Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Joi Oct 19, 2017 10:53 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Mier Oct 18, 2017 6:17 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Mihaela Moşneanu

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 201
Varsta : 46
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Joi Oct 19, 2017 10:53 am  Mihaela Moşneanu

Dragă Uitare
îţi scriu aceste cuvinte printre clipe
care îşi fac de capul lor prin viaţa multora.

Vino să-i ajuţi cu harul tău binefăcător
să uite ce-nseamnă supărarea
care le suceşte mintea şi sufletul.

Spune-i durerii pe care o simt
c-ar vrea s-o uite pân' la zori de zi sau dacă nu
până atunci măcar nu-ntârzie să vină
să le acopere memoria cu pledul ei.

Suferinţei nu-i mai înlesni cărare prin oameni
trimite-o la zmei sau la caii verzi
s-o mai vadă şi s-o mai simtă şi ei.

Fă-i să uite de durerea pierderii persoanelor dragi
care-au plecat peste mări şi ţări sau pe lumea cealaltă
deoarece lipsa lor le ciocăneşte pe măruntaie
şi acestea dansează în ritmuri de salsa.

Dă-le linişte şi raţiune când banii
le fac găuri prin buzunare şi bănci
să iasă din impasul datoriilor care-i macină.

Dragoste şi înţelepciune pentru copiii lor
să le dai ca ei să nu simtă lipsurile şi neliniştile
părinţilor care se dau peste cap să le facă poftele.

Şopteşte ochilor cum seacă lacrimile
că ei nici măcar n-au auzit vreodată c-ar putea
să nu mai aibă parte de lacrimi din partea ta.

Putere de discernământ dă-le oamenilor
pentru a putea trăi şi trece cu fruntea sus
peste toate pocinoagele vieţii.

Lasă-le numai credinţa faţă de Dumnezeu şi iubirea
faţă de ei înşişi şi de cei aproape
că doar aşa lumea se va salva de la pieire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Oct 18, 2017 5:16 am  Mihaela Moşneanu

Oboseala urlă după multe zile şi nopţi prin oase
taie în carne vie cu tăişul stresului
ce-şi agaţă cârligele pe pleoapele grele şi trage
de membrele umane care sunt rătăcite prin locaţii
pe unde se munceşte sau nu
dar pe unde omul caută bunăstarea fizică şi psihică.

Banul mângâie puţine palme prea mult
încălzind cu fâşâitul lor timpanul urechilor
în timp ce majoritatea palmelor sunt uscate
de lipsa şi de dorul lor ce câteodată
se mai ascund vreo zi sau două până când
situaţia revine la normal ca de obicei.

Sănătatea suferă-n tăcere când omul o alungă
nedorindu-şi plecarea prea timpurie
din trupurile tinerilor inconştienţi şi sârguincioşi
ce visează cum bancnotele apar şi dispar
în tumultul planurilor scoase din lada frigorifică
a superficialului care compune în ziua de azi
multe caractere întâlnite pe stradă sau pe oriunde.

Se perindă omenirea să facă legătura cu orice disonanţă
gândind că XXI este secolul vitezei
că internetul îi învaţă şi că este înţeleptul
tuturor spuselor şi faptelor pe care le ilustrează
prin imagini şi videoclipuri pline de fraze şi gesturi.

Urile îşi târăsc minciunile şi invidiile
printre nimicniciile care ciugulesc puţin câte puţin
din sufletele care se vând pe arginţii euro dolari şi alte
valute râvnite în defavoarea leului pipernicit
de care numai numele e de el.

Mai calcă pe pragul omenirii şi moartea
care şi ea este scumpă pentru cei vii
în timp ce morţii merg să-ntâlnească Universul
după ce trupul lor devine lutul greu şi-nţepenit
în sicriul din lemn lăcuit pe care doar
fostul nume fosta dată de naştere şi de deces
rămân doar o dovadă în istoria oficială sau neoficială
a vieţii care îşi îndreaptă nepăsător paşii
călcând şi pe morminte şi pe străzi
cu capul sus şi cu privirea ţintită spre orizont.

Zâmbetele hohotele de râs lacrimile suspinele şi jalea
găsesc în fiecare clipă câte-o sursă de energie
pe care viaţa o acceptă fie că-i place sau nu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 13, 2017 8:19 am  Mihaela Moşneanu

Am adunat clipă lângă clipă
strângându-le-n mâini şi s-au înmulţit
demult este de când începusem să le pierd
printre degete una câte una dar nu le-am lăsat
m-am repezit peste ele şi am tot încercat
să le ţin lângă mine să nu se risipească
pentru a ţi le dărui ca să ştii
că eşti o bucăţică din mine şi conştinţa mea.

Apoi când am văzut cât de neîncăpătoare
se făcuse în faţa mea gireada de clipe
şi nu mai reuşeam să le ţin în faţa mea
pentru că se-ntindea peste tot în jurul meu
a început să-mi placă bijuteria IUBIRE la nebunie.

M-am apucat să fac un colier două trei patru
şi-am continuat în facerea lor fără oprire
până când nu le mai ştiam numărul
fiindcă nu mai încăpeau la gâtul tău
deveniseră salbe imense care te subjugau.

Neputând să le vezi strălucirea şi simţind
doar greutatea şi incomoditatea ce te încărcau
ai pus mâinile pe ele şi-ai tras să le rupi
pentru a le arunca crezând probabil
că vor afecta imunitatea clipelor tale
ce nu aveau nicio legătură cu mine.

Dar ai uitat că m-ai ajutat cu clipele mele
de s-au înmulţit în acel hal fără de hal
şi dacă ai fi vrut te-aş fi ajutat şi eu cu ale tale
şi-aş fi făcut alte coliere şi salbe
apoi le-am fi împletit cunună clipele noastre
ca fericirea noastră să fie o mare artistă
ce-ar fi cântat şi dansat pentru omenire.

Acum numai clipele mele plâng
au rămas doar o mare de nisip de care nimeni
nu are nevoie în deşertăciunea
ce-ai sădit-o adânc în mine şi-n jurul meu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Oct 06, 2017 4:18 am  Mihaela Moşneanu

Liniştea din cimitirul plin de pietre funerare
începe să se neliniştească fiindcă o groapă nouă
a fost efectuată de braţele musculoase
a câtorva gropari ce se hlizesc din cauza glumelor nesărate
în timp ce ţărâna luceşte mângâiată de razele soarelui.

Blajinii ascunşi sub pietrele înscripţionate mai de mult
îşi aşteaptă noul vecin despre care îşi aduc aminte
că şi pe lumea noastră erau vecini de cartier.

Unii din ei sunt pregătiţi să-l primească
nerăbdători şi veseli pe noul venit
altuia nu-i prea prieşte că va veni şi X
prin preajma lui pentru că îşi aduce aminte
cum şi de câte ori s-au certat din cauza
nevestei care-l înşela cu el altul din cauza unor bani
şi că a murit înaintea lui şi astfel n-a mai apucat
să-l convingă să-i plătească datoria
altcineva îşi aminteşte cum venea să-i ceară
de-ale gurii pentru că puţinii bani îi dădea pe băutură
şi în fine! majoritatea îşi amintesc că noul vecin
le datorează câte ceva de pe lumea asta.

În acelaşi timp fiecare blajin îşi aşteaptă
prietenii copiii nepoţii fraţii bunicii şi alte neamuri
pentru că sunt siguri că-l vor însoţi
pe ultimul drum pe X ştiind că aşa se obişnuieşte.

Vreo oră-două au trecut prin raza timpului
şi liniştea veşnică din cimitir se foieşte pe loc
din pricina cortegiului funerar care se apropie
urmat de cei vii şi de preotul care oficializează slujba sfântă
de pe pragul celor două lumi care se-tâlnesc întodeauna aici.

Vecinul X doarme cuminte pentru cei vii
în sicriul lui în timp ce el dă mâna şi se-mbrăţişează
cu unii blajini şi pe alţii îi ignoră din laşitate aşa cum obişnuia
şi când era alături de cei care plâng acum după el
gândindu-se că nici mort nu i-a fost dat să scape
nici de prieteni nici de duşmani.

După înmormântare şi după plecarea tuturor
liniştea veşnică îşi revine la normal
chiar dacă vremii îi vine rândul să se neliniştească
pentru a acoperi şuşotelile blajinilor
ce s-au apucat imediat de povestit vrute şi nevrute
ca pe vremea când erau vii şi tot... vecini.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 03, 2017 5:24 am  Mihaela Moşneanu

În lumea umbrelor este încontinuu sărbătoare
nu-i posibil să fie oprită în nicio zi din săptămână
sărbătoresc după mişcările noastre
obosesc la comandă după statul nostru pe loc
dar se-nviorează pe loc când ne mişcăm.

Chiar se-ntinde sărbătoarea lor
peste noi animale clădiri şi natura toată
pur şi simplu ai impresia că sunt necredincioase
din cauză că nu le pasă de duminica sfântă
nici de Paşte sau de Crăciun.

Sar pârleazul cu uşurinţă de la zi la noapte
fie că e cald sau frig în orice anotimp
nu se scapă de umbre nici măcar calamităţile.

Doar moartea mai dă iama printre ele
când se finalizează câte-o lucrare vitală
la dorinţa Domnului.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Oct 01, 2017 3:12 am  Mihaela Moşneanu

De când te-am cunoscut în ziua aceea
dintr-un august arzător şi alintat de un vânticel
m-a-nţepat un spin dulce în piept
atât de bine încât a rămas şi-acum să înfigă acolo.

De-atunci am viziuni variabile ce mi le arătă
oricând i se năzare lui să-şi facă de cap
cu înţepăturile lui din loc în loc
fără să se simtă jenat de vreunul din noi
datorită simţurilor care le dă viaţă
prin sufletul meu faţă de tine.

O rază de soare se transformă într-o zână bună
care m-atinge cu bagheta ei magică
atunci când fericirea cântă duios în ritmul nostru
o rafală de vânt ia înfăţişarea unei palme
ce mă plesneşte zgomotos când pe tine
te doare sau te frământă ceva
o ploaie din cer se-ngemănează cu lacrimile
care-mi pleacă la plimbare pe obraji
când dorul mă furnică prin suflet
cerul natura şi tot ce este pe pământ
zilele serile şi nopţile sunt compuse
dintr-o bucăţică de tine iubirea mea!

Nu am maşini vile yacht şi alte bunuri materiale
n-am legături cu conturi bancare prin ţară sau Europa
muncesc cu ziua şi de multe ori abia mi-ajung banii
pentru de-ale gurii sau pentru vreun moft cum ar fi
o bere sau un pachet de ţigări fiindcă mă mai răsfăţ şi eu
când îmi face banul cu ochiul mai mult ca de-obicei
dar în schimb am din belşug o inimă de la Dumnezeu
şi-un spin pe care mi l-ai dăruit când ne-am cunoscut
şi amândouă sunt pentru şi lângă tine mereu!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 28, 2017 5:24 am  Mihaela Moşneanu

A venit toamna-ncărcată
cu traistele în spinare
nu mă mir că-i cocoşată
de atâtea câte are.

Într-o traistă are culori
prima pe care-o goleşte
o fâşâie de două ori
şi peste tot, ea stropeşte.

În a doua are vântul
care-o goneşte pe vară,
repede îşi ia avântul,
decis pân' la primăvară.

Din alta sloboade ploaia
cu mii şi mii de picături,
alungând seceta aia,
pătrunde printre crăpături.

Foşnet de aripi se-aude
cu plecarea păsărilor,
nu-i nimeni să le-aplaude
pe la ivirea zorilor.

Apoi se ia şi de obşte
trimiţând-o la recoltă
s-o strângă în a lor traiste
chiar de nu o fi prea multă.

Şi după ce s-a aşezat
pe pământ, cu tot ce are,
oare, cine-i interesat
să o care în spinare?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 25, 2017 5:10 am  Mihaela Moşneanu

Nu reuşea să înţeleagă cum fusese posibil! Mintea şi conştinţa ei se luaseră de mână şi şuşoteau, refuzând să creadă cum poate moartea să fie atât de neprevăzută! Nu i-ar fi trecut prin minte nici în cele mai îndepărtate gânduri că cel mai bun prieten al ei, băiatul care-i fusese vecin, coleg de şcoală, frate de suflet, singura persoană care îi fusese mereu aproape în cele mai fericite, dar şi în cele mai grele clipe din viaţa ei, a murit din cauza unui accident stupid de maşină pe o trecere de pietoni, unde nu făcuse nimic altceva decât să traverseze strada şi un şofer inconştient a omis de dragul vitezei să oprească.
Era la servici când îi sunase telefonul. Samir, un fost coleg de facultate, o suna de zor în timpul unei şedinţe în care se puneau la bătaie bazele unui nou proiect de lucru. Fiind ocupată, îi închisese, deşi fără să-şi dea seama de ce, avusese în acel moment o presimţire rea, un ghimpe care îi injectase sufletul cu serul său veninos. Dar continuase şedinţa cu angajaţii săi, luând hotărârea să-l sune când va avea timp. Şi totuşi, nu-l sunase, fiindcă se luase cu serviciul şi cu alte lucruri mult mai importante, decât să vorbească la telefon cu fostul coleg, căruia nu-i dădea prea mare importanţă, deoarece era enervant pentru ea, datorită poveştilor despre cuceririle şi concepţiile sale despre femei.
Când se gândea la ce a vrut el să-i spună atunci, regreta enorm că nu i-a răspuns. O mai sunase de câteva ori, dar ea tot nu-i răspunsese. De fiecare dată fusese ocupată cu ceva şi nu putuse să-i răspundă, pentru a vedea ce vroia. Trecuse o săptămână de la ultimul apel din partea lui şi ea tot nu ajunsese să stea de vorbă cu el.
Acum stătea la masa din bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă şi când îşi aprindea o ţigară, auzii apelul telefonului pe care îl avea în geanta din hol. Alergă să-l ia, dar din pacate, nu mai sună până ajunse ea, deoarece Samir îi dăduse de data asta doar un beep. Văzând cine e, se gândii că se săturase să o tot sune şi ea să nu-i răspundă. Întorcându-se cu telefonul în mănă, în faţa cafelei aburinde, îl apelă şi-l puse la ureche. După ce auzii sunetul de apel de două ori, Samir răspunse cu o voce mohorâtă, printr-o înşiruire de întrebări şi de apelative la adresa ei:
- Eiii, Claudiaaa! Clauuu, în sfârşit, îmi răspunzi! Ai înnebunit de tot, măi fată! Ce dracu e cu tine, de nu răspunzi? Ce rahatul meu ai de nu mai vrei să-mi vorbeşti? Lasă, mă! Lasă că nu te mai sun în veci! Dar trebuia să-ţi spun, proasto, ce eşti! Eşti o tâmpită că nu mi-ai răspuns şi o încrezută fără cusur, te-ai ajuns de când ai devenit mare şefă la tine la servici, dar totuşi am insistat, fiindcă m-am gândit că te interesează, da?
- Măi nesimţitule, cred că tu ai luat-o razna de tot! îi răspunse ea, fiind luată pe nepregătite de o asemenea vorbe, eşti cumva beat sau mai rău, ai început să te droghezi? Ce mama dracului te-a apucat? Şi ce-ar putea să mă intereseze pe mine despre tine? Ce am eu de împărţit cu tine? Ce? Eşti bărbatul sau amantul meu, şi eu nu ştiu, cumva? Ar fi cazul să-ţi revizueşti tonul cu mine, clar? Dacă mai vrei să stăm de vorbă, şi dacă nu faci asta, pa!
Şi îi închise telefonul în nas. Dar Samir sună din nou, şi din nou, chiar dacă ea insistă să-i tot închidă. Prima reacţie a ei fu să-l blocheze, dar acelaşi ghimpe din acea clipă în care o sunase prima oară, începuse să-şi facă iarăşi de cap prin sufletul ei. Şi sunându-l, îi spuse calm:
- Măi Samir, măi omule, am fost ocupată, am fost în şedinţe de lucru sau am fost ocupată cu proiectul cel nou, la care eu şi colegii mei, lucrăm. Nu-i că nu vreau sau nu am vrut să mai vorbesc cu tine, dar pur şi simplu, sunt ocupată, nu am timp, înţelege! Când termin cu una, încep cu alta, şi tot aşa! Dacă mă crezi, bine, dacă nu, treaba ta!
- Du-te-n colo, Claudia, auzi? Sunt prea supărat şi mă simt atât de neputincios, încât nu am putere să mă cert cu tine, aşa că iartă-mă că ţi-am vorbit aşa!
Claudiei îi stătu inima în loc. Ghimpele, parcă îşi mai chemase vreo doi ortaci, căci acum simţea o mulţime de înţepături peste tot şi începu să tremure. O clipă se gândii că e din cauza cafelei prea tari, dar nu renunţă la ea. Sorbind o înghiţitură şi trăgând cu nesaţ din ţigară, îl întrebă:
- Da ce-ai păţit? Ce-i cu tine?
- Eu n-am păţit nimic, de fapt, adevărul e că nu mai ştiu de mine, de-o săptămână, Clau. Mă simt ca un vierme, care se târăşte pe unde apucă. Mă simt singur, neputincios în faţa morţii. Şi dacă mie mi-este aşa de rău, mă gândesc cum îţi va fi ţie, după ce-ţi voi da vestea, mai ales că vei afla şi după înmormântarea care a fost acum vreo trei sau patru zile, nici nu mai ştiu!
Stătu câteva clipe, nemişcată şi neputând să reacţioneze în niciun fel, întrebă:
- Ce tot spui acolo? Despre cine vorbeşti? Cine a murit?
- Offf! începu el să plângă cu sughiţuri.
Claudia rămase consternată, ascultându-l şi inima, parcă-i stătuse în loc. Nici măcar nu ştia cum să-l mai întrebe despre cine era vorba sau cum să reacţioneze. Îi trecu prin minte că îi murise cineva drag lui, vreun părinte, vreun frate sau vreun prieten apropiat, şi de aia plângea în halul acesta, că o considera prietena lui, şi de aia simţea nevoia să-şi deschidă sufletul. Nu era conştientă de faptul c-o atenţionase că în durerea sa, era şi ea implicată. Dar îşi reveni şi continuă să-l întrebe:
- Dar cine ţi-a murit, omule?
- Eiii... cii...neee... mi-a mu... murit? Vrei... vrei să... să spui... ci... cine... ne-a muriiit!
- Cineee? sări ea în sus, simţind cum începea şi ea să lăcrimeze după el, cine?
- Cristian Boicovici, Cristi al nostru, Clau, Cris a murit săptămâna trecută, călcat de-o maşină pe o trecere de pietoni. Dar nu pot să-ţi apun acum mai multe, continuă el fără sughiţuri, de data asta.
- Ceee? Măi Samir, tu ai visat urât azi-noapte, mă?
- Ooo, ce n-aş da eu să fie un vis urât şi să mă trezesc, gândindu-mă că nu-i adevărat, că a fost doar unul dintre cele mai urâte vise ale mele! Şi să mă-ntâlnesc cu el, să stăm de vorbă şi să râdem, cum obişnuiam, la o bere! Ce n-aş da eu, Doamne! Dar nu, Clau, nu! E adevărat ce-ţi spun, îţi dau cuvântul meu de onoare, că n-aş putea să mint sau să glumesc cu aşa ceva!
Şi continuă să vorbească în continuare, repetând întruna despre visul urât şi aşa mai departe. După ce-i povestise despre accidentul de pe trecerea de pietoni, în care murise prietenul lor comun, ea tăcea şi îl asculta, în timp ce plângea. Vroia să-l oprească, dar nu putea. După un timp începuse să povestească precum o moară stricată, cum şi ce bine se înţelegea el cu Cris, cât de buni prieteni fuseseră ei. Deşi îl auzea şi înţelegea clar, vorbele lui treceau pe lângă urechile ei, nu le dădea importanţă, lăsându-l să vorbească fără ca să-i mai spună sau să-l mai întrebe ceva. Vestea o imobilizase cu totul, ţigara o pusese pe scrumieră şi se consumase singură, cafelei îi dispăruseră aburii. Privea în gol, în timp ce lacrimile îi curgeau încontinuu, dar fără bocet, fără gălăgie cum făcea Samir. Cum nu mai spunea nimic, el o întrebă la un moment dat:
- Clau, mai eşti pe fir? Alo, eşti? Băga-mi-aş să-mi bag, iar am rămas singur să vorbesc! Iar mi s-a întrerupt telefonul ăsta, trebuie să-mi cumpăr unul nou, că nu mai ţine figura. Când mi-e lumea mai dragă, vorbesc cu pereţii, nu cu omul, zise el şi închise.
Claudia lăsă încet telefonul pe masă şi cu ochii plini de lacrimile care plecaseră la plimbare pe obraji, rămase aşa câtva timp. După câteva secunde, Samir sună iar, dar ea nu-i mai răspunse. Dacă ar fi privit-o cineva în acel moment, ar fi avut impresia că nu aude şi nu vede nimic. Colegul ei mai insistă cu apelurile de câteva ori, după care renunţă. Chiar dacă şi înainte era linişte în jurul ei, acum, parcă se multiplică prin primirea veştii despre moartea lui Cris. În sufletul ei era un întreg zbucium de neînţeles care îi dădea palme liniştii din jurul ei, alungând cu totul cafeaua şi scrumiera cu filtrul de ţigară din faţa ei, ce lăsa un miros greu sau telefonul, care stătea cuminte pe masă, în timp ce le privea fără să le vadă. Trecuseră câteva ore de când vorbise cu Samir şi acesta renunţase s-o mai apeleze, dându-şi seama că nu telefonul lui era de vină, ci ea nu mai spusese nimic, şi el de aceea crezuse că iarăşi nu-i mergea. Dar realizând asta, nu o mai deranjă, o lăsase în pace să digere cumplita veste pe care o primise.
La un moment dat observă că era noaptea. Nu se vedeau decât becurile de afară prin geamul de la bucătărie şi nu-şi dădea seama când şi cum trecuse timpul, dar nu-şi bătu capul prea mult cu asta. Puse automat mâna pe telefon şi-l sună pe Samir, care era beat criţă:
- Ce rahatul meu, vrei? o întrebă el, direct.
- Vii dimineaţă la mine? îi răspunse ea fără să-i mai bage în seamă prostia, cum făcuse înainte, şi ne urcăm amândoi în maşină, şi mă duci la el la cimitir, să-mi arăţi mormântul?
- Nu ştiu dacă pot, să văd, îi spuse el, la ce să mai mergi acum? Când te-am sunat să-ţi spun prima oară, ai fost ocupată, acum nu mai ai treabă cu proiectul şi cu serviciul?
- Samir, nu am chef de ceartă, şi nici de prostiile tale, acum, îi răspunse ea cu o voce moale, spune-mi, vii sau nu vii? Te aştept dimineaţă, da?
- Bine, vin, să nu zici că-s al dracului, da?
- Bine, ne auzim la telefon, da?
- După 8:00 e bine? Între 8:00-9:00 mă suni, da? Să suni, să insişti, că poate nu aud telefonul din prima, da? Că sincer, am c-am întrecut măsura, am băut bere şi apoi am trecut pe coniac.
- Mmm, se vede c-ai întrecut măsura, dar nu-i treaba mea, nu te judec. Atunci, aşa rămâne, te sun şi dacă nu-mi vei răspunde, voi insista.
- Bine, Clau, bine.
- Noapte bună, Samir!
- Noapte bună!
După care închise telefonul şi-l puse uşor pe masă. Lacrimile nu mai conteneau, vestea morţii lui Cristian sau Cris cum îl alintase ea de când erau copii şi apoi, toţi apropiaţii lui, declanşase în ea, pe lângă părerea de rău, un amalgam de sentimente. Regretul enorm şi de nedescris în cuvinte, pe care îl simţea acum că nu-i răspunsese zăbăucului de Samir la telefon, o distrugea de tot. Avea nevoie de toaletă, dar parcă nu-i venea să se ridice de pe scaun, aşa că mai zăbovi o vreme. Nu realiza că ar trebui să aprindă becul şi nici să meargă să doarmă nu o interesa. Somnul era pentru ea ceva primordial, ţinea în general foarte mult la odihna ei de peste noapte, pentru că întodeauna avea nevoie să fie cu mintea limpede, la servici. Dar de data asta, faptul că ar fi trebuit să se culce, nu exista în mintea ei. Uitase de tot ce ar fi trebuit să facă în mod normal, până şi că dimineaţa avea o şedinţă la prima oră.
La un moment dat se ridică mecanic de pe scaun şi merse ca un robot la baie, după care se aruncă pe pat şi începu să jelească în timp ce suspinele, aproape că-i tăiau respiraţia. În timp ce uda perna cu lacrimi şi se-neca în suspine, reuşii să adoarmă.

Nici nu realiză când se făcuse dimineaţă. Auzii soneria de la interfon, sunând. Sări ca arsă din pat, gândindu-se că e Samir, dar era Adelina, sora lui Cris. Îi deschise şi când se văzură, se îmbrăţişară strâns şi începură să plângă. După un timp, amândouă încercau să-şi spună ceva, dar nu reuşeau, până când Claudia reuşi să rupă prima frază:
- Ade, iartă-mă, n-am ştiut! Abia aseară m-a sunat Samir şi mi-a povestit! Îmi pare rău, din tot sufletul, că n-am fost la înmormântare, că nu i-am fost alături pe ultimul drum!
- Draga mea, stai liniştită, nu sunt supărată, înţeleg. Ştiu că în ultimul timp ai fost şi eşti ocupată, îmi spunea Cris asta. Şi zâmbind, continuă să-i spună, cu vreo două seri înainte am vorbit cu el. L-am întrebat de tine şi mi-a răspuns că sora mea de suflet a ajuns mare de tot, e foarte ocupată, şi aşa mi-e dor de ea! Dar lasă, că într-una din serile astea mă urc în maşină şi zbor la ea, şi nu mă interesează, o scot cu japca în oraş, şi râdea din tot sufletul, îl ştii doar, cum era el vesel, întodeauna. Atunci am vorbit şi eu, ultima oară cu el. Nu am avut niciunul din familie numărul tău, iar telefonul lui s-a spart în timpul accidentului. Apoi m-am gândit că nimeni nu te-o fi anunţat, şi-am venit eu să-ţi spun, dar văd că totuşi, ai aflat. Of, mulţumesc lui Dumnezeu că ai aflat, pentru că îmi era foarte greu, nici nu ştiam cum să-ţi spun, crede-mă.
- Am aflat ieri, de la Samir, el este singurul care m-a tot sunat să-mi spună, dar tu îl ştii, şi sincer, am fost aşa de prinsă cu serviciul, că pur şi simplu nu am avut timp să vorbesc cu el. Şi-apoi, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte ce ar avea să-mi spună, aşa că nu aveam chef să-i ascult logoreea despre cuceririle şi concepţiile lui în privinţa femeilor.
- Ooo, Samir! Să ştii că aşa nebun cum este el, a fost alături de Cris şi de noi, tot timpul. A ajutat cu tot ce i-a stat în putinţă şi în rest, nu s-a mişcat de lângă sicriu. E totuşi băiat bun, cu toate defectele lui la un loc.
- Te cred, Ade, şi nici eu nu gândesc că ar fi băiat rău, Doamne fereşte! Doar că... dar în fine! Hai înăuntru! Am vorbit aseară cu el la telefon şi a rămas să îl sun, să meargă cu mine la cimitir, să-mi arate mormântul lui Cris, adăugă ea şi izbucni din nou în lacrimi, dar nu ştiu dacă voi mai reuşi să dau de el, că se făcuse criţă, azi-noapte.
- Dacă vrei, te duc eu acum, nu-i problemă, zise Adelina, intrând în hol.
- Te superi dacă mergem acum? Te rog din suflet, numa' aşteaptă-mă să mă schimb.
- Da, dragă, nicio problemă, te aştept şi mergem.
Claudia alergă în dormitor şi într-un minut îşi aruncă hainele de cu o zi înainte în care şi dormise, se îmbrăcă în nişte blugi şi într-un pulover dungat cu gri şi negru, apoi merse la baie, se spălă pe mâini şi pe faţă, după care îşi prinse părul negru într-o clamă albastră. Privindu-se în oglindă, îşi văzu ochii roşii de plâns şi albastrul ochilor săi era aşa de închis, încât se sperie, dar gândi în sinea ei că nu are timp să-şi studieze fizionomia acum, pentru că Adelina o aştepta şi, chiar era nerăbdătoare să ajungă la locul unde Cris era acum şi de unde nu va mai pleca niciodată, nici măcar să o scoată pe ea în oraş, cu japca, cum îi povestise sora lui că ar fi spus. La gândul acesta, o podidiră iarăşi lacrimile şi ieşi repede din baie. Ajungând lângă ea, se încălţă într-o pereche de adidaşi negri şi îi spuse:
- Hai, sunt gata, putem merge, dacă vrei.
- Bine, draga mea, hai să mergem.
După ce ieşiră amândouă, Claudia încuie uşa şi coborâră repede treptele celor două etaje. Maşina Adelinei era parcată în faţa scării, a ei era mai în colo.
- Mergem cu maşina ta sau cu a mea? întrebă sora lui Cris.
- Cu oricare, îmi este indiferent, îi răspunse ea, nu-i problemă.
În timp ce se îndreptau spre maşină, sună telefonul Adelinei şi răspunse:
- Bună, iubitule!... Uite, sunt cu Claudia, prietena lui Cris, mergem la cimitir... Nu, nu pot acum, ne vedem puţin mai în colo...
- Nuuu, nu-i nevoie să stai cu mine, dacă trebuie să te întâlneşti cu Ticu. Mergi cu mine, îmi arăţi unde e mormântul şi apoi poţi să pleci, nu mă supăr.
- Cum să te las acolo singură, măi? Nu vorbi prostii!
- Nu a fost el prietenul meu, fratele meu, şi la bine şi la rău? Cum poţi spune că mă laşi singură, draga mea? îi răspunse ea, în timp ce lacrimile îi plecau din nou pe obraji.
Auzind-o şi văzând-o, Adelina începu şi ea să plângă, şi ca să fie sigură, o întrebă:
- Eşti sigură? Păi atunci plecăm fiecare cu maşina noastră, şi tu mă urmezi. E bine aşa?
- Nu, nu, merg şi eu cu maşina ta, pentru că nu mă simt în stare să conduc. Voi pleca de acolo cu un taxi, nu-ţi face probleme. Dar atunci realiză că nu-şi luase cu ea nimic, de fapt, nu-şi luase decât cheile pe care le băgase în buzunarul drept al blugilor şi îi spuse, auuu! Am uitat să-mi iau vreo geantă, vreun portofel, ceva. Mă mai aştepţi puţin, te rog, să mă duc până sus?
- Hai măi, fi serioasă, că-ţi dau eu, nu te mai duce, n-are rost.
- Ok, şi am să ţi-i dau înapoi când ne vom mai vedea, promit!
- Daaa, să nu uiţi cumva, draga mea, să nu uiţi! îi răspunse zâmbind, printre lacrimi. Apoi îi spuse lui Ticu, auzi Ticule, hai că o duc pe Claudia la mormânt, la Cris şi apoi vin la tine?... Da, da, da, vin direct la tine... bine, bine... hai, pa, iubitule!
Şi după ce închise telefonul, deschise maşina. Din câţiva paşi, fetele ajunseră lângă ea şi urcară amândouă, continuând să plângă şi fără să-şi mai spună nimic, după ce-şi puseră curelele de siguranţă. În timp ce Adelina era atentă şi la drum, Claudia nu mai vedea nimic. Îşi rezemase capul de geam şi îşi deschise albumul de amintiri al sufletului, în care Cris era nelipsit.
Cimitirul Zborul sufletelor era la vreo cinci kilometri distanţă de locuinţa Claudiei, şi vreo patru din ei trebuiau parcurşi pe strada principală a oraşului, unde, era o aglomeraţie de nedescris la primele ore ale dimineţii. După aceea, Adelina trebuia să-şi continue drumul de la o răscruce, drept înainte, de unde avea de parcurs nişte pante destul de abrupte pe un drum asfaltat de mult şi rău, care, nu era posibil să fie ocolit. După vreo oră ajunseră în faţa cimitirului, unde paznicul, poreclit 'nea Zgâmboi - nu se ştie de cine şi de ce? - le întâmpină pe fete, deschizându-le poarta.
- Ooo, am parte de două musafire drăguţe, haideţi, intraţi!
- Bine te-am găsit, 'nea Zgâmboi. Mergem la mormântul lui Cristian Boicovici, spuse Adelina.
- Da, da, ştiu, mergeţi liniştite şi staţi cât doriţi! le spuse el, zâmbind trist.
După ce intrară, Adelina o luă de mână pe Claudia şi continuară să meargă pe o alee ondulată, mărginită de copaci înalţi şi stufoşi. Ajunseră la un moment dat lângă un mormânt proaspăt, unde pe o piatră funerară strălucea în lumina soarelui fotografia în miniatură a lui Cris, numele, datele naşterii şi a decesului, şi sora lui vorbi:
- Aici este, Clau. Eşti sigură că n-ai nicio problemă în a rămâne singură?
- Nu, nu, mergi liniştită să te întâlneşti cu iubitul tău, eu mă voi descurca.
- Bine, draga mea, bine. Atunci ne auzim la un telefon sau pe net, da?
- Da, da, da! Ne auzim zilele astea, promit!
Se îmbrăţişară strâns şi se despărţiră, cu zâmbete şi lacrimi. Adelina îşi îndreptă paşii spre 'nea Zgâmboi şi Claudia o urmări cu privirea până când aceasta se îndepărtă suficient de mult, încât să nu mai audă sau să vadă ceva.
- Gata? A plecat? În sfârşit, putem să ne întâlnim liniştiţi! auzii o voce şi se-ntoarse să vădă cine este, deşi cunoştea acea voce mai bine ca oricine pe lumea asta. Era Cris, care ieşise de după piatra funerară şi o privea vesel, zâmbindu-i.
- Criiis! Tu?! Ce cauţi aici, nu ai murit? spuse ea şi sări spre el, îmbrăţişându-l cu tot dragul.
- Nu, surioara mea dragă, nu am murit, sunt la fel de viu ca şi tine, doar că a trebuit să plec de aici, din viaţa pământeană. Domnul nostru m-a chemat şi pe mine, şi pe alţii în ziua aia la El, fiindcă are treabă cu noi. Crede-mă că am fost aleşi pe sprânceană, nu a fost simplă această alegere. Nu ştiu de ce şi cum de m-a vrut şi pe mine, dar a trebuit să plec de aici. Ştiam că trebuie să vii şi de aia am coborât în zbor, să te întâlnesc. Apoi va trebui să plec iarăşi, sus.
- Şi ce faci acolo? Cum îţi este? De ce nu vii înapoi? Vei veni înapoi, da? Pentru că nu concep viaţa fără tine! exclamă Claudia din toată fiinţa ei.
- Nu pot să-ţi spun nimic, îi răspunse Cris, privind-o de data asta serios, singurul lucru pe care ţi-l pot spune, e că nu mă mai întorc, nu am cum să fac aşa ceva. În rest, vreau ca tu să-ţi îndeplineşti toate misiunile pe care le ai de dus la bun sfârşit, în viaţa de aici şi să ştii că nu vei trăi fără mine, eu sunt aici, îi spuse el, punându-i mâna pe piept, niciodată nu te voi anandona. Şi ne vom revedea când îţi va veni şi ţie rândul să vii acolo unde sunt eu acum.
Auzindu-l cum vorbea, lacrimile îi plecară iarăşi pe obraji şi el o mângâie. Apoi, veselia i se întoarse pe fizionomie şi în glasul său. O luă de mână şi îi spuse cu gura până la urechi:
- Hai cu mine, să-ţi arăt razele de soare.
- Ceee? Unde? Ce să-mi arăţi?
- Razele de soare, surioară dragă. Hai cu mine, să le vezi.
Şi o trase uşor de mână. Ea simţi cum amândoi se ridică în sus şi urcă uşor spre cer. Şi urcară tot mai sus, până începură să se învârtă, ţinându-se de mână. Claudia nu mai putea spune nimic. Îl privea pe Cris cum râdea şi cum o învârtea în zborul lor spre cer. La un moment dat începu să bată vântul şi el începu să lovească în aer cu mâna liberă rafalele de vânt, până când simţi stropii de ploaie, care o stropeau ca şi cum erau pe pământ. Privi o dată în jos şi toate se vedeau ca nişte puncte, care abia se puteau descifra. Singurul punct vizibil era cimitirul, de unde plecaseră în zbor şi Cris îi spuse:
- Fi liniştită, surioară, mai avem puţin şi ajungem, apoi te vei întoarce acolo.
- Dar nu vreau să mă mai întorc, merg cu tine, îi răspunse ea.
Cris nu-i răspunse, dar o privi grav, după care întoarse capul. Mai zburară un pic şi ajunseră la razele de soare, care îi învăluiră pe loc şi începură să danseze în jurul lor. Dansul razelor dură un timp, până când Claudia îl trase uşor pe Cris de mână, pentru a trece de ele, mai departe. Dar una din raze se opri din dans şi o trăgând-o de cealaltă mână, spuse:
- Picătură a cerului, tu poţi trece mai departe, dar prietena ta trebuie să se întoarcă înapoi. Ai vrut ca ea să ne vadă şi ţi-am permis acest lucru, dar acum, ea nu poate trece mai departe de noi. Şi continuă să-i spună ei de data asta, tu eşti pământeană, trebuie să te întorci, şi după ce îl trase pe Cris spre ea, el o scăpă de mână şi Claudia începu să alunece în jos. Mai privi o dată în sus şi el îi făcea cu mâna, în timp ce alunecarea lină o apropia de pământ. Încercă să se agaţe cumva să se întoarcă spre el şi razele de soare, dar...

Deschise ochii şi prima dată văzu tavanul dormitorului în care adormise îmbrăcată în hainele de ieri. Nedumerită, privi în jurul ei. Era în patul ei răvăşit, probabil se mişcase prin tot patul în timpul visului în care zbura cu Cris spre razele de soare. Nu-i venea să creadă, venirea Adelinei la ea, plecarea lor spre cimitir, la mormânt şi apoi întâlnirea şi zborul cu Cris până la razele de soare, totul fusese doar un vis fascinant. Mai ales când îşi amintea că Cris îi spusese că nu e mort, că îl chemase Domnul la El, absolut totul o ţinu o perioadă ţintuită pe pat cu privirea fixată pe tavan. Îşi aminti la un moment dat de Samir, dar nu-l mai sună, şi nici el nu dădu niciun semn de viaţă.
Nu-l mai caut şi nu-l mai aştept pe Samir, mă voi duce singură la cimitir, voi ajunge la mormântul lui, singură. Mă voi îmbrăca în aceleaşi haine şi mă voi încălţa în adidaşii din vis, şi mă duc acum. Doar că trebuie să nu uit să-mi iau vreo poşetă şi nişte bani, că Adelina nu este cu mine şi în realitate.
Gândul acesta o făcu să zâmbească în timp ce se ridică din pat, şi exact ca în vis îşi aruncă la repezeală hainele în care dormise şi se schimbă. Se îmbrăcă, apoi fugi la baie unde, după ce se spălă pe mâini şi pe faţă, se privi în oglindă. Şi la fel, ochii roşii şi albastrul închis al ochilor săi o făcură să tremure, dar se gândii că trebuie să ajungă cât mai repede şi că nu are timp să-şi sudieze fizionomia, după ce-şi prinsese părul cu aceeaşi clamă. După care fugi în hol, se încălţă, îşi luă telefonul, portofelul cu bani şi pachetul de ţigări, aproape gol şi le puse într-o borsetă. Ieşi valvârtej pe uşă, încuie uşa şi aproape zbură pe treptele scărilor. Ajungând jos, comandă un taxi, pentru că nici în realitate nu se simţea capabilă să conducă. Şi exact ca în vis, îşi rezemă capul de geam, dar acum se gândea la visul pe care îl avusese.
Nici nu-şi dădu seama cum ajunsese cu taxiul la cimitirul Zborul sufletelor şi cum paznicul, 'nea Zgâmboi îi deschise poarta cimitirului, o întrebă la cine vrea să meargă şi ea îi spuse că la Cristian Boicovici. Acesta vru s-o conducă, dar ea, încrezătoare, îi răspunse că nu e nevoie, că se descurcă singură.
Şi o porni pe aceeaşi alee ondulată, mărginită de copacii înalţi şi stufoşi, până ajunse la mormântul lui Cris, care era identic cu cel din visul ei. Se apropie de piatra funerară şi mângâie poza din care frăţiorul ei de suflet îi zâmbea cu gura până la urechi. Nu-şi dădu seama de ceea ce face şi aruncă o privire în spatele pietrei, sperând ca el să apară de acolo, dar visul era vis, realitatea era realitate, şi nu aveau de gând să se întâlnească niciodată, decât în sufletul ei. Se lăsă în genunchi şi stătu un timp acolo, amintindu-şi cu claritate visul. Toate vorbele lui Cris şi zborul cu el până la razele de soare o făcură să nu mai verse nicio lacrimă, ci din contră, o făcură să zâmbească. Stătu o perioadă acolo, apoi se ridică în picioare cu gândul să plece. Înainte de a pleca de-acolo, îi promise lui Cris că data viitoare va veni cum se cuvine, cu cel mai frumos buchet de flori şi cu o lumânare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 23, 2017 6:39 am  Mihaela Moşneanu

Am visat cu ochii deschişi
c-am murit şi priveam
mormântul pe care scria
numele şi data decesului
cuiva care-a fost contemporan
cu iarba verde şi cu florile
care-l înconjurau
în mijlocul veşniciei
pe care-o privea cerul
cu dragul soarelui
sau
cu asprimea vântului şi-al ploilor.

Nu mi-a plăcut ce vedeam
gândul meu a evadat
din realitatea pământeană
şi-a zburat fericit de eliberare
să se joace cu razele de soare
dar până la ele
vântul şi ploile mi-au dat
de furcă
pentru c-au încercat să-mi împiedice
zborul şi fericirea eliberării.

Nu-mi vine să cred!

Nici după ce mori
lupta pentru supravieţuire
nu-ncetează!

Îmi văzusem mormântul
deşi nu am ştiut
să citesc literele şi numerele
de pe piatra funerară
decât INRI.

Când am ajuns la raze
timp de câteva secunde de-ale lor
m-au mângâiat şi m-au îmbrăţişat
în timp ce eu mă zbenguiam
voios printre ele.

La un moment dat
o rază mi-a spus:
Gata cu joaca!
Du-te-napoi de unde-ai venit
încă nu a venit momentul
să mergi mai departe de noi!

Şi-a trebuit să mă-ntorc
în locul unde pe-o piatră funerară
scria numele şi data decesului altcuiva.

Revenisem şi mă-ntrebam
dacă acea persoană reuşise să meargă
mai departe de raze şi dacă
ştia sau nu să-şi citească
numele şi data decesului de-acolo
de unde era acum.

Eu ştiu şi-acum să citesc INRI.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 19, 2017 11:50 am  Mihaela Moşneanu

Luna a ieşit la plimbare pe cer
fără să caute ceva sau pe cineva de pe-aci
doar se plimbă şi ea ca unica cetăţeană
pe orbita Pământului cu drepturi absolute
nu este interesată de clădiri
de natura abundentă care e ţesută pe planetă
sau de viaţa care în cea mai mare parte
e plecată-n lumea viselor
să cunoască alte dimensiuni spaţiale.

Îşi împrăştie lumina peste tot
când are privilegiul de-a se arăta plină
şi se mai întâmplă că o mică vietate
aproape invizibilă datorită culorii negre
ce-o posedă şi devine o mică emblemă a nopţii
se-alintă şi se cocoţează prin copaci ori pe unde-i vine
miorlăind uneori dezgustător pentru urechile
cuiva care suferă de insomnie permanentă.

Dar nu-i bai!

Că pisica neagră cu ochii cameleonici
insistă să-şi facă vie prezenţa
prin zbughirile şi miorlăiturile ei
privind uneori pe cetăţeana absolută
cu privirea fixă şi înţepătoare făcând-o
pe aceasta să se-nfioare
să se gândească de ce n-o dormi la ora asta
când ea vrea să-şi facă plimbarea liniştită.

Atunci luna încetineşte paşii s-o privească
mai atent şi apoi ce se află prin jurul ei
momentul în care superstiţiile devin vrăjile
din care se nasc legendele altei vieţi
de care omenirii îi este teamă.

Dar pisicii negre nici nu-i trece prin minte
despre ce închipuiri poate să prelucreze
mintea umană în privinţa realităţii
pe care o estompează după bunul ei plac
tulburând psihicul unui om
ea doar vieţuieşte la fel ca toată lumea
mişcătoare sau statică din preajma noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 16, 2017 5:28 am  Mihaela Moşneanu

Au uitat răufăcătorii să anunţe
că se opreşte Binele
din cauza unor turbulenţe sufleteşti
de care suferă ei tot mai mult
pentru c-au uitat sensul acestui cuvânt.

Dar binevoitorii anunţă
pe ultima sută de metri
că de ceva timp aortele
s-au înfundat pe alocuri şi-n loc
de sânge va curge venin
prin sufletele oamenilor.

Şi când se vor desfunda aortele?
întreabă vreo doi-trei naivi
iar răspunsul binevoitorilor nu întârzie:
Nu se ştie fiindcă
răutatea şi invidia au invadat
sufletele pe tot mapamondul
şi sigur sunt speranţe să se desfunde
nişte aorte dar nu prea multe
aşa că Binele se va strecura nevăzut
ca stropii de apă printr-un robinet stricat
că va fi mare secetă de el
în această perioadă!


La acest răspuns
oamenii se supără şi devin posaci
irascibili şi indiferenţi
îngropându-şi speranţele într-un ungher
al sufletului unde aorta fiecăruia
pompează sângele roşu
dar se grăbeşte să uite de el
întorcându-şi faţa spre lumea
înveninată
pentru a fi în rând cu ea.

Numai Domnul priveşte
în acel locşor şi-l udă c-o lacrimă
gândind că abia la urmă
îşi vor aduce aminte şi-l vor privi iar
profitând de ultimul moment
pentru a putea pleca liniştiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 12, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Şi poeţii sunt oameni
simpli sau infatuaţi
nu-s toţi la fel
ca-n vorba cu degetele.

Şi mulţi îţi rămân în suflet
sau nu după ce-i citeşti
că şi gusturile
seamănă cu oamenii.

Şi scriu tot felul
de versuri clasice sau albe
după şoaptele muzei lor
ziua sau noaptea.

Şi ei trăiesc
după voia Domnului
mult sau puţin
dând viaţă poeziei.

Şi-apoi mor într-o zi
ca şi noi
lăsând drum liber
lacrimilor sau zâmbetelor.

Şi când crezi c-au murit
începe să se-audă un ticăit
de ceas rătăcit în spaţiu
din sufletul cititorului.

Şi fac tic-tac tic-tac
unul după altul versurile
din ce în ce mai puternic
decât atunci când trăiau.

Şi cititorii devin
vrăjitorii
care vorbesc cu ei
din lumea de dincolo.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 09, 2017 12:06 pm  Mihaela Moşneanu

Nu-mi aduc aminte când ai făcut cunoştinţă
cu mine şi nici dacă te-am văzut vreodată
dar ştiu că mi-eşti fructul cu gust universal
din care gust câte un pic când te scriu.

Poate că mă priveşti în toate felurile
în minutele din zi şi din noapte
iubindu-mă cum numai tu ştii
şoptindu-mi literele aleatoriu pe fila albă
aşa cum ţi-a plăcut şi-ţi place
de când mi-ai şoptit prima oară când am scris.

În schimb eu te aud şi te simt
cum vibrezi în mine şi ştiu că sunt fericită
atunci când albul filei se cunună pe viaţă
cu scrierile mele pe care le consider
cadouri pentru mine şi pentru cititori.

Nici cum te cheamă nu prea ştiu
dar nu are importanţă asta
ci doar că-mi eşti sens al vieţii
indiferent dacă ţi se spune
Poezie Poem Proză
şi-ţi mulţumesc că exişti
în sufletul meu!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 06, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă săptămâna încontinuu pe străzile
de Înainte Prin faţa noastră şi-apoi După noi
tot face ocol s-ajungă din urmă luna
care la rândul ei grăbeşte pasul pe drumul anilor
ce merg în şir indian pe aleea timpului.

Înainte a prea îmbătrânit şi cocoaşa sa
priveşte cerul suspinând de-atâta perindare
a evenimentelor ce nu le rămâne decât să strige
în ecou prin glasul nostru şi-al contemporanilor
când şi cum şi ce a păţit odată.

Prin faţa noastră ne zâmbeşte şugubăţ
ascultând şi pregătindu-se să-şi continuie
demersul ce se va izvorî prin sfera trecutului
pentru a-l cocoşa tot mai mult pe bietul Înainte
ce nu se dă bătut nicicând şi niciunde în faţa nimănui
atunci când cuvintele şi cifrele arată ce duce el în spate.

După noi se naşte se moare zâmbeşte râde se bucură
e trist îl doare fură taie spânzură pe unde-apucă
în fine! face bine rău sau ce-i vine în funcţie de ideile noastre
aşteptându-şi clipa să păşească Prin faţa noastră
fără să ne consulte în privinţa faptului dacă suntem sau nu
de acord cu sosirea ei inevitabilă şi de multe ori neaşteptată.

Aceasta e săptămâna noastră de şapte zile
care-ncepe de luni şi se termină duminică
zi sfântă lăsată de Dumnezeu
căreia îi place să se plimbe prin spaţiu şi timp
şi zilele noastre se ţin scai după ea
ducându-ne când vrea ea să ne-ntâlnim cu După noi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 02, 2017 5:28 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput să privească Domnul prin vertebre
aşa cum privim noi prin binocluri
apoi îşi plimbă ochii peste cele două membre
că i-a venit ideea de a observa mai atent
în privinţa oamenilor pentru a încerca
să le înţeleagă mai bine sufletul şi faptele
din ultimul timp.

Privind mai întâi la membrul superior
începe cu umerii care par de multe ori egali
deşi e agăţată crucea pe care o vede numai El
cum omul îi sprijină greutatea pe mâini
strângând-o cu putere în pumnul învrăjbit
de ambiţie atunci când loveşte în soartă
îndârjindu-i schimbarea în bine sau în rău.

Apoi îşi coboară privirea spre membrul inferior
unde şoldurile şi coapsele se mişcă
după pofta crucii şi oprind-o în călcâie
aducându-i omului bucuriile şi necazurile
existenţei vitale fizice şi psihice.

Abia la urmă i se rătăcesc ochii
pe cord şi pe creier
curios să vadă unde este defecţiunea
care transformă oamenii
pe dinăuntru ca pe nişte bestii
asemănătoare cu animalele de pradă.

Lacrima spală gândul Tatălui
pe care-l trimite spre noi
în timp ce se roagă pentru noi
de El însuşi să aibă
tot mai multă înţelepciune şi răbdare
de-a ne ierta de-a ne primi
pe toţi la sânul Lui.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 29, 2017 5:00 am  Mihaela Moşneanu

Nu ştiu când s-au disipat clipele timpului meu
şi-au alunecat pe albia unui torent
plin de cuvinte promise şi jurate mie
în van şi invocate în numele Domnului şi-al cerului
dar ştiu că torentul s-a înfruptat cu poftă din ele
transformându-mă într-o geamănă pe dinafară
în timp ce pe dinăuntru m-a transformat
în altcineva străin mie şi altora.

Doar torentul vedea şi auzea acel Robocop
cu forţă de iubire şi dăruire exagerbată
pe care a manipulat-o şi a spălat-o
după fluxul şi refluxul lui
uitând s-o limpezească de tina
folosită în facerea promisiunilor.

Şi e plină lumea de torente fireşti şi absolut normale
ce nu am vrut să le aud sau să le văd
fiindcă era vorba de torentul cel mai mare
mai egoist şi mai mândru
din câte au năvălit vreodată într-un suflet de om.

Numai el a vrut să spele în drumul lui
toate cele crescătoare în sufletul meu
că eu când încercam să curăţ din mâzga crescută
pe tot cuprinsul şi viteza lui
se agăţa de razele de soare ce-l secau
atâta cât avea el nevoie de păsuire
pentru a-şi etala mândria pe sfoară la uscat
până strălucea de şefie proprie
înlăturând tot ce se mişca sub cerul incert
după anotimpurile ce-au venit unul după altul
de-a cursul a trei ani.

Dar prin ţesătura mâzgii au crescut
nişte buruieni oribile după gustul meu
cu miros de minciuni dispreţ şi indiferenţă
culeg câte-o mostră din fiecare
pentru a nu uita niciodată de ce trebuie să plec
fără să ascult sau să privesc înapoi.

M-am hotărât şi nimeni şi nimic nu mă va opri!

Voi privi şi voi asculta cu eul meu
mostrele pe care le-am cules şi le privesc
mă feresc să le duc la ochi
fiindcă sunt de-o mie de ori mai afurisite ca ceapa
şi mi-e că nu mă pot abţine din cauza lor
să urlu din cauza usturimii ce mi-o provoacă
numai când mă uit la ele.
Voi merge să văd cum curg şi alte torente
şi să învăţ să înot prin ele că în ăsta
era cât pe-aci să mă-nec fără să-i pese cuiva de mine
nedorind să mai fiu ce-am devenit până azi
şi-mi voi căuta singură să regăsesc
măcar jumătate din normalitatea pe care o posedam înainte
de-a mă invada acest torent înecăcios.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 27, 2017 1:16 pm  Mihaela Moşneanu

Se-mbulzesc vorbele pe limba omului
sunt numeroase şi pline
de durere şi suferinţă
pricinuite de alţii care nu mai ştiu
decât să râdă în surdină
că pe faţă le dansează ipocrizia
în paşi de batjocură.

Ies din gura strâmbată a omului
de plinătatea neputinţei
care strigă-n gol în stânga şi-n dreapta
în speranţa că măcar un minut
vor fi înţelese.

Dar firicelul de speranţă
se destramă atunci când
sufletul celui care simte
cum îl afectează tot pe el
mâncărimea vorbelor de pe limbă
că pe ceilalţi nici nu-i atinge.

Şi-atunci pastila tăcerii
este căutată prin cabinetul sufletului
unde este primită fără reţetă şi necompensată
şi-o-nghite bietul om cu japca fiindcă
nimeni nu aude şi nu vede
nici măcar primele litere ale dreptăţii
ce este aruncată de fiecare dată
la gunoiul din spatele clădirilor publice.

În schimb tăcerea nu e singură
pe drumul ei când prietenii fideli
acele de ceasornic ticăie întruna
legând jurământ şi cu ea şi cu gălăgia.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 22, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

Îşi râde tutunul în dungile frunzei
când fumurile sale nesimţite
călătoresc pe unde sunt cumpărate şi se joacă
de-a v-aţi ascunselea cu aerul
fără să dea socoteală de răul
pe care-l face.

Îşi râde ţigara de fumători
pentru că filtrul se gâdilă în talpă
de buzele celui care-o aprinde
când sclipirea flamei de brichetă
dansează pe faţa ei.

Îşi râd ţigările de noi
când sughiţăm din cauza lor
pentru că ne gândim că
ne pomeneşte cineva
în timp ce fumurile lor
vizitează plămânii
fugind apoi nerecunoscătoare
mai abitir ca nişte stafii.

Îşi râd în barbă
fabricanţii de ţigări
distribuindu-şi marfa pe piaţă
cu sârguinţa caracteristică
de-a se-mbogăţi
de pe urma afumării
ce formează pieptul
după asemănarea unui horn.

Îşi râd mai nou omul în barbă
cu oxigenul în gură şi organele umane
distrându-se pe seama
scârbei şi-a fiorilor
când ne facem că ignorăm
imaginile de pe pachetele de ţigări.

Îşi scuipă fumatul râsul
în sufletul dependenţei
pe care n-o recunoaşte
mintea omului
gândind că e doar o toană
uşoară de care poţi scăpa oricând.

Râzi, fumatule, râzi!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Aug 17, 2017 3:31 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă regretele
părerile de rău condoleanţele
odihnirile în pace ale Domnului
peste toţi morţii proaspeţi
care nu se ştie dacă au plecat
să doarmă să stea să alerge
să urmărească de-acolo sau cine ştie
ce-or mai face după ce-au murit
de unde poate nici n-au apucat s-ajungă
după ce-au trecut pragul morţii.

Suflete sfâşiate aruncă izvoare pe obraji
încrustează feţe şi-ntunecă nuanţa ochilor
în abisul colosal al durerii
căreia i-au ruginit toate încheieturile
cărora nu li se găseşte niciun ulei
care să le ungă bine pentru a nu rămâne
niciun pic de scârţâială.

Şi scârţâie-n gol durerea
unui om ce-aruncă ţărâna
peste mortul lui care poate nu-i mort
acolo unde a plecat
în mijlocul unui ecou surd
celor de lângă el
dar pe care totuşi îl aud toţi
în sufletele lor.

Toate zicalele şi datinilile
însoţite de înmormântarea
ce este pecetluită la urmă cu pomana
rămân tablouri vizuale
pentru cei care au confiscat bilet
de la primul la ultimul rând
în timp ce omul care a pierdut fiinţa dragă
rămâne cu o gaură-n timpul lui
pe care n-are cum s-o mai cârpească
singurele lui posibilităţi fiind
să-rămeze în poze chipul şi amintirile
sau
vizită repetată la cimitir.

Peste ei uitarea amorţeşte de-atâta ghemuire
în timp ce pentru alţii îşi face drum repede
chiar se antrenează uneori alergând
pentru a face încontinuu pe oameni să uite
c-au alergat cândva să confişte acele bilete
care ar fi fost mai bine păstrate pentru un spectacol
ce-ar fi trebuit să fie jucat cu uşa închisă
cu spectatorii apropiaţi ai celor care
nu mai sunt sau mai sunt?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Aug 12, 2017 5:47 am  Mihaela Moşneanu

Atâtea suflete se fac poame sub arşiţa opulenţei
îmbâcsite de aur bani vile şi de alte lucruri materiale
încât se miră măiestrul Soare şi razele lui se cutremură
în timp ce Luna îşi plânge soarta care-i e dată
de-a lumina când oamenii dorm îmbrăcaţi în haina viselor
după cum vorbesc gândurile şi faptele lor.

Atâtea suflete dăruiesc cu un deget şi pretind dobândă
cu ambele mâini şi cu toată fiinţa lor
lăsându-i pe alţii fără acoperiş şi cu ochii la cer
să se roage Domnului şi sfinţilor
pe care îi slăvesc numai de Sărbătorile creştine
că doar atunci consideră că trebuie să devină mai buni
în faţa societăţii care ignoră adevărata lor faţă.

Atâtea suflete sunt cuibărite în trupuri
de toate culorile şi toate felurile
pe-afară sau în adăposturi după posibilităţi
se-agaţă de sforile rezistente ale destinului
crezând c-o pot face pe alpiniştii vieţii
făcând rele şi fărădelegi
halesc cu poftă din gustul amar al urii
până când aceste sfori se uzează pârâie şi se rup
făcându-i să cadă acolo de unde s-au ridicat.

Atâtea suflete îşi mânjesc cordul cu untură
de minciună şi ipocrizie când dau noroc şi se-mbrăţişează
cu Necuratul apoi încheie afaceri de milioane pentru ele
dar mai întinate decât tina terestră pentru oamenii de bine
cărora nu le trece prin minte decât că toată lumea e la fel ca ei.

Atâtea suflete goale de învăţătură şi de har
încearcă să ciopârţească întruna
dar nu reuşesc decât să ciugulească
firimiturile pe care le pot înghiţi mai uşor
din indentităţi apropiate fizic dar complet străine
din alţii care au învăţat sau care au fost binecuvântaţi
însuşindu-şi calităţi pe care nu le pot avea
transformându-le în defecte şi spectacole penibile
căutându-şi gloria în propriul deşert
pentru a părea ceea ce nu sunt şi nu vor fi niciodată.

Atâtea suflete devin uscăturile din pădurea vastă
a Pământului care se-nvârte mereu ca roata unui transport
pus în mişcare la viteză covenientă pentru fiecare şofer
ce-şi doreşte să ajungă la destinaţia dorită.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 08, 2017 4:04 am  Mihaela Moşneanu

Cine ştie de când o fi plecat timpul pe drumul lui
dar de când a ajuns să fie vagabondul spaţiului
iubirea şi ura îl însoţesc ţinându-l fiecare de-un braţ
lăsându-se conduse de el la altarul predestinat.

Doar că de o vreme încoace ura se mai desprinde
de braţul timpului rece şi indiferent în călătoria sa
fiindcă din când în când îşi caută
în lada de zestre rochiile de mireasă
şi găseşte încontinuu câte o rochie
de fiecare dată mai încântător de rozătoare
după ce-şi găseşte sufletele-pereche pe care şi-i le doreşte
strânse cu toată ardoarea ei cuprinzătoare.

Zestrea ei este atât de strămoşească
la fel ca şi lemnul sipetului în care se află
ce pârâie la cea mai mică atingere
dar care nu se dezmembrează atâta timp
cât are parte de câte un nou mire-suflet
să-l înece în răutatea şi-n invidia
ce o preferă fiecare
că mirii aceştea sunt foarte pretenţioşi
nu toate sufletele îndrăgesc ura la fel.

Unele suflete urăsc nemotivat pentru că le-a fost dragă
prima rochie pe care au pus ochii şi-au îmbrăcat-o nerăbdător
să se fericească în nuanţa întunecată şi indescifrabilă a urii
neînţelegând-o nici ele însele dar adorând pur şi simplu
vocea urâciunii cântătoare din tărâmul lui Scaraoţchi
ce râde fericit în barbă de fiecare nouă cucerire
când urmăreşte din fotoliul lui ţinându-şi sceptrul în mână
cum tot mai mult se găsesc adepţi ce-şi doresc să devină miri.

Alte suflete bune şi capabile de sacrificiu pentru orice şi oricine
cad pradă urii şi ele raţionând în numele dreptăţii
deoarece îşi doresc să razbune faptele şi să stârpească relele
fiind lovite de primele menţionate cu iataganele călite
să spintece voit şi (ne)voit fără să le intereseze
daca albul este alb şi negrul este negru
mestecând cu un făcăleţ cele două culori în cazanul iadului
unde fiertoarea clocoteşte încontinuu
fiindcă flăcările focului trebuie să danseze neîntrerupt
în jurul demonilor ce-i sunt alături tartorului necondiţionat.

Şi-atunci ura devine preoteasa care oficializează
cununiile sufletelor pe gusturile lor diferite de-a o iubi
legând cu blesteme şi răzbunări
aducătoare de războaie conflicte fărădelegi
lumea ta a mea a noastră a voastră a tuturor
în timp ce-şi închipuie că păşeşte pe covoare roşii
întinse în faţă pe măsură ce înaintează triumfătoare
prin toate cotloanele cordului din oameni.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 01, 2017 5:57 am  Mihaela Moşneanu

Aseară mi-ai dat o cazma
când mi-ai spus că nu mai vrei
să ştii de mine şi că nu-ţi mai pasă
de nimeni şi de nimic.

Şi s-a pornit viitură mare prin mine
au răbufnit lacrimile din ochi şi-au luat-o
la goană confundând obrajii mei cu o pistă de cros
sufletul se revolta împotriva indiferenţei tale
picăturile vieţii mi se-necau printre suspine
luându-se de mână cu dorinţa unei plecări păcătoase
pe care Dumnezeu nu o vrea încă.

Acum caut o bucată de pământ în care să înfig
cazmaua adânc pentru a face o gropiţă ferită
de ochii tăi şi spiritului de observaţie pe care-l ai
pentru a îngropa urmele viiturii
ca speranţa să scoată capul la iveală şi viaţa mea
să-ţi arate degetul învingător.

Şi nu mă las până n-oi găsi acest loc care
cu timpul va fi acoperit de iarbă şi de flori
şi când îl vei vedea te vei bucura de mirosul lor
fără să ai habar ce-ţi place cu adevărat!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 28, 2017 9:10 am  Mihaela Moşneanu

Încrustează Dumnezeu
vizibil sau invizibil
oamenii Pământului
semnându-şi voinţa
dăruind din puterea divină
acolo unde omul
nici nu visează.

Ochii şi judecata
ni se scaldă în privelişti
de necrezut
pe trupuri şi pe minţi
fără prea multă asemănare
cu a celorlalţi
care n-au cerut şi nu cer nimic nimănui
nici măcar viaţa
darul cel mai preţios
nu l-au cerut!

Picioare chinuite se târăsc
înghiţându-şi în sec durerea
altele surdo-mute
fixate într-un cărucior rulant
mâini cu mai multe sau mai puţine degete
ori ondulate pentru a nu fi folosite
lipsuri auditive şi vorbitoare
vederi lipsite de lumina soarelui
minţi care au rămas
într-o altă dimensiune de timp
atunci când cineva s-a născut aici
toate vizibilităţile astea
sunt semne lăsate pe Pământ
pentru ca semnul întrebării
să licăre în conştinţa noastră.

Deşi cuvinte
ca handicapat(ţi) sau dezabilitate(ăţi)
le definesc înfăţişarea
în spatele acestor aparenţe
toţi avem acelaşi scor
în faţa Domnului.

Doamne!
Doar Tu ştii
răspunsul la multe întrebări
de-ale noastre
şi-Ai grijă de noi toţi
ţine lasoul întins şi strâns
să nu cădem în prăpastia deznădejdii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 25, 2017 6:34 am  Mihaela Moşneanu

Aripile timpului fâlfâie cu greutate în aer
fără să obosească vreodată
când îşi scutură penele prin sita vieţii
ce devin umbre a ceea ce evenimentele
zgomotoase sau liniştite
se perindă desculţe prin suflete şi trupuri
arănd cu brazde adânci pământul şi cerul.

Se-ntâlnesc brazdele unele cu altele
se ară de bine sau de rău între ele
alteori sunt incompatibile şi-aunci rămân
una prin preajma alteia cuminţi şi mute
aşteptându-şi fiecare consoarta
care să i se alăture şi să-i grăiască
în cuvintele şi-n cântecele ei.

Pruncii pluriformi care vin pe pământ
duc lupta cu arăturile brăzdate
până când reuşesc să-şi construiască crucea
apoi şi-o azvârle-n spinare s-o care după ei
cu toate răsadurile ce le găsesc
prin sacul destinului pe care Domnul
le-a pus înainte de venirea lor.

Şi-ncontinuu zboară timpul
nesimţind greutatea şi oboseala aripilor
presărând peste planetă şi noi
mulţimi de pene care îşi iau înfăţişările lor proprii
pe care noi oamenii le mânuim
după mintea şi conştinţa fiecăruia.

De ţinem cont sau nu de
de Domnul şi puterea Sa divină
,,Tatăl nostru
care ne eşti în ceruri...''
El ţine cont de absolut tot
chiar dacă timpului nu-i pasă de ce lasă
în urma sa şi ce facem cu ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iul 22, 2017 7:24 am  Mihaela Moşneanu

Mergem printre cuvinte de toate felurile
privind cu al treilea ochi mugurii de speranţă
ce cresc sau mor mereu pe cordul din noi
în timp ce călcăm uneori pe margine de covor roşu
ce foloseşte raţiunea noastră pe post de perdeaua
care acoperă porţiunea murdară sau crăpată al sufletului.

Construim alei ondulate ca prin parcuri
neputând să ţinem drumul drept
cu diferenţa cuvintelor pe care le asimilăm
sau nu dar pe care le punem în sipetul
plin de trăire dăruită de Sus
cu rosturi şi (ne)rosturi pe care
ni le însuşim cu bună ştiinţă sau nu.

Mergem oricum pe aleile astea
ce-şi schimbă mereu direcţia de destinaţie
şi când ajungem ne agaţă capcanele
puse în anumite locuri de gândurile şi faptele noastre
din care numai dacă raţiunea – tot ea raţiunea -
ne mai scapă de îi schimbăm voinţa
pe care o consuma până acum
administrându-i o reţetă nutriţională de gândire
indicată de un doctor psiholog sau de noi înşine
care să nu-i mai îngraşe conştinţa
cu slăninile negative ce-i ungeau creierul pân' acum.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iul 19, 2017 5:30 am  Mihaela Moşneanu

Afurisitele frici învolburate
de necunoscutele ecuaţiilor
inventate de-o matematică proprie
de inconştientul cuminte de obicei
mai dau câteodată bruci conştientului nostru
îndemnându-ne să ne certăm cu ele
trăgându-ne de păr de braţe de picioare
pentru a dormi pe perna visurilor
cu ochii deschişi şi cu inima mică.

Sugând mai abitir ca un vampir
scot prima dată capul
jucându-se de-a v-aţi ascunselea
cu zilele şi cu nopţile noastre
apoi cu timpul ne-mbrăţişează
ne-alintă cu lungile tentacule
din toate părţile
făcându-ne după bunul lor plac
operaţii pe creier şi pe cord.

Ne sunt proprii spiriduşi
care joacă hora înainte cu veselie
prin şi pe lângă noi cu spaimele
ce ne etichetează sufletul
ne chinuim să le dezlipim
când în sfârşit reuşim
nu observăm că urma lipiciului
rămâne undeva pe marginea memoriei
pândind să se mai deschidă o dată
uşile încuiate ale sufletului şi-a minţii
deşi le punem şi reza
asigurându-ne că am scăpat de ei.

Din duelul conştientului cu memoria
străluceşte tăişul săbiilor Curajului şi-al Fricii
cei doi nemuritori veşnici ai umanităţii
luptându-se pentru supravieţuire
se rănesc întruna fără să reuşească
să-şi reteze capul pentru a rămâne
doar unul dintre ei învingătorul
predându-ne ştafeta de fiecare dată
să facem cu ele ce vrem.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 14, 2017 6:00 am  Mihaela Moşneanu

Simţea baba Valiana cum aţa vieţii
se deşirase prea mult la picioarele-i tremurânde
şi se-ncâlcea în unghiile-i groase
punând piedică sângelui care se-mpotmolise
în varicele care tresăreau întruna sub pielea zbârcită.

Când acest simţ îi tăia respiraţia
casa şi grădina unde viaţa îşi dansa valsul
printre culorile ierbii şi-al florilor
şi-mbrăţişa şi mângâia crengile pomilor
savurând mirosurile cu forţa ce-o caracterizează
de-a triumfa printre luptele cu moartea
îi şoptea în conştinţa zgândărită de gânduri
că nu ştie precis ultima ei zi în care va mai respira
în timp ce din ochii ceţoşi ai Valianei
izvorau lacrimi amare umbrite de un surâs
pe care puteai citi cu privirea acceptul plecării
acolo unde luminile celor două lumi liniază
până aici şi de-aci în colo...

Şi alte simţuri se-mpleteau cu cel al sfârşitului.

Chiar dacă nu va mai fi mâine-poimâne
casa şi grădina şi agoniseala de-o viaţă
vor rămâne aci pe aleile ondulate ale vieţii
unde copiii şi nepoţii şi-au agăţat sufletul de dorinţa
înmormântării ei
dorinţă ce-a crescut în timp şi s-a agăţat
de feriga gândurilor necurate care se bălăcesc
în pizma ce-i muşcă şi le schimonoseşte feţele
de răutate sau de ipocrizie pe care baba le vede
cu amărăciune şi cu regretul că nu va mai putea
să vadă cum testamentul făcut de ea
va împărţi cu totul altfel decât îşi doresc ei.

Muncă şi luptă a însemnat
tot ce-a trăit de-a lungul anilor
apropiaţi de împlinirea unui secol
plin de suişuri şi coborâşuri ce-au însemnat
multe şi puţine cum
numai ea şi bunul Dumnezeu ştiu.

De-aceea se ruga mereu Domnului
pentru sufletul şi mintea lor unsă
cu ţâşpoaca pizmei pe care nu înţelegea
de unde o moşteniseră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 09, 2017 6:49 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă dorul mereu singur cuc
pe aleile labirintelor
din ce în ce mai întortocheate ale iubirii
habar n-am cum face că se găseşte
întodeauna cineva să se agaţe de el
dar nu bagă-n seamă pe nimeni
habar n-are de viiturile pe care
le-mprăştie prin suflete.

Are caracter taciturn
nu stă de vorbă cu nimeni
e mai mut decât surdo-mutul
când explodează prin oameni cu semnele
prin care nu se prea face înţeles
îşi semnalizează
prezenţa prin două stropitori
de lacrimi şi suspine
stropesc pe rând
când una când cealaltă
până când întinează sufletul.

Îi dă brânci liniştii
împingând-o pe marginea conştinţei
făcând-o să se certe cu uitarea
ce nu vrea de cele mai multe ori
să facă pace cu el.

Şi uite aşa tina sa
e o întregă expoziţie mondială
de tablouri înrămate cu fir de iubire
colorate cu fel şi fel de sentimente
expuse în lumea fiecărei fiinţe umane
dând viaţă unor bătături pe cord
ce-nţeapă până la ochi
unde stropitorile îşi fac de cap
pe obraji cum vor ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 07, 2017 6:54 am  Mihaela Moşneanu

Când Universul îşi deschide porţile
luminilor în faţa oamenilor nedumeriţi
şi-o stea le face semn să se apropie cu sclipirea ei veselă
tot pământescul se destramă.

Iubirea îşi arată faţa luminoasă şi caldă
frica se sparge ca un balon şi bucăţile se dizolvă
curajul zâmbeşte şi-şi întinde braţele protector
spre oricine fără să ţină cont de cine trece pragul porţii
ura se dă la o parte spăşită şi coboară
înapoi în sufletele ce mai au de cârmuit nişte păcate
invidia îşi pierde memoria parţial
până când îşi întoarce din nou privirea spre Pământ
sufletul trage de roba trupească din toate părţile
până când aceasta se descoase la toate încheieturile
permiţându-i să se elibereze pentru veşnicie
lăsându-şi semnătură pentru posteritatea
neastâmpărată să iasă mereu în faţa vieţii de aici.

După ce poarta Pământului se-nchide-n urma celor plecaţi
toate rămân agăţate de-un cuier postat în faţa porţii
pentru alţii cărora le vine rândul să vină în această viaţă
în timp cei care au făcut primul pas spre Univers
se simt eliberaţi şi-şi dau seama că de fapt
s-au întors Acasă
de unde nu ar fi plecat niociodată
dacă Domnul nu ar fi voit plecarea lor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 02, 2017 1:17 pm  Mihaela Moşneanu

Azi-noapte eram un copac
ce-mi privea forma
acoperită de plapuma înflorată
în timp ce-şi rezema
o creangă de geamul camerei mele.

Frunzele-mi şuşoteau
alintate de-o blândă adiere de vânt
despre lumina lunii
ce ieşise la vedere
printre sutele de stele
care se jucau
cu sclipirea lor veselă.

Trunchiul noduros
îmi era piciorul de balerin
cu vârful opincuţei
înfipt adânc în pământ
care susţinea mândru
în văzul Universului
podoaba sa încărcată
de crengi şi de poveştile frunzelor
din trecut şi de-acum.

Am auzit în frânturi de momente
multe dintre şuşotelile
copacului cu experienţa vieţii
de dinainte şi după ce m-am născut
pe care le-aş fi putut spune
dacă aş fi avut gură.

Spre dimineaţă
m-am întors în forma mea
de sub plapumă
care
imediat m-au cuibărit
fiindcă le fusese dor
de mine.

Dacă eu am fost copacul
cu creanga rezemată
de fereastra mea
atunci
el unde a fost
noaptea trecută?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 30, 2017 7:45 am  Mihaela Moşneanu

Eu am fost raiul sufletului tău
unde găseai oricând perna
pe care îţi puneai capul
ce-şi găsea odihna
pentru culcuşul liniştit de seară
sau
a trezirii de dimineaţă când viaţa
îţi mângâie faţa şi trupul.

Tu ai fost pasărea de pradă
ce-i ciopârţit cu poftă
firimitură cu firimitură
hrana din această odihnă
ce-ţi aştepta în fiecare clipă
creştetul să ţi-l mângâie.

Acum perna e murdară
trebuie spălată
cu un dero special
din tenebrele timpului
apoi nu ştiu dacă printre clipele
ce vor veni de-acum în colo
se va găsi una sau două
care să miroase a speranţă
doar Domnul mai ştie ce va fi.

Eu şi tu am fost?
Eu şi tu n-am fost?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 29, 2017 4:29 am  Mihaela Moşneanu

De multe ori am meditat asupra fericirii, dar în ce priveşte nefericirea, nici nu-mi trece prin minte să o fac.
Ce este fericirea? Teoretic, am găsit două răspunsuri. Unul, ar fi că omul ar fi fericit, atunci când se simte împlinit cu ceea ce face sau ce are în viaţă. Al doilea răspuns ar fi că fericirea este acea sau acele clipe în care omul se bucură până la lacrimi de ceva anume, de o iubire, de-o naştere, de o casă, de-o maşină, de un servici care îl împlineşte, de o artă prin care crează, de o floare, etc.
Acum, nefericirea o întâlnim mult mai des, şi nu trebuie decât să ne luptăm cu ea pentru a merge mai departe, indiferent de obstacolele pe care le-ntâlnim. Mai este o vorba care spune că ,,Domnul îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă'', aşa că şi noi să depunem un efort cât de cât pentru a nu fi nefericiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 25, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Ne gâdilă şi ne-mping uşor de la spate
clipele care dansează invizibile prin spaţiu
în paşi puierili şi săltăreţi
inocente de noutăţile pe care ni le aduc
fără să rădă sau să plângă alături de noi
neavând o stare sufletească sau materială.

Îşi aleg trenurile aşezându-se în compartimente
cu privirea spre călătorii disponibili
alăturându-se secundelor şi minutelor destinului
în acelaşi timp pentru fiecare om şi vietate
uneori le amestecă şi le-nmulţesc
accidentându-le printre şinele ondulate ale vieţii
care nu dispun de ambulanţă şi spitalizare
decât atunci când coasa tipei ăleia se ridică
pe lângă trecerea graniţei dintre aici şi acolo Sus.

Clipe de-aici de-acolo sau de departe
paralele şi neştiute în spaţiul
pământean şi uman cercetate de chakrele
care le deosebesc unele de altele
 le potrivesc sau le îndepărtează după ştiinţa lor
sunt ale tuturor sau ale nimănui
povestesc despre culori şi Lumină
în inconştientul atent şi mut
ce uneori mai arată vreun semn sau două
conştinţei pentru a o trezi.

Clipe apropiate şi îndepărtate
întortocheate după ecuaţii necunoscute
rezolvate de cele mai multe ori ilogic
de către destinele despre care mă-ntreb
de multe ori dacă ştiu pe unde-şi aleg să sape
temelia pentru a-şi ridica palatele sau colibele.

Clipe şi destine potrivite sau nepotrivite
venite în sufletul nostru la bogata masă
dăruită de Dumnezeu cu de toate
sticla naşterii tronează triumfal în mijloc
lângă cupele vieţii frumoase şi crucificate
prima cupă îşi etalează limpezimea
primindu-şi lichidul dulce sau amar al copilăriei
a doua îşi aşteaptă rândul pentru a savura
gustul amestecat al pubertăţii privind-o nerăbdător
pe-a treia adolescenţa care străluceşte de vise şi idealuri
ignorând-o parţial pe cea a maturităţii
gândindu-se că mai are până s-o ajungă din urmă
în timp ce cupa bătrâneţii le priveşte gânditor
pe cele de dinaintea ei fiind atentă
să nu se spargă şi să curgă pe margine.
Părintele Timp urează din mers
Poftă bună, viaţă!
şi cupei bătrâneţii
când plesneşte de neputinţă îi spune
Să-ţi fie de bine!
Şi-acum hai cu mine!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 23, 2017 4:12 am  Mihaela Moşneanu

Feţe diferite se plimbă peste tot
vreo două-trei mai luminoase
altele două-trei sute mai crispate
între sprâncene şi în jurul gurii
ce-şi unesc ridurile din frunte
cu întreaga fizionomie ce ţine-n tăcere
un spectacol invizibil
al gândurilor ce degajă mirosuri sufleteşti.

Trupuri libere şi sănătoase
se plimbă agale sau aleargă
să prindă sforile întinse de destinul
pe care-l iau în braţe şi-l cară
conştient sau inconştient
respirând aerul poluat
altele mobilizate în cărucioare rulante
sau cu un picior în plus
de lemn sau din vreun metal
îşi alintă privirea cu ce-i în jurul lor
dorind sau meditând
la idei ştiute numai de ei
prind colţurile de sfori ale destinului
şi ţin strâns de ele pentru a nu pierde
din picăturile de viaţă
care-i ajută să înţeleagă această lume
prin prisma lor sau a celorlalţi
atunci când este cazul.

Feţe şi trupuri se amestecă
ţinând cum pot pasul
cu Pământul ce se-nvârte
cu aceeaşi repeziciune
indiferent de oamenii care-l calcă
lăsându-se îndrumat de timpul
căruia nu-i pasă
nici măcar pe unde merge-n Univers.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 15, 2017 3:14 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput salariul să se şifoneze
pentru că s-a plictisit
de pariul îndelungat cu anii şi cu banii
jucaţi pe tabla sorţii.

Când anii se jucau cu clipele
strângându-le una câte una
făcând cunună din minute şi ore
până când acestea se-adunau
în zile şi nopţi
umpleau câmpul timpului
cu traiul omului
ce trecea peste hopurile
unde se-ntreceau puterile
virtuţilor tinereţii care dau sens vieţii.

Bietul salariu tot venea şi omul
tot îl gonea din mâinile muncite
pe cele trebuincioase vieţii
până când banii şi munca au păşit
pe plusul anilor ce cântă în surdină
chemarea pensiei că omul nu mai poate.

Acum o aşteaptă la răscruce de timp
să dea mâna cu ea şi să încheie contractul
cu alt salariat care va putea să-l mânuiască
la fel cum o făcea cândva viitorul pensionar
urându-i pensiei să fie lungă
să-i ajungă din urmă longevitatea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 10, 2017 5:32 am  Mihaela Moşneanu

Strigă pustietatea de pe străzile
nepăşite de mulţi ani de zile
în timp ce românii noştri bat
cu paşii apăsaţi
alte străzi din lumea mare
îmbrăcată în pantaloni confecţionaţi expres
cu buzunare pentru speranţe
pubelele râgâie din maţele sătule
până vomită gunoaiele
care ciopârţesc din masa de aer
clădirile fabricilor
plâng cu lacrimi ruginii
storcându-şi durerea prin amintirile
bătrânilor rămaşi acasă
leul a ajuns subordonatul
monedei europene
dansează pe ritmuri de euro
ce-ndatorează ţara
guvernanţii se ceartă şi se-mpacă
după interese
neavând grija oamenilor simpli
decât pentru votări.

Magazinele şi pieţele româneşti
îi fac pe oameni să colcăie
după N produse strălucitoare
dar gaura din portofelul de firmă
îi trage de mânecă
avertizându-i
să mai închidă ochii din când în când
că prea-i ajung cu repeziciune
toate în suflet.

Câinii şi pisicile
îmbogăţesc iubirea faţă de animale
pe-acasă sau pe stradă
fiecare muşcă sau miorlăie cum le vine
că în viziunea multora
sunt doar nişte fiinţe nevinovate
până când nişte copii sau adulţi
sunt tranşaţi de câini la colţurile blocurilor
pe aleile dosnice din cartierele adormite parţial
de bârfa care doarme cu miros de iepure
sau vreo pisică îţi ţine simfonie toată noaptea
dintr-un subsol de bloc.

Violatori şi criminali
îşi plimbă gândurile date-n clocot
în ciorba pizmei şi-a răutăţilor
din furnalul fărădelegilor plănuite
prin preajma victimelor
cu frică de Dumnezeu
plasamente de copii
pline de îngeraşi abandonaţi
strigă în gol după nişte părinţi invizibili
care-şi plâng sau îşi detestă soarta
ori pur şi simplu sunt surzi şi chiori
faţă de fapta lor
azile pline de părinţi trimişi
mai aproape de lumea cealaltă
scâncesc surd c-o lacrimă-n colţul ochilor
pierduţi pe-o podea de ciment
spitale pline de angajaţi cu pretenţii
fără de care nu pot să-şi facă datoria
faţă de pacienţii nenorociţi de soartă
care le întind darul
sperând şi simţindu-se apropiaţi
mai mult de Dumnezeu.

Pensiuni şi restaurante strălucitoare
în fastul şi basmele bogătanilor
ce-şi etalează toaletele şi zbenguiala picioarelor
chiuie de bucuria muzicii populare şi-a manelelor
cântate de muzicanţii ţigani pe care în alte împrejurări
n-ar da doi bani din cauza rasismului blestemat
un sentiment învăţat din moşi-strămoşi
care păzeşte şi-acum orice uşiţă
de suflet pe unde să intre.

Televiziuni naţionale şi internaţionale
mass-media şi internetul încoronat de Facebook
bubuie din toate părţile cu ştiri
care de care mai nemaipomenite şi mai ciudate
de emisiuni ce promovează nuditatea
liniată de-o bucată de rochiţă sau de-un dres sexos
de fetiţe care abia aşteaptă să prindă o partidă
cu vilă şi piscină prin Dubai şi-n alte locuri de lux ale lumii
stârnind mereu sexualitatea tinerilor
care ar fi totuşi ceva normal
dar şi pe cea a taţilor şi-a bunicilor libidinoşi
care spumegă în numărul mare de ani.

Ce-i drept
mai sunt şi unele talente
care ne fac să ne simţim mândri
de naţia noastră românească
dar păcat că nu sunt aşa de multe...

OFFF!
Românie
ce-au făcut din tine
de la '89 încoace?

OFFF!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 07, 2017 4:01 am  Mihaela Moşneanu

Se-ntâlnesc două surori
la răscruce de drumuri
pietonale şi intersectate
fără să-şi vorbească
fiindcă destinul le urmăreşte
din coada ochiului
aşteptând să se treacă graniţa.

Pe una o cheamă Viaţa
o frumuseţe colorată
înmiresmată de mirosuri
scăldate în sentimente
care dansează
cu ziua şi cu noaptea.

Cealaltă o cheamă Moartea
e şi ea frumuseţea luminată
de necunoscutul divin
care luminează umbrele
îşi întinde braţele
pregătită să-mbrăţişeze
bucăţile de culoare şi aer
ce le pierde
din când în când sora ei.

Amândouă combat destine
dându-le mireasmă
de veşnicie şi uitare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 26, 2017 10:17 am  Mihaela Moşneanu

Timpule
treci cum vrei
cu spinarea împovărată
de sacul zdrenţuit şi burduşit
de clipele
gălăgioase sau liniştite
care ţâşnesc
pe unde-apucă
prin viata noastră şi-a lor
şi cine mai ştie a cui
trăieşte sub diferite forme
dar nu trecerea ta-i importantă
o cunoaştem
chiar dacă n-o conştientizăm
decât uneori.

De ţi-aş spune
să mai faci vreun popas
sigur eşti surd
niciodată nu auzi
de-aş încerca să te fac atent
să te mai uiţi în jurul tău
sigur nu mi-ai da importanţă
că ochii tăi
sunt adânc pironiţi în zare
de te-aş ruga
să te mai odihneşti şi tu puţin
că ţi-o fi de-atâta alergătură
sigur nu mi-ai putea răspunde
fiindcă nu ai gură.

Degeaba m-aş căzni cu tine
că noi doi n-am ajunge
la niciun consens
că oricât ar fi
de ,,vai mama lui'' sacul tău
tu tot ne ţinteşti pe fiecare
cu momente ce se înmulţesc
în secunde şi ore
şi tot aşa
până când devin zile şi ani.

Dar ştii ceva timpule?
Mă-ntreb aşa
dacă ai şi tu gânduri
ca oamenii?

Dacă ştii sau ai măcar
vreo idee trecătoare ca tine
din ce sunt compuse
toate acele clipe
pe care le tot pierzi
datorită sacului tău amărât
pentru oameni şi Pământ?

Aaa! Să nu uit
să te mai întreb ceva:
nu vrei să-ţi schimb amărâtul ăsta
cu un sac nou
şi s-arunci nişte clipe
mai frumoase şi bune?

Nicio speranţă cu tine
dar întrebam şi eu aşa
că tu doar treci
pe aleile şi străzile vieţii
n-ai nicio grijă de gândurile mele
dedicate ţie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 24, 2017 12:34 pm  Mihaela Moşneanu

Mă doare o cruce
ce-a crescut şi mi s-a agăţat de piept
din cauza unora ce-au călcat apăsat în mine
cu toate făţărniciile
crezând că merg la-ntâmplare
pe un trotuar cu bordura înaltă
sau
în grabă pe-o trecere de pietoni.

Aş vrea să pot stropi asfaltul
cu durerea crucii mele
mai grea ca o tonă de pietre
că prea luceşte de urmele invizibile
ale miilor de tălpi ce-l bătătoresc
în iureşul paşilor ce aleargă spre destinaţii
responsabile sau iresponsabile.

Din nefericire nu pot mai mult
decât să-l bătătoresc la rândul meu
cu paşii apăsaţi de tona amărăciunii
ce-mi aspiră pieptul
de ipocrizie şi minciuni sfuntate
lăsând în urma sa pustietate.

Doamne!
Ştiu că Tu ai în mâna Ta
antibioticul cel mai puternic
care îmi va stropi cu Lumină pustietatea
şi-mi Vei alunga amărăciunea
cu uitare şi cu speranţe la clipe în care
unii oameni dacă nu se poate toţi
vor distruge vocea necuratului
ce se aude şi se vede pe pământ.

Dă-mi Doamne putere pănâ atunci
să rămân acelaşi om
pentru că nu vreau să-i crească nimănui
crucea grea ce mă doare pe mine!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 20, 2017 5:58 am  Mihaela Moşneanu

Se rup şi se-nnoadă
aţele minciunilor respirate
pe nasul ce miroase profitul
scuipând pe gură veninul
invidiei şi-al urii
se-ncolăcesc ghem
fixând menghina
care strânge adevărul de gât.

De-aia s-au adunat
în lada haosului din lume
păşuni cu fărădelegi
ce se întind la expoziţia
ce face gălăgie din partea dorsală
pe care şi-o însuşesc mulţi
în faţa ochilor ce văd pe de lături
amăgindu-se cu aparenţele
pentru a înnota în snobism şi ipocrizie.

Apoi se învelesc
în zâmbete şi priviri luminoase
primite de la ăla rău ce-ajută
la-ntorsul lumii cu susu-n jos
pe unde licăre umbra foarte rar
pentru a nu-i fi slăbită
puterea de înşelăciune.

Credinţa şi rugăciunea
s-au rătăcit într-un colţ de suflet
unde omul le găseşte cu mare greutate
numai când i se mai limpezeşte văzul
care-i aprinde becul în conştiinţa
încărcată de păcate
atunci când toate se destramă
printre scamele greţoase
din înlăuntrul ei
transformându-le în boală sau necaz.

Şi după ce şi-au expus balegile
umflate de ţâşpoaca păcatelor
strigă la Dumnezeu
aducându-şi aminte de numele Lui şi rostesc
prima rugăciune ,,Tatăl nostru'' şi apoi altele
stropindu-le cu lacrimi pentru a le fi ascultate
în speranţa că dacă regretă vor fi iertaţi
fiind neuitate de oamenii
care huiduie şi suferă de pe urma
fărădelegilor
ce-au încâlcit prea tare
aţele minciunilor
ca să mai poată fi descurcate.

Şi în runda finală de-atâtea rele comise
adversarul cel mai de temut
Adevărul
cel care se lăsase sugrumat de menghină
îmbrâncit cu piciorul şi scuipat
explodează din închisoarea oribilă
pentru că durerea umilinţei
nu-i mai suportă faţa
de atâta amar de vreme
se ridică mai puternic ca niciodată
pentru a pocni
în dreapta şi-n stânga şi pe unde poate
să tăbăcească în picioare
tot haosul lumii şi face ceva curăţenie
pentru urmaşii celor care acum
se roagă şi regretă
sau
pleacă în altă lume.

Voi
şi numai voi
urmaşilor
aveţi puterea de-a schimba
în bine tot ce-a fost şi este azi
nu uitaţi până veţi muri şi voi
că eu Adevărul pot să tac mult timp
dar şi când m-apuc să vorbesc
nimeni şi nimic nu mă mai opreşte
căci eu sunt unul dintre cei
care stau în partea dreaptă
de lângă Domnul Dumnezeul vostru
al meu şi-al vieţii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 15, 2017 4:40 am  Mihaela Moşneanu

Mitul vampirului Dracula
se oglindeşte în filmele horror
unde colţii se-nfig în gâtul inocenţilor
spălându-se în elixirul morţii vii
aducând de fiecare dată longevităţii mitului
un nou ucenic în ale vampirismului.

Dar nu ştiu cum s-a-ntâmplat
de-a lungul timpului
că din mitul acesta au crescut ramuri
posibil de la înfiptul ţepuşei din stejar alb
pentru stârpirea vampirilor
să se fi înmulţit genurile de vampiri
care sunt reali prin peregrinările
ce le purced printre noi.

Unii au colţi de trădare şi minciună
te muşcă de suflet
alţii au hoţia în sânge
te fură şi material şi sufleteşte
mai sunt şi ucigaşii în serie
criminali ce sfârtecă oamenii cu ce-apucă
din real sau din virtual
şi Doamneee!

Şi mai sunt atâţia
care se ocupă cu fel şi fel
de vampirisme moderne!

Vor câţiva să-i stârpească
printr-o multidudine de pedepse cuvenite
dar s-au răspândit ca păduchii
stârpesc ei într-un loc şi apar în altul
ca o epidemie periculoasă
ce trebuie ascunsă într-o carantină.

Doamneee!
Cât de imensă ar trebui să fie
clădirea asta pentru a avea loc în ea
toţi vampirii ăştia moderni?!

Doamne
numai Tu ştii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 12, 2017 8:17 am  Mihaela Moşneanu

Ştiu c-am să mor curând
boala îmi tot şopteşte asta
în timp ce matca lacrimilor
ţipă din adâncul rărunchiului
când solitudinea mă mângâie
cu palma Tatălui.

Gândurile mi se transformă
în cioburi şi se-mprăştie
pe nădejdea mea că Dumnezeu
mă va lua de mână
când trupul meu va-mbrăţişa
tărâna viermuită şi piatra funerară
va străluci în lumina soarelui
alături de insectele ce se vor zbengui
cu firele de iarbă şi cu liniştea.

Dragii mei
familie şi prieteni
printre lacrimi şi suspine
să nu uitaţi
să trăiţi şi să vă bucuraţi
când aminitirile cu mine
vor răsări în mintea voastră
ca mugurii din pomi şi vor înflori
că aşa vreau să vă văd de-acolo!

Te-aştept să vii după mine
printre frânturi de durere
nu-mi mai este teamă de tine
sunt conştient că vei veni
să-mi iei durerea bolii.

Doamne
să ai grijă de ai mei
după ce nu voi mai fi cu ei!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mai 09, 2017 5:27 am  Mihaela Moşneanu

Mă-ntreb când are de gând să vină seara
chiar dacă ştiu că vine ca de-obicei
la ora ei prestabilită de fusul orar
ce are un tupeu teribil când îndrăzneşte
să-i mai dea timpului câte-un brânci
la încrucişarea dintre echinocţii.

Draga mea dragă!

Abia aştept să vină
pentru a ne aduce împreună
s-ascultăm din strălucirea stelelor
cântul luminii de noapte
când din dulceaţa îmbrăţişărilor
se preling lin de pe palme mângâierile
pe trupurile noastre
în timp ce un colţ de lună
se-ntrezăreşte şi le face cu ochiul
fiind mândră că ea
este martorul ocular fără precedent
la fericirea noastră.

Apoi râsul şi bucuriile noastre
vor exploda până-n spaţiul îndepărtat
să fie văzute şi auzite până şi de asteroizii
lui Marte şi al lui Jupiter
în clipa în care ne vom gândi
să vizionăm nişte filme
deşi ştiu că ne vom decide greu
asupra filmelor pe care le-am dori.

Şi inconstanţa noastră va tărăgăna mult
tot căutând printre CD-uri
că dorinţa mângâierilor va reveni
în căuşul palmelor încă o dată şi încă o dată
şi vom abandona filmele făcute de regizorii mari
ai cinematografiei americane sau universale
pentru a ne regiza propriul nostru film
ce va fi vizionat în direct de toţi aştrii cerului.

Iubito
ştii cumva cum am putea face
să vină seara mai repede?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 06, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Răde iubirea
din toată inima cu drag
de viaţă şi dorinţă.

Plânge iubirea cu bucurie
printre clipele zilelor şi-a nopţilor
dansând pe ritmuri de fericire
prin sufletul ce cântă doina inimii
de pe portativul plin de note dragi
cu suspine şi dor nebun.

Tace iubirea
păstrându-şi taina
în puterea ei magică
ce transportă şirul cuvintelelor
în ochi şi în carnea avidă
de dorinţa atingerii şi pătrunderii
în mama ei completă
dragostea.

Urăşte iubirea
când simte spinul trădării
clocoteşte în fiertura durerii
aruncând capacul şi repezindu-se
pe pereţii răzbunării
văruiţi cu răutate şi invidie.

Omoară iubirea
distrugând portativul
notelor dragi
al suspinelor şi-al dorului
fără milă.

Iubirea e capabilă
peste tot pe unde trece
prin oameni
animale şi natură
mângâie şi dărâmă ziduri
cu drag şi cu ură.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 04, 2017 10:15 am  Mihaela Moşneanu

Durerile patimilor
îşi scutură
broboanele de sudoare
fără să-şi potrivească
secunda sau minutul
fixându-şi răul în capcana timpului
care nu ştie nici el
ce-aduce şi ce ia.

Rămân prinse
de trecerea lină
a clipelor nenumărate
curgând la vale
pe coasta sufletului
împăienjenită
de lacrimi şi suferinţă.

Şi strigă-n tăcerea
lui Dumnezeu
sperând
că vor fi auzite
de oameni
dar ţărâna viermuită
străluceşte de bucurie
aşteptându-şi
tributul
mâine-poimâine.

C-au apărut mai de mult
că doar de azi sau de mâine
patimile sunt chemate
alături de iarbă şi de flori
pentru a fi însoţite
de mireasma sau de duhoarea
urmelor de suflete ce se-ntorc acolo
de unde-au venit cândva.

Când un şir de patimi
este primit cu fast
de pământul negru şi bolovănos
de sub cazmaua groparului
în timp ce zborul sufletului
se împleteşte cu soarele
ploaia şi vântul
mângâiat pe invizibile
de stele şi de lună
abia atunci timpul îşi mută
capcana spre altcineva
prinzându-se la nimereală
pe undeva.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 29, 2017 7:25 am  Mihaela Moşneanu

Te iubesc! Te ador! Mi-e dor de tine!
Cuvinte împarfumate cu iubire
stropite cu balsam de sentimente duioase
din eul uman sau natural
le spunem
simţind că zburăm pe aripi de fericire.

Iubim! Adorăm! Ne este dor
pe şi de oamenii dragi şi uneori de necunoscuţi
nu reuşim câteodată să punem stavilă
unor simţuri ce se opresc într-o gară
pe unde şirul de şine întortocheate
ale sufletului nostru
ne conduc spre un tren ce nu bănuiam
că va fi al nostru într-o zi.

Iubire! Adorare! Dor nedorit şi nelipsit
vă simţim şi ne hrănim interiorul
cu roadele delicioase din iubirile noastre
pe care sufletul le preferă alături de aripile fericirii
ce trebuie şi ele unse la rândul lor
cu dulceaţa voinţei noastre
de-a iubi
de-a adora
de-a ne fi dor.

Trei cuvinte magice sau trei verbe
indispensabile şi necondiţionate vieţii
altfel ne-am fi născut fără noi
traiul nostru ar fi fost incolor şi anost
unde o a doua moarte ar fi existat
îmbrăcată ca o văduvă şi-ncălţată în pantofi
cu tocuri de cincisprezece purtând ca accesorii
o mască pe faţa hidoasă şi pe mâna dreaptă
o poşetă uriaşă cu cosmetice de îmbălsămat
căutându-ne pe fiecare-n parte
pentru a ne convinge
să ţinem pasul în trend cu ea.

Te iubesc!
Te ador!
Mi-e dor de tine!
Şi sunt cel(ea) mai fericit(ă)
din lume că exişti în viaţa mea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 26, 2017 5:10 am  Mihaela Moşneanu

De la începuturi
eu şi tu am mers
pe drumuri asfaltate
ori pe poteci pietruite
eram primiţi cu uşa deschisă
până când soarta ne scotea afară
trimiţându-ne în altă parte
alteori era închisă
şi mergeam mai departe.


Oboseam
fericiţi şi mulţumiţi
sau
plângeam şi suspinam
de durere şi lipsuri nemăsurate
în timp ce copiii noştri
ne-ndemnau cu seninătatea privirii
să nu ne oprim
fiindcă mai existau şi alte uşi
ce ne aşteptau
deşi nu ştiam cum le vom găsi.

Uite aşa am colindat
pe drumurile timpului grăbit
intrând şi ieşind pe uşile vieţii
până când nepoţii năstruşnici
au scos oglinda începuturilor
să ne-arate argintul şi neaua
din păr şi de la tâmple.

Tu
draga mea
şi eu dragul tău
vedem cu drag şi duioşie
începuturile
apoi întoarcem privirea
spre ultima uşă
pe care mai trebuie
să intrăm.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Apr 20, 2017 12:57 pm  Mihaela Moşneanu

firicel de iarbă viu
răsărit într-un pustiu
ce-ţi pare rău să-l striveşti
în clipa-n care-l priveşti

hrăneşte-ţi rădăcina
primită din Lumina
duhului sfânt apărut
atât de mic şi mărunt

ce-n tine a încăput
să nu devină cărunt
că ţărâna se plânge
de sufletul îţi frânge

văzându-şi goliciunea
se roagă de minunea
din stelele cerului
de pe drumul Domnului

să-i arunce o ploaie
şi să curgă şiroaie
o vreme până vântul
îşi va striga cuvântul

ce-i trimis din depărtări
din mulţimile de zări
unde iarba e deasă
cosită pentru casă

că firele sunt fânul
ce le-adună stăpânul
pentru animalele
ce-i aduc paralele

din munca pământului
ce-i tot spune dorului
să-i cheme pe cei plecaţi
c-aci au fost cândva fraţi

şi ce de poveşti are
numai să ai răbdare
să asculţi şi să-nţelegi
cum este printre pribegi

acu-ţi fac o urare
îţi doresc să creşti mare
să te-nmulţeşti s-ajungi fân
ca să ai şi tu stăpân!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 16, 2017 10:42 am  Mihaela Moşneanu

Tata Doamne
când zorii zilei
deschid uşor uşile cerului
Tu îmi ţii perna-n mâinile Tale
mângâindu-mi somnul
cu privirea luminoasă.

Tata Doamne
când soarele
şi-a brodat razele peste tot
cu drag îmi deschizi ochii
redându-mi
dorinţa şi nevoia de viaţă.

Tata Doamne
apoi mă iei de mână
îndemnându-mă
să mă ridic din pat
pentru a mă îndeletnici cu ale mele
sau
pentru a-mi sluji gândurile
cu necazurile şi greutăţile
pe care mi le-ai agăţat de cruce.

Tata Doamne
Te rog din toată inima
să mă ţii de mână toată ziua
şi să-mi îndrumi conştiinţa şi paşii
pe potecile Tale
până deseară
când îmi vei ţine din nou
perna-n palme!

Tata Doamne
apără-mă
de rele şi de gânduri păcătoase
în fiecare clipă!

Tata Doamne
ai grijă
de familia mea
şi
de cei dragi sufletului meu!

Tata Doamne
Dă-mi zile de care vrei Tu
şi
putere să trec peste ele
pentru a vedea
în fiecare zi
razele de soare
norii supăraţi de ploaie
vântul neliniştit
iarba verde şi florile!

Tata Doamne
să nu uiţi nici de animalele
şi alte fiinţe care mă-nconjoară
nici de apele şi de peştii din ele!

Tata Doamne
când o veni clipa
în care vei hotărî
să nu mai deschid ochii
de pe perna asta
să-mi Luminezi calea
până la soare şi stele
să mă laşi să dansez printre ele!

Tata Doamne
Tatăl meu
sărut mâna şi dreapta Ta
Amin!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 14, 2017 7:15 am  Mihaela Moşneanu

Pe-un picior de viaţă
urlă Ambulanţa
arătându-ne bariera graniţei
dintre aici şi acolo
pe străzile aglomerate de vii
care împietresc pe loc o secundă
pentru a nu-i fi împiedicat
drumul spre destinaţia imprecisă.

Girofarul pâlpâie
ciocnindu-se de pustiul alarmei
ce zgârâie timpanele
agăţând pe umerii şoferului speranţele
care se-ntrezăresc printre ,,lumini şi umbre''
unele se fofilează de colo-colo
altele stau sfioase într-un colţ
urmărind atent semnele vitale şi coasa morţii
deasupra unui înjumătăţit habarnamist de conştiinţă.

Şi uite aşa
unul dintre ochii vieţii
lăcrimează şi se-nroşeşte
din cauza unei eventuale pierderi
în timp ce moartea
îi bea lacrimile cu nesaţ
fiind hotărâtă să ia un pic din ea.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum