cu... Timpul.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 20, 2018 7:11 am  Mihaela Moşneanu

Toamna oamenilor se vede peste tot,
indiferent de anotimpul anului
plină de rău, nu există vreun antidot
pentru o schimbare a caracterului.

Ca şi frunzele toamnei, ce cad pe pământ,
transformându-se-ntr-un covoraş foşnitor,
pestriţe şi uscate-n rafală de vânt
şi care se vor risipi în viitor,

Multe măşti colorate şi pluriforme
împodobesc şi feţele, şi vorbele,
nu îmbracă faptele în uniforme,
sunt scoase şi dăruite din pubele.

Haosul pestriţ e-ntins de-a latul pe jos,
foşneşte pe-aleea vieţilor umane,
să nu fie faţă de frunze mai prejos,
vor să fie pe deasupra, şi duşmane.

Urlă şi tace prin minţi şi suflete
după voia răutăţilor făcute,
urlă de bucuria urii-n umblete
şi tace din durerea ce face cute.

Chiar de este cald sau e frig în anotimp,
toamna oamenilor este plină de măşti
ce nu se sfiesc de trecerile din timp
să-şi facă pe plac în oribile poveşti.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 20, 2018 7:09 am  Mihaela Moşneanu

Transpiră ochii şi curge lacrima
limpede pe panta obrazului
deşi motivele curgerii ei
sunt rare de fericirea aşteptată
în zadar de oameni şi alte specii
vii de pe Pământ.

Culorile ei sunt ascunse
după un paravan
coborât de pe crucile
agăţate pe lespedea
vieţii fiecăruia.

Astfel viaţa şi moartea
râsul şi plânsul
locuiesc în lacrimă
până-n momentul în care
Domnul va avea nevoie de ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Feb 11, 2018 9:06 am  Mihaela Moşneanu

Curge ura în şiroaie de mâl
prin valea plângerii şi saltă umilinţa
la rang de cinste pe un catafalc
primenind-o în chiuituri de veselie
apoi îi face-un priveghi îmbogăţit
în râsete şi vorbe batjocoritoare
aruncate dintr-un vălău spurcat
de-atâta invidie şi răutate.

O doare rău dar tace şi suspină
încercând să-i zâmbească-n faţă
scuipând-o în nas pe făloasa ură
cu lacrimile şi cu mucii
ce curg din suferinţă şi durere
prin caznele la care-i supusă.

Ţipetele şi urletele
din rărunchiul umilinţei
se-aud paralel cu vacarmul urii
care nu mai pridideşte
cu distracţia priveghiului
inventat de diabolica-i judecată
ce-i place să se scalde în mâlul
de pe toată valea.

O coboară şi pe umilinţă
în mâlul ei dar aceasta
se zbate c-o forţă de neînchipuit
până când găseşte un firicel
de apă cristalină şi înoată
cum poate până când
apa se lăţeşte şi reuşeşte
să-şi facă loc să-şi spele
suferinţa şi durerea.

Din urma umilinţei
se mai aude un ţipăt
neputincios şi deranjant
dar nu mai rămâne
decât un ecou ce se pierde
printre picioarele timpului
pe care nu-l interesează
nimic din ce s-a-ntâmplat.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Feb 07, 2018 11:24 am  Mihaela Moşneanu

Mai rupe Doamne lanţurile
din mijlocul angoaselor
înjumătăţeşte din gânduri
dă-le un minus ponoaselor
ce-şi apasă coroana de mărăcini
pe sufletul încărcat.

Spune-i lu' Necuratul să nu mai
azvârle cu bolovani în soarta
noastră plimbăreaţă-n spaţiu
că durerea din buricul degetelor
ne-ndoaie unghiile şi intră-n carne
se ridică din tălpi şi călătoreşte
ondulat prin trup şi ego.

Şi dacă ştii că e cu neputinţă
ce te rugăm din toată fiinţa
te rog ia-ne ceaţa de pe ochii
larg deschişi în zare
pentru a vedea mai bine
greutatea şi mărimea
bolovanilor de care
ne-mpiedicăm încontinuu.

Aşa poate vom fi mai mari
decât atunci când am venit aici
în clipa în care ne vom întoarce
acasă la Tine sau în alt loc
dacă vei dori să ne mai trimiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Feb 03, 2018 8:49 am  Mihaela Moşneanu

Ne-aşezăm uneori pe-un scaun
ce se află în faţa unei mese
în compania cafelei proaspăte
de unde aburii ies afară
pe post de evantai să-i facă vânt
stresului care sufocă suflete.

Nu-i e de-ajuns stresului
doar nişte aburi de cafea
imediat îi face invitaţie unei
ţigări ce nu se lasă aşteptată
prea mult şi fumul ei prinde
viaţă din scăpăriciul brichetei.

În tumultul gândurilor şi-al ideilor
care caută rezolvarea problemelor
aburii şi fumul se-mpletesc
în paşi de dans ştiute numai de ei
să se unifice cu aerul şi cu noi
în pacea de dinaintea conflictului
interior care stă să răbufnească
în afara fiinţei ce n-are habar
cum va sări pârleazul
în jurul omului să se descătuşeze
într-o oază de finalizare
a tot ce-l frământă.

Şi totuşi unificarea paşilor
de dans al aburilor şi-al fumului
nu ne-aduce decât un repaus
pe care-l alungăm şi-o luăm
de la-nceput pe drumul vieţii
stresându-ne pe-o punte suspendată
deasupra binelui şi-al răului
pe care nu facem altceva
decât să înaintăm
riscându-ne integritatea
în aprofundarea rezolvărilor
pe pielea noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Ian 28, 2018 6:18 am  Mihaela Moşneanu

Din greu de viaţă încep să se despartă gândurile
nici nu mai ştii cum să le gestionezi
pentru a se naşte cât mai multe idei din care
să răsară faptele bune ori crezul c-acestea
ar fi aşa sau chiar extraordinare în tumultul
faptelor altora ce răsună-n miezul timpului
de ieri azi mâine.

Ne-aşezăm pe-o jumătate de gând
ne e mai uşor să fim pe marginea lui
fiindcă ne ţinem mai uşor de parapetul dintre
conştient şi inconştient să nu se-amestece
cu alte gânduri întregite ce le-am avut
până acum şi poate au devenit fapte.

Căutăm să-l întregim şi pe-acesta
fiind atenţi sau nu la inconştientul
care doarme cu ochii întredeschişi
pândind şi aşteptându-şi o scăpare din
partea conştientului ce uneori se lasă distrat
de fantasmagorii ce-apar în mintea noastră
din dorinţe care ne convin nouă.

Multe jumătăţi de gând se-ntregesc pe drumul
conştientului determinat de idei care se transformă
în gândurile ce-aduc faptele în acţiunea omenirii
ce prelucrează lumea după placul ei în timp
ce altele se înăbuşă în umbra lăsată de primele.

Că sunt jumătăţi de gând ce cresc în gânduri
că rămân aşa sau mai rău dispar în mreaja fricii
omul îşi priveşte propriul univers prin
ochii inconştientului ce-şi pândeşte clipa
în care va ţârâi secunda deşteptătoare a vreunui
moment desprins din orice jumătate.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Ian 26, 2018 7:27 am  Mihaela Moşneanu

Se naşte speranţa din tenebre înmulţite
de necazuri, de dureri şi fapte împărţite
din partea necredincioşilor cu guşa plină
de răutăţi, minciuni şi invidii în surdină.

Şi creşte stropul de speranţă cât un mugurel
transformându-se-ntr-un lujer şi-ntins singurel
pe brazdele sufletului uşurat de lacrimi
ce fug pe panta obrazului de-atâtea patimi.

Când lujerul se-ngroaşă şi devine tulpină,
ramificându-se-n alţi lujeri ca-ntr-o grădină,
speranţa creşte şi dă-n viu prin eul omului
aducând lumină sfântă, şoptindu-i dorului.

Pe unele ramificaţii răsar florile
hrănite şi udate de toate gândurile
bune care înfăptuiesc lucruri minunate
ce-aduc împlinire şi mare însemnătate.

Alte ramificaţii se ofilesc, despicând
speranţa în două-trei, rupând orice bun gând
abia-n ultimul moment, când toate se risipesc
după cum se-agită vântul, trec şi se răspândesc.

Aşa sunt ele, speranţele, ca şi zorile,
apar înainte de zi, când dimineţile
se pregătesc să lumine un pic de viitor
şi dispar când seara ne conduce în dormitor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 24, 2018 5:22 am  Mihaela Moşneanu

Transparenţa oglinzii sare-n ochi
prin strigătura chipului
unde culoarea privirii nu-i nuanţată
în vreo culoare de cer mare iarbă ţărână
ci în nuanţe de conştinţă care se-mpart
între ele şi taie macaroana
din mijlocul chefului de-a admira
machiajul sau zâmbetul de probă
ce şi-i le-a însuşit adineaori
pentru o ieşire-n societate
cu prieteni sau cunoştinţe de oriunde
nu contează să ştie că oricum
societatea e-o piesă de teatru regizată
pe moment şi jucată instantaneu de actori
nedistribuiţi în roluri principale ori secundare
deoarece deţin ce rol îşi doresc şi sunt
proprii scenarişti şi regizori
pentru o amplă panoramă.

Atenţia privirii şi conştinţa
produc carambol pe traiectoria
dintre imaginea chipului şi gândurile
plecate de mult la plimbare
pe aleea minţii ce-ajung să escaladeze
mai mult sau mai puţin
inhibiţia agăţată de inconştientul
cu uşile ferecate în lacăte
inventate de teama şi teroarea provocată
de fel şi fel de evenimente
trecute sau prezente unde speranţele
sunt pruncii veşnic vii ce aşteaptă
să fie luate în braţele sufletului
pentru a fi crescute în vise şi-apoi
transformate în fapte care să măture
mizeria de sub covorul înconştientului.

După plecarea din faţa oglinzii
transparenţa rămâne singură
să-şi facă de cap cu observarea
mobilei şi-a altor obiecte rămase
în compania ei şi s-aştepte revenirea
persoanei ieşită proaspăt din orbită
în timp ce memoria i se răsfrânge
în subconştient şi conştientul
strânge toate măştile din ţinuta exterioară
ce-arată spectaculos după părerea personală şi nerbdător
se-avântă în mirajul străzii şi-a societăţii
s-ajute la punerea în scenă a vreunui nou act
din piesa de teatru în momentul apariţiei sale.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Ian 19, 2018 10:56 am  Mihaela Moşneanu

Venii anu' nou cu trena lungă de clipe şi-aşa
de colorată dar invizibilă pentru cei
care se gândesc prea mult la ce va mai fi
şi-anu' ăsta că cel care-a trecut le-a adus sau luat
câte ceva din viaţă sau din buzunare.

Acu' clipele lui gerar au intrat pe scena noastră
unele joacă o bătută pe loc şi trag cu coada
ochiului la cele care sunt în spatele lor
altele dansează un vals lin pentru mulţumiţi ori fericiţi
deşi sunt vreo câteva răsfirate pe ici pe colo
fiţi liniştiţi că nu prea e coada lungă de ele şi-n sfârşit
cele care ne îngrămădesc între ele sunt alea
ce-aduc necazurile şi bolile din cauza clipelor
restante de anu' trecut ce-au fost doar cu un pic
de fâşâit că nu prea li s-a auzit zgomotul.

Inconştientul şi indiferentul timp ne-a schimbat
anii între ei şi habar n-are că n-a făcut mare schimbare
în urmarea noilor evenimente scăpărate de clipele
noului an în ciuda faptului că ,,speranţa moare ultima''
în timp ce rarele rugăciuni şi puţinul mers la biserică fac
să continue ciclul firesc al vieţii printre bune şi rele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 13, 2018 12:19 pm  Mihaela Moşneanu

Demult se gândea Domnul la mine
plimbându-se printre stelele Universului
aşa cum se gândeşte El
la toţi oamenii din lumea asta.

Cu mine-a cumpănit puţin
în gândurile Sale înţelepte
ştia El foarte bine ce ştia
înainte să-mi dea viaţă.

Şi după ce-a cumpănit-o bine
a luat o rază de lumină
a strâns-o în căuşul palmei Sale
şi-a pus-o-n sufletul mamei mele.

Aşa că-ntr-o zi s-a născut mama mea
cu sufletul ei luminat
pentru a dărui multă dragoste
celor patru copii ai ei.

Pe toţi ne-a crescut
îngrijindu-ne şi iubindu-ne
stropindu-ne întruna c-o picătură
de dragoste din acea rază.

A trecut timpul prin viaţa ei
o doare câte-o mână sau vreun picior
dar din sufletul ei izvorăsc
şi-acum stropi de lumină.

Te iubesc, mama mea dragă!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 08, 2018 10:43 am  Mihaela Moşneanu

Nu mai plânge omule
că suferinţa e-o păduchioasă
afurisită ce-ţi intră pe sub scalp
şi-o leproasă nenorocită
când ajunge să se agaţe de cordul tău
şi ţi se-mprăştie prin suflet.

Nici nu mai ţine bagajele
burduşite de necazuri
în tine că se sparg lacătele
pe care le-ai ferecat tu însuţi
ca să nu ţi le vadă nimeni
şi se-mprăştie prin trupul tău
în chip de boală s-o dea afară
pe sănătatea de care nu te bucuri
regretând tardiv când
nu vei mai avea parte de ea.

Respiră aerul curat până
ţi se-nchid ochii de prospeţimea
lui şi simte-l până-n adâncul
sufletului de unde se poate vedea
o speranţă două trei sau mai multe
de unde Tatăl ceresc te vede şi te-aude.

Că lacrima ce-ţi curge
pe obraji sau pe dinăuntru
e mai limpede decât cristalul
e ruptă din oful Lui şi-al Fiului
şi nu se merită să curgă şiroaie
pe influenţele produse
de răutăţi şi invidii.

Mai bine păstreaz-o pentru
acele clipe rare când fericirea
îşi arată chipul în faţa ochilor
tăi c-atunci vei şti că eşti
împlinit şi-ţi va fi bine.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Ian 04, 2018 5:53 am  Mihaela Moşneanu

Răsuflă anul ăsta din rărunchii
pământului umed şi-nverzit de unde se-nalţă
copaci înalţi cu crengile noduroase şi chele
mângâiate în funcţie de opţiunile vremii
cu razele soarelui sau cu mohoreala ceţii
cu gălgâiala ploii sau cu rafalele vântului
care îl fluieră pe bătrânul viscol
dar se pare că acesta e surd şi încă n-aude
fiindcă e situat în locuri îndepărtate şi oricum
va sosi nechemat după buna-i plăcere ca-n fiecare an.

Suspină anul ăsta dintr-un colţ de timp
ce l-a înşfăcat de mânecă şi-l trage după el
fără să-l observe cum priveşte amărât cerul clădirile
munţii văile apele străzile potecile urmele de flori şi mai
vreo două-trei frunze scofâlcite pe jos
la viaţa cu harul Domnului ce-şi caută scuteală
de apriga iarnă ce-a ajuns prin unele locuri
pe unde a făcut accident cu munţii şi s-a-mpotmolit
pentru câteva săptămâni până se va desprinde
de altitudini şi va aluneca la noi mânată
de vremea şi de plecarea acestui an.

Zâmbeşte nostalgic anul ăsta când revede strălucirea
instalaţiilor electrice pomii moşii şi alte acesorii de Crăciun
pe care le-a găsit atunci când anul trecut se dădea la o parte
din calea sa şi nici nu-i trecea prin minte că şi lui
îi va părea rău după tot ce-l înconjoară acum
când va pleca în a fost odată ca niciodată...

Se bucură anul ăsta de bucuria oamenilor
de sărbătorile şi de bunăstările lor
dar se-ntristează când se gândeşte că va trebui
în curând să predea ştafeta altui an
ce-a ajuns în faţa uşii timpului nostru.

S-a bucurat anul ăsta că-n sfârşit a sosit
pe la noi şi-a plecat plângând anul celălalt
salutându-se scurt din priviri şi văzându-şi fiecare
de drumurile lor opuse dintre praguri.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 01, 2018 5:38 am  Mihaela Moşneanu

De ce te plângi de singurătate,
când ai venit singur pe aleea
vieţii pământene cu de toate,
negândindu-te cum este lumea?

Erai cât o gânganie mare
care ţipa cât o ţinea gura,
ce căuta glandele mamare
şi-ţi mergea-ntodeauna figura.

De mic ai vrut s-ai iubire, hrană,
nebănuind că şi tu, odată
vei dărui ce-ai primit pomană
aşa cum ţi s-a dat prima dată.

A venit vremea ta să dăruieşti
în viaţă, din cele ce ai primit,
dăruie fără să te tânguieşti,
chiar şi când ai atât de pătimit.

Nu te plânge de necazuri, dureri,
plimbă-le-n spate, c-ale tale sunt,
nu căuta sprijin şi-alte păreri
în deriva speranţelor din unt.

Ochii sus şi coloana dreaptă,
să nu te dărâme greutatea,
nu coborî de pe nicio treaptă,
să nu ţi se ştirbească dreptatea.

Iubeşte, dăruieşte, tot ce ai
bun în suflet şi din mintea vie,
să-ţi rămână-n urmă un frumos plai,
să lucească-n verde de câmpie.

Tu să-ţi preţuieşti singurătatea
din mijlocul oamenilor cei mulţi,
lasă în pace varietatea,
nu ştie ce-nseamnă să urci pe munţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 01, 2018 5:36 am  Mihaela Moşneanu

Aş vrea şi eu să vă urez multe, dar nu prea ştiu ce, pentru că Facebook-ul şi alte reţele virtuale bubuie de urări frumoase şi superbe, încât eu nu-mi prea mai îmi găsesc cuvintele.
Dar în primul rând vă urez şi eu un sincer LA MULŢI ANI!
Apoi, în 2018 să vă dea Domnul multă sănătate! Şi dacă sănătatea nu este aşa cum vă doriţi, măcar să credeţi că El va avea grijă mai departe de voi, şi să nu vă pierdeţi speranţa şi nădejdea!
Vă doresc să aveţi bani - nu neaparat să fie mulţi, să înotaţi printre ei - dar să aveţi posibilitatea de a vă procura strictul necesar, ca familiile voastre să aibă hrană şi o viaţă decentă!
Vă mai doresc cât mai multe bucurii şi realizări, care să vă aducă împlinire, şi în suflet, şi în viaţa profesională!
Celor care aţi pierdut persoane dragi în 2017, vă doresc să aveţi puterea de a merge mai departe! Că Domnul ştie cel mai bine de ce a hotărât aşa. Şi că viaţa, cu toate urcuşurile şi coborâşurile ei, este frumoasă.
Celor care aţi fost dezamăgiţi în dragoste sau de persoane apropiate, din partea cărora nu v-aţi aşteptat, din nou, nu vă pierdeţi nădejdea! În viaţă, oamenii vin la un moment în sufletul nostru şi apoi îşi iau tălpăşiţa fără să ne ceară voie, făcând loc altora, care poate vor fi mult mai buni şi mai benefici pentru noi. Aşa cum Pământul se învârte, şi noi trebuie să mergem după el.
Vă mai doresc multă încredere în voi înşivă şi să aveţi puterea de a lupta pentru bunăstarea şi împlinirile voastre, indiferent de obstacolele peste care trebuie să treceţi!
LA MULŢ ANI!, încă o dată şi-un an nou mai bun decât cel care stă să plece din viaţa noastră!


Cu drag şi cu stimă, Mihaela Moşneanu

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Dec 28, 2017 9:25 am  Mihaela Moşneanu

Întunericule nu vreau să te mai văd
eşti atât de slăninos şi de guşat
în greutatea urii ce se revarsă-n valuri
din sufletele neştiutoare de iubire
cel mai obez gol pe care l-am întâlnit
vreodată pe unde mergem şi simţim.

Oricât de tare îl doare pe trup
(durerea unui om bolnav e aşa de grea)
că numai bunul Dumnezeu ştie
tot nu are un aşa de mare tonaj ca tine
pentru că măcar durerea
se simte şi e mângâiată de credinţă.

De bietul suflet dacă e să pomenesc
câte le gândeşte şi le duce
pe unde se plimbă trupul prin spaţiu
că-i aşa de împovărat de frământări
pentru că de el este agăţată crucea fiecăruia
ce să ne mai tânguim? că ştim cu toţii.

Să ştii măi întunericule că va veni
acea zi în care vei mai slăbi şi ştii de ce
îţi spun eu acest lucru acum?
Tatăl ceresc nu doarme şi nici nu-i orb
va veni clipa în care îşi va prăvăli lumina
peste tine şi tu vei desumfla ca un balon.

Şi-atunci să vezi cum în sufletele
care nu ştiu să iubească şi habar n-au
ce însemnă un BINE pe lumea asta
pereţii urii vor scârţâi şi se vor scoroji
pentru că lumina aduce cu ea iubirea
care e mai mult decât mirul sfânt.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Dec 24, 2017 12:58 pm  Mihaela Moşneanu

În seara asta de Ajun al Crăciunului
stele s-au ascuns după nori şi-au fugit de vânt
doar una singură lumină calea magilor
care fug pe drumul necunoscut
să găsească locul unde acuşi se va (re)naşte
Fiul Domnului pentru oameni.

Instalaţii electrice strălucitoare
pe străzi uliţe şi-n case
orbesc vederea şi steaua de pe cer
e taina plină de Mesia ce stă să deschidă
poarta Domnului pentru lumea care aşteaptă
Naşterea cu pomul şi cu Moş Crăciun
în mijlocul bucatelor preparate şi-a băuturii
a urărilor şi-a cadourilor primite şi dăruite.

Se transformă în oameni buni şi miloşi
prin rugăciuni şi fapte frumoase urând
întruna ,,Crăciun fericit!'' ,,Sărbători fericite!''
colindătorii bat la porţi şi la uşi unii să-ndeplinească datina
alţii să facă rost de niscaiva ,,arginţi'' undercover
fiecare cum poate şi cum ajunge.

Cu toate acestea cadourile sunt date şi primite
Naşterea Fiului e sărbătorită din suflet
de majoritatea oamenilor cu de toate pentru toţi
cu mai mult sau mai puţin dar spiritul Crăciunului
umblă liber prin suflete şi gânduri făcând să se cutremure
pe alocuri din zidurile răutăţii şi-ale invidiei
de unde cad bucăţi mari sau mai mici
după credinţa fiecăruia.

Crăciun binecuvântat, tuturor!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Dec 20, 2017 6:25 am  Mihaela Moşneanu

Se mută Dumnezeu în Univers
dintr-un nor alb într-unul gri şi de-acolo
pleacă într-unul negru ca tăciunele
să caute locul de unde să le fie
aproape tuturor fiinţelor care şuşotesc
frânturi de rugăciuni din prăpastia
adâncă a durerilor şi nămolită
de ploile lacrimilor ce nu mai contenesc
în valea pripăşită de necazuri şi păcate
rupte din fiecare suflet neîngenucheat
până în acest moment.

El vrea s-ajute pe toţi la fel
fără balanţă şi măsura nechibzuinţelor
săvârşite pe care nu le socoteşte
fiindcă totul este al Lui în infinitul
împrăştiat peste tot pe unde se vede sau nu
dar mutarea Lui de colo-colo e continuuă
în demersul deciziei ferme de-a nu se abate
de la uitarea cuiva sau a ceva din ce-a creat
până acum când toate strigă la unison.

Şi-aleargă buimac peste tot în continuitatea
fără oprire prin înfinit sfătuindu-se cu timpul
cum şi când să-şi arate Faţa miloasă şi aprobatoare
surpând cât poate durerea şi necazurile
mântuind păcatele şi limpezind pe alocuri
pripăşita vale nenorocită ce-a apărut
în urma nesocotinţei oamenilor.

Alergând întruna nu mai apucă să-şi facă
viza de flotant de-aceea oamenii nu-L găsesc
când vor şi-şi doresc cel mai mult
ci doar când ajunge El la ei de mână cu timpul
nepăsător şi indiferent în spaţiu
făcându-i pe unii recunoscători şi mai credincioşi
pe alţii îi priveşte cum devin şi mai răi
mai conservatori ca niciodată.

Se mută Dumnezeu de pe-un nor pe altul
se-agaţă de câte-o rază de stea sau de Soarele nostru
se mai plimbă şi prin Întuneric până găseşte locul
unde să lase culorile de Lumină fiindu-i milă
de sufletul negru şi putred de-acolo şi ştiind
că numai El poate să-i mai schimbe din povestea
sumbră şi abandonată în neanturile nimicului.

Se mută Dumnezeu încontinuu prin suflete
pe străzi coclauri pe unde-i chemat sau nu
dar nu-şi întoarce privirea de niciunde
vede şi aude în timp cei care au nevoie
de El văd şi aud dar nu înţeleg mai mult
decât ce-i doare pe ei şi numai pe ei.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Dec 18, 2017 7:16 am  Mihaela Moşneanu

Ai fost cândva în viaţa mea,
draga mea copilărie,
o domnişoară dintr-o stea
fără nicio pălărie.

Nu aveai nici voal pe faţa
luminoasă ca soarele,
adultul citea prefaţa,
din prima-mi ghicea poznele.

Hohotele de râs plecau
din sufletu-mi neştiutor,
în sughiţuri se înecau,
negândind la vreun viitor.

Preocuparea cea mare
era joaca pe afară,
totul mi-era sărbătoare,
ce-mi lipsea, doar o fanfară.

Lacrimile mi-erau fente
pentru cei mari sau oricine,
ele curgeau transparente
cu alint la origine.

Eram lumina ochilor
pentru toţi apropiaţii,
părinţilor, bunicilor,
fără multe divagaţii.

Frăţiorii mă adorau,
chiar de eram un răzgâiat
pe care toţi îl implorau
şi nu-l lăsau din mângâiat.

În mijlocul copiilor
eram liderul de joacă
în facerea şotiilor
de pe întinsa toloacă.

Copilărie iubită,
fără voal şi pălărie
în viteza pe orbită,
revii într-o reverie,

Tu eşti acum o poveste
proprie şi-adevărată,
din amintiri ne dai veste
c-ai trecut pe-aci odată.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Dec 12, 2017 6:09 am  Mihaela Moşneanu

Decembrie curge lin pe drumul nostru
chiar dacă-l înţeapă frigul cu colţii viscolului
pentru că acestuia din urmă îi ies prima oară
măselele de minte caninii şi restul
că dacă viscolul n-are măsură şi potriveală
prin locurile pe unde iarna trece mănată
de neaua albă de sărbători şi de anii
ce se succed prin viaţă şi spaţiu
atunci el curăţă microbii şi bate covorul
pământului cum poate până-n martie când soarele
îşi mângâie razele şi le-ntoarce spre noi.

E regele sărbătorilor începând cu
prima zi a lunii unul din strămoşii timpului
ce primeneşte suflete prin (re)naşterea
Fiului şi venirea moşilor ce-aduc
cadouri sau nimicuri materiale dar
tot aduci sărbătoarea pentru
fiecare într-un fel sau altul fără condiţii.

Pomii de Crăciun şi instalaţiile mai reuşesc să
descompună muşcarea gerului în uitare atunci când
omul se plimbă pe străzi şi prin centrele localităţilor
făcându-l să se bucure de lumini şi de legendele
lui Moş Nicolae şi-a lui Moş Crăciun
de naşterea lui Iisus într-o iesle
despre ,,cei trei magi de la răsărit'' şi să nu uit
de vestiţii şi superbii colindători
care sunt sau nu primiţi de oameni
dar care nu se lasă de colindat
de dragul sărbătorii sau de-al primirii.

Nici dealurile şi munţii nu-i lasă mai prejos
pe oamenii care se-mpătimesc după neaua albă
schi boburi şi-alte sporturi sau plimbări
prielnice iernii albe şi geroase.

Aşa că dragă Decembrie
plin de ger şi căldură sufletească
ai venit pe drumul nostru lin şi tot aşa
vei pleca o dată cu anul acesta
aducându-ne un altul pentru a ne trăi
în continuare viaţa sau nu
numai Dumnezeu şi timpul ştiu răspunsul.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 09, 2017 7:10 am  Mihaela Moşneanu

Priveşte pânza albă agăţată de şevaletul
înalt până deasupra capului său
caută printre picturile din minte să vadă
căreia din ele să-i dea viaţă
dar albul pânzei îl sfidează în timp
ce ele se perindă prin faţa închipuirii
fără să ştie care din ele
să lumineze privirea altora.

Culorile paletei traversează drumul
prin retina sa atenţionându-l că
deşi sunt puţine nuanţele lor sunt
o multitudine desprinsă din viaţa omului
a naturii şi-a Universului unde pătrund
prin efracţie cum şi când îşi doresc
aşa că să aibă grijă cum le combină
pentru a le împrumuta pentru imaginea
asupra căreia se va hotărî.

Vreo două pensule curate şi restul
pestriţe de nici el nu mai ştie
de culoarea lor la vârfuri parcă-i
zâmbesc şi-şi aşteaptă timpul şi locul
pe unde vor spoi pânza din frânturile vieţii
fiind curioase pe care nuanţă
o va prinde cu măiestria pictorului.

Punând la un moment dat mâna
pe paletă şi-apoi pe una din pensule
o-nmoaie în albastru şi verde şi-ntinde
nuanţa pe pânză apoi ia altă pensulă
la fel face cu alte culori şi-ncontinuu
schimbă pensulele şi culorile
le-mprăştie pe unde-i vine până când
o imagine învie şi-şi aşteaptă
prima privire necunoscătoare
de fapta pictorului zelos care şi-a dorit
să se prindă de una din mânecile
celor care habar n-au ce-nseamnă
o pictură dar pe care o admiră
de fiecare dată când o văd.

Îşi priveşte opera la final
realizând că a luat din vreo trei picturi
pe care le-avusese în minte câte ceva
aşa a ieşit un amalgam de frumos şi drag
faţă de pasiunea sa şi faţă de cei care adoră
măiestria culorilor şi-a pensulelor sale
ce-şi aşteaptă mâine darea altei picturi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 02, 2017 7:44 am  Mihaela Moşneanu

N-au stare vorbele să stea cuminţi
gândul le-ascute şi le săgetează
de pe arcul limbii în stânga şi-n dreapta
cu sau fără ţintă pe traiectoria
dintre vorbitori şi interlocutori
care dau liber timpanelor
s-audă ce vor ei.

Nu pasă nimănui că vagabondajul
vorbelor face praf prin suflete
până devine zgură şi atrage
starea de bine în vraful ei
pentru a se hrăni
din frumuseţea spirituală.

Plimbarea lor continuuă
este kilometrică şi absorbită
de aer lumină întuneric
dar nu şi de oamenii
care le păstrează la loc sigur
în psihicul ce lucrează
cu inconştientul ce face
uneori abracadabra şi iasă
la iveală depresia
colorată-n supărare şi-amăgire.

O vorbă două trei şi-aşa mai departe
vin şi stau prin impactul degenerat
de sensuri şi mărime
apoi tăcerea îşi aşterne preşul
sub tălpile ce înaintează
în spaţiul şi timpul nostru.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Noi 30, 2017 8:22 am  Mihaela Moşneanu

Octombrie, luna buclucaşă a toamnei în care vremea bună se joacă de-a v-aţi ascunselea cu vremea rea, ajunsese pe la jumătatea ei. În timp ce la televizor se anunţau noutăţile despre desfăşurarea sărbătorii Sfânta Paraschiva, toamna intrase pe străzi şi pe câmpii, condusă de vântul care vâjâia din toate părţile şi-nţepa hăinele oamenilor, ce se grăbeau fiecare pe unde avea treabă. Copacilor li se legănau crengile încărcate de frunzele, care începuseră una câte una să alunece spre pământul de unde se vedeau urmele verii. Iarba uscată şi rărită privea cerul albastru, peticit cu norii, despre care nu-şi dădea seama dacă sunt la fel de albi sau începeau să îşi mai închidă culoarea, pentru că o mistuia dorul de ploaie.
Soarele mângâia pe alocuri şi pe jos începuse să se întindă un covoraş pestriţ de frunze, care în scurt timp va deveni un covor tot mai fâşâitor sub paşii trecătorilor. Câteva şuşoteau între ele, fără ca oamenii care treceau pe acolo, să realizeze că ele îşi tăinuiau vorbele prin fâşâitul produs de paşi şi de vântul care se alinta cum îi venea lui prin toate părţile.
- Aaa! Au! Dar ce veniţi toate spre mine? se supără o frunză pe surorile ei.
- Ei, venim spre tine! Na, uite! Vezi, că şi tu te îndepărtezi, şi-apoi venim şi noi după tine, din cauza vântului sau al paşilor de oameni? îi răspunse o alta, timp în care celelalte începuseră să râdă.
- Dar de ce râdeţi, voi, mă rog? întrebară ele în acelaşi timp.
- Râdem măi, râdem. Cum să nu râdem, când, în fiecare an cădeţi în aceleaşi locuri şi de fiecare dată vă ciondăniţi la fel?
- Cum, aşa? se mirară nişte frunze care erau mai departe, cum aşa, în fiecare an?
- Ei, voi aţi căzut acum din acel copăcel, dar cu timpul veţi mai cădea şi voi de acum în anii ce vor veni, dacă nu se va găsi vreun om rău să taie copăcelul vostru.
- Lasă-le-n pace pe alea, că-s prea mici, sări o frunză mai fiţoasă ce căzuse dintr-unul din copacii care aveau vreo treizeci de ani, de când se ştia pe lume, mai au încă de-nvăţat, şi degeaba le spui cum stă treaba, că nu înţeleg.
- Da, da, sunt micuţe, drăguţele de ele, dar vor învăţa ele, mai spuseră câteva frunze căzute din acelaşi copac, dar sper ca şi tăticul nostru să mai aibă viaţă.
- Vai de mine! De ce spuneţi asta? întrebară nişte frunze ale căror copaci erau mai tineri cu vreo cinzi-zece ani decât cel de care am pomenit adineaori.
- Păi am auzit astă-vară pe-un om vorbind ceva de genul ăsta, şi se uita spre tăticul nostru, copacul. Doamne, c-aveam impresia că mă privea pe mine, când vorbea.
- Ei, lasă, nu te mai gândii că se va-ntâmpla asta, poate a fost doar o vorbă spusă aşa, spuse frunza care se supărase prima dată, că şi mie mi s-a mai întâmplat să aud vara astfel de vorbe, şi uite că tăticul nostru e tot mai falnic şi mai frumos, în fiecare an.
Frunzele copacului cel tânăr nu mai îndrăzniră să intervină în discuţia surorilor sale, pe care le respectau, deşi de multe ori se enervau pe ele. Toată vara fuseseră nişte înfumurate când se luau de ele, numindu-l pe tăticul lor Piticul şi pe ele, Frunzuliţele.
Timpul trecea prin spaţiu nepăsător, trăgând de haina toamnei tot mai strâns. Vântul se răsfăţa în voia lui, plimbând frunzele de colo-colo, trăgându-le palme zdravăne clădirilor şi alungând tot mai mult oamenii în casele lor. La un moment dat nişte nori se înnegriră de supărare şi o rază de soare îi spuse duios vântului:
- Vântule drag, mai potoleşte-te şi tu, puţin, că ploaia vrea să intre şi ea în casa toamnei. Trebuie să-i faci loc, aşa a zis Domnul.
- Da? Bine, bine, hai că mă fac cuminte, dar nu ştiu cât timp pot să stau aşa, răspunse vântul, fără să-i convină că trebuia să se cuminţească.
- Lasă, că ai timp să te tot înteţeşti, pân' la primăvară, că mai e şi iarna care-l aduce pe bătrânul tău frate, viscolul. Şi-atunci vei trăi cum îţi place mai mult, îi mai spuse raza, pregătindu-se şi ea să se retragă pentru a face loc norilor să plângă.
- Bine, bine, mai mormăi el.
Şi vântul nostru se cuminţii pe loc, făcându-le loc norilor negrii să izbucnească în stropi de ploaie, care se transformară în şiroaie de apă şi udară pământul vreo două zile, când mai tare, când mai încet, după cum era voia Domnului. Frunzele se lipiseră de pământ şi unele din ele şuşoteau:
- Mamă, ce rece e ploaia! se văitau vreo două frunze tinere.
- Stai aşa, că încă n-ai văzut nimic! îi strigă o frunză mai bătrână, stai să vezi când o începe iarăşi vântul să bată, să vezi cum te ustură, când te va usca, şi-apoi, când va ploua din nou, să vezi cum te va durea de tare!
- Of, ce soartă avem şi noi frunzele! se plânse o altă frunză bătrână, că taţii noştri, copacii, rămân pe pământ cu crengile lor în vânt şi ploaie, şi noi trebuie să ne ofilim, să cădem şi să dispărem când vom fi adunate şi aruncate, sau arse! Până la primăvară, când vom învia, vai de capul nostru! Of, of!
- Ia mai tăceţi din gură, copii proşti, ce sunteţi! se burzului la ele copacul cel mai bătrân, că mă doare şi pe mine sufletul! Sau, ce credeţi voi? Că mie şi celorlalţi copaci nu ne pasă că rămânem singuri şi cu crengile goale-n aer?
- Pe mine mă dor crengile de vaietele lor, zău aşa! mai spuse un alt copac.
Şi toţi copacii începură să-şi descarce năduful pe frunzele plângăreţe, care tăcură şi ascultară în continuare cum copacii începuseră să-şi spună şi ei oful:
- Şi pe mine mă doare de bătrân şi veşnic, ce sunt! se plânse un copac şi mai bătrân, dar totuşi, mi-e teamă că poate n-o să apuc suta de ani. Cine ştie ce le mai trece prin minte oamenilor! Dacă se hotărăşte vreunul la anul viitor că sunt prea stufos şi fac prea mare umbră, şi-l deranjează, ce mă fac?
- Ei, lasă, nu mai gândii aşa, dragul meu, îi spuse un copac mai tânăr, că oricum eşti şi cel mai frumos dintre noi, cu crengile tale semeţe şi bogate în frunze. Sunt convins, şi eu, şi ceilalţi fraţi ai noştri că încă vei dăinui mult timp, alături de noi.
- Eiii, dar m-am plictisit mă, de văicărelile voastre şi-ale frunzelor, se răţoi vântul la un moment dat. Toată ziulica, de dimineaţă până-n dimineaţa următoare, nu faceţi nimic altceva, decât să vă plângeţi, şi voi, şi frunzele voastre. Gata! Eu am plecat de-aci, merg prin păduri să văd, poate acolo, copacii mai bătrâni sunt mai înţelepţi decât voi. Ploaie! Măi ploaie, hai să plecăm de-aci, că mă doare capul, zău aşa!
- Nu, eu mai zăbovesc cu frunzele şi copacii lor. Du-te, dacă vrei, înainte! Te-oi ajunge din urmă, că eu am mai fost şi pe acolo, acum e rândul tău.
- Treaba ta, că mie îmi place să merg singur pe drum, şi tu până la urmă, vei simţi chemarea mea, şi vei veni după mine, îi răspunse vântul nepăsător ploii.
Ploaia rămase să ude frunzele, copacii şi tot pământul de prin împrejurimi, în timp ce vântul o luă la sănătoasa spre munţi şi păduri, unde, razelor de soare le crescuseră nişte colţi aşa de ascuţiţi, şi nu mai reuşeau să încălzească la fel ca astă-vară. Începu să se răsfeţe cu putere şi aici, la fel cum o făcuse şi jos, unde omenirea începuse să-şi grăbească paşii spre casele lor. Dar ce-i fu dat să vadă şi să audă şi-aici, nu-i venea să creadă. Deşi în fiecare an se întâmpla la fel, totuşi, spera ca pe munţi şi prin păduri să găsească mai multă linişte decât jos, dar se înşelase. Păsările plecau, întrecându-se care mai de care în zborul şi gălăgia lor. Le ascultă şi pe ele, apoi îşi îndreptă atenţia spre vorbele frunzelor căzute pe jos, care se văicăreau mai rău decât celelalte:
- Vai, vai, vaiii! Ce ne facem noi, acum? Că dacă îi taie pe taţii noştrii, copacii, pentru lemnele trebuincioase oamenilor, nici noi nu vom mai fi la anu'!
- Aşa este, ce ne vom face? răspunse o altă frunză, că odată cu tatăl nostru, copacul, vom muri şi noi, şi nu vom mai învia la primăvară.
- Ei, cine ştie? Poate nu-i vor tăia pe taţii noştri de la rădăcină, şi-atunci va trebui să aşteptăm vreme lungă să revenim pe pământ, mai spuse o frunză care căzuse dintr-un copac de o sută şi ceva de ani. Ce să facem, dacă soarta noastră e mai aspră decât a fraţilor noştri de jos, de unde trăiesc oamenii? Dacă am fi locuit acolo, ne-ar fi fost mai bine, dar aşa?
Auzindu-le pe frunze şi pe copacii pădurii cum se văicăreau, vântul se supără şi se înteţii cât putu el de tare. Vâjâia din toate părţile, până când ajunseră şi la brazii falnici şi verzi. Apropiindu-se şi de ei, îi ascultă şi pe aceştia:
- Ei, Doamne! Bieţii copaci şi biete frunze! Ce soartă au, toamna şi iarna! Bine că rămânem verzi şi majoritatea dintre noi suntem vii, încontinuu! spuse unul din bătrânii brazi.
- Ei, cine ştie cum va fi şi soarta noastră? Suntem verzi şi fanici, dar şi noi suntem buni de foc, şi frăţiorii noştri pitici sunt buni pentru pomul de iarnă, nu? Aşa că nu te bucura prea repede, răspunse un altul, hai s-aşteptăm, să vedem ce va mai fi.
Ascultându-i şi pe brazi, vântul se răsuci o dată şi lovi pădurea şi muntele cu toată forţa lui. Îşi căută toate forţele şi izbi cu putere peste tot, făcându-şi propriul vâjâit să sune ca un intrument muzical în ecou, mult timp. Vaietele frunzelor, a copacilor şi-a brazilor îl acompaniau din toate părţile, şi astfel toamna se dezlănţui în toată puterea sa, până când într-o zi, ploaia îl ajunse din urmă şi-şi mai adusese şi pe prietenii ei, primii fulgi de zăpadă. Trecuse o lună de când venirea toamnei îi făcuse pe copaci şi pe frunze să se plângă, în timp ce brazii erau mai liniştiţi. Ajunseseră oamenii şi pe aici, cu echipaje şi unelte pentru tăierea lemnului, şi fiecare îşi aştepta ca soarta - care o fi ea - să se împlinească, după voia Domnului. Vântul şi ploaia îşi făceau de cap, pe rând acum, în timp oamenii şi uneltele lor ciopârţeau natura după placul şi nevoile lor.
Într-o zi, pregătindu-se să fie cuminte, pentru ai face loc ploii, vântul mai spuse:
- Uitându-mă în toate părţile, văd că numai noi doi rămânem până la urmă să ne facem de cap. Numai pe noi nu ne pot atinge oamenii.
- Ei, ăsta e rostul nostru, frăţioare. N-avem încotro, trebuie să facem ceea ce trebuie.
- Păi mie îmi convine, dar parcă îmi pare rău şi mie de natură.
- Şi mie, la fel, dar ce putere avem noi? Niciuna! îi răspunse ploaia, trist. Dar mă bucur că nu ne mai certăm, că ne înţelegem şi noi, puţin.
- Ei, aş! Nu te bucura prea mult, auzi? Hai, dă-i cu stropii tăi, acolo, că eu acuşi mă plictisesc şi te alung, auzi?
- Ptiu, Doamne! Că te-am deocheat, zău aşa! Nu poţi şi tu, măcar o dată să laşi garda jos, să fii mai îngăduitor? Eşti cel mai duşmănos frate, măi!
- Nu-s duşmănos, măi ploaie, nu sunt! Aşa sunt eu, aşa mi-e rolul meu în timp şi spaţiu, tot aşa cum îţi este şi ţie rolul, să uzi pământul.
- Of! Că nu dau bine cu tine, nicicum, of! Gata, nu mai vorbesc cu tine, nu te mai suport!
- Acum cine-i duşmănos? Vezi?
- Lasă-mă-n pace, da? Nu mai vreau să te-aud!
Vântul râse de ea şi-ncepu să se dezlănţuie din nou, după placul lui, alungând-o. Şi-o ţinu într-o veselie câteva zile şi nopţi, până când vreo două raze de soare îl opri şi ploaia îi luă locul. O ţinură aşa toată iarna, când bătea vântul, când ploua şi ningea. Timpul se gândea că trebuie s-o aducă pe frumoasa primăvară, în timp ce ei nu mai conteneau.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 27, 2017 5:04 am  Mihaela Moşneanu

În somn se ridică visele în picioare
de pe un rest de realitate apus
într-un azimut de minte ascuns
care arată alte drumuri
dorite sau nebănuite.

După aceea fac plecăciune în faţa
măritului somn ce relaxează fizicul
în timp ce sufletul azvârle-n toate direcţiile
oboseala stresul şi tot ce-l nemulţumeşte
pentru a nu mai simţi nimic.

Se-avântă în magia somnului
care îşi întinde braţele până-n adâncul
trupului şi-l cuprinde cu tot dragul
îl leagănă şi-l alintă cu liniştea şi orbirea
ce-i potoleşte toate zgaibele realităţii.

Unele vise stau cuminţi
lângă somnul necunoscut lăsându-l
pe om să se refacă în faţa pocinoagelor
ce-l aşteaptă iar alte vise încep să se plimbe
să danseze prin faţa ochilor ori să facă
giumbuşlucuri de tot felul sau altele-şi
bat pietrele şi baroasele în capul sufletului
ce se bezmeticeşte şi se-agaţă de azimutul
de unde realitatea îşi încuiase uşa
căutând cu disperare clanţa
să se trezească şi să plece iarăşi
cu tot cu fizicul şi cu toată fiinţa
luându-şi cu el sau înecându-şi în tenebrele minţii
tot ce visele i-au arătat sau şoptit.

După trezire măritul somn priveşte
în urma omului ce i s-a desprins din braţe
şi-a luat-o la sănătoasa lăsându-l
la poarta azimutului să-l aştepte
până deseară sau până când o binevoi el
să se lase cuprins şi alintat din nou
de linişte şi de orbire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Noi 24, 2017 8:03 am  Mihaela Moşneanu

Unui orificiu de stea i-a mai crăpat
o dată dopul şi-o lumină a coborât
s-o-ntâmpine pe actriţa noastră
draga Stela Popescu
a-nvăluit-o în căldura ei şi-a chemat-o
la regăsirea cu alţi actori dragi.

De fiecare dată când este reînnoit
dopul orificiului parcă ar fi cârpit
cu firul de melană al unei bluze vechi
de-aceea se destramă când lumina
pătrunde peste noi şi ne fură
un mare artist.

Scena teatrului de revistă e singură acum
zâmbind amar la amintirile unde Maestra
vorbea râdea şi dansa rupând podeaua
din tot sufletul şi fiinţa sa în timp ce
lui Alexandru Aeşinel şi altor colegi de breaslă
li s-a furat colega şi prietena de-o viaţă.

Râde şi plânge scena teatrului şi-a filmului
românesc în timp ce golul lăsat de Stela
dăruie plinul în sufletul colegilor şi-al nostru
unde continuitatea vieţii sălăşluieşte
doar în sufletul tuturor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 18, 2017 6:42 am  Mihaela Moşneanu

Întâlnim pe drumul vieţii o baba-cloanţă
frumoasă ca mama dracului şi grasă ca o batoză
care se-mpiedică de noi azvârlindu-şi kilogramele
prin toată fiinţa noastră şi mai nasol e că nu
se mai poate ridica din eul omului ce
trebuie să lupte cot la cot cu ea
că altfel îi produce comoţie cerebrală
vieţii şi iubirii din care ne hrănim.

Nu mai avem curaj să ne-ncredem
în oameni şi mai rău nici în noi înşine
pentru că la fiecare pas privim atenţi
să nu ne strivească greutatea plină
de panica kilogramelor
ce apasă până-n adâncul sufletului
având grijă să-i spânzure omului cât
mai multe speranţe născute din cele mai
nevinovate gânduri cărora le este frică de fapte
ce rămân umbre nevăzute şi surde-n ecoul
eului văzut şi auzit numai de Dumnezeu.

Atunci baba cloanţa Suspiciune ce s-a înscris
voluntar la apel pe cordul omului sparge ciot cu ciot
din încrederea ce s-a uscat sub arşiţa trădărilor
venite în şir indian sau buluc prin viaţa multora
apucându-se să inventeze cât mai multe reţete
de trădări proprii numite răzbunare
făcându-i încrederii înmormântare.

Doar timpul mai păşeşte indiferent
pe pământul negru acoperit de iarbă sau de nea
cărând în spinare viitorul imprevizibil
ce-aduce cu el dreptatea şi adevărul
să scormonească-n adâncul sufletelor
pentru a mai găsi încrederea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 14, 2017 7:41 am  Mihaela Moşneanu

Ajunge viaţa prin piaţa mare
din spatele evenimentelor
întinse buluc pe tarabele pline
de hoţii financiare
ce rup buzunarele şi ciopârţesc
câte-o avere
de boli care taie-n carne vie
de-un măcelar invizibil
pe gratis
de violuri şi violenţă
aruncate la-ntâmplare
pe pielea oamenilor
de crime care-o ciuruieşte
pe alocuri
şi multe alte necazuri ambulante
pe aripile timpului.

Văzând pe unde-au ajuns
bieţii oameni caută
altă piaţă cu tarabele
unde se găseşte bunăstarea
fericirea şi binele
pe care şi-i le doresc
dar nu primesc răspunsul
pe unde-i drumul.

Rămân atunci încercând
să se îndepărteze
în timp ce toate cele rele
îşi întind mai abitir
tentaculele spre ei şi-i încolăcesc
strangulându-le sufletul şi mintea
care luptă încontinuu
la graniţa dintre raţiune şi slăbiciune.

Doar speranţa se joacă vioaie
prin eul fiecăruia
pentru că viaţa o cântă-ntruna
la un moment dat
folosind-o ca refren
de fiecare dată-n surdină.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Noi 12, 2017 6:01 am  Mihaela Moşneanu

Îşi caută mulţi reperele de unde să se orienteze
în timp ce verifică să fie cât mai îndepărtate unul de celălalt
să fie luminate pe dinafară să nu se vadă întunericul
din spatele ipocriziei kilometrice şi infecţioase ca insolaţia
apoi caută să-şi agaţe sforile strânse ghem din coşul unui suflet sărac
pentru pus la uscat prin labirintul anturajelor pe care le frecventează de obicei
jucându-se cu naivitatea celor care habar n-au ce-nseamnă
căutare de repere sau astfel de sfori invizibile.

Nu le este greu să găsească ce-şi doresc
în mijlocul naivilor ce-ncasează în freză strânsul sforilor
cu toate uscăturile mincinoase şi hidoase
cărora naivii nu le deosebesc culoarea şi substanţa
decât în momentul în care simt ipocrizia şi trădarea
care le mănâncă din naivitate şi transformarea lor
are două opţiuni de renovare a caracterului.

Una ar fi ca firea unui naiv să devină o nouă sămânţă
ce-are nevoie să fie stropită de câteva planuri diabolice
unde răzbunarea se agaţă de sârma ghimpată a urii
pentru a fi dusă la bun sfârşit în noianul de gânduri
ce muşcă adânc din sufletul care şi-a aruncat din bunătatea
ce-a dăruit-o cândva semenilor săi fără nicio reticenţă.

Altă opţiune ar fi ca naivul să-şi pilească bine
tăişul bunătăţii şi să lupte în stânga şi-n dreapta
cu toţi cei care au arat prin sufletul lui în timp
ce lacrimile şi suspinele îi izvorau la vedere sau nu
când răutatea şi indiferenţa îi amputau o parte din suflet
poate aşa le va trece tuturor prin minte să-şi caute
locul de unde şi timpul în care şi-au amputat din conştinţă
că poate vor mai găsi măcar un pic dintr-o treime din ea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Noi 09, 2017 11:36 am  Mihaela Moşneanu

Plecăm într-o zi într-un loc la cineva
nu ştiu unde-i locul acesta dar vom ajunge acolo
şi de vrem sau nu plecarea asta
Dumnezeu ne va îndruma sub aripa misterului
de nedescifrat pentru noi pământenii.

Habar n-am dacă vom pleca singuri sau vor mai veni şi alţii
înaintea noastră în aceeaşi clipă ori după noi
dar vom întâmpina cu toţii această călătorie căreia îi spunem
după ştiinţa noastră moarte a murit a decedat şi-apoi
aruncăm peste ea cu odihne în pace sau veşnice
când rămaşii de aici îşi iau rămas-bun de la trupul
aşezat şi împodobit princiar cu cele mai frumoase cârpe
din cutia de lemn vopsit în culoarea ţărânii şi lăcuit.

Oricum nu mai contează după înmormântare şi pomana
dată în prima pomenire celui plecat de printre rămaşi
că uitarea îşi scoate perdelele fastuoase în culori
s-acopere geamul prin care memoria şi sufletul privesc
printre clipele care fug una după alta şi ronţăie amnezic
pentru viitorul adus din îmbrăţişarea timpului.

Nerecunoştinţa începe să sape nevăzut
din clipa-n care primii bulgări de ţărână se rostogolesc
peste cutia bătută-n cuiele care sigilează contractul
definitiv cu pământul pentru eternitatea terestră şi omul
iasă culcat şi oficial din lumea asta fără să-şi poată lua
nimic triumfal din ce a făcut şi-a spus de-atâtea ori.

Jalea urlă şi se pierde în ecouri până când
liniştea este întinsă pe verdele şi culorile vieţii
după ce ţărâna îşi reia forma iniţială şi roade
puţin câte puţin din tributul uman pe care l-a primit
în timp ce rămaşii trăiesc de mama focului
fără să le treacă prin minte că viaţa lor
e-ncălecată pe şaua trupurilor care se fac
una cu pământul şi cu infinitul.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Noi 03, 2017 10:27 am  Mihaela Moşneanu

Mai făureşte mâna Domnului din secul nimicului
scos din ograda plină de-ntuneric
pe care-o ţine în magazia din spatele Universului
pentru necesităţi speciale şi urgente
seminţe noi de viaţă şi-apoi caută locul
unde să le planteze pe Pământ sau oriunde
crede El de cuviinţă c-ar trebui ca
ceva sau cineva nou să deschidă ochii.

Cândva ne-a făurit şi pe noi din acel sec
de unde nimicul lâncezea şi se târa uneori
câţiva centimetri prin întunericul nepăsător
mai mult nu putea să se mişte de leneş ce era.

Dar când bunul Tată mai intră peste el
şi îi dă câte-o mângâiere cu vârful piciorului
nimicul nostru se-nvigorează şi-aşteaptă
cel mai mic semn să prindă forma unui punct
ca întunericul să-l piardă din zero şi minus
pentru a fi mângâiat de prima rază de soare.

Înainte să ne făurească pe noi a avut mare divergenţă
cu timpul care-o însoţea pe viaţă şi fiindcă acesta
nu mergea cu aceeaşi paşi repezi sau înceţi prin Univers
trebuia să ţină pasul cu el pe Pământul nostru şi pe celelalte
planete aşezate prin bogata constelaţie a Soarelui.

Acum divergenţa este încontinuu tacită între timp şi oamenii
care nu conştientizează prea mult sensul acestui cuvânt
decât ca pe o simplă noţiune alcătuită din clipe secunde
minute ore zile ani decenii veacuri milenii ere
nereuşind să-nţeleagă cu adevărat că toate au fost sunt şi vor fi
frânturi din viaţa şi existenţa lor pentru prosperitate şi posteritate.

Doar indiferenţa timpului stăpâneşte în totalitate răbdarea
până găseşte momentul să azvârle bumerangul dintr-o
parte în alta să-l poată vedea sau simţi omul din ce în ce
mai încăpăţânat şi nerăbdător în planurile pe care
şi-i le întreprinde în reuşitele şi nereuşitele lui.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 31, 2017 5:45 am  Mihaela Moşneanu

Visul oricărei domnişoare aleargă
cocoţat pe spinarea unui inorog din povestea
cu feţi frumoşi şi cu prinţesele din basmele
închipuirii minunate de copil
ce nu-şi doreşte decât un stilou plin de cerneală
şi-o coală de hârtie pe care să se înregistreze
dovada fericirii şi-a împlinirii
alături de prinţul cel frumos şi falnic.

Şi fuge domnişoara cu mâinile întinse spre cer
până când sufletul ei nu-şi mai găseşte locul
în trupul cu început de sâni şi de coapse
sperând că inorogul în zborul său
se va scutura de vis şi il va arunca în braţe
pentru a deveni realitate.

Dar realitatea este inamica visului
nu-şi doreşte compromisuri şi tropotul copitelor
loveşte nărăvaş în golul aerului cu aripile
în timp ce domnişoarele sunt trase
de sforile judecăţii şi-ale principiilor
pentru a fi salvate de la contopirea cu iluziile
ce se desprind de pe retine şi rămân doar umbrele
unor trecuturi unde sânii şi coapsele apar
în floare pentru nevoia de viaţă terestră.

Doar doamnele mai încearcă uneori
compromisuri în ungherul cel mai ascuns
al sufletului ce tânjeşte după iluzia
care se destramă în secunda următoare
când priveşte în jurul ei şi vede
că pământul este sub tălpile lor
în timp ce tropăitul şi raţiunea
duc lupta pe marginea conştinţei.

Timpul mereu timpul indiferent şi invizibil
păşeşte cu privirea ţintită-n zare
trecând pe lângă sau prin trupul inorogului
fără să-i fi dat vreo atenţie nici realităţii
dar lăsându-i acesteia din urmă nişte lianturi
pentru fostele domnişoare ce-au visat
că erau odată prinţese ce-şi aşteptau feţi-frumoşii.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 26, 2017 9:02 am  Mihaela Moşneanu

Se strâng oamenii sub cupola iubirii
se-nghesuiesc care mai de care să-ncape sub ea
rostind de zeci de ori cuvinte cu sens
chiar dacă ele nu sunt multe decât în bisurile
rostirii unde veridicitatea lor e aruncată
în îmbrăţişarea timpului indiferent şi invizibil.

Fiecare îşi doreşte să prindă din zbor
cel mai mare buchet şi-un certificat de căsătorie
cu Iubirea care-i priveşte cu ochii-nlăcrimaţi
pentru că nu este sigură de niciunul
dintre cei care s-au adunat în braţele ei
cât şi dacă vor şti să preţuiască din ceea ce ea
le va dărui după ce vor pleca în drumul lor.

Şi chiar dacă îndoielile îi împăienjenesc
ochii de lacrimi şi-i umple gâtlejul de suspine
ea le dăruieşte tuturor câte-o şansă din pricina căreia
toată lumea pleacă fericită şi liniştită pe drumul vieţii
întâmpinând cu ardoare lumina soarelui şi întunericul nopţii.

Dar căile vieţii sădite de Dumnezeu în calea fiecăruia
nu sunt toate netede şi soarele se-ascunde des după nori
mai sunt pante şi văi cu obstacole ce prind cu uşurinţă
în capcane cu semnul întrebării dacă sunt adevărate
cuvintele şi bisurile lor rostite sub cupola Iubirii.

Momentul în care timpul îşi arată îmbrăţişarea
plină de cuvinte şi bisuri rătăcite
sub o cupolă unde Iubirea lăcrima şi suspina încontinuu
din cauza golului pe care-l simte acum când oamenii
au uitat ori s-au pierdut printre capcane şi obstacole
de existenţa ei şi de locul unde au primit cândva
lacrima şi suspinul Iubirii.

Abia acum durerea şi suferinţa îşi fac loc
luându-şi înfăţişarea reală pentru fiecare om abandonat
de ortacul care i-a promis cândva de mai multe ori
prin două-trei cuvinte rostite în vâltoarea bisului
în timp ce la cupolă Iubirea lăcrimează şi suspină
de oful durerii al suferinţei.

Doar faptele îi întreabă pe oameni
cum de-au uitat de existenţa lor?

Că fără ele Iubirea nu are nicio putere
nici puterea nu există fără Iubire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 24, 2017 4:26 am  Mihaela Moşneanu

Călătorim pe drumurile vieţii gândind sau nu
la iubirile care ne fac fericiţi sau nefericiţi
mai sare coarda şi nenorocita de invidie prin noi
agăţându-se de ghimpii deşi ai urii
pocind nenumărate fizionomii şi suflete
depinde de cum cad acestea printre sentimentele
care se nasc dintr-un strop de gând
venit din necunoscutele sufletului
pe care crezi că ţi-l cunoşti.

Mai se ivesc şi răscruci de drumuri
pe unde se abate omul ca să caute bunăstarea
care s-a adunat în stropi de gând şi cum
tot au curs stropii prin conştinţă până s-a umplut
vasul dorinţei de-a izbândi oricum şi indiferent
de sărituri de coardă şi de căzături
dorindu-şi doar suişuri cât mai înalte
uitând la un moment dat că alpinismul
se practică numai pe munţi
se duce înot printre ei până când îl prind
cârceii şi cu greu mai este salvat de la înecul
din oceanul de gânduri şi fapte proprii.

Se îngrămădesc stropii de gând într-un amalgam
de simţăminte şi trăiri alese sau predestinate
crescând dorinţa şi înfăptuirea faptelor
pentru sau contra umanităţii resetate de modernisme
care scotocesc prin lume după idei fără preconcepţie
ce nu are alt rost decât acela de-a înfunda
lumea într-un viitor al tehnologiei ce iluzionează viaţa
într-un folder de fişiere colorate.

Frumosul şi urâtul de altădată pierd încet
primele locuri din maratoanele timpului
alt frumos şi urât
despre care nu mai eşti sigur
care o fi frumosul şi care o fi urâtul
ajung din urmă în fruntea clasamentului
după atâtea secole brăzdate în fiecare clipă
de clasicul întipărit în amintirile noastre.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 19, 2017 10:53 am  Mihaela Moşneanu

Dragă Uitare
îţi scriu aceste cuvinte printre clipe
care îşi fac de capul lor prin viaţa multora.

Vino să-i ajuţi cu harul tău binefăcător
să uite ce-nseamnă supărarea
care le suceşte mintea şi sufletul.

Spune-i durerii pe care o simt
c-ar vrea s-o uite pân' la zori de zi sau dacă nu
până atunci măcar nu-ntârzie să vină
să le acopere memoria cu pledul ei.

Suferinţei nu-i mai înlesni cărare prin oameni
trimite-o la zmei sau la caii verzi
s-o mai vadă şi s-o mai simtă şi ei.

Fă-i să uite de durerea pierderii persoanelor dragi
care-au plecat peste mări şi ţări sau pe lumea cealaltă
deoarece lipsa lor le ciocăneşte pe măruntaie
şi acestea dansează în ritmuri de salsa.

Dă-le linişte şi raţiune când banii
le fac găuri prin buzunare şi bănci
să iasă din impasul datoriilor care-i macină.

Dragoste şi înţelepciune pentru copiii lor
să le dai ca ei să nu simtă lipsurile şi neliniştile
părinţilor care se dau peste cap să le facă poftele.

Şopteşte ochilor cum seacă lacrimile
că ei nici măcar n-au auzit vreodată c-ar putea
să nu mai aibă parte de lacrimi din partea ta.

Putere de discernământ dă-le oamenilor
pentru a putea trăi şi trece cu fruntea sus
peste toate pocinoagele vieţii.

Lasă-le numai credinţa faţă de Dumnezeu şi iubirea
faţă de ei înşişi şi de cei aproape
că doar aşa lumea se va salva de la pieire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 18, 2017 5:16 am  Mihaela Moşneanu

Oboseala urlă după multe zile şi nopţi prin oase
taie în carne vie cu tăişul stresului
ce-şi agaţă cârligele pe pleoapele grele şi trage
de membrele umane care sunt rătăcite prin locaţii
pe unde se munceşte sau nu
dar pe unde omul caută bunăstarea fizică şi psihică.

Banul mângâie puţine palme prea mult
încălzind cu fâşâitul lor timpanul urechilor
în timp ce majoritatea palmelor sunt uscate
de lipsa şi de dorul lor ce câteodată
se mai ascund vreo zi sau două până când
situaţia revine la normal ca de obicei.

Sănătatea suferă-n tăcere când omul o alungă
nedorindu-şi plecarea prea timpurie
din trupurile tinerilor inconştienţi şi sârguincioşi
ce visează cum bancnotele apar şi dispar
în tumultul planurilor scoase din lada frigorifică
a superficialului care compune în ziua de azi
multe caractere întâlnite pe stradă sau pe oriunde.

Se perindă omenirea să facă legătura cu orice disonanţă
gândind că XXI este secolul vitezei
că internetul îi învaţă şi că este înţeleptul
tuturor spuselor şi faptelor pe care le ilustrează
prin imagini şi videoclipuri pline de fraze şi gesturi.

Urile îşi târăsc minciunile şi invidiile
printre nimicniciile care ciugulesc puţin câte puţin
din sufletele care se vând pe arginţii euro dolari şi alte
valute râvnite în defavoarea leului pipernicit
de care numai numele e de el.

Mai calcă pe pragul omenirii şi moartea
care şi ea este scumpă pentru cei vii
în timp ce morţii merg să-ntâlnească Universul
după ce trupul lor devine lutul greu şi-nţepenit
în sicriul din lemn lăcuit pe care doar
fostul nume fosta dată de naştere şi de deces
rămân doar o dovadă în istoria oficială sau neoficială
a vieţii care îşi îndreaptă nepăsător paşii
călcând şi pe morminte şi pe străzi
cu capul sus şi cu privirea ţintită spre orizont.

Zâmbetele hohotele de râs lacrimile suspinele şi jalea
găsesc în fiecare clipă câte-o sursă de energie
pe care viaţa o acceptă fie că-i place sau nu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 13, 2017 8:19 am  Mihaela Moşneanu

Am adunat clipă lângă clipă
strângându-le-n mâini şi s-au înmulţit
demult este de când începusem să le pierd
printre degete una câte una dar nu le-am lăsat
m-am repezit peste ele şi am tot încercat
să le ţin lângă mine să nu se risipească
pentru a ţi le dărui ca să ştii
că eşti o bucăţică din mine şi conştinţa mea.

Apoi când am văzut cât de neîncăpătoare
se făcuse în faţa mea gireada de clipe
şi nu mai reuşeam să le ţin în faţa mea
pentru că se-ntindea peste tot în jurul meu
a început să-mi placă bijuteria IUBIRE la nebunie.

M-am apucat să fac un colier două trei patru
şi-am continuat în facerea lor fără oprire
până când nu le mai ştiam numărul
fiindcă nu mai încăpeau la gâtul tău
deveniseră salbe imense care te subjugau.

Neputând să le vezi strălucirea şi simţind
doar greutatea şi incomoditatea ce te încărcau
ai pus mâinile pe ele şi-ai tras să le rupi
pentru a le arunca crezând probabil
că vor afecta imunitatea clipelor tale
ce nu aveau nicio legătură cu mine.

Dar ai uitat că m-ai ajutat cu clipele mele
de s-au înmulţit în acel hal fără de hal
şi dacă ai fi vrut te-aş fi ajutat şi eu cu ale tale
şi-aş fi făcut alte coliere şi salbe
apoi le-am fi împletit cunună clipele noastre
ca fericirea noastră să fie o mare artistă
ce-ar fi cântat şi dansat pentru omenire.

Acum numai clipele mele plâng
au rămas doar o mare de nisip de care nimeni
nu are nevoie în deşertăciunea
ce-ai sădit-o adânc în mine şi-n jurul meu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 06, 2017 4:18 am  Mihaela Moşneanu

Liniştea din cimitirul plin de pietre funerare
începe să se neliniştească fiindcă o groapă nouă
a fost efectuată de braţele musculoase
a câtorva gropari ce se hlizesc din cauza glumelor nesărate
în timp ce ţărâna luceşte mângâiată de razele soarelui.

Blajinii ascunşi sub pietrele înscripţionate mai de mult
îşi aşteaptă noul vecin despre care îşi aduc aminte
că şi pe lumea noastră erau vecini de cartier.

Unii din ei sunt pregătiţi să-l primească
nerăbdători şi veseli pe noul venit
altuia nu-i prea prieşte că va veni şi X
prin preajma lui pentru că îşi aduce aminte
cum şi de câte ori s-au certat din cauza
nevestei care-l înşela cu el altul din cauza unor bani
şi că a murit înaintea lui şi astfel n-a mai apucat
să-l convingă să-i plătească datoria
altcineva îşi aminteşte cum venea să-i ceară
de-ale gurii pentru că puţinii bani îi dădea pe băutură
şi în fine! majoritatea îşi amintesc că noul vecin
le datorează câte ceva de pe lumea asta.

În acelaşi timp fiecare blajin îşi aşteaptă
prietenii copiii nepoţii fraţii bunicii şi alte neamuri
pentru că sunt siguri că-l vor însoţi
pe ultimul drum pe X ştiind că aşa se obişnuieşte.

Vreo oră-două au trecut prin raza timpului
şi liniştea veşnică din cimitir se foieşte pe loc
din pricina cortegiului funerar care se apropie
urmat de cei vii şi de preotul care oficializează slujba sfântă
de pe pragul celor două lumi care se-tâlnesc întodeauna aici.

Vecinul X doarme cuminte pentru cei vii
în sicriul lui în timp ce el dă mâna şi se-mbrăţişează
cu unii blajini şi pe alţii îi ignoră din laşitate aşa cum obişnuia
şi când era alături de cei care plâng acum după el
gândindu-se că nici mort nu i-a fost dat să scape
nici de prieteni nici de duşmani.

După înmormântare şi după plecarea tuturor
liniştea veşnică îşi revine la normal
chiar dacă vremii îi vine rândul să se neliniştească
pentru a acoperi şuşotelile blajinilor
ce s-au apucat imediat de povestit vrute şi nevrute
ca pe vremea când erau vii şi tot... vecini.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 03, 2017 5:24 am  Mihaela Moşneanu

În lumea umbrelor este încontinuu sărbătoare
nu-i posibil să fie oprită în nicio zi din săptămână
sărbătoresc după mişcările noastre
obosesc la comandă după statul nostru pe loc
dar se-nviorează pe loc când ne mişcăm.

Chiar se-ntinde sărbătoarea lor
peste noi animale clădiri şi natura toată
pur şi simplu ai impresia că sunt necredincioase
din cauză că nu le pasă de duminica sfântă
nici de Paşte sau de Crăciun.

Sar pârleazul cu uşurinţă de la zi la noapte
fie că e cald sau frig în orice anotimp
nu se scapă de umbre nici măcar calamităţile.

Doar moartea mai dă iama printre ele
când se finalizează câte-o lucrare vitală
la dorinţa Domnului.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 01, 2017 3:12 am  Mihaela Moşneanu

De când te-am cunoscut în ziua aceea
dintr-un august arzător şi alintat de un vânticel
m-a-nţepat un spin dulce în piept
atât de bine încât a rămas şi-acum să înfigă acolo.

De-atunci am viziuni variabile ce mi le arătă
oricând i se năzare lui să-şi facă de cap
cu înţepăturile lui din loc în loc
fără să se simtă jenat de vreunul din noi
datorită simţurilor care le dă viaţă
prin sufletul meu faţă de tine.

O rază de soare se transformă într-o zână bună
care m-atinge cu bagheta ei magică
atunci când fericirea cântă duios în ritmul nostru
o rafală de vânt ia înfăţişarea unei palme
ce mă plesneşte zgomotos când pe tine
te doare sau te frământă ceva
o ploaie din cer se-ngemănează cu lacrimile
care-mi pleacă la plimbare pe obraji
când dorul mă furnică prin suflet
cerul natura şi tot ce este pe pământ
zilele serile şi nopţile sunt compuse
dintr-o bucăţică de tine iubirea mea!

Nu am maşini vile yacht şi alte bunuri materiale
n-am legături cu conturi bancare prin ţară sau Europa
muncesc cu ziua şi de multe ori abia mi-ajung banii
pentru de-ale gurii sau pentru vreun moft cum ar fi
o bere sau un pachet de ţigări fiindcă mă mai răsfăţ şi eu
când îmi face banul cu ochiul mai mult ca de-obicei
dar în schimb am din belşug o inimă de la Dumnezeu
şi-un spin pe care mi l-ai dăruit când ne-am cunoscut
şi amândouă sunt pentru şi lângă tine mereu!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 28, 2017 5:24 am  Mihaela Moşneanu

A venit toamna-ncărcată
cu traistele în spinare
nu mă mir că-i cocoşată
de atâtea câte are.

Într-o traistă are culori
prima pe care-o goleşte
o fâşâie de două ori
şi peste tot, ea stropeşte.

În a doua are vântul
care-o goneşte pe vară,
repede îşi ia avântul,
decis pân' la primăvară.

Din alta sloboade ploaia
cu mii şi mii de picături,
alungând seceta aia,
pătrunde printre crăpături.

Foşnet de aripi se-aude
cu plecarea păsărilor,
nu-i nimeni să le-aplaude
pe la ivirea zorilor.

Apoi se ia şi de obşte
trimiţând-o la recoltă
s-o strângă în a lor traiste
chiar de nu o fi prea multă.

Şi după ce s-a aşezat
pe pământ, cu tot ce are,
oare, cine-i interesat
să o care în spinare?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 25, 2017 5:10 am  Mihaela Moşneanu

Nu reuşea să înţeleagă cum fusese posibil! Mintea şi conştinţa ei se luaseră de mână şi şuşoteau, refuzând să creadă cum poate moartea să fie atât de neprevăzută! Nu i-ar fi trecut prin minte nici în cele mai îndepărtate gânduri că cel mai bun prieten al ei, băiatul care-i fusese vecin, coleg de şcoală, frate de suflet, singura persoană care îi fusese mereu aproape în cele mai fericite, dar şi în cele mai grele clipe din viaţa ei, a murit din cauza unui accident stupid de maşină pe o trecere de pietoni, unde nu făcuse nimic altceva decât să traverseze strada şi un şofer inconştient a omis de dragul vitezei să oprească.
Era la servici când îi sunase telefonul. Samir, un fost coleg de facultate, o suna de zor în timpul unei şedinţe în care se puneau la bătaie bazele unui nou proiect de lucru. Fiind ocupată, îi închisese, deşi fără să-şi dea seama de ce, avusese în acel moment o presimţire rea, un ghimpe care îi injectase sufletul cu serul său veninos. Dar continuase şedinţa cu angajaţii săi, luând hotărârea să-l sune când va avea timp. Şi totuşi, nu-l sunase, fiindcă se luase cu serviciul şi cu alte lucruri mult mai importante, decât să vorbească la telefon cu fostul coleg, căruia nu-i dădea prea mare importanţă, deoarece era enervant pentru ea, datorită poveştilor despre cuceririle şi concepţiile sale despre femei.
Când se gândea la ce a vrut el să-i spună atunci, regreta enorm că nu i-a răspuns. O mai sunase de câteva ori, dar ea tot nu-i răspunsese. De fiecare dată fusese ocupată cu ceva şi nu putuse să-i răspundă, pentru a vedea ce vroia. Trecuse o săptămână de la ultimul apel din partea lui şi ea tot nu ajunsese să stea de vorbă cu el.
Acum stătea la masa din bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă şi când îşi aprindea o ţigară, auzii apelul telefonului pe care îl avea în geanta din hol. Alergă să-l ia, dar din pacate, nu mai sună până ajunse ea, deoarece Samir îi dăduse de data asta doar un beep. Văzând cine e, se gândii că se săturase să o tot sune şi ea să nu-i răspundă. Întorcându-se cu telefonul în mănă, în faţa cafelei aburinde, îl apelă şi-l puse la ureche. După ce auzii sunetul de apel de două ori, Samir răspunse cu o voce mohorâtă, printr-o înşiruire de întrebări şi de apelative la adresa ei:
- Eiii, Claudiaaa! Clauuu, în sfârşit, îmi răspunzi! Ai înnebunit de tot, măi fată! Ce dracu e cu tine, de nu răspunzi? Ce rahatul meu ai de nu mai vrei să-mi vorbeşti? Lasă, mă! Lasă că nu te mai sun în veci! Dar trebuia să-ţi spun, proasto, ce eşti! Eşti o tâmpită că nu mi-ai răspuns şi o încrezută fără cusur, te-ai ajuns de când ai devenit mare şefă la tine la servici, dar totuşi am insistat, fiindcă m-am gândit că te interesează, da?
- Măi nesimţitule, cred că tu ai luat-o razna de tot! îi răspunse ea, fiind luată pe nepregătite de o asemenea vorbe, eşti cumva beat sau mai rău, ai început să te droghezi? Ce mama dracului te-a apucat? Şi ce-ar putea să mă intereseze pe mine despre tine? Ce am eu de împărţit cu tine? Ce? Eşti bărbatul sau amantul meu, şi eu nu ştiu, cumva? Ar fi cazul să-ţi revizueşti tonul cu mine, clar? Dacă mai vrei să stăm de vorbă, şi dacă nu faci asta, pa!
Şi îi închise telefonul în nas. Dar Samir sună din nou, şi din nou, chiar dacă ea insistă să-i tot închidă. Prima reacţie a ei fu să-l blocheze, dar acelaşi ghimpe din acea clipă în care o sunase prima oară, începuse să-şi facă iarăşi de cap prin sufletul ei. Şi sunându-l, îi spuse calm:
- Măi Samir, măi omule, am fost ocupată, am fost în şedinţe de lucru sau am fost ocupată cu proiectul cel nou, la care eu şi colegii mei, lucrăm. Nu-i că nu vreau sau nu am vrut să mai vorbesc cu tine, dar pur şi simplu, sunt ocupată, nu am timp, înţelege! Când termin cu una, încep cu alta, şi tot aşa! Dacă mă crezi, bine, dacă nu, treaba ta!
- Du-te-n colo, Claudia, auzi? Sunt prea supărat şi mă simt atât de neputincios, încât nu am putere să mă cert cu tine, aşa că iartă-mă că ţi-am vorbit aşa!
Claudiei îi stătu inima în loc. Ghimpele, parcă îşi mai chemase vreo doi ortaci, căci acum simţea o mulţime de înţepături peste tot şi începu să tremure. O clipă se gândii că e din cauza cafelei prea tari, dar nu renunţă la ea. Sorbind o înghiţitură şi trăgând cu nesaţ din ţigară, îl întrebă:
- Da ce-ai păţit? Ce-i cu tine?
- Eu n-am păţit nimic, de fapt, adevărul e că nu mai ştiu de mine, de-o săptămână, Clau. Mă simt ca un vierme, care se târăşte pe unde apucă. Mă simt singur, neputincios în faţa morţii. Şi dacă mie mi-este aşa de rău, mă gândesc cum îţi va fi ţie, după ce-ţi voi da vestea, mai ales că vei afla şi după înmormântarea care a fost acum vreo trei sau patru zile, nici nu mai ştiu!
Stătu câteva clipe, nemişcată şi neputând să reacţioneze în niciun fel, întrebă:
- Ce tot spui acolo? Despre cine vorbeşti? Cine a murit?
- Offf! începu el să plângă cu sughiţuri.
Claudia rămase consternată, ascultându-l şi inima, parcă-i stătuse în loc. Nici măcar nu ştia cum să-l mai întrebe despre cine era vorba sau cum să reacţioneze. Îi trecu prin minte că îi murise cineva drag lui, vreun părinte, vreun frate sau vreun prieten apropiat, şi de aia plângea în halul acesta, că o considera prietena lui, şi de aia simţea nevoia să-şi deschidă sufletul. Nu era conştientă de faptul c-o atenţionase că în durerea sa, era şi ea implicată. Dar îşi reveni şi continuă să-l întrebe:
- Dar cine ţi-a murit, omule?
- Eiii... cii...neee... mi-a mu... murit? Vrei... vrei să... să spui... ci... cine... ne-a muriiit!
- Cineee? sări ea în sus, simţind cum începea şi ea să lăcrimeze după el, cine?
- Cristian Boicovici, Cristi al nostru, Clau, Cris a murit săptămâna trecută, călcat de-o maşină pe o trecere de pietoni. Dar nu pot să-ţi apun acum mai multe, continuă el fără sughiţuri, de data asta.
- Ceee? Măi Samir, tu ai visat urât azi-noapte, mă?
- Ooo, ce n-aş da eu să fie un vis urât şi să mă trezesc, gândindu-mă că nu-i adevărat, că a fost doar unul dintre cele mai urâte vise ale mele! Şi să mă-ntâlnesc cu el, să stăm de vorbă şi să râdem, cum obişnuiam, la o bere! Ce n-aş da eu, Doamne! Dar nu, Clau, nu! E adevărat ce-ţi spun, îţi dau cuvântul meu de onoare, că n-aş putea să mint sau să glumesc cu aşa ceva!
Şi continuă să vorbească în continuare, repetând întruna despre visul urât şi aşa mai departe. După ce-i povestise despre accidentul de pe trecerea de pietoni, în care murise prietenul lor comun, ea tăcea şi îl asculta, în timp ce plângea. Vroia să-l oprească, dar nu putea. După un timp începuse să povestească precum o moară stricată, cum şi ce bine se înţelegea el cu Cris, cât de buni prieteni fuseseră ei. Deşi îl auzea şi înţelegea clar, vorbele lui treceau pe lângă urechile ei, nu le dădea importanţă, lăsându-l să vorbească fără ca să-i mai spună sau să-l mai întrebe ceva. Vestea o imobilizase cu totul, ţigara o pusese pe scrumieră şi se consumase singură, cafelei îi dispăruseră aburii. Privea în gol, în timp ce lacrimile îi curgeau încontinuu, dar fără bocet, fără gălăgie cum făcea Samir. Cum nu mai spunea nimic, el o întrebă la un moment dat:
- Clau, mai eşti pe fir? Alo, eşti? Băga-mi-aş să-mi bag, iar am rămas singur să vorbesc! Iar mi s-a întrerupt telefonul ăsta, trebuie să-mi cumpăr unul nou, că nu mai ţine figura. Când mi-e lumea mai dragă, vorbesc cu pereţii, nu cu omul, zise el şi închise.
Claudia lăsă încet telefonul pe masă şi cu ochii plini de lacrimile care plecaseră la plimbare pe obraji, rămase aşa câtva timp. După câteva secunde, Samir sună iar, dar ea nu-i mai răspunse. Dacă ar fi privit-o cineva în acel moment, ar fi avut impresia că nu aude şi nu vede nimic. Colegul ei mai insistă cu apelurile de câteva ori, după care renunţă. Chiar dacă şi înainte era linişte în jurul ei, acum, parcă se multiplică prin primirea veştii despre moartea lui Cris. În sufletul ei era un întreg zbucium de neînţeles care îi dădea palme liniştii din jurul ei, alungând cu totul cafeaua şi scrumiera cu filtrul de ţigară din faţa ei, ce lăsa un miros greu sau telefonul, care stătea cuminte pe masă, în timp ce le privea fără să le vadă. Trecuseră câteva ore de când vorbise cu Samir şi acesta renunţase s-o mai apeleze, dându-şi seama că nu telefonul lui era de vină, ci ea nu mai spusese nimic, şi el de aceea crezuse că iarăşi nu-i mergea. Dar realizând asta, nu o mai deranjă, o lăsase în pace să digere cumplita veste pe care o primise.
La un moment dat observă că era noaptea. Nu se vedeau decât becurile de afară prin geamul de la bucătărie şi nu-şi dădea seama când şi cum trecuse timpul, dar nu-şi bătu capul prea mult cu asta. Puse automat mâna pe telefon şi-l sună pe Samir, care era beat criţă:
- Ce rahatul meu, vrei? o întrebă el, direct.
- Vii dimineaţă la mine? îi răspunse ea fără să-i mai bage în seamă prostia, cum făcuse înainte, şi ne urcăm amândoi în maşină, şi mă duci la el la cimitir, să-mi arăţi mormântul?
- Nu ştiu dacă pot, să văd, îi spuse el, la ce să mai mergi acum? Când te-am sunat să-ţi spun prima oară, ai fost ocupată, acum nu mai ai treabă cu proiectul şi cu serviciul?
- Samir, nu am chef de ceartă, şi nici de prostiile tale, acum, îi răspunse ea cu o voce moale, spune-mi, vii sau nu vii? Te aştept dimineaţă, da?
- Bine, vin, să nu zici că-s al dracului, da?
- Bine, ne auzim la telefon, da?
- După 8:00 e bine? Între 8:00-9:00 mă suni, da? Să suni, să insişti, că poate nu aud telefonul din prima, da? Că sincer, am c-am întrecut măsura, am băut bere şi apoi am trecut pe coniac.
- Mmm, se vede c-ai întrecut măsura, dar nu-i treaba mea, nu te judec. Atunci, aşa rămâne, te sun şi dacă nu-mi vei răspunde, voi insista.
- Bine, Clau, bine.
- Noapte bună, Samir!
- Noapte bună!
După care închise telefonul şi-l puse uşor pe masă. Lacrimile nu mai conteneau, vestea morţii lui Cristian sau Cris cum îl alintase ea de când erau copii şi apoi, toţi apropiaţii lui, declanşase în ea, pe lângă părerea de rău, un amalgam de sentimente. Regretul enorm şi de nedescris în cuvinte, pe care îl simţea acum că nu-i răspunsese zăbăucului de Samir la telefon, o distrugea de tot. Avea nevoie de toaletă, dar parcă nu-i venea să se ridice de pe scaun, aşa că mai zăbovi o vreme. Nu realiza că ar trebui să aprindă becul şi nici să meargă să doarmă nu o interesa. Somnul era pentru ea ceva primordial, ţinea în general foarte mult la odihna ei de peste noapte, pentru că întodeauna avea nevoie să fie cu mintea limpede, la servici. Dar de data asta, faptul că ar fi trebuit să se culce, nu exista în mintea ei. Uitase de tot ce ar fi trebuit să facă în mod normal, până şi că dimineaţa avea o şedinţă la prima oră.
La un moment dat se ridică mecanic de pe scaun şi merse ca un robot la baie, după care se aruncă pe pat şi începu să jelească în timp ce suspinele, aproape că-i tăiau respiraţia. În timp ce uda perna cu lacrimi şi se-neca în suspine, reuşii să adoarmă.

Nici nu realiză când se făcuse dimineaţă. Auzii soneria de la interfon, sunând. Sări ca arsă din pat, gândindu-se că e Samir, dar era Adelina, sora lui Cris. Îi deschise şi când se văzură, se îmbrăţişară strâns şi începură să plângă. După un timp, amândouă încercau să-şi spună ceva, dar nu reuşeau, până când Claudia reuşi să rupă prima frază:
- Ade, iartă-mă, n-am ştiut! Abia aseară m-a sunat Samir şi mi-a povestit! Îmi pare rău, din tot sufletul, că n-am fost la înmormântare, că nu i-am fost alături pe ultimul drum!
- Draga mea, stai liniştită, nu sunt supărată, înţeleg. Ştiu că în ultimul timp ai fost şi eşti ocupată, îmi spunea Cris asta. Şi zâmbind, continuă să-i spună, cu vreo două seri înainte am vorbit cu el. L-am întrebat de tine şi mi-a răspuns că sora mea de suflet a ajuns mare de tot, e foarte ocupată, şi aşa mi-e dor de ea! Dar lasă, că într-una din serile astea mă urc în maşină şi zbor la ea, şi nu mă interesează, o scot cu japca în oraş, şi râdea din tot sufletul, îl ştii doar, cum era el vesel, întodeauna. Atunci am vorbit şi eu, ultima oară cu el. Nu am avut niciunul din familie numărul tău, iar telefonul lui s-a spart în timpul accidentului. Apoi m-am gândit că nimeni nu te-o fi anunţat, şi-am venit eu să-ţi spun, dar văd că totuşi, ai aflat. Of, mulţumesc lui Dumnezeu că ai aflat, pentru că îmi era foarte greu, nici nu ştiam cum să-ţi spun, crede-mă.
- Am aflat ieri, de la Samir, el este singurul care m-a tot sunat să-mi spună, dar tu îl ştii, şi sincer, am fost aşa de prinsă cu serviciul, că pur şi simplu nu am avut timp să vorbesc cu el. Şi-apoi, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte ce ar avea să-mi spună, aşa că nu aveam chef să-i ascult logoreea despre cuceririle şi concepţiile lui în privinţa femeilor.
- Ooo, Samir! Să ştii că aşa nebun cum este el, a fost alături de Cris şi de noi, tot timpul. A ajutat cu tot ce i-a stat în putinţă şi în rest, nu s-a mişcat de lângă sicriu. E totuşi băiat bun, cu toate defectele lui la un loc.
- Te cred, Ade, şi nici eu nu gândesc că ar fi băiat rău, Doamne fereşte! Doar că... dar în fine! Hai înăuntru! Am vorbit aseară cu el la telefon şi a rămas să îl sun, să meargă cu mine la cimitir, să-mi arate mormântul lui Cris, adăugă ea şi izbucni din nou în lacrimi, dar nu ştiu dacă voi mai reuşi să dau de el, că se făcuse criţă, azi-noapte.
- Dacă vrei, te duc eu acum, nu-i problemă, zise Adelina, intrând în hol.
- Te superi dacă mergem acum? Te rog din suflet, numa' aşteaptă-mă să mă schimb.
- Da, dragă, nicio problemă, te aştept şi mergem.
Claudia alergă în dormitor şi într-un minut îşi aruncă hainele de cu o zi înainte în care şi dormise, se îmbrăcă în nişte blugi şi într-un pulover dungat cu gri şi negru, apoi merse la baie, se spălă pe mâini şi pe faţă, după care îşi prinse părul negru într-o clamă albastră. Privindu-se în oglindă, îşi văzu ochii roşii de plâns şi albastrul ochilor săi era aşa de închis, încât se sperie, dar gândi în sinea ei că nu are timp să-şi studieze fizionomia acum, pentru că Adelina o aştepta şi, chiar era nerăbdătoare să ajungă la locul unde Cris era acum şi de unde nu va mai pleca niciodată, nici măcar să o scoată pe ea în oraş, cu japca, cum îi povestise sora lui că ar fi spus. La gândul acesta, o podidiră iarăşi lacrimile şi ieşi repede din baie. Ajungând lângă ea, se încălţă într-o pereche de adidaşi negri şi îi spuse:
- Hai, sunt gata, putem merge, dacă vrei.
- Bine, draga mea, hai să mergem.
După ce ieşiră amândouă, Claudia încuie uşa şi coborâră repede treptele celor două etaje. Maşina Adelinei era parcată în faţa scării, a ei era mai în colo.
- Mergem cu maşina ta sau cu a mea? întrebă sora lui Cris.
- Cu oricare, îmi este indiferent, îi răspunse ea, nu-i problemă.
În timp ce se îndreptau spre maşină, sună telefonul Adelinei şi răspunse:
- Bună, iubitule!... Uite, sunt cu Claudia, prietena lui Cris, mergem la cimitir... Nu, nu pot acum, ne vedem puţin mai în colo...
- Nuuu, nu-i nevoie să stai cu mine, dacă trebuie să te întâlneşti cu Ticu. Mergi cu mine, îmi arăţi unde e mormântul şi apoi poţi să pleci, nu mă supăr.
- Cum să te las acolo singură, măi? Nu vorbi prostii!
- Nu a fost el prietenul meu, fratele meu, şi la bine şi la rău? Cum poţi spune că mă laşi singură, draga mea? îi răspunse ea, în timp ce lacrimile îi plecau din nou pe obraji.
Auzind-o şi văzând-o, Adelina începu şi ea să plângă, şi ca să fie sigură, o întrebă:
- Eşti sigură? Păi atunci plecăm fiecare cu maşina noastră, şi tu mă urmezi. E bine aşa?
- Nu, nu, merg şi eu cu maşina ta, pentru că nu mă simt în stare să conduc. Voi pleca de acolo cu un taxi, nu-ţi face probleme. Dar atunci realiză că nu-şi luase cu ea nimic, de fapt, nu-şi luase decât cheile pe care le băgase în buzunarul drept al blugilor şi îi spuse, auuu! Am uitat să-mi iau vreo geantă, vreun portofel, ceva. Mă mai aştepţi puţin, te rog, să mă duc până sus?
- Hai măi, fi serioasă, că-ţi dau eu, nu te mai duce, n-are rost.
- Ok, şi am să ţi-i dau înapoi când ne vom mai vedea, promit!
- Daaa, să nu uiţi cumva, draga mea, să nu uiţi! îi răspunse zâmbind, printre lacrimi. Apoi îi spuse lui Ticu, auzi Ticule, hai că o duc pe Claudia la mormânt, la Cris şi apoi vin la tine?... Da, da, da, vin direct la tine... bine, bine... hai, pa, iubitule!
Şi după ce închise telefonul, deschise maşina. Din câţiva paşi, fetele ajunseră lângă ea şi urcară amândouă, continuând să plângă şi fără să-şi mai spună nimic, după ce-şi puseră curelele de siguranţă. În timp ce Adelina era atentă şi la drum, Claudia nu mai vedea nimic. Îşi rezemase capul de geam şi îşi deschise albumul de amintiri al sufletului, în care Cris era nelipsit.
Cimitirul Zborul sufletelor era la vreo cinci kilometri distanţă de locuinţa Claudiei, şi vreo patru din ei trebuiau parcurşi pe strada principală a oraşului, unde, era o aglomeraţie de nedescris la primele ore ale dimineţii. După aceea, Adelina trebuia să-şi continue drumul de la o răscruce, drept înainte, de unde avea de parcurs nişte pante destul de abrupte pe un drum asfaltat de mult şi rău, care, nu era posibil să fie ocolit. După vreo oră ajunseră în faţa cimitirului, unde paznicul, poreclit 'nea Zgâmboi - nu se ştie de cine şi de ce? - le întâmpină pe fete, deschizându-le poarta.
- Ooo, am parte de două musafire drăguţe, haideţi, intraţi!
- Bine te-am găsit, 'nea Zgâmboi. Mergem la mormântul lui Cristian Boicovici, spuse Adelina.
- Da, da, ştiu, mergeţi liniştite şi staţi cât doriţi! le spuse el, zâmbind trist.
După ce intrară, Adelina o luă de mână pe Claudia şi continuară să meargă pe o alee ondulată, mărginită de copaci înalţi şi stufoşi. Ajunseră la un moment dat lângă un mormânt proaspăt, unde pe o piatră funerară strălucea în lumina soarelui fotografia în miniatură a lui Cris, numele, datele naşterii şi a decesului, şi sora lui vorbi:
- Aici este, Clau. Eşti sigură că n-ai nicio problemă în a rămâne singură?
- Nu, nu, mergi liniştită să te întâlneşti cu iubitul tău, eu mă voi descurca.
- Bine, draga mea, bine. Atunci ne auzim la un telefon sau pe net, da?
- Da, da, da! Ne auzim zilele astea, promit!
Se îmbrăţişară strâns şi se despărţiră, cu zâmbete şi lacrimi. Adelina îşi îndreptă paşii spre 'nea Zgâmboi şi Claudia o urmări cu privirea până când aceasta se îndepărtă suficient de mult, încât să nu mai audă sau să vadă ceva.
- Gata? A plecat? În sfârşit, putem să ne întâlnim liniştiţi! auzii o voce şi se-ntoarse să vădă cine este, deşi cunoştea acea voce mai bine ca oricine pe lumea asta. Era Cris, care ieşise de după piatra funerară şi o privea vesel, zâmbindu-i.
- Criiis! Tu?! Ce cauţi aici, nu ai murit? spuse ea şi sări spre el, îmbrăţişându-l cu tot dragul.
- Nu, surioara mea dragă, nu am murit, sunt la fel de viu ca şi tine, doar că a trebuit să plec de aici, din viaţa pământeană. Domnul nostru m-a chemat şi pe mine, şi pe alţii în ziua aia la El, fiindcă are treabă cu noi. Crede-mă că am fost aleşi pe sprânceană, nu a fost simplă această alegere. Nu ştiu de ce şi cum de m-a vrut şi pe mine, dar a trebuit să plec de aici. Ştiam că trebuie să vii şi de aia am coborât în zbor, să te întâlnesc. Apoi va trebui să plec iarăşi, sus.
- Şi ce faci acolo? Cum îţi este? De ce nu vii înapoi? Vei veni înapoi, da? Pentru că nu concep viaţa fără tine! exclamă Claudia din toată fiinţa ei.
- Nu pot să-ţi spun nimic, îi răspunse Cris, privind-o de data asta serios, singurul lucru pe care ţi-l pot spune, e că nu mă mai întorc, nu am cum să fac aşa ceva. În rest, vreau ca tu să-ţi îndeplineşti toate misiunile pe care le ai de dus la bun sfârşit, în viaţa de aici şi să ştii că nu vei trăi fără mine, eu sunt aici, îi spuse el, punându-i mâna pe piept, niciodată nu te voi anandona. Şi ne vom revedea când îţi va veni şi ţie rândul să vii acolo unde sunt eu acum.
Auzindu-l cum vorbea, lacrimile îi plecară iarăşi pe obraji şi el o mângâie. Apoi, veselia i se întoarse pe fizionomie şi în glasul său. O luă de mână şi îi spuse cu gura până la urechi:
- Hai cu mine, să-ţi arăt razele de soare.
- Ceee? Unde? Ce să-mi arăţi?
- Razele de soare, surioară dragă. Hai cu mine, să le vezi.
Şi o trase uşor de mână. Ea simţi cum amândoi se ridică în sus şi urcă uşor spre cer. Şi urcară tot mai sus, până începură să se învârtă, ţinându-se de mână. Claudia nu mai putea spune nimic. Îl privea pe Cris cum râdea şi cum o învârtea în zborul lor spre cer. La un moment dat începu să bată vântul şi el începu să lovească în aer cu mâna liberă rafalele de vânt, până când simţi stropii de ploaie, care o stropeau ca şi cum erau pe pământ. Privi o dată în jos şi toate se vedeau ca nişte puncte, care abia se puteau descifra. Singurul punct vizibil era cimitirul, de unde plecaseră în zbor şi Cris îi spuse:
- Fi liniştită, surioară, mai avem puţin şi ajungem, apoi te vei întoarce acolo.
- Dar nu vreau să mă mai întorc, merg cu tine, îi răspunse ea.
Cris nu-i răspunse, dar o privi grav, după care întoarse capul. Mai zburară un pic şi ajunseră la razele de soare, care îi învăluiră pe loc şi începură să danseze în jurul lor. Dansul razelor dură un timp, până când Claudia îl trase uşor pe Cris de mână, pentru a trece de ele, mai departe. Dar una din raze se opri din dans şi o trăgând-o de cealaltă mână, spuse:
- Picătură a cerului, tu poţi trece mai departe, dar prietena ta trebuie să se întoarcă înapoi. Ai vrut ca ea să ne vadă şi ţi-am permis acest lucru, dar acum, ea nu poate trece mai departe de noi. Şi continuă să-i spună ei de data asta, tu eşti pământeană, trebuie să te întorci, şi după ce îl trase pe Cris spre ea, el o scăpă de mână şi Claudia începu să alunece în jos. Mai privi o dată în sus şi el îi făcea cu mâna, în timp ce alunecarea lină o apropia de pământ. Încercă să se agaţe cumva să se întoarcă spre el şi razele de soare, dar...

Deschise ochii şi prima dată văzu tavanul dormitorului în care adormise îmbrăcată în hainele de ieri. Nedumerită, privi în jurul ei. Era în patul ei răvăşit, probabil se mişcase prin tot patul în timpul visului în care zbura cu Cris spre razele de soare. Nu-i venea să creadă, venirea Adelinei la ea, plecarea lor spre cimitir, la mormânt şi apoi întâlnirea şi zborul cu Cris până la razele de soare, totul fusese doar un vis fascinant. Mai ales când îşi amintea că Cris îi spusese că nu e mort, că îl chemase Domnul la El, absolut totul o ţinu o perioadă ţintuită pe pat cu privirea fixată pe tavan. Îşi aminti la un moment dat de Samir, dar nu-l mai sună, şi nici el nu dădu niciun semn de viaţă.
Nu-l mai caut şi nu-l mai aştept pe Samir, mă voi duce singură la cimitir, voi ajunge la mormântul lui, singură. Mă voi îmbrăca în aceleaşi haine şi mă voi încălţa în adidaşii din vis, şi mă duc acum. Doar că trebuie să nu uit să-mi iau vreo poşetă şi nişte bani, că Adelina nu este cu mine şi în realitate.
Gândul acesta o făcu să zâmbească în timp ce se ridică din pat, şi exact ca în vis îşi aruncă la repezeală hainele în care dormise şi se schimbă. Se îmbrăcă, apoi fugi la baie unde, după ce se spălă pe mâini şi pe faţă, se privi în oglindă. Şi la fel, ochii roşii şi albastrul închis al ochilor săi o făcură să tremure, dar se gândii că trebuie să ajungă cât mai repede şi că nu are timp să-şi sudieze fizionomia, după ce-şi prinsese părul cu aceeaşi clamă. După care fugi în hol, se încălţă, îşi luă telefonul, portofelul cu bani şi pachetul de ţigări, aproape gol şi le puse într-o borsetă. Ieşi valvârtej pe uşă, încuie uşa şi aproape zbură pe treptele scărilor. Ajungând jos, comandă un taxi, pentru că nici în realitate nu se simţea capabilă să conducă. Şi exact ca în vis, îşi rezemă capul de geam, dar acum se gândea la visul pe care îl avusese.
Nici nu-şi dădu seama cum ajunsese cu taxiul la cimitirul Zborul sufletelor şi cum paznicul, 'nea Zgâmboi îi deschise poarta cimitirului, o întrebă la cine vrea să meargă şi ea îi spuse că la Cristian Boicovici. Acesta vru s-o conducă, dar ea, încrezătoare, îi răspunse că nu e nevoie, că se descurcă singură.
Şi o porni pe aceeaşi alee ondulată, mărginită de copacii înalţi şi stufoşi, până ajunse la mormântul lui Cris, care era identic cu cel din visul ei. Se apropie de piatra funerară şi mângâie poza din care frăţiorul ei de suflet îi zâmbea cu gura până la urechi. Nu-şi dădu seama de ceea ce face şi aruncă o privire în spatele pietrei, sperând ca el să apară de acolo, dar visul era vis, realitatea era realitate, şi nu aveau de gând să se întâlnească niciodată, decât în sufletul ei. Se lăsă în genunchi şi stătu un timp acolo, amintindu-şi cu claritate visul. Toate vorbele lui Cris şi zborul cu el până la razele de soare o făcură să nu mai verse nicio lacrimă, ci din contră, o făcură să zâmbească. Stătu o perioadă acolo, apoi se ridică în picioare cu gândul să plece. Înainte de a pleca de-acolo, îi promise lui Cris că data viitoare va veni cum se cuvine, cu cel mai frumos buchet de flori şi cu o lumânare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 23, 2017 6:39 am  Mihaela Moşneanu

Am visat cu ochii deschişi
c-am murit şi priveam
mormântul pe care scria
numele şi data decesului
cuiva care-a fost contemporan
cu iarba verde şi cu florile
care-l înconjurau
în mijlocul veşniciei
pe care-o privea cerul
cu dragul soarelui
sau
cu asprimea vântului şi-al ploilor.

Nu mi-a plăcut ce vedeam
gândul meu a evadat
din realitatea pământeană
şi-a zburat fericit de eliberare
să se joace cu razele de soare
dar până la ele
vântul şi ploile mi-au dat
de furcă
pentru c-au încercat să-mi împiedice
zborul şi fericirea eliberării.

Nu-mi vine să cred!

Nici după ce mori
lupta pentru supravieţuire
nu-ncetează!

Îmi văzusem mormântul
deşi nu am ştiut
să citesc literele şi numerele
de pe piatra funerară
decât INRI.

Când am ajuns la raze
timp de câteva secunde de-ale lor
m-au mângâiat şi m-au îmbrăţişat
în timp ce eu mă zbenguiam
voios printre ele.

La un moment dat
o rază mi-a spus:
Gata cu joaca!
Du-te-napoi de unde-ai venit
încă nu a venit momentul
să mergi mai departe de noi!

Şi-a trebuit să mă-ntorc
în locul unde pe-o piatră funerară
scria numele şi data decesului altcuiva.

Revenisem şi mă-ntrebam
dacă acea persoană reuşise să meargă
mai departe de raze şi dacă
ştia sau nu să-şi citească
numele şi data decesului de-acolo
de unde era acum.

Eu ştiu şi-acum să citesc INRI.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 19, 2017 11:50 am  Mihaela Moşneanu

Luna a ieşit la plimbare pe cer
fără să caute ceva sau pe cineva de pe-aci
doar se plimbă şi ea ca unica cetăţeană
pe orbita Pământului cu drepturi absolute
nu este interesată de clădiri
de natura abundentă care e ţesută pe planetă
sau de viaţa care în cea mai mare parte
e plecată-n lumea viselor
să cunoască alte dimensiuni spaţiale.

Îşi împrăştie lumina peste tot
când are privilegiul de-a se arăta plină
şi se mai întâmplă că o mică vietate
aproape invizibilă datorită culorii negre
ce-o posedă şi devine o mică emblemă a nopţii
se-alintă şi se cocoţează prin copaci ori pe unde-i vine
miorlăind uneori dezgustător pentru urechile
cuiva care suferă de insomnie permanentă.

Dar nu-i bai!

Că pisica neagră cu ochii cameleonici
insistă să-şi facă vie prezenţa
prin zbughirile şi miorlăiturile ei
privind uneori pe cetăţeana absolută
cu privirea fixă şi înţepătoare făcând-o
pe aceasta să se-nfioare
să se gândească de ce n-o dormi la ora asta
când ea vrea să-şi facă plimbarea liniştită.

Atunci luna încetineşte paşii s-o privească
mai atent şi apoi ce se află prin jurul ei
momentul în care superstiţiile devin vrăjile
din care se nasc legendele altei vieţi
de care omenirii îi este teamă.

Dar pisicii negre nici nu-i trece prin minte
despre ce închipuiri poate să prelucreze
mintea umană în privinţa realităţii
pe care o estompează după bunul ei plac
tulburând psihicul unui om
ea doar vieţuieşte la fel ca toată lumea
mişcătoare sau statică din preajma noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 16, 2017 5:28 am  Mihaela Moşneanu

Au uitat răufăcătorii să anunţe
că se opreşte Binele
din cauza unor turbulenţe sufleteşti
de care suferă ei tot mai mult
pentru c-au uitat sensul acestui cuvânt.

Dar binevoitorii anunţă
pe ultima sută de metri
că de ceva timp aortele
s-au înfundat pe alocuri şi-n loc
de sânge va curge venin
prin sufletele oamenilor.

Şi când se vor desfunda aortele?
întreabă vreo doi-trei naivi
iar răspunsul binevoitorilor nu întârzie:
Nu se ştie fiindcă
răutatea şi invidia au invadat
sufletele pe tot mapamondul
şi sigur sunt speranţe să se desfunde
nişte aorte dar nu prea multe
aşa că Binele se va strecura nevăzut
ca stropii de apă printr-un robinet stricat
că va fi mare secetă de el
în această perioadă!


La acest răspuns
oamenii se supără şi devin posaci
irascibili şi indiferenţi
îngropându-şi speranţele într-un ungher
al sufletului unde aorta fiecăruia
pompează sângele roşu
dar se grăbeşte să uite de el
întorcându-şi faţa spre lumea
înveninată
pentru a fi în rând cu ea.

Numai Domnul priveşte
în acel locşor şi-l udă c-o lacrimă
gândind că abia la urmă
îşi vor aduce aminte şi-l vor privi iar
profitând de ultimul moment
pentru a putea pleca liniştiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 12, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Şi poeţii sunt oameni
simpli sau infatuaţi
nu-s toţi la fel
ca-n vorba cu degetele.

Şi mulţi îţi rămân în suflet
sau nu după ce-i citeşti
că şi gusturile
seamănă cu oamenii.

Şi scriu tot felul
de versuri clasice sau albe
după şoaptele muzei lor
ziua sau noaptea.

Şi ei trăiesc
după voia Domnului
mult sau puţin
dând viaţă poeziei.

Şi-apoi mor într-o zi
ca şi noi
lăsând drum liber
lacrimilor sau zâmbetelor.

Şi când crezi c-au murit
începe să se-audă un ticăit
de ceas rătăcit în spaţiu
din sufletul cititorului.

Şi fac tic-tac tic-tac
unul după altul versurile
din ce în ce mai puternic
decât atunci când trăiau.

Şi cititorii devin
vrăjitorii
care vorbesc cu ei
din lumea de dincolo.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 09, 2017 12:06 pm  Mihaela Moşneanu

Nu-mi aduc aminte când ai făcut cunoştinţă
cu mine şi nici dacă te-am văzut vreodată
dar ştiu că mi-eşti fructul cu gust universal
din care gust câte un pic când te scriu.

Poate că mă priveşti în toate felurile
în minutele din zi şi din noapte
iubindu-mă cum numai tu ştii
şoptindu-mi literele aleatoriu pe fila albă
aşa cum ţi-a plăcut şi-ţi place
de când mi-ai şoptit prima oară când am scris.

În schimb eu te aud şi te simt
cum vibrezi în mine şi ştiu că sunt fericită
atunci când albul filei se cunună pe viaţă
cu scrierile mele pe care le consider
cadouri pentru mine şi pentru cititori.

Nici cum te cheamă nu prea ştiu
dar nu are importanţă asta
ci doar că-mi eşti sens al vieţii
indiferent dacă ţi se spune
Poezie Poem Proză
şi-ţi mulţumesc că exişti
în sufletul meu!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 06, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă săptămâna încontinuu pe străzile
de Înainte Prin faţa noastră şi-apoi După noi
tot face ocol s-ajungă din urmă luna
care la rândul ei grăbeşte pasul pe drumul anilor
ce merg în şir indian pe aleea timpului.

Înainte a prea îmbătrânit şi cocoaşa sa
priveşte cerul suspinând de-atâta perindare
a evenimentelor ce nu le rămâne decât să strige
în ecou prin glasul nostru şi-al contemporanilor
când şi cum şi ce a păţit odată.

Prin faţa noastră ne zâmbeşte şugubăţ
ascultând şi pregătindu-se să-şi continuie
demersul ce se va izvorî prin sfera trecutului
pentru a-l cocoşa tot mai mult pe bietul Înainte
ce nu se dă bătut nicicând şi niciunde în faţa nimănui
atunci când cuvintele şi cifrele arată ce duce el în spate.

După noi se naşte se moare zâmbeşte râde se bucură
e trist îl doare fură taie spânzură pe unde-apucă
în fine! face bine rău sau ce-i vine în funcţie de ideile noastre
aşteptându-şi clipa să păşească Prin faţa noastră
fără să ne consulte în privinţa faptului dacă suntem sau nu
de acord cu sosirea ei inevitabilă şi de multe ori neaşteptată.

Aceasta e săptămâna noastră de şapte zile
care-ncepe de luni şi se termină duminică
zi sfântă lăsată de Dumnezeu
căreia îi place să se plimbe prin spaţiu şi timp
şi zilele noastre se ţin scai după ea
ducându-ne când vrea ea să ne-ntâlnim cu După noi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 02, 2017 5:28 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput să privească Domnul prin vertebre
aşa cum privim noi prin binocluri
apoi îşi plimbă ochii peste cele două membre
că i-a venit ideea de a observa mai atent
în privinţa oamenilor pentru a încerca
să le înţeleagă mai bine sufletul şi faptele
din ultimul timp.

Privind mai întâi la membrul superior
începe cu umerii care par de multe ori egali
deşi e agăţată crucea pe care o vede numai El
cum omul îi sprijină greutatea pe mâini
strângând-o cu putere în pumnul învrăjbit
de ambiţie atunci când loveşte în soartă
îndârjindu-i schimbarea în bine sau în rău.

Apoi îşi coboară privirea spre membrul inferior
unde şoldurile şi coapsele se mişcă
după pofta crucii şi oprind-o în călcâie
aducându-i omului bucuriile şi necazurile
existenţei vitale fizice şi psihice.

Abia la urmă i se rătăcesc ochii
pe cord şi pe creier
curios să vadă unde este defecţiunea
care transformă oamenii
pe dinăuntru ca pe nişte bestii
asemănătoare cu animalele de pradă.

Lacrima spală gândul Tatălui
pe care-l trimite spre noi
în timp ce se roagă pentru noi
de El însuşi să aibă
tot mai multă înţelepciune şi răbdare
de-a ne ierta de-a ne primi
pe toţi la sânul Lui.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 29, 2017 5:00 am  Mihaela Moşneanu

Nu ştiu când s-au disipat clipele timpului meu
şi-au alunecat pe albia unui torent
plin de cuvinte promise şi jurate mie
în van şi invocate în numele Domnului şi-al cerului
dar ştiu că torentul s-a înfruptat cu poftă din ele
transformându-mă într-o geamănă pe dinafară
în timp ce pe dinăuntru m-a transformat
în altcineva străin mie şi altora.

Doar torentul vedea şi auzea acel Robocop
cu forţă de iubire şi dăruire exagerbată
pe care a manipulat-o şi a spălat-o
după fluxul şi refluxul lui
uitând s-o limpezească de tina
folosită în facerea promisiunilor.

Şi e plină lumea de torente fireşti şi absolut normale
ce nu am vrut să le aud sau să le văd
fiindcă era vorba de torentul cel mai mare
mai egoist şi mai mândru
din câte au năvălit vreodată într-un suflet de om.

Numai el a vrut să spele în drumul lui
toate cele crescătoare în sufletul meu
că eu când încercam să curăţ din mâzga crescută
pe tot cuprinsul şi viteza lui
se agăţa de razele de soare ce-l secau
atâta cât avea el nevoie de păsuire
pentru a-şi etala mândria pe sfoară la uscat
până strălucea de şefie proprie
înlăturând tot ce se mişca sub cerul incert
după anotimpurile ce-au venit unul după altul
de-a cursul a trei ani.

Dar prin ţesătura mâzgii au crescut
nişte buruieni oribile după gustul meu
cu miros de minciuni dispreţ şi indiferenţă
culeg câte-o mostră din fiecare
pentru a nu uita niciodată de ce trebuie să plec
fără să ascult sau să privesc înapoi.

M-am hotărât şi nimeni şi nimic nu mă va opri!

Voi privi şi voi asculta cu eul meu
mostrele pe care le-am cules şi le privesc
mă feresc să le duc la ochi
fiindcă sunt de-o mie de ori mai afurisite ca ceapa
şi mi-e că nu mă pot abţine din cauza lor
să urlu din cauza usturimii ce mi-o provoacă
numai când mă uit la ele.
Voi merge să văd cum curg şi alte torente
şi să învăţ să înot prin ele că în ăsta
era cât pe-aci să mă-nec fără să-i pese cuiva de mine
nedorind să mai fiu ce-am devenit până azi
şi-mi voi căuta singură să regăsesc
măcar jumătate din normalitatea pe care o posedam înainte
de-a mă invada acest torent înecăcios.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 27, 2017 1:16 pm  Mihaela Moşneanu

Se-mbulzesc vorbele pe limba omului
sunt numeroase şi pline
de durere şi suferinţă
pricinuite de alţii care nu mai ştiu
decât să râdă în surdină
că pe faţă le dansează ipocrizia
în paşi de batjocură.

Ies din gura strâmbată a omului
de plinătatea neputinţei
care strigă-n gol în stânga şi-n dreapta
în speranţa că măcar un minut
vor fi înţelese.

Dar firicelul de speranţă
se destramă atunci când
sufletul celui care simte
cum îl afectează tot pe el
mâncărimea vorbelor de pe limbă
că pe ceilalţi nici nu-i atinge.

Şi-atunci pastila tăcerii
este căutată prin cabinetul sufletului
unde este primită fără reţetă şi necompensată
şi-o-nghite bietul om cu japca fiindcă
nimeni nu aude şi nu vede
nici măcar primele litere ale dreptăţii
ce este aruncată de fiecare dată
la gunoiul din spatele clădirilor publice.

În schimb tăcerea nu e singură
pe drumul ei când prietenii fideli
acele de ceasornic ticăie întruna
legând jurământ şi cu ea şi cu gălăgia.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum