Ultimele subiecte
» "Flori de piatră-Bijoux"-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Ieri la 3:33 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Joi Aug 17, 2017 3:31 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

»  Alina Stasiuc-femeie clepsidră
Sam Noi 29, 2014 3:35 pm Scris de alina stasiuc

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Mihaela Moşneanu

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 183
Varsta : 45
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Joi Aug 17, 2017 3:31 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă regretele
părerile de rău condoleanţele
odihnirile în pace ale Domnului
peste toţi morţii proaspeţi
care nu se ştie dacă au plecat
să doarmă să stea să alerge
să urmărească de-acolo sau cine ştie
ce-or mai face după ce-au murit
de unde poate nici n-au apucat s-ajungă
după ce-au trecut pragul morţii.

Suflete sfâşiate aruncă izvoare pe obraji
încrustează feţe şi-ntunecă nuanţa ochilor
în abisul colosal al durerii
căreia i-au ruginit toate încheieturile
cărora nu li se găseşte niciun ulei
care să le ungă bine pentru a nu rămâne
niciun pic de scârţâială.

Şi scârţâie-n gol durerea
unui om ce-aruncă ţărâna
peste mortul lui care poate nu-i mort
acolo unde a plecat
în mijlocul unui ecou surd
celor de lângă el
dar pe care totuşi îl aud toţi
în sufletele lor.

Toate zicalele şi datinilile
însoţite de înmormântarea
ce este pecetluită la urmă cu pomana
rămân tablouri vizuale
pentru cei care au confiscat bilet
de la primul la ultimul rând
în timp ce omul care a pierdut fiinţa dragă
rămâne cu o gaură-n timpul lui
pe care n-are cum s-o mai cârpească
singurele lui posibilităţi fiind
să-rămeze în poze chipul şi amintirile
sau
vizită repetată la cimitir.

Peste ei uitarea amorţeşte de-atâta ghemuire
în timp ce pentru alţii îşi face drum repede
chiar se antrenează uneori alergând
pentru a face încontinuu pe oameni să uite
c-au alergat cândva să confişte acele bilete
care ar fi fost mai bine păstrate pentru un spectacol
ce-ar fi trebuit să fie jucat cu uşa închisă
cu spectatorii apropiaţi ai celor care
nu mai sunt sau mai sunt?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Aug 12, 2017 5:47 am  Mihaela Moşneanu

Atâtea suflete se fac poame sub arşiţa opulenţei
îmbâcsite de aur bani vile şi de alte lucruri materiale
încât se miră măiestrul Soare şi razele lui se cutremură
în timp ce Luna îşi plânge soarta care-i e dată
de-a lumina când oamenii dorm îmbrăcaţi în haina viselor
după cum vorbesc gândurile şi faptele lor.

Atâtea suflete dăruiesc cu un deget şi pretind dobândă
cu ambele mâini şi cu toată fiinţa lor
lăsându-i pe alţii fără acoperiş şi cu ochii la cer
să se roage Domnului şi sfinţilor
pe care îi slăvesc numai de Sărbătorile creştine
că doar atunci consideră că trebuie să devină mai buni
în faţa societăţii care ignoră adevărata lor faţă.

Atâtea suflete sunt cuibărite în trupuri
de toate culorile şi toate felurile
pe-afară sau în adăposturi după posibilităţi
se-agaţă de sforile rezistente ale destinului
crezând c-o pot face pe alpiniştii vieţii
făcând rele şi fărădelegi
halesc cu poftă din gustul amar al urii
până când aceste sfori se uzează pârâie şi se rup
făcându-i să cadă acolo de unde s-au ridicat.

Atâtea suflete îşi mânjesc cordul cu untură
de minciună şi ipocrizie când dau noroc şi se-mbrăţişează
cu Necuratul apoi încheie afaceri de milioane pentru ele
dar mai întinate decât tina terestră pentru oamenii de bine
cărora nu le trece prin minte decât că toată lumea e la fel ca ei.

Atâtea suflete goale de învăţătură şi de har
încearcă să ciopârţească întruna
dar nu reuşesc decât să ciugulească
firimiturile pe care le pot înghiţi mai uşor
din indentităţi apropiate fizic dar complet străine
din alţii care au învăţat sau care au fost binecuvântaţi
însuşindu-şi calităţi pe care nu le pot avea
transformându-le în defecte şi spectacole penibile
căutându-şi gloria în propriul deşert
pentru a părea ceea ce nu sunt şi nu vor fi niciodată.

Atâtea suflete devin uscăturile din pădurea vastă
a Pământului care se-nvârte mereu ca roata unui transport
pus în mişcare la viteză covenientă pentru fiecare şofer
ce-şi doreşte să ajungă la destinaţia dorită.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 08, 2017 4:04 am  Mihaela Moşneanu

Cine ştie de când o fi plecat timpul pe drumul lui
dar de când a ajuns să fie vagabondul spaţiului
iubirea şi ura îl însoţesc ţinându-l fiecare de-un braţ
lăsându-se conduse de el la altarul predestinat.

Doar că de o vreme încoace ura se mai desprinde
de braţul timpului rece şi indiferent în călătoria sa
fiindcă din când în când îşi caută
în lada de zestre rochiile de mireasă
şi găseşte încontinuu câte o rochie
de fiecare dată mai încântător de rozătoare
după ce-şi găseşte sufletele-pereche pe care şi-i le doreşte
strânse cu toată ardoarea ei cuprinzătoare.

Zestrea ei este atât de strămoşească
la fel ca şi lemnul sipetului în care se află
ce pârâie la cea mai mică atingere
dar care nu se dezmembrează atâta timp
cât are parte de câte un nou mire-suflet
să-l înece în răutatea şi-n invidia
ce o preferă fiecare
că mirii aceştea sunt foarte pretenţioşi
nu toate sufletele îndrăgesc ura la fel.

Unele suflete urăsc nemotivat pentru că le-a fost dragă
prima rochie pe care au pus ochii şi-au îmbrăcat-o nerăbdător
să se fericească în nuanţa întunecată şi indescifrabilă a urii
neînţelegând-o nici ele însele dar adorând pur şi simplu
vocea urâciunii cântătoare din tărâmul lui Scaraoţchi
ce râde fericit în barbă de fiecare nouă cucerire
când urmăreşte din fotoliul lui ţinându-şi sceptrul în mână
cum tot mai mult se găsesc adepţi ce-şi doresc să devină miri.

Alte suflete bune şi capabile de sacrificiu pentru orice şi oricine
cad pradă urii şi ele raţionând în numele dreptăţii
deoarece îşi doresc să razbune faptele şi să stârpească relele
fiind lovite de primele menţionate cu iataganele călite
să spintece voit şi (ne)voit fără să le intereseze
daca albul este alb şi negrul este negru
mestecând cu un făcăleţ cele două culori în cazanul iadului
unde fiertoarea clocoteşte încontinuu
fiindcă flăcările focului trebuie să danseze neîntrerupt
în jurul demonilor ce-i sunt alături tartorului necondiţionat.

Şi-atunci ura devine preoteasa care oficializează
cununiile sufletelor pe gusturile lor diferite de-a o iubi
legând cu blesteme şi răzbunări
aducătoare de războaie conflicte fărădelegi
lumea ta a mea a noastră a voastră a tuturor
în timp ce-şi închipuie că păşeşte pe covoare roşii
întinse în faţă pe măsură ce înaintează triumfătoare
prin toate cotloanele cordului din oameni.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 01, 2017 5:57 am  Mihaela Moşneanu

Aseară mi-ai dat o cazma
când mi-ai spus că nu mai vrei
să ştii de mine şi că nu-ţi mai pasă
de nimeni şi de nimic.

Şi s-a pornit viitură mare prin mine
au răbufnit lacrimile din ochi şi-au luat-o
la goană confundând obrajii mei cu o pistă de cros
sufletul se revolta împotriva indiferenţei tale
picăturile vieţii mi se-necau printre suspine
luându-se de mână cu dorinţa unei plecări păcătoase
pe care Dumnezeu nu o vrea încă.

Acum caut o bucată de pământ în care să înfig
cazmaua adânc pentru a face o gropiţă ferită
de ochii tăi şi spiritului de observaţie pe care-l ai
pentru a îngropa urmele viiturii
ca speranţa să scoată capul la iveală şi viaţa mea
să-ţi arate degetul învingător.

Şi nu mă las până n-oi găsi acest loc care
cu timpul va fi acoperit de iarbă şi de flori
şi când îl vei vedea te vei bucura de mirosul lor
fără să ai habar ce-ţi place cu adevărat!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 28, 2017 9:10 am  Mihaela Moşneanu

Încrustează Dumnezeu
vizibil sau invizibil
oamenii Pământului
semnându-şi voinţa
dăruind din puterea divină
acolo unde omul
nici nu visează.

Ochii şi judecata
ni se scaldă în privelişti
de necrezut
pe trupuri şi pe minţi
fără prea multă asemănare
cu a celorlalţi
care n-au cerut şi nu cer nimic nimănui
nici măcar viaţa
darul cel mai preţios
nu l-au cerut!

Picioare chinuite se târăsc
înghiţându-şi în sec durerea
altele surdo-mute
fixate într-un cărucior rulant
mâini cu mai multe sau mai puţine degete
ori ondulate pentru a nu fi folosite
lipsuri auditive şi vorbitoare
vederi lipsite de lumina soarelui
minţi care au rămas
într-o altă dimensiune de timp
atunci când cineva s-a născut aici
toate vizibilităţile astea
sunt semne lăsate pe Pământ
pentru ca semnul întrebării
să licăre în conştinţa noastră.

Deşi cuvinte
ca handicapat(ţi) sau dezabilitate(ăţi)
le definesc înfăţişarea
în spatele acestor aparenţe
toţi avem acelaşi scor
în faţa Domnului.

Doamne!
Doar Tu ştii
răspunsul la multe întrebări
de-ale noastre
şi-Ai grijă de noi toţi
ţine lasoul întins şi strâns
să nu cădem în prăpastia deznădejdii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 25, 2017 6:34 am  Mihaela Moşneanu

Aripile timpului fâlfâie cu greutate în aer
fără să obosească vreodată
când îşi scutură penele prin sita vieţii
ce devin umbre a ceea ce evenimentele
zgomotoase sau liniştite
se perindă desculţe prin suflete şi trupuri
arănd cu brazde adânci pământul şi cerul.

Se-ntâlnesc brazdele unele cu altele
se ară de bine sau de rău între ele
alteori sunt incompatibile şi-aunci rămân
una prin preajma alteia cuminţi şi mute
aşteptându-şi fiecare consoarta
care să i se alăture şi să-i grăiască
în cuvintele şi-n cântecele ei.

Pruncii pluriformi care vin pe pământ
duc lupta cu arăturile brăzdate
până când reuşesc să-şi construiască crucea
apoi şi-o azvârle-n spinare s-o care după ei
cu toate răsadurile ce le găsesc
prin sacul destinului pe care Domnul
le-a pus înainte de venirea lor.

Şi-ncontinuu zboară timpul
nesimţind greutatea şi oboseala aripilor
presărând peste planetă şi noi
mulţimi de pene care îşi iau înfăţişările lor proprii
pe care noi oamenii le mânuim
după mintea şi conştinţa fiecăruia.

De ţinem cont sau nu de
de Domnul şi puterea Sa divină
,,Tatăl nostru
care ne eşti în ceruri...''
El ţine cont de absolut tot
chiar dacă timpului nu-i pasă de ce lasă
în urma sa şi ce facem cu ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iul 22, 2017 7:24 am  Mihaela Moşneanu

Mergem printre cuvinte de toate felurile
privind cu al treilea ochi mugurii de speranţă
ce cresc sau mor mereu pe cordul din noi
în timp ce călcăm uneori pe margine de covor roşu
ce foloseşte raţiunea noastră pe post de perdeaua
care acoperă porţiunea murdară sau crăpată al sufletului.

Construim alei ondulate ca prin parcuri
neputând să ţinem drumul drept
cu diferenţa cuvintelor pe care le asimilăm
sau nu dar pe care le punem în sipetul
plin de trăire dăruită de Sus
cu rosturi şi (ne)rosturi pe care
ni le însuşim cu bună ştiinţă sau nu.

Mergem oricum pe aleile astea
ce-şi schimbă mereu direcţia de destinaţie
şi când ajungem ne agaţă capcanele
puse în anumite locuri de gândurile şi faptele noastre
din care numai dacă raţiunea – tot ea raţiunea -
ne mai scapă de îi schimbăm voinţa
pe care o consuma până acum
administrându-i o reţetă nutriţională de gândire
indicată de un doctor psiholog sau de noi înşine
care să nu-i mai îngraşe conştinţa
cu slăninile negative ce-i ungeau creierul pân' acum.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iul 19, 2017 5:30 am  Mihaela Moşneanu

Afurisitele frici învolburate
de necunoscutele ecuaţiilor
inventate de-o matematică proprie
de inconştientul cuminte de obicei
mai dau câteodată bruci conştientului nostru
îndemnându-ne să ne certăm cu ele
trăgându-ne de păr de braţe de picioare
pentru a dormi pe perna visurilor
cu ochii deschişi şi cu inima mică.

Sugând mai abitir ca un vampir
scot prima dată capul
jucându-se de-a v-aţi ascunselea
cu zilele şi cu nopţile noastre
apoi cu timpul ne-mbrăţişează
ne-alintă cu lungile tentacule
din toate părţile
făcându-ne după bunul lor plac
operaţii pe creier şi pe cord.

Ne sunt proprii spiriduşi
care joacă hora înainte cu veselie
prin şi pe lângă noi cu spaimele
ce ne etichetează sufletul
ne chinuim să le dezlipim
când în sfârşit reuşim
nu observăm că urma lipiciului
rămâne undeva pe marginea memoriei
pândind să se mai deschidă o dată
uşile încuiate ale sufletului şi-a minţii
deşi le punem şi reza
asigurându-ne că am scăpat de ei.

Din duelul conştientului cu memoria
străluceşte tăişul săbiilor Curajului şi-al Fricii
cei doi nemuritori veşnici ai umanităţii
luptându-se pentru supravieţuire
se rănesc întruna fără să reuşească
să-şi reteze capul pentru a rămâne
doar unul dintre ei învingătorul
predându-ne ştafeta de fiecare dată
să facem cu ele ce vrem.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 14, 2017 6:00 am  Mihaela Moşneanu

Simţea baba Valiana cum aţa vieţii
se deşirase prea mult la picioarele-i tremurânde
şi se-ncâlcea în unghiile-i groase
punând piedică sângelui care se-mpotmolise
în varicele care tresăreau întruna sub pielea zbârcită.

Când acest simţ îi tăia respiraţia
casa şi grădina unde viaţa îşi dansa valsul
printre culorile ierbii şi-al florilor
şi-mbrăţişa şi mângâia crengile pomilor
savurând mirosurile cu forţa ce-o caracterizează
de-a triumfa printre luptele cu moartea
îi şoptea în conştinţa zgândărită de gânduri
că nu ştie precis ultima ei zi în care va mai respira
în timp ce din ochii ceţoşi ai Valianei
izvorau lacrimi amare umbrite de un surâs
pe care puteai citi cu privirea acceptul plecării
acolo unde luminile celor două lumi liniază
până aici şi de-aci în colo...

Şi alte simţuri se-mpleteau cu cel al sfârşitului.

Chiar dacă nu va mai fi mâine-poimâne
casa şi grădina şi agoniseala de-o viaţă
vor rămâne aci pe aleile ondulate ale vieţii
unde copiii şi nepoţii şi-au agăţat sufletul de dorinţa
înmormântării ei
dorinţă ce-a crescut în timp şi s-a agăţat
de feriga gândurilor necurate care se bălăcesc
în pizma ce-i muşcă şi le schimonoseşte feţele
de răutate sau de ipocrizie pe care baba le vede
cu amărăciune şi cu regretul că nu va mai putea
să vadă cum testamentul făcut de ea
va împărţi cu totul altfel decât îşi doresc ei.

Muncă şi luptă a însemnat
tot ce-a trăit de-a lungul anilor
apropiaţi de împlinirea unui secol
plin de suişuri şi coborâşuri ce-au însemnat
multe şi puţine cum
numai ea şi bunul Dumnezeu ştiu.

De-aceea se ruga mereu Domnului
pentru sufletul şi mintea lor unsă
cu ţâşpoaca pizmei pe care nu înţelegea
de unde o moşteniseră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 09, 2017 6:49 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă dorul mereu singur cuc
pe aleile labirintelor
din ce în ce mai întortocheate ale iubirii
habar n-am cum face că se găseşte
întodeauna cineva să se agaţe de el
dar nu bagă-n seamă pe nimeni
habar n-are de viiturile pe care
le-mprăştie prin suflete.

Are caracter taciturn
nu stă de vorbă cu nimeni
e mai mut decât surdo-mutul
când explodează prin oameni cu semnele
prin care nu se prea face înţeles
îşi semnalizează
prezenţa prin două stropitori
de lacrimi şi suspine
stropesc pe rând
când una când cealaltă
până când întinează sufletul.

Îi dă brânci liniştii
împingând-o pe marginea conştinţei
făcând-o să se certe cu uitarea
ce nu vrea de cele mai multe ori
să facă pace cu el.

Şi uite aşa tina sa
e o întregă expoziţie mondială
de tablouri înrămate cu fir de iubire
colorate cu fel şi fel de sentimente
expuse în lumea fiecărei fiinţe umane
dând viaţă unor bătături pe cord
ce-nţeapă până la ochi
unde stropitorile îşi fac de cap
pe obraji cum vor ele.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 07, 2017 6:54 am  Mihaela Moşneanu

Când Universul îşi deschide porţile
luminilor în faţa oamenilor nedumeriţi
şi-o stea le face semn să se apropie cu sclipirea ei veselă
tot pământescul se destramă.

Iubirea îşi arată faţa luminoasă şi caldă
frica se sparge ca un balon şi bucăţile se dizolvă
curajul zâmbeşte şi-şi întinde braţele protector
spre oricine fără să ţină cont de cine trece pragul porţii
ura se dă la o parte spăşită şi coboară
înapoi în sufletele ce mai au de cârmuit nişte păcate
invidia îşi pierde memoria parţial
până când îşi întoarce din nou privirea spre Pământ
sufletul trage de roba trupească din toate părţile
până când aceasta se descoase la toate încheieturile
permiţându-i să se elibereze pentru veşnicie
lăsându-şi semnătură pentru posteritatea
neastâmpărată să iasă mereu în faţa vieţii de aici.

După ce poarta Pământului se-nchide-n urma celor plecaţi
toate rămân agăţate de-un cuier postat în faţa porţii
pentru alţii cărora le vine rândul să vină în această viaţă
în timp cei care au făcut primul pas spre Univers
se simt eliberaţi şi-şi dau seama că de fapt
s-au întors Acasă
de unde nu ar fi plecat niociodată
dacă Domnul nu ar fi voit plecarea lor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 02, 2017 1:17 pm  Mihaela Moşneanu

Azi-noapte eram un copac
ce-mi privea forma
acoperită de plapuma înflorată
în timp ce-şi rezema
o creangă de geamul camerei mele.

Frunzele-mi şuşoteau
alintate de-o blândă adiere de vânt
despre lumina lunii
ce ieşise la vedere
printre sutele de stele
care se jucau
cu sclipirea lor veselă.

Trunchiul noduros
îmi era piciorul de balerin
cu vârful opincuţei
înfipt adânc în pământ
care susţinea mândru
în văzul Universului
podoaba sa încărcată
de crengi şi de poveştile frunzelor
din trecut şi de-acum.

Am auzit în frânturi de momente
multe dintre şuşotelile
copacului cu experienţa vieţii
de dinainte şi după ce m-am născut
pe care le-aş fi putut spune
dacă aş fi avut gură.

Spre dimineaţă
m-am întors în forma mea
de sub plapumă
care
imediat m-au cuibărit
fiindcă le fusese dor
de mine.

Dacă eu am fost copacul
cu creanga rezemată
de fereastra mea
atunci
el unde a fost
noaptea trecută?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 30, 2017 7:45 am  Mihaela Moşneanu

Eu am fost raiul sufletului tău
unde găseai oricând perna
pe care îţi puneai capul
ce-şi găsea odihna
pentru culcuşul liniştit de seară
sau
a trezirii de dimineaţă când viaţa
îţi mângâie faţa şi trupul.

Tu ai fost pasărea de pradă
ce-i ciopârţit cu poftă
firimitură cu firimitură
hrana din această odihnă
ce-ţi aştepta în fiecare clipă
creştetul să ţi-l mângâie.

Acum perna e murdară
trebuie spălată
cu un dero special
din tenebrele timpului
apoi nu ştiu dacă printre clipele
ce vor veni de-acum în colo
se va găsi una sau două
care să miroase a speranţă
doar Domnul mai ştie ce va fi.

Eu şi tu am fost?
Eu şi tu n-am fost?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 29, 2017 4:29 am  Mihaela Moşneanu

De multe ori am meditat asupra fericirii, dar în ce priveşte nefericirea, nici nu-mi trece prin minte să o fac.
Ce este fericirea? Teoretic, am găsit două răspunsuri. Unul, ar fi că omul ar fi fericit, atunci când se simte împlinit cu ceea ce face sau ce are în viaţă. Al doilea răspuns ar fi că fericirea este acea sau acele clipe în care omul se bucură până la lacrimi de ceva anume, de o iubire, de-o naştere, de o casă, de-o maşină, de un servici care îl împlineşte, de o artă prin care crează, de o floare, etc.
Acum, nefericirea o întâlnim mult mai des, şi nu trebuie decât să ne luptăm cu ea pentru a merge mai departe, indiferent de obstacolele pe care le-ntâlnim. Mai este o vorba care spune că ,,Domnul îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă'', aşa că şi noi să depunem un efort cât de cât pentru a nu fi nefericiţi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 25, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Ne gâdilă şi ne-mping uşor de la spate
clipele care dansează invizibile prin spaţiu
în paşi puierili şi săltăreţi
inocente de noutăţile pe care ni le aduc
fără să rădă sau să plângă alături de noi
neavând o stare sufletească sau materială.

Îşi aleg trenurile aşezându-se în compartimente
cu privirea spre călătorii disponibili
alăturându-se secundelor şi minutelor destinului
în acelaşi timp pentru fiecare om şi vietate
uneori le amestecă şi le-nmulţesc
accidentându-le printre şinele ondulate ale vieţii
care nu dispun de ambulanţă şi spitalizare
decât atunci când coasa tipei ăleia se ridică
pe lângă trecerea graniţei dintre aici şi acolo Sus.

Clipe de-aici de-acolo sau de departe
paralele şi neştiute în spaţiul
pământean şi uman cercetate de chakrele
care le deosebesc unele de altele
 le potrivesc sau le îndepărtează după ştiinţa lor
sunt ale tuturor sau ale nimănui
povestesc despre culori şi Lumină
în inconştientul atent şi mut
ce uneori mai arată vreun semn sau două
conştinţei pentru a o trezi.

Clipe apropiate şi îndepărtate
întortocheate după ecuaţii necunoscute
rezolvate de cele mai multe ori ilogic
de către destinele despre care mă-ntreb
de multe ori dacă ştiu pe unde-şi aleg să sape
temelia pentru a-şi ridica palatele sau colibele.

Clipe şi destine potrivite sau nepotrivite
venite în sufletul nostru la bogata masă
dăruită de Dumnezeu cu de toate
sticla naşterii tronează triumfal în mijloc
lângă cupele vieţii frumoase şi crucificate
prima cupă îşi etalează limpezimea
primindu-şi lichidul dulce sau amar al copilăriei
a doua îşi aşteaptă rândul pentru a savura
gustul amestecat al pubertăţii privind-o nerăbdător
pe-a treia adolescenţa care străluceşte de vise şi idealuri
ignorând-o parţial pe cea a maturităţii
gândindu-se că mai are până s-o ajungă din urmă
în timp ce cupa bătrâneţii le priveşte gânditor
pe cele de dinaintea ei fiind atentă
să nu se spargă şi să curgă pe margine.
Părintele Timp urează din mers
Poftă bună, viaţă!
şi cupei bătrâneţii
când plesneşte de neputinţă îi spune
Să-ţi fie de bine!
Şi-acum hai cu mine!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 23, 2017 4:12 am  Mihaela Moşneanu

Feţe diferite se plimbă peste tot
vreo două-trei mai luminoase
altele două-trei sute mai crispate
între sprâncene şi în jurul gurii
ce-şi unesc ridurile din frunte
cu întreaga fizionomie ce ţine-n tăcere
un spectacol invizibil
al gândurilor ce degajă mirosuri sufleteşti.

Trupuri libere şi sănătoase
se plimbă agale sau aleargă
să prindă sforile întinse de destinul
pe care-l iau în braţe şi-l cară
conştient sau inconştient
respirând aerul poluat
altele mobilizate în cărucioare rulante
sau cu un picior în plus
de lemn sau din vreun metal
îşi alintă privirea cu ce-i în jurul lor
dorind sau meditând
la idei ştiute numai de ei
prind colţurile de sfori ale destinului
şi ţin strâns de ele pentru a nu pierde
din picăturile de viaţă
care-i ajută să înţeleagă această lume
prin prisma lor sau a celorlalţi
atunci când este cazul.

Feţe şi trupuri se amestecă
ţinând cum pot pasul
cu Pământul ce se-nvârte
cu aceeaşi repeziciune
indiferent de oamenii care-l calcă
lăsându-se îndrumat de timpul
căruia nu-i pasă
nici măcar pe unde merge-n Univers.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 15, 2017 3:14 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput salariul să se şifoneze
pentru că s-a plictisit
de pariul îndelungat cu anii şi cu banii
jucaţi pe tabla sorţii.

Când anii se jucau cu clipele
strângându-le una câte una
făcând cunună din minute şi ore
până când acestea se-adunau
în zile şi nopţi
umpleau câmpul timpului
cu traiul omului
ce trecea peste hopurile
unde se-ntreceau puterile
virtuţilor tinereţii care dau sens vieţii.

Bietul salariu tot venea şi omul
tot îl gonea din mâinile muncite
pe cele trebuincioase vieţii
până când banii şi munca au păşit
pe plusul anilor ce cântă în surdină
chemarea pensiei că omul nu mai poate.

Acum o aşteaptă la răscruce de timp
să dea mâna cu ea şi să încheie contractul
cu alt salariat care va putea să-l mânuiască
la fel cum o făcea cândva viitorul pensionar
urându-i pensiei să fie lungă
să-i ajungă din urmă longevitatea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 10, 2017 5:32 am  Mihaela Moşneanu

Strigă pustietatea de pe străzile
nepăşite de mulţi ani de zile
în timp ce românii noştri bat
cu paşii apăsaţi
alte străzi din lumea mare
îmbrăcată în pantaloni confecţionaţi expres
cu buzunare pentru speranţe
pubelele râgâie din maţele sătule
până vomită gunoaiele
care ciopârţesc din masa de aer
clădirile fabricilor
plâng cu lacrimi ruginii
storcându-şi durerea prin amintirile
bătrânilor rămaşi acasă
leul a ajuns subordonatul
monedei europene
dansează pe ritmuri de euro
ce-ndatorează ţara
guvernanţii se ceartă şi se-mpacă
după interese
neavând grija oamenilor simpli
decât pentru votări.

Magazinele şi pieţele româneşti
îi fac pe oameni să colcăie
după N produse strălucitoare
dar gaura din portofelul de firmă
îi trage de mânecă
avertizându-i
să mai închidă ochii din când în când
că prea-i ajung cu repeziciune
toate în suflet.

Câinii şi pisicile
îmbogăţesc iubirea faţă de animale
pe-acasă sau pe stradă
fiecare muşcă sau miorlăie cum le vine
că în viziunea multora
sunt doar nişte fiinţe nevinovate
până când nişte copii sau adulţi
sunt tranşaţi de câini la colţurile blocurilor
pe aleile dosnice din cartierele adormite parţial
de bârfa care doarme cu miros de iepure
sau vreo pisică îţi ţine simfonie toată noaptea
dintr-un subsol de bloc.

Violatori şi criminali
îşi plimbă gândurile date-n clocot
în ciorba pizmei şi-a răutăţilor
din furnalul fărădelegilor plănuite
prin preajma victimelor
cu frică de Dumnezeu
plasamente de copii
pline de îngeraşi abandonaţi
strigă în gol după nişte părinţi invizibili
care-şi plâng sau îşi detestă soarta
ori pur şi simplu sunt surzi şi chiori
faţă de fapta lor
azile pline de părinţi trimişi
mai aproape de lumea cealaltă
scâncesc surd c-o lacrimă-n colţul ochilor
pierduţi pe-o podea de ciment
spitale pline de angajaţi cu pretenţii
fără de care nu pot să-şi facă datoria
faţă de pacienţii nenorociţi de soartă
care le întind darul
sperând şi simţindu-se apropiaţi
mai mult de Dumnezeu.

Pensiuni şi restaurante strălucitoare
în fastul şi basmele bogătanilor
ce-şi etalează toaletele şi zbenguiala picioarelor
chiuie de bucuria muzicii populare şi-a manelelor
cântate de muzicanţii ţigani pe care în alte împrejurări
n-ar da doi bani din cauza rasismului blestemat
un sentiment învăţat din moşi-strămoşi
care păzeşte şi-acum orice uşiţă
de suflet pe unde să intre.

Televiziuni naţionale şi internaţionale
mass-media şi internetul încoronat de Facebook
bubuie din toate părţile cu ştiri
care de care mai nemaipomenite şi mai ciudate
de emisiuni ce promovează nuditatea
liniată de-o bucată de rochiţă sau de-un dres sexos
de fetiţe care abia aşteaptă să prindă o partidă
cu vilă şi piscină prin Dubai şi-n alte locuri de lux ale lumii
stârnind mereu sexualitatea tinerilor
care ar fi totuşi ceva normal
dar şi pe cea a taţilor şi-a bunicilor libidinoşi
care spumegă în numărul mare de ani.

Ce-i drept
mai sunt şi unele talente
care ne fac să ne simţim mândri
de naţia noastră românească
dar păcat că nu sunt aşa de multe...

OFFF!
Românie
ce-au făcut din tine
de la '89 încoace?

OFFF!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 07, 2017 4:01 am  Mihaela Moşneanu

Se-ntâlnesc două surori
la răscruce de drumuri
pietonale şi intersectate
fără să-şi vorbească
fiindcă destinul le urmăreşte
din coada ochiului
aşteptând să se treacă graniţa.

Pe una o cheamă Viaţa
o frumuseţe colorată
înmiresmată de mirosuri
scăldate în sentimente
care dansează
cu ziua şi cu noaptea.

Cealaltă o cheamă Moartea
e şi ea frumuseţea luminată
de necunoscutul divin
care luminează umbrele
îşi întinde braţele
pregătită să-mbrăţişeze
bucăţile de culoare şi aer
ce le pierde
din când în când sora ei.

Amândouă combat destine
dându-le mireasmă
de veşnicie şi uitare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 26, 2017 10:17 am  Mihaela Moşneanu

Timpule
treci cum vrei
cu spinarea împovărată
de sacul zdrenţuit şi burduşit
de clipele
gălăgioase sau liniştite
care ţâşnesc
pe unde-apucă
prin viata noastră şi-a lor
şi cine mai ştie a cui
trăieşte sub diferite forme
dar nu trecerea ta-i importantă
o cunoaştem
chiar dacă n-o conştientizăm
decât uneori.

De ţi-aş spune
să mai faci vreun popas
sigur eşti surd
niciodată nu auzi
de-aş încerca să te fac atent
să te mai uiţi în jurul tău
sigur nu mi-ai da importanţă
că ochii tăi
sunt adânc pironiţi în zare
de te-aş ruga
să te mai odihneşti şi tu puţin
că ţi-o fi de-atâta alergătură
sigur nu mi-ai putea răspunde
fiindcă nu ai gură.

Degeaba m-aş căzni cu tine
că noi doi n-am ajunge
la niciun consens
că oricât ar fi
de ,,vai mama lui'' sacul tău
tu tot ne ţinteşti pe fiecare
cu momente ce se înmulţesc
în secunde şi ore
şi tot aşa
până când devin zile şi ani.

Dar ştii ceva timpule?
Mă-ntreb aşa
dacă ai şi tu gânduri
ca oamenii?

Dacă ştii sau ai măcar
vreo idee trecătoare ca tine
din ce sunt compuse
toate acele clipe
pe care le tot pierzi
datorită sacului tău amărât
pentru oameni şi Pământ?

Aaa! Să nu uit
să te mai întreb ceva:
nu vrei să-ţi schimb amărâtul ăsta
cu un sac nou
şi s-arunci nişte clipe
mai frumoase şi bune?

Nicio speranţă cu tine
dar întrebam şi eu aşa
că tu doar treci
pe aleile şi străzile vieţii
n-ai nicio grijă de gândurile mele
dedicate ţie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 24, 2017 12:34 pm  Mihaela Moşneanu

Mă doare o cruce
ce-a crescut şi mi s-a agăţat de piept
din cauza unora ce-au călcat apăsat în mine
cu toate făţărniciile
crezând că merg la-ntâmplare
pe un trotuar cu bordura înaltă
sau
în grabă pe-o trecere de pietoni.

Aş vrea să pot stropi asfaltul
cu durerea crucii mele
mai grea ca o tonă de pietre
că prea luceşte de urmele invizibile
ale miilor de tălpi ce-l bătătoresc
în iureşul paşilor ce aleargă spre destinaţii
responsabile sau iresponsabile.

Din nefericire nu pot mai mult
decât să-l bătătoresc la rândul meu
cu paşii apăsaţi de tona amărăciunii
ce-mi aspiră pieptul
de ipocrizie şi minciuni sfuntate
lăsând în urma sa pustietate.

Doamne!
Ştiu că Tu ai în mâna Ta
antibioticul cel mai puternic
care îmi va stropi cu Lumină pustietatea
şi-mi Vei alunga amărăciunea
cu uitare şi cu speranţe la clipe în care
unii oameni dacă nu se poate toţi
vor distruge vocea necuratului
ce se aude şi se vede pe pământ.

Dă-mi Doamne putere pănâ atunci
să rămân acelaşi om
pentru că nu vreau să-i crească nimănui
crucea grea ce mă doare pe mine!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 20, 2017 5:58 am  Mihaela Moşneanu

Se rup şi se-nnoadă
aţele minciunilor respirate
pe nasul ce miroase profitul
scuipând pe gură veninul
invidiei şi-al urii
se-ncolăcesc ghem
fixând menghina
care strânge adevărul de gât.

De-aia s-au adunat
în lada haosului din lume
păşuni cu fărădelegi
ce se întind la expoziţia
ce face gălăgie din partea dorsală
pe care şi-o însuşesc mulţi
în faţa ochilor ce văd pe de lături
amăgindu-se cu aparenţele
pentru a înnota în snobism şi ipocrizie.

Apoi se învelesc
în zâmbete şi priviri luminoase
primite de la ăla rău ce-ajută
la-ntorsul lumii cu susu-n jos
pe unde licăre umbra foarte rar
pentru a nu-i fi slăbită
puterea de înşelăciune.

Credinţa şi rugăciunea
s-au rătăcit într-un colţ de suflet
unde omul le găseşte cu mare greutate
numai când i se mai limpezeşte văzul
care-i aprinde becul în conştiinţa
încărcată de păcate
atunci când toate se destramă
printre scamele greţoase
din înlăuntrul ei
transformându-le în boală sau necaz.

Şi după ce şi-au expus balegile
umflate de ţâşpoaca păcatelor
strigă la Dumnezeu
aducându-şi aminte de numele Lui şi rostesc
prima rugăciune ,,Tatăl nostru'' şi apoi altele
stropindu-le cu lacrimi pentru a le fi ascultate
în speranţa că dacă regretă vor fi iertaţi
fiind neuitate de oamenii
care huiduie şi suferă de pe urma
fărădelegilor
ce-au încâlcit prea tare
aţele minciunilor
ca să mai poată fi descurcate.

Şi în runda finală de-atâtea rele comise
adversarul cel mai de temut
Adevărul
cel care se lăsase sugrumat de menghină
îmbrâncit cu piciorul şi scuipat
explodează din închisoarea oribilă
pentru că durerea umilinţei
nu-i mai suportă faţa
de atâta amar de vreme
se ridică mai puternic ca niciodată
pentru a pocni
în dreapta şi-n stânga şi pe unde poate
să tăbăcească în picioare
tot haosul lumii şi face ceva curăţenie
pentru urmaşii celor care acum
se roagă şi regretă
sau
pleacă în altă lume.

Voi
şi numai voi
urmaşilor
aveţi puterea de-a schimba
în bine tot ce-a fost şi este azi
nu uitaţi până veţi muri şi voi
că eu Adevărul pot să tac mult timp
dar şi când m-apuc să vorbesc
nimeni şi nimic nu mă mai opreşte
căci eu sunt unul dintre cei
care stau în partea dreaptă
de lângă Domnul Dumnezeul vostru
al meu şi-al vieţii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 15, 2017 4:40 am  Mihaela Moşneanu

Mitul vampirului Dracula
se oglindeşte în filmele horror
unde colţii se-nfig în gâtul inocenţilor
spălându-se în elixirul morţii vii
aducând de fiecare dată longevităţii mitului
un nou ucenic în ale vampirismului.

Dar nu ştiu cum s-a-ntâmplat
de-a lungul timpului
că din mitul acesta au crescut ramuri
posibil de la înfiptul ţepuşei din stejar alb
pentru stârpirea vampirilor
să se fi înmulţit genurile de vampiri
care sunt reali prin peregrinările
ce le purced printre noi.

Unii au colţi de trădare şi minciună
te muşcă de suflet
alţii au hoţia în sânge
te fură şi material şi sufleteşte
mai sunt şi ucigaşii în serie
criminali ce sfârtecă oamenii cu ce-apucă
din real sau din virtual
şi Doamneee!

Şi mai sunt atâţia
care se ocupă cu fel şi fel
de vampirisme moderne!

Vor câţiva să-i stârpească
printr-o multidudine de pedepse cuvenite
dar s-au răspândit ca păduchii
stârpesc ei într-un loc şi apar în altul
ca o epidemie periculoasă
ce trebuie ascunsă într-o carantină.

Doamneee!
Cât de imensă ar trebui să fie
clădirea asta pentru a avea loc în ea
toţi vampirii ăştia moderni?!

Doamne
numai Tu ştii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 12, 2017 8:17 am  Mihaela Moşneanu

Ştiu c-am să mor curând
boala îmi tot şopteşte asta
în timp ce matca lacrimilor
ţipă din adâncul rărunchiului
când solitudinea mă mângâie
cu palma Tatălui.

Gândurile mi se transformă
în cioburi şi se-mprăştie
pe nădejdea mea că Dumnezeu
mă va lua de mână
când trupul meu va-mbrăţişa
tărâna viermuită şi piatra funerară
va străluci în lumina soarelui
alături de insectele ce se vor zbengui
cu firele de iarbă şi cu liniştea.

Dragii mei
familie şi prieteni
printre lacrimi şi suspine
să nu uitaţi
să trăiţi şi să vă bucuraţi
când aminitirile cu mine
vor răsări în mintea voastră
ca mugurii din pomi şi vor înflori
că aşa vreau să vă văd de-acolo!

Te-aştept să vii după mine
printre frânturi de durere
nu-mi mai este teamă de tine
sunt conştient că vei veni
să-mi iei durerea bolii.

Doamne
să ai grijă de ai mei
după ce nu voi mai fi cu ei!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mai 09, 2017 5:27 am  Mihaela Moşneanu

Mă-ntreb când are de gând să vină seara
chiar dacă ştiu că vine ca de-obicei
la ora ei prestabilită de fusul orar
ce are un tupeu teribil când îndrăzneşte
să-i mai dea timpului câte-un brânci
la încrucişarea dintre echinocţii.

Draga mea dragă!

Abia aştept să vină
pentru a ne aduce împreună
s-ascultăm din strălucirea stelelor
cântul luminii de noapte
când din dulceaţa îmbrăţişărilor
se preling lin de pe palme mângâierile
pe trupurile noastre
în timp ce un colţ de lună
se-ntrezăreşte şi le face cu ochiul
fiind mândră că ea
este martorul ocular fără precedent
la fericirea noastră.

Apoi râsul şi bucuriile noastre
vor exploda până-n spaţiul îndepărtat
să fie văzute şi auzite până şi de asteroizii
lui Marte şi al lui Jupiter
în clipa în care ne vom gândi
să vizionăm nişte filme
deşi ştiu că ne vom decide greu
asupra filmelor pe care le-am dori.

Şi inconstanţa noastră va tărăgăna mult
tot căutând printre CD-uri
că dorinţa mângâierilor va reveni
în căuşul palmelor încă o dată şi încă o dată
şi vom abandona filmele făcute de regizorii mari
ai cinematografiei americane sau universale
pentru a ne regiza propriul nostru film
ce va fi vizionat în direct de toţi aştrii cerului.

Iubito
ştii cumva cum am putea face
să vină seara mai repede?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 06, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Răde iubirea
din toată inima cu drag
de viaţă şi dorinţă.

Plânge iubirea cu bucurie
printre clipele zilelor şi-a nopţilor
dansând pe ritmuri de fericire
prin sufletul ce cântă doina inimii
de pe portativul plin de note dragi
cu suspine şi dor nebun.

Tace iubirea
păstrându-şi taina
în puterea ei magică
ce transportă şirul cuvintelelor
în ochi şi în carnea avidă
de dorinţa atingerii şi pătrunderii
în mama ei completă
dragostea.

Urăşte iubirea
când simte spinul trădării
clocoteşte în fiertura durerii
aruncând capacul şi repezindu-se
pe pereţii răzbunării
văruiţi cu răutate şi invidie.

Omoară iubirea
distrugând portativul
notelor dragi
al suspinelor şi-al dorului
fără milă.

Iubirea e capabilă
peste tot pe unde trece
prin oameni
animale şi natură
mângâie şi dărâmă ziduri
cu drag şi cu ură.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 04, 2017 10:15 am  Mihaela Moşneanu

Durerile patimilor
îşi scutură
broboanele de sudoare
fără să-şi potrivească
secunda sau minutul
fixându-şi răul în capcana timpului
care nu ştie nici el
ce-aduce şi ce ia.

Rămân prinse
de trecerea lină
a clipelor nenumărate
curgând la vale
pe coasta sufletului
împăienjenită
de lacrimi şi suferinţă.

Şi strigă-n tăcerea
lui Dumnezeu
sperând
că vor fi auzite
de oameni
dar ţărâna viermuită
străluceşte de bucurie
aşteptându-şi
tributul
mâine-poimâine.

C-au apărut mai de mult
că doar de azi sau de mâine
patimile sunt chemate
alături de iarbă şi de flori
pentru a fi însoţite
de mireasma sau de duhoarea
urmelor de suflete ce se-ntorc acolo
de unde-au venit cândva.

Când un şir de patimi
este primit cu fast
de pământul negru şi bolovănos
de sub cazmaua groparului
în timp ce zborul sufletului
se împleteşte cu soarele
ploaia şi vântul
mângâiat pe invizibile
de stele şi de lună
abia atunci timpul îşi mută
capcana spre altcineva
prinzându-se la nimereală
pe undeva.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 29, 2017 7:25 am  Mihaela Moşneanu

Te iubesc! Te ador! Mi-e dor de tine!
Cuvinte împarfumate cu iubire
stropite cu balsam de sentimente duioase
din eul uman sau natural
le spunem
simţind că zburăm pe aripi de fericire.

Iubim! Adorăm! Ne este dor
pe şi de oamenii dragi şi uneori de necunoscuţi
nu reuşim câteodată să punem stavilă
unor simţuri ce se opresc într-o gară
pe unde şirul de şine întortocheate
ale sufletului nostru
ne conduc spre un tren ce nu bănuiam
că va fi al nostru într-o zi.

Iubire! Adorare! Dor nedorit şi nelipsit
vă simţim şi ne hrănim interiorul
cu roadele delicioase din iubirile noastre
pe care sufletul le preferă alături de aripile fericirii
ce trebuie şi ele unse la rândul lor
cu dulceaţa voinţei noastre
de-a iubi
de-a adora
de-a ne fi dor.

Trei cuvinte magice sau trei verbe
indispensabile şi necondiţionate vieţii
altfel ne-am fi născut fără noi
traiul nostru ar fi fost incolor şi anost
unde o a doua moarte ar fi existat
îmbrăcată ca o văduvă şi-ncălţată în pantofi
cu tocuri de cincisprezece purtând ca accesorii
o mască pe faţa hidoasă şi pe mâna dreaptă
o poşetă uriaşă cu cosmetice de îmbălsămat
căutându-ne pe fiecare-n parte
pentru a ne convinge
să ţinem pasul în trend cu ea.

Te iubesc!
Te ador!
Mi-e dor de tine!
Şi sunt cel(ea) mai fericit(ă)
din lume că exişti în viaţa mea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 26, 2017 5:10 am  Mihaela Moşneanu

De la începuturi
eu şi tu am mers
pe drumuri asfaltate
ori pe poteci pietruite
eram primiţi cu uşa deschisă
până când soarta ne scotea afară
trimiţându-ne în altă parte
alteori era închisă
şi mergeam mai departe.


Oboseam
fericiţi şi mulţumiţi
sau
plângeam şi suspinam
de durere şi lipsuri nemăsurate
în timp ce copiii noştri
ne-ndemnau cu seninătatea privirii
să nu ne oprim
fiindcă mai existau şi alte uşi
ce ne aşteptau
deşi nu ştiam cum le vom găsi.

Uite aşa am colindat
pe drumurile timpului grăbit
intrând şi ieşind pe uşile vieţii
până când nepoţii năstruşnici
au scos oglinda începuturilor
să ne-arate argintul şi neaua
din păr şi de la tâmple.

Tu
draga mea
şi eu dragul tău
vedem cu drag şi duioşie
începuturile
apoi întoarcem privirea
spre ultima uşă
pe care mai trebuie
să intrăm.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Apr 20, 2017 12:57 pm  Mihaela Moşneanu

firicel de iarbă viu
răsărit într-un pustiu
ce-ţi pare rău să-l striveşti
în clipa-n care-l priveşti

hrăneşte-ţi rădăcina
primită din Lumina
duhului sfânt apărut
atât de mic şi mărunt

ce-n tine a încăput
să nu devină cărunt
că ţărâna se plânge
de sufletul îţi frânge

văzându-şi goliciunea
se roagă de minunea
din stelele cerului
de pe drumul Domnului

să-i arunce o ploaie
şi să curgă şiroaie
o vreme până vântul
îşi va striga cuvântul

ce-i trimis din depărtări
din mulţimile de zări
unde iarba e deasă
cosită pentru casă

că firele sunt fânul
ce le-adună stăpânul
pentru animalele
ce-i aduc paralele

din munca pământului
ce-i tot spune dorului
să-i cheme pe cei plecaţi
c-aci au fost cândva fraţi

şi ce de poveşti are
numai să ai răbdare
să asculţi şi să-nţelegi
cum este printre pribegi

acu-ţi fac o urare
îţi doresc să creşti mare
să te-nmulţeşti s-ajungi fân
ca să ai şi tu stăpân!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 16, 2017 10:42 am  Mihaela Moşneanu

Tata Doamne
când zorii zilei
deschid uşor uşile cerului
Tu îmi ţii perna-n mâinile Tale
mângâindu-mi somnul
cu privirea luminoasă.

Tata Doamne
când soarele
şi-a brodat razele peste tot
cu drag îmi deschizi ochii
redându-mi
dorinţa şi nevoia de viaţă.

Tata Doamne
apoi mă iei de mână
îndemnându-mă
să mă ridic din pat
pentru a mă îndeletnici cu ale mele
sau
pentru a-mi sluji gândurile
cu necazurile şi greutăţile
pe care mi le-ai agăţat de cruce.

Tata Doamne
Te rog din toată inima
să mă ţii de mână toată ziua
şi să-mi îndrumi conştiinţa şi paşii
pe potecile Tale
până deseară
când îmi vei ţine din nou
perna-n palme!

Tata Doamne
apără-mă
de rele şi de gânduri păcătoase
în fiecare clipă!

Tata Doamne
ai grijă
de familia mea
şi
de cei dragi sufletului meu!

Tata Doamne
Dă-mi zile de care vrei Tu
şi
putere să trec peste ele
pentru a vedea
în fiecare zi
razele de soare
norii supăraţi de ploaie
vântul neliniştit
iarba verde şi florile!

Tata Doamne
să nu uiţi nici de animalele
şi alte fiinţe care mă-nconjoară
nici de apele şi de peştii din ele!

Tata Doamne
când o veni clipa
în care vei hotărî
să nu mai deschid ochii
de pe perna asta
să-mi Luminezi calea
până la soare şi stele
să mă laşi să dansez printre ele!

Tata Doamne
Tatăl meu
sărut mâna şi dreapta Ta
Amin!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 14, 2017 7:15 am  Mihaela Moşneanu

Pe-un picior de viaţă
urlă Ambulanţa
arătându-ne bariera graniţei
dintre aici şi acolo
pe străzile aglomerate de vii
care împietresc pe loc o secundă
pentru a nu-i fi împiedicat
drumul spre destinaţia imprecisă.

Girofarul pâlpâie
ciocnindu-se de pustiul alarmei
ce zgârâie timpanele
agăţând pe umerii şoferului speranţele
care se-ntrezăresc printre ,,lumini şi umbre''
unele se fofilează de colo-colo
altele stau sfioase într-un colţ
urmărind atent semnele vitale şi coasa morţii
deasupra unui înjumătăţit habarnamist de conştiinţă.

Şi uite aşa
unul dintre ochii vieţii
lăcrimează şi se-nroşeşte
din cauza unei eventuale pierderi
în timp ce moartea
îi bea lacrimile cu nesaţ
fiind hotărâtă să ia un pic din ea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Apr 11, 2017 4:10 am  Mihaela Moşneanu

Ca-n fiecare primăvară
soarele a-nceput să răsară
luminos şi arzător
cu razele sale aurii
şi
le-a îndemnat să danseze
cu tot dragul
după pofta inimii lor
pe covorul şi pe pereţii
naturii îngheţate de iarnă.

Prima oară
doar vreo două raze
au răsărit
să şteargă neaua
uşor şi cu răbdare
apoi
să-i dea viaţă ghiocelului.

Au pus culoare
pe firele de iarbă
gâdilând pământul îngheţat
căutând locurile
pentru florile şi insectele
pe care le-a trezit
la o nouă viaţă.

Au îmbrăţişat şi-au mângâiat
trunchiurile şi crengile
copacilor
mugurii au apărut vioi
promiţând frunze şi roade gustoase.

A venit acum
rândul oamenilor să aibă
grijă de cele trebuincioase
pentru hrana lor.

Şi cu timpul
mulţimea de raze
a invadat pământul
în paşi veseli de vals
peste verdele şi culorile
pământului.

Aduc cu ele
Învierea şi Iertarea
să mai cureţe
sufletele oamenilor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 07, 2017 9:45 am  Mihaela Moşneanu

Eşti ca un majordom educat
să urmărească clipa
pentru a ne primi şi-a ne proteja în veşnicie
bun prieten cu umbra din lumina soarelui
ce ne reflectă forma
împrumutată în această viaţă.

Poate eşti un gol lăsat de noi
în alt spaţiu al vieţii alături de Lumină
atunci când Domnul ne-a trimis
să trăim aici
pe care noi îl privim
prin toate punctele înconjurătoare.

Gândul la ea vine şi pleacă
mereu la plimbare
cu teamă şi curiozitate
prin conştiinţa neştiutoare
care ne-ntreabă
ne pune sufletul la-ncercare
începându-şi tatonarea în terenul nostru
de la creier
strecurându-se ca o boală
prin toată fiinţa.

Gândurile pe care i le dăruim
le amestecăm cu aşteptarea
temerii de necunoscut
cu impresii şi speranţe
că sceneta vieţii noastre
se va muta pe-o altă scenă
în timp ce ea ne zâmbeşte
de-acolo
prin culoarea ţărânii
de sub iarba şi florile minunate
făcându-i cu ochiul umbrei.

Numai somnul liniştit
se-ntâlneşte de fiecare dată cu ea
dar cum devine surdo-mută şi oarbă
când deschidem ochii
dimineaţa sau oricând ne trezim
taina ei rămâne taină
şi-n viaţa de aici, şi după...

Chiar va rămâne taină după aceea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 05, 2017 5:37 am  Mihaela Moşneanu

Se joacă-ntruna
viaţa şi moartea
de-a v-aţi ascunselea.

Când moartea se reazămă
de-un loc şi numără
până când ia cu lopata.

Când viaţa
se lasă mângâiată
de Lumină
şi se furişează
pe lângă locul
unde
numărătoarea morţii
se-aude în ecou.

Tatăl nostru
le priveşte blajin
îndrumându-le
joaca.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 02, 2017 5:55 am  Mihaela Moşneanu

Realităţi ştiute de om şi de Dumnezeu
din cauza vreunui necaz ce coase pe dinăuntru
cu un acon gros şi ascuţit
îi lasă motive decorative oribile
ba îl doare într-un punct al corpului
ba îl doare sufletul din cauza vreunei supărări.

Toate lacrimile sunt incolore şi umede
curg ca nebunele când nu mai au loc în ochi
când inimii i se pune pata pe ele şi le goneşte afară
de nu se mai poate ţine omul la ele
degeaba le şterge cu palma sau cu podul ei
că ele dansează cu sughiţurile şi cu bocetele
când sufletul nu le mai vrea în el.

De te opreşti lângă cineva când plânge
să-i mângâi suferinţa cu o vorbă bună
ori să-l ajuţi şi mai mult dacă ţi-e posibil
îi vezi şirul împrăştiat de lacrimi
ce ce prăvale pe obraji
observi ceva aparte
deşi nu conştientizezi pe moment.

Lanţul lacrimilor neîntrerupt
gonit cu forţa sufletului
nu ne-arată decât curăţenie
ruptă dintr-o fâşie de puritate
din privirea lui Iisus din Nazaret.

La fel au fost şi lacrimile Lui
din cauza suferinţei şi-a trădării
când a fost răstignit...

De-atunci a fost soarta oamenilor
pecetluită cu necazuri mai tot timpul
punctată pe alocuri şi cu clipe frumoase.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mar 30, 2017 6:38 am  Mihaela Moşneanu

Pe mine mă cheamă Matei
nu am decât câţiva anişori
şi-mi place mult să mă joc
pe-afară unde aerul e liber
să învăluie natura şi fiinţele
după bunul lui plac.

Am multe jocuri preferate
şi-am să ţi le spun pe rând
dar să nu crezi că-ţi voi povesti
prea în amănunt
că nu am timp pentru aşa ceva
pentru că mami şi ticu sunt la servici
mamaie mă cheamă la masă
când mi-e mai dragă joaca
tataie mă mai bombăne
cu juma' de glas
dar eu ştiu că se topeşte
de dragul meu
îi dau ascultare
că şi pedepsele lui sunt grele
nu mă mai lasă
la desene animate
sau îmi confiscă tableta
şi adio jocuri!

Îmi place şotronul
să-l desenez cu creta
pe trotuarul gri din faţa blocului
şi s-arunc piatra şi să-l sar
îmi place să mă joc cu mingea
eu fiind cel mai bun portar de fotbal
dintr-o poartă mărginită de doi pomi
de pe pajiştea verde din parcul
apropiat de blocul unde locuiesc
îmi place de-a v-aţi ascunselea
să mă ascund în cel mai apropiat loc
şi să scuip la pomul de unde căutătorul
pleacă-n căutarea mea şi-a altora
îmi place mima la nebunie
cea în care ceilalţi trebuie să ghicească
personajul sau obiectul din mintea fiecărui copil
îmi plac jocurile de cărţi
unde eu trişez de cele mai multe ori
dar să nu mai spui la nimeni
îmi place să joc coarda în sărituri
până transpir şi mai capăt câte-o răceală
apoi sunt obligat să stau în casă
şi câte şi mai câte îmi plac!

Nu-mi prea place şcoala
cu cititul şi cu socotitul
dar n-am încotro dacă vreau să mă joc
trebuie să şi învăţ puţin acolo
că nu-i bai pentru mine.

Acum gata cu povestitul despre joaca mea
că acuşi mă strigă să merg în casă
să mănânc sau să învăţ
lucruri complicate de îndeplinit
în timp ce alţi copii se joacă liberi
ca aerul şi ca natura.

Hai c-am plecat să mă joc
cu prietenii mei copiii
până nu-s chemaţi şi ei pe la casele lor
ca şi mine
ne mai auzim cititorule
poate când voi mai creşte
să-ţi mai povestesc ce mai fac.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mar 28, 2017 3:50 am  Mihaela Moşneanu

De când mă ştiu am doi ochi
care văd pământul colorat şi cerul
după anotimpurile climei
din locul meu de baştină
mai văd şi cu coada ochiului
multe pe care trebuie să le văd aşa
din cauza vicisitudinilor
pe care destinul mi le-mprăştie
pe aleile vieţii
pe unele le observ şi mă feresc
pe altele le iau în braţe
fiindcă nici măcar n-am timp
să le simt dinainte!

Tot cu ochii ăştia văd oameni
buni sau răi
mici sau mari de statură
sănătoşi sau bolnavi
fel şi fel de animale sau lighioane
păsări pe pământ şi altele care zboară
şi-au grijă de culoarea cerului
să nu se piardă
folosindu-şi aripile pe post de evantai
strigând şi trimiţându-ne mesajele pe limba lor
de la Dumnezeu şi din Univers.

Se mai spune şi despre al treilea ochi
că l-ar avea oamenii în mijlocul frunţii
îl numesc ochiul minţii.

Dacă eu aş fi sigură că am aşa ceva
mi-aş scoate cei doi ochi de unde-i am
apoi aş ţine câte unul în fiecare mână
şi cu cel invizibil din frunte
i-aş privi atentă pentru a vedea în ei
cum aş putea să mai tai din rădăcinile relelor
mele şi-ale altora dacă aş putea.

L-aş ruga pe Tatăl nostru
să descreţească frunţile tuturor
din lumea asta
pentru a se putea deschide
cel de-al treilea ochi
şi să arunce cubul vieţii
ca pe-o jucărie
cu care să se joace omenirea
să-i mai potrivească din culori
că prea le-a rătăcit peste tot
şi să ne ierte din păcate
stergând durerile care ne sfârtecă
fiinţa peste tot!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 25, 2017 9:18 am  Mihaela Moşneanu

Cauţi şi cauţi şi tot cauţi
printre oameni
ceva care este al tău
dar nu vezi şi nu auzi
decât în fiinţa ta
şi nu-nţelegi printre lacrimi
ce şi de ce doare?

De-ţi curg lacrimile sau nu
pe obrajii palizi de căutare
sufletul e adâncit în gândurile
care sapă adânc în tine
o groapă pustie
în care nu ştii ce să faci.

La un moment dat
roşteşti numele Domnului
de ce? sau cum Doamne?
dar nu conştientizezi
că-n pustietatea ta
strigi numele Tatălui.

El te-aude şi te vede
tu de ce nu-i răspunzi?

Îl găseşti oricând şi oriunde
în adâncul tău
dar negi inconştient
chiar acolo unde sufletul
îţi plânge în neştire
pe culoarea întunecată
a gropii din tine.

Doar un simplu gând şi-un strigăt
Doamneee!
şi-ai găsit ce-ţi aparţine
şi nu-ţi mai trebuie atât de mult
de la oamenii din jurul tău!

Din adâncul cel mai întunecat
o sclipire de Lumină
îţi lumină sufletul şi dacă primeşti
frumosul cadou celest
Ea vine din ce în ce mai mult
estompând groapa adâncă
până când îi întorci singur spatele
când ochii tăi strălucesc de fericire
că l-au găsit pe Dumnezeu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 22, 2017 7:16 am  Mihaela Moşneanu

Demult, pe vremea când oamenii trăiau frumos, iubindu-se şi înţelegându-se între ei, fără să cunoască invidia, ura şi minciuna, locuia într-o colibă sărăcăcioasă, o fată foarte frumoasă pe care o chema Poezia. Ieşea şi ziua, şi noaptea la plimbare pe pajiştea verde şi plină de flori, din faţa colibei sale. Uneori se aşeza pe-un colţ de iarbă şi privea în jurul ei, apoi îşi înălţa ochii spre cer. Pe timp de zi, privea nuanţele cerului şi ale norilor, după cum avea vremea, chef să fie, alteori, când ieşea pe timp de noapte, privea cerul plin de stele, cu luna în mijlocul său ori când era întunecat şi brăzdat de negreala vreunei furtuni, care, de multe ori o prindea şi până să ajungă în coliba sa, era udă leoarcă. Oamenii nu o înţelegeau, dar nici prea mare atenţie nu-i dădeau, aşa că ea se ruga Domnului în fiecare zi şi în fiecare seară:
- Doamne, dă-mi şi mie un băiat frumos şi falnic, care să mă iubească şi să mă respecte, aşa cum o voi face şi eu, la rândul meu cu el! Dă-mi-l Doamne, să fiu şi eu fericită şi împlinită!
Şi s-a rugat Poezia noastră multe zile şi nopţi de-a rândul, până când a îmbătrânit, dar dorinţa nu i s-a împlinit. De multe ori curgeau lin la vale pe obrajii ei, două râuri de lacrimi. Unele îi curgeau pe straie şi pe perna pe care dormea, altele curgeau pe inimă şi îi brăzdau sufletul de suferinţa pe care şi-o purta, fiindcă nu mai spera că-i va fi îndeplinită dorinţa, vreodată.
Începuse să se resemneze, cu toate că lacrimile nu mai conteneau şi îi spunea Domnului:
- Doamne, numai Tu ştii de ce nu ai vrut să am şi eu pe cineva! Dar nu-i nimic, când mi-o veni vremea să vin la Tine, voi fi fericită şi împlinită, că aici nu am fost deloc.
Şi de multe ori îi spunea Domnului vorba asta, până când într-o seară auzi un glas:
- Poezie, Poezioara mea, îţi voi îndeplini dorinţa pe care o ai de-o viaţă, dar va trebui să vii cu mine, să treci prin faţa Lunii şi a Soarelui, să dansezi cu norii şi să te pleci în faţa stelelor din Univers, fata mea dragă. Şi toate lacrimile tale le vei lăsa aici, oamenilor, le vei arunca pe pajişte şi le vor culege ei, că să te poată scrie când nu le vei mai fi alături.
Se uită în jurul ei şi la un moment dat zări un băiat frumos şi falnic, aşa cum şi-l dorise de atâta amar de vreme. Văzându-i faţa zâmbitoare şi frumuseţea angelică, îl întrebă mirată:
- Da cine eşti tu, dragul meu?
- Eu sunt un înger al Domnului şi El m-a trimis să mă însor cu tine.
- Nu, nu se poate! Eu sunt acum bătrână şi tu eşti tânăr şi frumos. Ce să mai fac eu cu tine, acum? Că tu ar trebui să te însori cu o fată tânără şi frumoasă, ca tine, nu cu o babă ca mine.
- Nuuu! Nici eu nu sunt tânăr şi frumos cum mă vezi tu. Şi eu sunt bătrân şi gârbovit de atâta timp trăit în ceruri, dar Domnul mi-a dăruit înfăţişarea aceasta, pentru ca tu să mă iubeşti şi să mă respecţi, aşa cum ţi-ai dorit tu, Poezia mea.
- Şi cum te cheamă, frumosul meu?
- Mă cheamă Vers. Alături de mine, tu vei trăi veşnic în sufletul oamenilor, fiindcă te vor scrie prin mine. Datorită nouă, se vor naşte mulţi copii pe hârtie, care vor purta numele tău, se vor numi poezii, poeme. Unii oameni le vor scrie, alţii le vor citi, de-a lungul timpului.
Şi dintr-o dată începu să se audă o muzică de vals. Vers întinse mâna spre Poezie, ea i-o dărui cu mult drag. Pe loc se-mbrăţişară şi în paşi de dans, valsară prin colibă. După un timp au simţit că nu le mai ajungea spaţiul închis al colibei şi au ieşit afară pe pajiştea verde, unde, de multe ori, Poezia privise în jurul ei şi pe cer, singură, cu lacrimile şi cu suferinţa ei. Şi-au dansat vals mult timp în faţa oamenilor care ieşiseră şi ei afară, la auzul muzicii. Şi nu mică le-a fost mirarea când au văzut si au auzit pe cei doi, valsând atât de frumos şi de fericiţi pe muzica duioasă a valsului.
Multe zile au dansat si s-au privit numai în ochi, fără să vadă sau să audă nimic din jurul lor. Şi Poezia, fără să-i pese, a aruncat toate lacrimile pe pajişte. Pajiştea s-a udat imediat, ca şi cum ar fi plouat şi oamenii au strâns stropii de lacrimi şi s-au spălat cu ele pe mâini şi pe faţă. Acestea au intrat în sufletul oamenilor şi au devenit cu timpul, poeţi, după ce Poezia şi Versul s-au ridicat în aer şi în paşi de vals, s-au învârtit în sus, şi tot mai sus, până când au dispărut în spatele cerului strălucitor de zi. În acea seară, oamenii au văzut pentru prima oară cerul plin de stele şi luna cu sufletul Poeziei şi s-au apucat să scrie versuri. Şi de-a lungul timpului, şi ziua, şi noaptea, după voia Poeziei şi Versului, oamenii au scris şi scriu poezii, poeme, mereu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 18, 2017 9:16 am  Mihaela Moşneanu

Piatră
desprinsă
din munţi şi pământ
rostogolită în ape
sau
pusă-n preparatul construcţiilor
pari invicibilă
firele de iarbă se-mpiedică de tine
dar nu le e greu să te pătrundă
pentru a ieşi la iveală
triumfătoare.

Piatră
cuminte ca o floare
supusă oamenilor şi calamităţilor
încintată de razele soarelui
răcorită de gerul năprasnic
acoperită de ploi şi zăpezi
aştepţi să fii folosită
alături de tainele vieţii
pe care nu le poţi spune.

Piatră
şi tu plângi şi suspini
pe-acolo pe unde
n-ajunge picior de om
alături de tainele pământului
ce devorează leşuri
şi mângâie rămăşiţele lor
până când acestea
se-ngeamănă cu ţărâna.

Piatră
componenta
vieţii şi-a morţii
facem legământ cu tine
acum şi dincolo
de existenţa noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 15, 2017 8:07 am  Mihaela Moşneanu

Mă minunez
de condeiul scriitorului
care jonglează cu literele
alcătuind cuvinte
din care se nasc
poezia
şi
proza.

Mă minunez
de sufletul luminat
pe care-l pictează
din condei
până la cititor.

Mă minunez
de frumuseţea muzelor
zânele scrisului
care şoptesc duios
la ureche celor care
prind din zbor
una din miresmele
creaţiei.

Mă minunez
de teleportarea
cititorilor din lumea asta
în alte lumi
pe unde sufletele lor
devin pasagerii
unei curse definite
de numărul paginilor
unei cărţi.

Mă minunez
îmbrăţişând cu tot sufletul
pe toţi scriitorii
de dinainte şi de azi
pentru bucuria citirii.

Admiraţie şi Respect!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mar 12, 2017 9:22 am  Mihaela Moşneanu

Printre două fumuri de ţigară
care s-au încăierat
după capriciile unui vânt
ochii noştri s-au întâlnit
prima oară.

Nici eu
nici tu
n-am fi crezut
că-n acea autogară unde gerul
se-ncăpăţâna
să muşte adânc din aer
şi
vreo doi-trei călători
ca şi noi
aşteptau cursa de 10:00
în posibilitatea
unei încrucişări de priviri
înfrigurate şi indiferente
care
să deschidă
uşa a două suflete.

Doi oameni
două priviri
două fumuri de ţigară
într-o autogară
au părut şi-mi par
de-atunci
limita
une lumi pasagere
în viaţă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mar 10, 2017 8:32 am  Mihaela Moşneanu


Ca o aţă subţire
apari dintr-un neant
indiferenţă!

Te strânge omul
până te face papiotă
apoi te bagă pe gaura
unui ac şi te coase
pe sufletul altora
care nu-nţeleg
că neantul tău
sălăşluieşte
în centrul
unui deşert
necunoscut ţie.

Se mai rupe
când sfezile
dintre oameni
se bat cap în cap
dar se-noadă
minuscul
şi nu se vede
continuând
cusătura care
se formează
încontinuu.

Astfel
te coase
aici
acolo
dincolo
pe unde-i vine
înmulţind
tot mai mult
nodurile
făcându-l
pe om să uite
a mai gândi
la provenienţa
de unde vii tu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 08, 2017 6:04 am  Mihaela Moşneanu

Demult se gândea Domnul la mine
plimbându-se printre stelele Universului
aşa cum se gândeşte El
la toţi oamenii din lumea asta.

Cu mine-a cumpănit puţin
în gândurile Sale înţelepte
ştia El foarte bine ce ştia
înainte să-mi dea viaţă.

Şi după ce-a cumpănit-o bine
a luat o rază de lumină
a strâns-o în căuşul palmei Sale
şi-a pus-o-n sufletul mamei mele.

Aşa că-ntr-o zi s-a născut mama mea
cu sufletul ei luminat
pentru a dărui multă dragoste
celor patru copii ai ei.

Pe toţi ne-a crescut
îngrijindu-ne şi iubindu-ne
stropindu-ne întruna c-o picătură
de dragoste din acea rază.

A trecut timpul prin viaţa ei
o doare câte-o mână sau vreun picior
dar din sufletul ei izvorăsc
şi-acum stropi de lumină.

Te iubesc, mama mea dragă!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mar 06, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

S-au înmulţit aţele demonilor
le place din ce în ce mai mult
teatrul de păpuşi
pe unii îi agaţă de mâini
pe alţii de picioare
dar cel mai mult mor de drag
când nimeresc agăţarea creierilor
ce-ncep să judece după joaca aţelor.

Îşi încep actul I al piesei
alegându-şi punctele de reper
pe scena vieţii fiecăruia
şi-şi transmit unui-altuia
luminile reflectoarelor de batjocură
pe care ei o văd
ca pe-o victorie în faţa Domnului.

Şi după finalul actului I
mai vine un act şi încă unul
şi aşa mai departe...

Micuţii oameni
se lasă prinşi încontinuu
prima dată de aţe
apoi de lianele care apar în locul lor
din ce în ce mai groase şi lungi
lăsându-se înlănţuiţi
până se ştrangulează singuri
îndreptându-şi paşii spre adâncuri
neînchipuite şi nedorite.

Ultima oară
Dumnezeu îi priveşte
punându-le destinul în cumpănă.

Multe inimi ticăie
în spatele unui nor dens
unde El ţine lumina aprinsă la maxim
să nu devină gheţarii
pe care să lunece îngerii.

Ce fac?
Îi mai trimit încă o dată
să trăiască acolo unde n-au meritat?
Îi dăruiesc prietenilor
cu care s-au cârdăşit pe Pământ?
Sau îi ţin lângă Mine
şi ţin lumina aprinsă pe ei
să simtă Puterea Mea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 04, 2017 5:23 am  Mihaela Moşneanu

Ruptă din Rai
eşti iubire
întreci viteza luminii
pentru a fi prezentă
în faţa naşterii
să te-mpleteşti
cu fiinţa noastră.

Noi te simţim
sub avalanşa clipelor
care ni se rostogolesc de Sus
pe pământ
o împachetăm în suflet
şi-o dăruim apoi
pentru a o prelucra
sub influenţa
simţurilor.

Te compunem
fără mască
îţi dăm frâu liber
prin viaţa noastră.

Doar destinul
hotărăşte
sub ce formă
ne alinţi sau ne părăseşti
pentru a reveni
mereu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 01, 2017 2:52 pm  Mihaela Moşneanu

Dragă poezie
ţi se dedică versuri frumoase
le citesc cu mult drag
de câte ori mă-ntâlnesc cu ele
poeţii tăi îţi auresc locul de cinste
în luminile curcubeului.

Dar n-am avut curaj
să-ţi scriu şi eu câteva versuri
şi nici acum nu mă laud că am
din cauză c-am absentat odată
la o oră de dirigenţie
când diriga ne învăţa
cum să fim curajoşi în viaţă.

Nu prea ştiu ce versuri să-ţi dedic
dar îmi plec capul în faţa voastră
poeziei şi muzei mele
că datorită vouă
îndrăznesc să contribui şi eu
puţin la creaţia ta
dragă poezie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 28, 2017 5:52 am  Mihaela Moşneanu

Nu te supăra şi nu plânge
din cauza singurătăţii
mai bine bucură-te
că întruna revine la tine
crede-mă că n-am motiv
să glumesc şi mai ales
sunt cât se poate de conştient
de multe ori
eu însumi sunt singur
printre oameni
sau
pe Pământul
care se-nvârte.

Glumele se fac la veselie
cusută pe suflet cu bucurie
care se-ncheie
cu dublu-tiv de fericire.

N-am înnebunit de tristeţe
nici depresiv nu sunt s-o iau razna
să iubim singurătatea
la fel ca apropierea
oamenilor şi prieteniile lor
cu semnul întrebării
pe care nu-l vedem
atunci când ne e bine.

Să-i dăruim iubire
printre dureri şi suferinţe
Dumnezeu ne-a dăruit-o la naştere
nu ne rămâne decât s-avem grijă
să nu o pierdem printre păcate.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Feb 25, 2017 7:42 am  Mihaela Moşneanu

Îmi stau cuvintele
agăţate de cerul gurii
nu ştiu ce-au păţit
nu vor să se desprindă
limba trage de ele
eu simt că mă-nec
de emoţie
când te văd.

Tăcerea le-a tras
pe liana ei
şi eu aş vrea
atât de mult să-ţi spun
că aerul miroase
a viaţa mea
când îmi eşti aproape.

Mă chinui
atât cât poate fiinţa mea
să le cobor pe limbă
să ţi le dăruiesc
vreau să ştii
că eşti jumătate din mine
dar ele se-ncăpăţânează
să se agaţe până ajung
în ochii mei.

Priveşte-i atent
să vezi că
şi pământul
şi cerul
ţi le-aş pune
la picioare
şi-n mijlocul lor
ţi-aş aşeza ca desert
inima mea.

Te rog
nu-mi ocoli privirea
doar ea îţi strigă
din răsputeri
cântecul din sufletul meu
pentru tine.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum