regulament
Ultimele subiecte
» "Flori de piatră-Bijoux"-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 5:51 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Ieri la 4:12 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

»  Alina Stasiuc-femeie clepsidră
Sam Noi 29, 2014 3:35 pm Scris de alina stasiuc

Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Facebook





Parteneri
forum gratuit
Web Trafic
Reţele de socializare
Site-uri preferate
Retete culinare

Mihaela Moşneanu

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 168
Varsta : 45
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj Ieri la 4:12 am  Mihaela Moşneanu

Feţe diferite se plimbă peste tot
vreo două-trei mai luminoase
altele două-trei sute mai crispate
între sprâncene şi în jurul gurii
ce-şi unesc ridurile din frunte
cu întreaga fizionomie ce ţine-n tăcere
un spectacol invizibil
al gândurilor ce degajă mirosuri sufleteşti.

Trupuri libere şi sănătoase
se plimbă agale sau aleargă
să prindă sforile întinse de destinul
pe care-l iau în braţe şi-l cară
conştient sau inconştient
respirând aerul poluat
altele mobilizate în cărucioare rulante
sau cu un picior în plus
de lemn sau din vreun metal
îşi alintă privirea cu ce-i în jurul lor
dorind sau meditând
la idei ştiute numai de ei
prind colţurile de sfori ale destinului
şi ţin strâns de ele pentru a nu pierde
din picăturile de viaţă
care-i ajută să înţeleagă această lume
prin prisma lor sau a celorlalţi
atunci când este cazul.

Feţe şi trupuri se amestecă
ţinând cum pot pasul
cu Pământul ce se-nvârte
cu aceeaşi repeziciune
indiferent de oamenii care-l calcă
lăsându-se îndrumat de timpul
căruia nu-i pasă
nici măcar pe unde merge-n Univers.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 15, 2017 3:14 am  Mihaela Moşneanu

A-nceput salariul să se şifoneze
pentru că s-a plictisit
de pariul îndelungat cu anii şi cu banii
jucaţi pe tabla sorţii.

Când anii se jucau cu clipele
strângându-le una câte una
făcând cunună din minute şi ore
până când acestea se-adunau
în zile şi nopţi
umpleau câmpul timpului
cu traiul omului
ce trecea peste hopurile
unde se-ntreceau puterile
virtuţilor tinereţii care dau sens vieţii.

Bietul salariu tot venea şi omul
tot îl gonea din mâinile muncite
pe cele trebuincioase vieţii
până când banii şi munca au păşit
pe plusul anilor ce cântă în surdină
chemarea pensiei că omul nu mai poate.

Acum o aşteaptă la răscruce de timp
să dea mâna cu ea şi să încheie contractul
cu alt salariat care va putea să-l mânuiască
la fel cum o făcea cândva viitorul pensionar
urându-i pensiei să fie lungă
să-i ajungă din urmă longevitatea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 10, 2017 5:32 am  Mihaela Moşneanu

Strigă pustietatea de pe străzile
nepăşite de mulţi ani de zile
în timp ce românii noştri bat
cu paşii apăsaţi
alte străzi din lumea mare
îmbrăcată în pantaloni confecţionaţi expres
cu buzunare pentru speranţe
pubelele râgâie din maţele sătule
până vomită gunoaiele
care ciopârţesc din masa de aer
clădirile fabricilor
plâng cu lacrimi ruginii
storcându-şi durerea prin amintirile
bătrânilor rămaşi acasă
leul a ajuns subordonatul
monedei europene
dansează pe ritmuri de euro
ce-ndatorează ţara
guvernanţii se ceartă şi se-mpacă
după interese
neavând grija oamenilor simpli
decât pentru votări.

Magazinele şi pieţele româneşti
îi fac pe oameni să colcăie
după N produse strălucitoare
dar gaura din portofelul de firmă
îi trage de mânecă
avertizându-i
să mai închidă ochii din când în când
că prea-i ajung cu repeziciune
toate în suflet.

Câinii şi pisicile
îmbogăţesc iubirea faţă de animale
pe-acasă sau pe stradă
fiecare muşcă sau miorlăie cum le vine
că în viziunea multora
sunt doar nişte fiinţe nevinovate
până când nişte copii sau adulţi
sunt tranşaţi de câini la colţurile blocurilor
pe aleile dosnice din cartierele adormite parţial
de bârfa care doarme cu miros de iepure
sau vreo pisică îţi ţine simfonie toată noaptea
dintr-un subsol de bloc.

Violatori şi criminali
îşi plimbă gândurile date-n clocot
în ciorba pizmei şi-a răutăţilor
din furnalul fărădelegilor plănuite
prin preajma victimelor
cu frică de Dumnezeu
plasamente de copii
pline de îngeraşi abandonaţi
strigă în gol după nişte părinţi invizibili
care-şi plâng sau îşi detestă soarta
ori pur şi simplu sunt surzi şi chiori
faţă de fapta lor
azile pline de părinţi trimişi
mai aproape de lumea cealaltă
scâncesc surd c-o lacrimă-n colţul ochilor
pierduţi pe-o podea de ciment
spitale pline de angajaţi cu pretenţii
fără de care nu pot să-şi facă datoria
faţă de pacienţii nenorociţi de soartă
care le întind darul
sperând şi simţindu-se apropiaţi
mai mult de Dumnezeu.

Pensiuni şi restaurante strălucitoare
în fastul şi basmele bogătanilor
ce-şi etalează toaletele şi zbenguiala picioarelor
chiuie de bucuria muzicii populare şi-a manelelor
cântate de muzicanţii ţigani pe care în alte împrejurări
n-ar da doi bani din cauza rasismului blestemat
un sentiment învăţat din moşi-strămoşi
care păzeşte şi-acum orice uşiţă
de suflet pe unde să intre.

Televiziuni naţionale şi internaţionale
mass-media şi internetul încoronat de Facebook
bubuie din toate părţile cu ştiri
care de care mai nemaipomenite şi mai ciudate
de emisiuni ce promovează nuditatea
liniată de-o bucată de rochiţă sau de-un dres sexos
de fetiţe care abia aşteaptă să prindă o partidă
cu vilă şi piscină prin Dubai şi-n alte locuri de lux ale lumii
stârnind mereu sexualitatea tinerilor
care ar fi totuşi ceva normal
dar şi pe cea a taţilor şi-a bunicilor libidinoşi
care spumegă în numărul mare de ani.

Ce-i drept
mai sunt şi unele talente
care ne fac să ne simţim mândri
de naţia noastră românească
dar păcat că nu sunt aşa de multe...

OFFF!
Românie
ce-au făcut din tine
de la '89 încoace?

OFFF!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 07, 2017 4:01 am  Mihaela Moşneanu

Se-ntâlnesc două surori
la răscruce de drumuri
pietonale şi intersectate
fără să-şi vorbească
fiindcă destinul le urmăreşte
din coada ochiului
aşteptând să se treacă graniţa.

Pe una o cheamă Viaţa
o frumuseţe colorată
înmiresmată de mirosuri
scăldate în sentimente
care dansează
cu ziua şi cu noaptea.

Cealaltă o cheamă Moartea
e şi ea frumuseţea luminată
de necunoscutul divin
care luminează umbrele
îşi întinde braţele
pregătită să-mbrăţişeze
bucăţile de culoare şi aer
ce le pierde
din când în când sora ei.

Amândouă combat destine
dându-le mireasmă
de veşnicie şi uitare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 26, 2017 10:17 am  Mihaela Moşneanu

Timpule
treci cum vrei
cu spinarea împovărată
de sacul zdrenţuit şi burduşit
de clipele
gălăgioase sau liniştite
care ţâşnesc
pe unde-apucă
prin viata noastră şi-a lor
şi cine mai ştie a cui
trăieşte sub diferite forme
dar nu trecerea ta-i importantă
o cunoaştem
chiar dacă n-o conştientizăm
decât uneori.

De ţi-aş spune
să mai faci vreun popas
sigur eşti surd
niciodată nu auzi
de-aş încerca să te fac atent
să te mai uiţi în jurul tău
sigur nu mi-ai da importanţă
că ochii tăi
sunt adânc pironiţi în zare
de te-aş ruga
să te mai odihneşti şi tu puţin
că ţi-o fi de-atâta alergătură
sigur nu mi-ai putea răspunde
fiindcă nu ai gură.

Degeaba m-aş căzni cu tine
că noi doi n-am ajunge
la niciun consens
că oricât ar fi
de ,,vai mama lui'' sacul tău
tu tot ne ţinteşti pe fiecare
cu momente ce se înmulţesc
în secunde şi ore
şi tot aşa
până când devin zile şi ani.

Dar ştii ceva timpule?
Mă-ntreb aşa
dacă ai şi tu gânduri
ca oamenii?

Dacă ştii sau ai măcar
vreo idee trecătoare ca tine
din ce sunt compuse
toate acele clipe
pe care le tot pierzi
datorită sacului tău amărât
pentru oameni şi Pământ?

Aaa! Să nu uit
să te mai întreb ceva:
nu vrei să-ţi schimb amărâtul ăsta
cu un sac nou
şi s-arunci nişte clipe
mai frumoase şi bune?

Nicio speranţă cu tine
dar întrebam şi eu aşa
că tu doar treci
pe aleile şi străzile vieţii
n-ai nicio grijă de gândurile mele
dedicate ţie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 24, 2017 12:34 pm  Mihaela Moşneanu

Mă doare o cruce
ce-a crescut şi mi s-a agăţat de piept
din cauza unora ce-au călcat apăsat în mine
cu toate făţărniciile
crezând că merg la-ntâmplare
pe un trotuar cu bordura înaltă
sau
în grabă pe-o trecere de pietoni.

Aş vrea să pot stropi asfaltul
cu durerea crucii mele
mai grea ca o tonă de pietre
că prea luceşte de urmele invizibile
ale miilor de tălpi ce-l bătătoresc
în iureşul paşilor ce aleargă spre destinaţii
responsabile sau iresponsabile.

Din nefericire nu pot mai mult
decât să-l bătătoresc la rândul meu
cu paşii apăsaţi de tona amărăciunii
ce-mi aspiră pieptul
de ipocrizie şi minciuni sfuntate
lăsând în urma sa pustietate.

Doamne!
Ştiu că Tu ai în mâna Ta
antibioticul cel mai puternic
care îmi va stropi cu Lumină pustietatea
şi-mi Vei alunga amărăciunea
cu uitare şi cu speranţe la clipe în care
unii oameni dacă nu se poate toţi
vor distruge vocea necuratului
ce se aude şi se vede pe pământ.

Dă-mi Doamne putere pănâ atunci
să rămân acelaşi om
pentru că nu vreau să-i crească nimănui
crucea grea ce mă doare pe mine!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 20, 2017 5:58 am  Mihaela Moşneanu

Se rup şi se-nnoadă
aţele minciunilor respirate
pe nasul ce miroase profitul
scuipând pe gură veninul
invidiei şi-al urii
se-ncolăcesc ghem
fixând menghina
care strânge adevărul de gât.

De-aia s-au adunat
în lada haosului din lume
păşuni cu fărădelegi
ce se întind la expoziţia
ce face gălăgie din partea dorsală
pe care şi-o însuşesc mulţi
în faţa ochilor ce văd pe de lături
amăgindu-se cu aparenţele
pentru a înnota în snobism şi ipocrizie.

Apoi se învelesc
în zâmbete şi priviri luminoase
primite de la ăla rău ce-ajută
la-ntorsul lumii cu susu-n jos
pe unde licăre umbra foarte rar
pentru a nu-i fi slăbită
puterea de înşelăciune.

Credinţa şi rugăciunea
s-au rătăcit într-un colţ de suflet
unde omul le găseşte cu mare greutate
numai când i se mai limpezeşte văzul
care-i aprinde becul în conştiinţa
încărcată de păcate
atunci când toate se destramă
printre scamele greţoase
din înlăuntrul ei
transformându-le în boală sau necaz.

Şi după ce şi-au expus balegile
umflate de ţâşpoaca păcatelor
strigă la Dumnezeu
aducându-şi aminte de numele Lui şi rostesc
prima rugăciune ,,Tatăl nostru'' şi apoi altele
stropindu-le cu lacrimi pentru a le fi ascultate
în speranţa că dacă regretă vor fi iertaţi
fiind neuitate de oamenii
care huiduie şi suferă de pe urma
fărădelegilor
ce-au încâlcit prea tare
aţele minciunilor
ca să mai poată fi descurcate.

Şi în runda finală de-atâtea rele comise
adversarul cel mai de temut
Adevărul
cel care se lăsase sugrumat de menghină
îmbrâncit cu piciorul şi scuipat
explodează din închisoarea oribilă
pentru că durerea umilinţei
nu-i mai suportă faţa
de atâta amar de vreme
se ridică mai puternic ca niciodată
pentru a pocni
în dreapta şi-n stânga şi pe unde poate
să tăbăcească în picioare
tot haosul lumii şi face ceva curăţenie
pentru urmaşii celor care acum
se roagă şi regretă
sau
pleacă în altă lume.

Voi
şi numai voi
urmaşilor
aveţi puterea de-a schimba
în bine tot ce-a fost şi este azi
nu uitaţi până veţi muri şi voi
că eu Adevărul pot să tac mult timp
dar şi când m-apuc să vorbesc
nimeni şi nimic nu mă mai opreşte
căci eu sunt unul dintre cei
care stau în partea dreaptă
de lângă Domnul Dumnezeul vostru
al meu şi-al vieţii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 15, 2017 4:40 am  Mihaela Moşneanu

Mitul vampirului Dracula
se oglindeşte în filmele horror
unde colţii se-nfig în gâtul inocenţilor
spălându-se în elixirul morţii vii
aducând de fiecare dată longevităţii mitului
un nou ucenic în ale vampirismului.

Dar nu ştiu cum s-a-ntâmplat
de-a lungul timpului
că din mitul acesta au crescut ramuri
posibil de la înfiptul ţepuşei din stejar alb
pentru stârpirea vampirilor
să se fi înmulţit genurile de vampiri
care sunt reali prin peregrinările
ce le purced printre noi.

Unii au colţi de trădare şi minciună
te muşcă de suflet
alţii au hoţia în sânge
te fură şi material şi sufleteşte
mai sunt şi ucigaşii în serie
criminali ce sfârtecă oamenii cu ce-apucă
din real sau din virtual
şi Doamneee!

Şi mai sunt atâţia
care se ocupă cu fel şi fel
de vampirisme moderne!

Vor câţiva să-i stârpească
printr-o multidudine de pedepse cuvenite
dar s-au răspândit ca păduchii
stârpesc ei într-un loc şi apar în altul
ca o epidemie periculoasă
ce trebuie ascunsă într-o carantină.

Doamneee!
Cât de imensă ar trebui să fie
clădirea asta pentru a avea loc în ea
toţi vampirii ăştia moderni?!

Doamne
numai Tu ştii!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 12, 2017 8:17 am  Mihaela Moşneanu

Ştiu c-am să mor curând
boala îmi tot şopteşte asta
în timp ce matca lacrimilor
ţipă din adâncul rărunchiului
când solitudinea mă mângâie
cu palma Tatălui.

Gândurile mi se transformă
în cioburi şi se-mprăştie
pe nădejdea mea că Dumnezeu
mă va lua de mână
când trupul meu va-mbrăţişa
tărâna viermuită şi piatra funerară
va străluci în lumina soarelui
alături de insectele ce se vor zbengui
cu firele de iarbă şi cu liniştea.

Dragii mei
familie şi prieteni
printre lacrimi şi suspine
să nu uitaţi
să trăiţi şi să vă bucuraţi
când aminitirile cu mine
vor răsări în mintea voastră
ca mugurii din pomi şi vor înflori
că aşa vreau să vă văd de-acolo!

Te-aştept să vii după mine
printre frânturi de durere
nu-mi mai este teamă de tine
sunt conştient că vei veni
să-mi iei durerea bolii.

Doamne
să ai grijă de ai mei
după ce nu voi mai fi cu ei!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mai 09, 2017 5:27 am  Mihaela Moşneanu

Mă-ntreb când are de gând să vină seara
chiar dacă ştiu că vine ca de-obicei
la ora ei prestabilită de fusul orar
ce are un tupeu teribil când îndrăzneşte
să-i mai dea timpului câte-un brânci
la încrucişarea dintre echinocţii.

Draga mea dragă!

Abia aştept să vină
pentru a ne aduce împreună
s-ascultăm din strălucirea stelelor
cântul luminii de noapte
când din dulceaţa îmbrăţişărilor
se preling lin de pe palme mângâierile
pe trupurile noastre
în timp ce un colţ de lună
se-ntrezăreşte şi le face cu ochiul
fiind mândră că ea
este martorul ocular fără precedent
la fericirea noastră.

Apoi râsul şi bucuriile noastre
vor exploda până-n spaţiul îndepărtat
să fie văzute şi auzite până şi de asteroizii
lui Marte şi al lui Jupiter
în clipa în care ne vom gândi
să vizionăm nişte filme
deşi ştiu că ne vom decide greu
asupra filmelor pe care le-am dori.

Şi inconstanţa noastră va tărăgăna mult
tot căutând printre CD-uri
că dorinţa mângâierilor va reveni
în căuşul palmelor încă o dată şi încă o dată
şi vom abandona filmele făcute de regizorii mari
ai cinematografiei americane sau universale
pentru a ne regiza propriul nostru film
ce va fi vizionat în direct de toţi aştrii cerului.

Iubito
ştii cumva cum am putea face
să vină seara mai repede?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 06, 2017 6:11 am  Mihaela Moşneanu

Răde iubirea
din toată inima cu drag
de viaţă şi dorinţă.

Plânge iubirea cu bucurie
printre clipele zilelor şi-a nopţilor
dansând pe ritmuri de fericire
prin sufletul ce cântă doina inimii
de pe portativul plin de note dragi
cu suspine şi dor nebun.

Tace iubirea
păstrându-şi taina
în puterea ei magică
ce transportă şirul cuvintelelor
în ochi şi în carnea avidă
de dorinţa atingerii şi pătrunderii
în mama ei completă
dragostea.

Urăşte iubirea
când simte spinul trădării
clocoteşte în fiertura durerii
aruncând capacul şi repezindu-se
pe pereţii răzbunării
văruiţi cu răutate şi invidie.

Omoară iubirea
distrugând portativul
notelor dragi
al suspinelor şi-al dorului
fără milă.

Iubirea e capabilă
peste tot pe unde trece
prin oameni
animale şi natură
mângâie şi dărâmă ziduri
cu drag şi cu ură.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 04, 2017 10:15 am  Mihaela Moşneanu

Durerile patimilor
îşi scutură
broboanele de sudoare
fără să-şi potrivească
secunda sau minutul
fixându-şi răul în capcana timpului
care nu ştie nici el
ce-aduce şi ce ia.

Rămân prinse
de trecerea lină
a clipelor nenumărate
curgând la vale
pe coasta sufletului
împăienjenită
de lacrimi şi suferinţă.

Şi strigă-n tăcerea
lui Dumnezeu
sperând
că vor fi auzite
de oameni
dar ţărâna viermuită
străluceşte de bucurie
aşteptându-şi
tributul
mâine-poimâine.

C-au apărut mai de mult
că doar de azi sau de mâine
patimile sunt chemate
alături de iarbă şi de flori
pentru a fi însoţite
de mireasma sau de duhoarea
urmelor de suflete ce se-ntorc acolo
de unde-au venit cândva.

Când un şir de patimi
este primit cu fast
de pământul negru şi bolovănos
de sub cazmaua groparului
în timp ce zborul sufletului
se împleteşte cu soarele
ploaia şi vântul
mângâiat pe invizibile
de stele şi de lună
abia atunci timpul îşi mută
capcana spre altcineva
prinzându-se la nimereală
pe undeva.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 29, 2017 7:25 am  Mihaela Moşneanu

Te iubesc! Te ador! Mi-e dor de tine!
Cuvinte împarfumate cu iubire
stropite cu balsam de sentimente duioase
din eul uman sau natural
le spunem
simţind că zburăm pe aripi de fericire.

Iubim! Adorăm! Ne este dor
pe şi de oamenii dragi şi uneori de necunoscuţi
nu reuşim câteodată să punem stavilă
unor simţuri ce se opresc într-o gară
pe unde şirul de şine întortocheate
ale sufletului nostru
ne conduc spre un tren ce nu bănuiam
că va fi al nostru într-o zi.

Iubire! Adorare! Dor nedorit şi nelipsit
vă simţim şi ne hrănim interiorul
cu roadele delicioase din iubirile noastre
pe care sufletul le preferă alături de aripile fericirii
ce trebuie şi ele unse la rândul lor
cu dulceaţa voinţei noastre
de-a iubi
de-a adora
de-a ne fi dor.

Trei cuvinte magice sau trei verbe
indispensabile şi necondiţionate vieţii
altfel ne-am fi născut fără noi
traiul nostru ar fi fost incolor şi anost
unde o a doua moarte ar fi existat
îmbrăcată ca o văduvă şi-ncălţată în pantofi
cu tocuri de cincisprezece purtând ca accesorii
o mască pe faţa hidoasă şi pe mâna dreaptă
o poşetă uriaşă cu cosmetice de îmbălsămat
căutându-ne pe fiecare-n parte
pentru a ne convinge
să ţinem pasul în trend cu ea.

Te iubesc!
Te ador!
Mi-e dor de tine!
Şi sunt cel(ea) mai fericit(ă)
din lume că exişti în viaţa mea!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 26, 2017 5:10 am  Mihaela Moşneanu

De la începuturi
eu şi tu am mers
pe drumuri asfaltate
ori pe poteci pietruite
eram primiţi cu uşa deschisă
până când soarta ne scotea afară
trimiţându-ne în altă parte
alteori era închisă
şi mergeam mai departe.


Oboseam
fericiţi şi mulţumiţi
sau
plângeam şi suspinam
de durere şi lipsuri nemăsurate
în timp ce copiii noştri
ne-ndemnau cu seninătatea privirii
să nu ne oprim
fiindcă mai existau şi alte uşi
ce ne aşteptau
deşi nu ştiam cum le vom găsi.

Uite aşa am colindat
pe drumurile timpului grăbit
intrând şi ieşind pe uşile vieţii
până când nepoţii năstruşnici
au scos oglinda începuturilor
să ne-arate argintul şi neaua
din păr şi de la tâmple.

Tu
draga mea
şi eu dragul tău
vedem cu drag şi duioşie
începuturile
apoi întoarcem privirea
spre ultima uşă
pe care mai trebuie
să intrăm.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Apr 20, 2017 12:57 pm  Mihaela Moşneanu

firicel de iarbă viu
răsărit într-un pustiu
ce-ţi pare rău să-l striveşti
în clipa-n care-l priveşti

hrăneşte-ţi rădăcina
primită din Lumina
duhului sfânt apărut
atât de mic şi mărunt

ce-n tine a încăput
să nu devină cărunt
că ţărâna se plânge
de sufletul îţi frânge

văzându-şi goliciunea
se roagă de minunea
din stelele cerului
de pe drumul Domnului

să-i arunce o ploaie
şi să curgă şiroaie
o vreme până vântul
îşi va striga cuvântul

ce-i trimis din depărtări
din mulţimile de zări
unde iarba e deasă
cosită pentru casă

că firele sunt fânul
ce le-adună stăpânul
pentru animalele
ce-i aduc paralele

din munca pământului
ce-i tot spune dorului
să-i cheme pe cei plecaţi
c-aci au fost cândva fraţi

şi ce de poveşti are
numai să ai răbdare
să asculţi şi să-nţelegi
cum este printre pribegi

acu-ţi fac o urare
îţi doresc să creşti mare
să te-nmulţeşti s-ajungi fân
ca să ai şi tu stăpân!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 16, 2017 10:42 am  Mihaela Moşneanu

Tata Doamne
când zorii zilei
deschid uşor uşile cerului
Tu îmi ţii perna-n mâinile Tale
mângâindu-mi somnul
cu privirea luminoasă.

Tata Doamne
când soarele
şi-a brodat razele peste tot
cu drag îmi deschizi ochii
redându-mi
dorinţa şi nevoia de viaţă.

Tata Doamne
apoi mă iei de mână
îndemnându-mă
să mă ridic din pat
pentru a mă îndeletnici cu ale mele
sau
pentru a-mi sluji gândurile
cu necazurile şi greutăţile
pe care mi le-ai agăţat de cruce.

Tata Doamne
Te rog din toată inima
să mă ţii de mână toată ziua
şi să-mi îndrumi conştiinţa şi paşii
pe potecile Tale
până deseară
când îmi vei ţine din nou
perna-n palme!

Tata Doamne
apără-mă
de rele şi de gânduri păcătoase
în fiecare clipă!

Tata Doamne
ai grijă
de familia mea
şi
de cei dragi sufletului meu!

Tata Doamne
Dă-mi zile de care vrei Tu
şi
putere să trec peste ele
pentru a vedea
în fiecare zi
razele de soare
norii supăraţi de ploaie
vântul neliniştit
iarba verde şi florile!

Tata Doamne
să nu uiţi nici de animalele
şi alte fiinţe care mă-nconjoară
nici de apele şi de peştii din ele!

Tata Doamne
când o veni clipa
în care vei hotărî
să nu mai deschid ochii
de pe perna asta
să-mi Luminezi calea
până la soare şi stele
să mă laşi să dansez printre ele!

Tata Doamne
Tatăl meu
sărut mâna şi dreapta Ta
Amin!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 14, 2017 7:15 am  Mihaela Moşneanu

Pe-un picior de viaţă
urlă Ambulanţa
arătându-ne bariera graniţei
dintre aici şi acolo
pe străzile aglomerate de vii
care împietresc pe loc o secundă
pentru a nu-i fi împiedicat
drumul spre destinaţia imprecisă.

Girofarul pâlpâie
ciocnindu-se de pustiul alarmei
ce zgârâie timpanele
agăţând pe umerii şoferului speranţele
care se-ntrezăresc printre ,,lumini şi umbre''
unele se fofilează de colo-colo
altele stau sfioase într-un colţ
urmărind atent semnele vitale şi coasa morţii
deasupra unui înjumătăţit habarnamist de conştiinţă.

Şi uite aşa
unul dintre ochii vieţii
lăcrimează şi se-nroşeşte
din cauza unei eventuale pierderi
în timp ce moartea
îi bea lacrimile cu nesaţ
fiind hotărâtă să ia un pic din ea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Apr 11, 2017 4:10 am  Mihaela Moşneanu

Ca-n fiecare primăvară
soarele a-nceput să răsară
luminos şi arzător
cu razele sale aurii
şi
le-a îndemnat să danseze
cu tot dragul
după pofta inimii lor
pe covorul şi pe pereţii
naturii îngheţate de iarnă.

Prima oară
doar vreo două raze
au răsărit
să şteargă neaua
uşor şi cu răbdare
apoi
să-i dea viaţă ghiocelului.

Au pus culoare
pe firele de iarbă
gâdilând pământul îngheţat
căutând locurile
pentru florile şi insectele
pe care le-a trezit
la o nouă viaţă.

Au îmbrăţişat şi-au mângâiat
trunchiurile şi crengile
copacilor
mugurii au apărut vioi
promiţând frunze şi roade gustoase.

A venit acum
rândul oamenilor să aibă
grijă de cele trebuincioase
pentru hrana lor.

Şi cu timpul
mulţimea de raze
a invadat pământul
în paşi veseli de vals
peste verdele şi culorile
pământului.

Aduc cu ele
Învierea şi Iertarea
să mai cureţe
sufletele oamenilor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 07, 2017 9:45 am  Mihaela Moşneanu

Eşti ca un majordom educat
să urmărească clipa
pentru a ne primi şi-a ne proteja în veşnicie
bun prieten cu umbra din lumina soarelui
ce ne reflectă forma
împrumutată în această viaţă.

Poate eşti un gol lăsat de noi
în alt spaţiu al vieţii alături de Lumină
atunci când Domnul ne-a trimis
să trăim aici
pe care noi îl privim
prin toate punctele înconjurătoare.

Gândul la ea vine şi pleacă
mereu la plimbare
cu teamă şi curiozitate
prin conştiinţa neştiutoare
care ne-ntreabă
ne pune sufletul la-ncercare
începându-şi tatonarea în terenul nostru
de la creier
strecurându-se ca o boală
prin toată fiinţa.

Gândurile pe care i le dăruim
le amestecăm cu aşteptarea
temerii de necunoscut
cu impresii şi speranţe
că sceneta vieţii noastre
se va muta pe-o altă scenă
în timp ce ea ne zâmbeşte
de-acolo
prin culoarea ţărânii
de sub iarba şi florile minunate
făcându-i cu ochiul umbrei.

Numai somnul liniştit
se-ntâlneşte de fiecare dată cu ea
dar cum devine surdo-mută şi oarbă
când deschidem ochii
dimineaţa sau oricând ne trezim
taina ei rămâne taină
şi-n viaţa de aici, şi după...

Chiar va rămâne taină după aceea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 05, 2017 5:37 am  Mihaela Moşneanu

Se joacă-ntruna
viaţa şi moartea
de-a v-aţi ascunselea.

Când moartea se reazămă
de-un loc şi numără
până când ia cu lopata.

Când viaţa
se lasă mângâiată
de Lumină
şi se furişează
pe lângă locul
unde
numărătoarea morţii
se-aude în ecou.

Tatăl nostru
le priveşte blajin
îndrumându-le
joaca.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 02, 2017 5:55 am  Mihaela Moşneanu

Realităţi ştiute de om şi de Dumnezeu
din cauza vreunui necaz ce coase pe dinăuntru
cu un acon gros şi ascuţit
îi lasă motive decorative oribile
ba îl doare într-un punct al corpului
ba îl doare sufletul din cauza vreunei supărări.

Toate lacrimile sunt incolore şi umede
curg ca nebunele când nu mai au loc în ochi
când inimii i se pune pata pe ele şi le goneşte afară
de nu se mai poate ţine omul la ele
degeaba le şterge cu palma sau cu podul ei
că ele dansează cu sughiţurile şi cu bocetele
când sufletul nu le mai vrea în el.

De te opreşti lângă cineva când plânge
să-i mângâi suferinţa cu o vorbă bună
ori să-l ajuţi şi mai mult dacă ţi-e posibil
îi vezi şirul împrăştiat de lacrimi
ce ce prăvale pe obraji
observi ceva aparte
deşi nu conştientizezi pe moment.

Lanţul lacrimilor neîntrerupt
gonit cu forţa sufletului
nu ne-arată decât curăţenie
ruptă dintr-o fâşie de puritate
din privirea lui Iisus din Nazaret.

La fel au fost şi lacrimile Lui
din cauza suferinţei şi-a trădării
când a fost răstignit...

De-atunci a fost soarta oamenilor
pecetluită cu necazuri mai tot timpul
punctată pe alocuri şi cu clipe frumoase.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mar 30, 2017 6:38 am  Mihaela Moşneanu

Pe mine mă cheamă Matei
nu am decât câţiva anişori
şi-mi place mult să mă joc
pe-afară unde aerul e liber
să învăluie natura şi fiinţele
după bunul lui plac.

Am multe jocuri preferate
şi-am să ţi le spun pe rând
dar să nu crezi că-ţi voi povesti
prea în amănunt
că nu am timp pentru aşa ceva
pentru că mami şi ticu sunt la servici
mamaie mă cheamă la masă
când mi-e mai dragă joaca
tataie mă mai bombăne
cu juma' de glas
dar eu ştiu că se topeşte
de dragul meu
îi dau ascultare
că şi pedepsele lui sunt grele
nu mă mai lasă
la desene animate
sau îmi confiscă tableta
şi adio jocuri!

Îmi place şotronul
să-l desenez cu creta
pe trotuarul gri din faţa blocului
şi s-arunc piatra şi să-l sar
îmi place să mă joc cu mingea
eu fiind cel mai bun portar de fotbal
dintr-o poartă mărginită de doi pomi
de pe pajiştea verde din parcul
apropiat de blocul unde locuiesc
îmi place de-a v-aţi ascunselea
să mă ascund în cel mai apropiat loc
şi să scuip la pomul de unde căutătorul
pleacă-n căutarea mea şi-a altora
îmi place mima la nebunie
cea în care ceilalţi trebuie să ghicească
personajul sau obiectul din mintea fiecărui copil
îmi plac jocurile de cărţi
unde eu trişez de cele mai multe ori
dar să nu mai spui la nimeni
îmi place să joc coarda în sărituri
până transpir şi mai capăt câte-o răceală
apoi sunt obligat să stau în casă
şi câte şi mai câte îmi plac!

Nu-mi prea place şcoala
cu cititul şi cu socotitul
dar n-am încotro dacă vreau să mă joc
trebuie să şi învăţ puţin acolo
că nu-i bai pentru mine.

Acum gata cu povestitul despre joaca mea
că acuşi mă strigă să merg în casă
să mănânc sau să învăţ
lucruri complicate de îndeplinit
în timp ce alţi copii se joacă liberi
ca aerul şi ca natura.

Hai c-am plecat să mă joc
cu prietenii mei copiii
până nu-s chemaţi şi ei pe la casele lor
ca şi mine
ne mai auzim cititorule
poate când voi mai creşte
să-ţi mai povestesc ce mai fac.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mar 28, 2017 3:50 am  Mihaela Moşneanu

De când mă ştiu am doi ochi
care văd pământul colorat şi cerul
după anotimpurile climei
din locul meu de baştină
mai văd şi cu coada ochiului
multe pe care trebuie să le văd aşa
din cauza vicisitudinilor
pe care destinul mi le-mprăştie
pe aleile vieţii
pe unele le observ şi mă feresc
pe altele le iau în braţe
fiindcă nici măcar n-am timp
să le simt dinainte!

Tot cu ochii ăştia văd oameni
buni sau răi
mici sau mari de statură
sănătoşi sau bolnavi
fel şi fel de animale sau lighioane
păsări pe pământ şi altele care zboară
şi-au grijă de culoarea cerului
să nu se piardă
folosindu-şi aripile pe post de evantai
strigând şi trimiţându-ne mesajele pe limba lor
de la Dumnezeu şi din Univers.

Se mai spune şi despre al treilea ochi
că l-ar avea oamenii în mijlocul frunţii
îl numesc ochiul minţii.

Dacă eu aş fi sigură că am aşa ceva
mi-aş scoate cei doi ochi de unde-i am
apoi aş ţine câte unul în fiecare mână
şi cu cel invizibil din frunte
i-aş privi atentă pentru a vedea în ei
cum aş putea să mai tai din rădăcinile relelor
mele şi-ale altora dacă aş putea.

L-aş ruga pe Tatăl nostru
să descreţească frunţile tuturor
din lumea asta
pentru a se putea deschide
cel de-al treilea ochi
şi să arunce cubul vieţii
ca pe-o jucărie
cu care să se joace omenirea
să-i mai potrivească din culori
că prea le-a rătăcit peste tot
şi să ne ierte din păcate
stergând durerile care ne sfârtecă
fiinţa peste tot!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 25, 2017 9:18 am  Mihaela Moşneanu

Cauţi şi cauţi şi tot cauţi
printre oameni
ceva care este al tău
dar nu vezi şi nu auzi
decât în fiinţa ta
şi nu-nţelegi printre lacrimi
ce şi de ce doare?

De-ţi curg lacrimile sau nu
pe obrajii palizi de căutare
sufletul e adâncit în gândurile
care sapă adânc în tine
o groapă pustie
în care nu ştii ce să faci.

La un moment dat
roşteşti numele Domnului
de ce? sau cum Doamne?
dar nu conştientizezi
că-n pustietatea ta
strigi numele Tatălui.

El te-aude şi te vede
tu de ce nu-i răspunzi?

Îl găseşti oricând şi oriunde
în adâncul tău
dar negi inconştient
chiar acolo unde sufletul
îţi plânge în neştire
pe culoarea întunecată
a gropii din tine.

Doar un simplu gând şi-un strigăt
Doamneee!
şi-ai găsit ce-ţi aparţine
şi nu-ţi mai trebuie atât de mult
de la oamenii din jurul tău!

Din adâncul cel mai întunecat
o sclipire de Lumină
îţi lumină sufletul şi dacă primeşti
frumosul cadou celest
Ea vine din ce în ce mai mult
estompând groapa adâncă
până când îi întorci singur spatele
când ochii tăi strălucesc de fericire
că l-au găsit pe Dumnezeu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 22, 2017 7:16 am  Mihaela Moşneanu

Demult, pe vremea când oamenii trăiau frumos, iubindu-se şi înţelegându-se între ei, fără să cunoască invidia, ura şi minciuna, locuia într-o colibă sărăcăcioasă, o fată foarte frumoasă pe care o chema Poezia. Ieşea şi ziua, şi noaptea la plimbare pe pajiştea verde şi plină de flori, din faţa colibei sale. Uneori se aşeza pe-un colţ de iarbă şi privea în jurul ei, apoi îşi înălţa ochii spre cer. Pe timp de zi, privea nuanţele cerului şi ale norilor, după cum avea vremea, chef să fie, alteori, când ieşea pe timp de noapte, privea cerul plin de stele, cu luna în mijlocul său ori când era întunecat şi brăzdat de negreala vreunei furtuni, care, de multe ori o prindea şi până să ajungă în coliba sa, era udă leoarcă. Oamenii nu o înţelegeau, dar nici prea mare atenţie nu-i dădeau, aşa că ea se ruga Domnului în fiecare zi şi în fiecare seară:
- Doamne, dă-mi şi mie un băiat frumos şi falnic, care să mă iubească şi să mă respecte, aşa cum o voi face şi eu, la rândul meu cu el! Dă-mi-l Doamne, să fiu şi eu fericită şi împlinită!
Şi s-a rugat Poezia noastră multe zile şi nopţi de-a rândul, până când a îmbătrânit, dar dorinţa nu i s-a împlinit. De multe ori curgeau lin la vale pe obrajii ei, două râuri de lacrimi. Unele îi curgeau pe straie şi pe perna pe care dormea, altele curgeau pe inimă şi îi brăzdau sufletul de suferinţa pe care şi-o purta, fiindcă nu mai spera că-i va fi îndeplinită dorinţa, vreodată.
Începuse să se resemneze, cu toate că lacrimile nu mai conteneau şi îi spunea Domnului:
- Doamne, numai Tu ştii de ce nu ai vrut să am şi eu pe cineva! Dar nu-i nimic, când mi-o veni vremea să vin la Tine, voi fi fericită şi împlinită, că aici nu am fost deloc.
Şi de multe ori îi spunea Domnului vorba asta, până când într-o seară auzi un glas:
- Poezie, Poezioara mea, îţi voi îndeplini dorinţa pe care o ai de-o viaţă, dar va trebui să vii cu mine, să treci prin faţa Lunii şi a Soarelui, să dansezi cu norii şi să te pleci în faţa stelelor din Univers, fata mea dragă. Şi toate lacrimile tale le vei lăsa aici, oamenilor, le vei arunca pe pajişte şi le vor culege ei, că să te poată scrie când nu le vei mai fi alături.
Se uită în jurul ei şi la un moment dat zări un băiat frumos şi falnic, aşa cum şi-l dorise de atâta amar de vreme. Văzându-i faţa zâmbitoare şi frumuseţea angelică, îl întrebă mirată:
- Da cine eşti tu, dragul meu?
- Eu sunt un înger al Domnului şi El m-a trimis să mă însor cu tine.
- Nu, nu se poate! Eu sunt acum bătrână şi tu eşti tânăr şi frumos. Ce să mai fac eu cu tine, acum? Că tu ar trebui să te însori cu o fată tânără şi frumoasă, ca tine, nu cu o babă ca mine.
- Nuuu! Nici eu nu sunt tânăr şi frumos cum mă vezi tu. Şi eu sunt bătrân şi gârbovit de atâta timp trăit în ceruri, dar Domnul mi-a dăruit înfăţişarea aceasta, pentru ca tu să mă iubeşti şi să mă respecţi, aşa cum ţi-ai dorit tu, Poezia mea.
- Şi cum te cheamă, frumosul meu?
- Mă cheamă Vers. Alături de mine, tu vei trăi veşnic în sufletul oamenilor, fiindcă te vor scrie prin mine. Datorită nouă, se vor naşte mulţi copii pe hârtie, care vor purta numele tău, se vor numi poezii, poeme. Unii oameni le vor scrie, alţii le vor citi, de-a lungul timpului.
Şi dintr-o dată începu să se audă o muzică de vals. Vers întinse mâna spre Poezie, ea i-o dărui cu mult drag. Pe loc se-mbrăţişară şi în paşi de dans, valsară prin colibă. După un timp au simţit că nu le mai ajungea spaţiul închis al colibei şi au ieşit afară pe pajiştea verde, unde, de multe ori, Poezia privise în jurul ei şi pe cer, singură, cu lacrimile şi cu suferinţa ei. Şi-au dansat vals mult timp în faţa oamenilor care ieşiseră şi ei afară, la auzul muzicii. Şi nu mică le-a fost mirarea când au văzut si au auzit pe cei doi, valsând atât de frumos şi de fericiţi pe muzica duioasă a valsului.
Multe zile au dansat si s-au privit numai în ochi, fără să vadă sau să audă nimic din jurul lor. Şi Poezia, fără să-i pese, a aruncat toate lacrimile pe pajişte. Pajiştea s-a udat imediat, ca şi cum ar fi plouat şi oamenii au strâns stropii de lacrimi şi s-au spălat cu ele pe mâini şi pe faţă. Acestea au intrat în sufletul oamenilor şi au devenit cu timpul, poeţi, după ce Poezia şi Versul s-au ridicat în aer şi în paşi de vals, s-au învârtit în sus, şi tot mai sus, până când au dispărut în spatele cerului strălucitor de zi. În acea seară, oamenii au văzut pentru prima oară cerul plin de stele şi luna cu sufletul Poeziei şi s-au apucat să scrie versuri. Şi de-a lungul timpului, şi ziua, şi noaptea, după voia Poeziei şi Versului, oamenii au scris şi scriu poezii, poeme, mereu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 18, 2017 9:16 am  Mihaela Moşneanu

Piatră
desprinsă
din munţi şi pământ
rostogolită în ape
sau
pusă-n preparatul construcţiilor
pari invicibilă
firele de iarbă se-mpiedică de tine
dar nu le e greu să te pătrundă
pentru a ieşi la iveală
triumfătoare.

Piatră
cuminte ca o floare
supusă oamenilor şi calamităţilor
încintată de razele soarelui
răcorită de gerul năprasnic
acoperită de ploi şi zăpezi
aştepţi să fii folosită
alături de tainele vieţii
pe care nu le poţi spune.

Piatră
şi tu plângi şi suspini
pe-acolo pe unde
n-ajunge picior de om
alături de tainele pământului
ce devorează leşuri
şi mângâie rămăşiţele lor
până când acestea
se-ngeamănă cu ţărâna.

Piatră
componenta
vieţii şi-a morţii
facem legământ cu tine
acum şi dincolo
de existenţa noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 15, 2017 8:07 am  Mihaela Moşneanu

Mă minunez
de condeiul scriitorului
care jonglează cu literele
alcătuind cuvinte
din care se nasc
poezia
şi
proza.

Mă minunez
de sufletul luminat
pe care-l pictează
din condei
până la cititor.

Mă minunez
de frumuseţea muzelor
zânele scrisului
care şoptesc duios
la ureche celor care
prind din zbor
una din miresmele
creaţiei.

Mă minunez
de teleportarea
cititorilor din lumea asta
în alte lumi
pe unde sufletele lor
devin pasagerii
unei curse definite
de numărul paginilor
unei cărţi.

Mă minunez
îmbrăţişând cu tot sufletul
pe toţi scriitorii
de dinainte şi de azi
pentru bucuria citirii.

Admiraţie şi Respect!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mar 12, 2017 9:22 am  Mihaela Moşneanu

Printre două fumuri de ţigară
care s-au încăierat
după capriciile unui vânt
ochii noştri s-au întâlnit
prima oară.

Nici eu
nici tu
n-am fi crezut
că-n acea autogară unde gerul
se-ncăpăţâna
să muşte adânc din aer
şi
vreo doi-trei călători
ca şi noi
aşteptau cursa de 10:00
în posibilitatea
unei încrucişări de priviri
înfrigurate şi indiferente
care
să deschidă
uşa a două suflete.

Doi oameni
două priviri
două fumuri de ţigară
într-o autogară
au părut şi-mi par
de-atunci
limita
une lumi pasagere
în viaţă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mar 10, 2017 8:32 am  Mihaela Moşneanu


Ca o aţă subţire
apari dintr-un neant
indiferenţă!

Te strânge omul
până te face papiotă
apoi te bagă pe gaura
unui ac şi te coase
pe sufletul altora
care nu-nţeleg
că neantul tău
sălăşluieşte
în centrul
unui deşert
necunoscut ţie.

Se mai rupe
când sfezile
dintre oameni
se bat cap în cap
dar se-noadă
minuscul
şi nu se vede
continuând
cusătura care
se formează
încontinuu.

Astfel
te coase
aici
acolo
dincolo
pe unde-i vine
înmulţind
tot mai mult
nodurile
făcându-l
pe om să uite
a mai gândi
la provenienţa
de unde vii tu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 08, 2017 6:04 am  Mihaela Moşneanu

Demult se gândea Domnul la mine
plimbându-se printre stelele Universului
aşa cum se gândeşte El
la toţi oamenii din lumea asta.

Cu mine-a cumpănit puţin
în gândurile Sale înţelepte
ştia El foarte bine ce ştia
înainte să-mi dea viaţă.

Şi după ce-a cumpănit-o bine
a luat o rază de lumină
a strâns-o în căuşul palmei Sale
şi-a pus-o-n sufletul mamei mele.

Aşa că-ntr-o zi s-a născut mama mea
cu sufletul ei luminat
pentru a dărui multă dragoste
celor patru copii ai ei.

Pe toţi ne-a crescut
îngrijindu-ne şi iubindu-ne
stropindu-ne întruna c-o picătură
de dragoste din acea rază.

A trecut timpul prin viaţa ei
o doare câte-o mână sau vreun picior
dar din sufletul ei izvorăsc
şi-acum stropi de lumină.

Te iubesc, mama mea dragă!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mar 06, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

S-au înmulţit aţele demonilor
le place din ce în ce mai mult
teatrul de păpuşi
pe unii îi agaţă de mâini
pe alţii de picioare
dar cel mai mult mor de drag
când nimeresc agăţarea creierilor
ce-ncep să judece după joaca aţelor.

Îşi încep actul I al piesei
alegându-şi punctele de reper
pe scena vieţii fiecăruia
şi-şi transmit unui-altuia
luminile reflectoarelor de batjocură
pe care ei o văd
ca pe-o victorie în faţa Domnului.

Şi după finalul actului I
mai vine un act şi încă unul
şi aşa mai departe...

Micuţii oameni
se lasă prinşi încontinuu
prima dată de aţe
apoi de lianele care apar în locul lor
din ce în ce mai groase şi lungi
lăsându-se înlănţuiţi
până se ştrangulează singuri
îndreptându-şi paşii spre adâncuri
neînchipuite şi nedorite.

Ultima oară
Dumnezeu îi priveşte
punându-le destinul în cumpănă.

Multe inimi ticăie
în spatele unui nor dens
unde El ţine lumina aprinsă la maxim
să nu devină gheţarii
pe care să lunece îngerii.

Ce fac?
Îi mai trimit încă o dată
să trăiască acolo unde n-au meritat?
Îi dăruiesc prietenilor
cu care s-au cârdăşit pe Pământ?
Sau îi ţin lângă Mine
şi ţin lumina aprinsă pe ei
să simtă Puterea Mea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 04, 2017 5:23 am  Mihaela Moşneanu

Ruptă din Rai
eşti iubire
întreci viteza luminii
pentru a fi prezentă
în faţa naşterii
să te-mpleteşti
cu fiinţa noastră.

Noi te simţim
sub avalanşa clipelor
care ni se rostogolesc de Sus
pe pământ
o împachetăm în suflet
şi-o dăruim apoi
pentru a o prelucra
sub influenţa
simţurilor.

Te compunem
fără mască
îţi dăm frâu liber
prin viaţa noastră.

Doar destinul
hotărăşte
sub ce formă
ne alinţi sau ne părăseşti
pentru a reveni
mereu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 01, 2017 2:52 pm  Mihaela Moşneanu

Dragă poezie
ţi se dedică versuri frumoase
le citesc cu mult drag
de câte ori mă-ntâlnesc cu ele
poeţii tăi îţi auresc locul de cinste
în luminile curcubeului.

Dar n-am avut curaj
să-ţi scriu şi eu câteva versuri
şi nici acum nu mă laud că am
din cauză c-am absentat odată
la o oră de dirigenţie
când diriga ne învăţa
cum să fim curajoşi în viaţă.

Nu prea ştiu ce versuri să-ţi dedic
dar îmi plec capul în faţa voastră
poeziei şi muzei mele
că datorită vouă
îndrăznesc să contribui şi eu
puţin la creaţia ta
dragă poezie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 28, 2017 5:52 am  Mihaela Moşneanu

Nu te supăra şi nu plânge
din cauza singurătăţii
mai bine bucură-te
că întruna revine la tine
crede-mă că n-am motiv
să glumesc şi mai ales
sunt cât se poate de conştient
de multe ori
eu însumi sunt singur
printre oameni
sau
pe Pământul
care se-nvârte.

Glumele se fac la veselie
cusută pe suflet cu bucurie
care se-ncheie
cu dublu-tiv de fericire.

N-am înnebunit de tristeţe
nici depresiv nu sunt s-o iau razna
să iubim singurătatea
la fel ca apropierea
oamenilor şi prieteniile lor
cu semnul întrebării
pe care nu-l vedem
atunci când ne e bine.

Să-i dăruim iubire
printre dureri şi suferinţe
Dumnezeu ne-a dăruit-o la naştere
nu ne rămâne decât s-avem grijă
să nu o pierdem printre păcate.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Feb 25, 2017 7:42 am  Mihaela Moşneanu

Îmi stau cuvintele
agăţate de cerul gurii
nu ştiu ce-au păţit
nu vor să se desprindă
limba trage de ele
eu simt că mă-nec
de emoţie
când te văd.

Tăcerea le-a tras
pe liana ei
şi eu aş vrea
atât de mult să-ţi spun
că aerul miroase
a viaţa mea
când îmi eşti aproape.

Mă chinui
atât cât poate fiinţa mea
să le cobor pe limbă
să ţi le dăruiesc
vreau să ştii
că eşti jumătate din mine
dar ele se-ncăpăţânează
să se agaţe până ajung
în ochii mei.

Priveşte-i atent
să vezi că
şi pământul
şi cerul
ţi le-aş pune
la picioare
şi-n mijlocul lor
ţi-aş aşeza ca desert
inima mea.

Te rog
nu-mi ocoli privirea
doar ea îţi strigă
din răsputeri
cântecul din sufletul meu
pentru tine.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Feb 22, 2017 1:57 pm  Mihaela Moşneanu

Mă doare frumos
de când am zărit-o pe stradă
dorind să traverseze pe o zebră peticită
nefiind prea atentă la circulaţia rutieră
care-i nerăbdătoare
s-o ia la fugă mai tot timpul.

Am mai văzut-o şi-altădată
de când a plecat din viaţa mea
şi mă doare frumos în gânduri,
în minte sau pielea îmi arde
când o strig să-i vorbesc,
mânat de speranţă.

Dar ochii ei au căpătat cataractă
la prezenţa mea nedorită
şi urechile i s-au înfundat
cu aer de minciună şi prostie
pe care i le fluieram duios
pe vremea când credea în mine.

Ce frumos mă doare!
Mă trage de sughiţuri şi mă rupe de suspine
în plinul ce mi l-a lăsat în suflet
undeva departe de mine şi de toate
nu mi-e bine
nici rău din cauza asta
mă doare şi-mi place
tot ce mi-a rămas e... să-mi fie dor!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Feb 19, 2017 9:59 am  Mihaela Moşneanu

Să nu crezi în vorbe spuse la-ntâmplare,
că ele vin din zbor pe limba omului
în fel şi fel de fraze cuvântătoare
şi ajung din plin în mijlocul cordului.

Să nu crezi în toate vorbele frumoase
răspândite în buchete de cuvinte
compuse din dulcegării siropoase
ca să ţintească direct în a ta minte.

Să nu crezi în visele cu ochii deschişi,
că ele sunt numai iluzii deşarte
din gânduri care îţi strălucesc pe irişi
care te trimit cu spiritul, departe.

Să nu crezi decât atunci când realitatea
ţi le-aşterne-n faţă, pe covorul vieţii,
doar atunci bucură-te de veritatea
viselor tale ce dau frâu liber, ceţii.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Feb 17, 2017 5:14 am  Mihaela Moşneanu

Suspină Sfânta Treime întruna
de răul lacrimilor care se preling
pe obrajii copiilor Ani
stră-stră-stră-stră... nepoţii Timpului
care se plimbă pe aleile vieţii.

Curg lacrimile
în nisipurile şi-n pământul
de-aci şi de peste tot
rătăcindu-i pe oameni prin spaţiu
în timp ce adulţii Decenii
îşi urmăresc feţele pentru a-şi vedea
acneea sau bubele formate de faptele
celor care conduc o ţară,
un continent sau o lume.

Bunicii Secole nu se mai uită
în oglinda faptelor după ele
vorbesc în cărţi şi-n acte
despre câte-au pătimit
alunecând
lin în curţile străbunicilor
Milenii de unde ecoul mai strigă
pentru cei care vor
să mai audă sau să vadă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Feb 13, 2017 6:48 am  Mihaela Moşneanu

Năduful gerului furios
zgândăre aerul şi pământul
simţindu-se ameninţat
de apropierea lui martie
care-aduce în bagajul de mână
mărţişorul şi ziua femeii
şi le trage pe babe de mânecă
spunându-le:
haideţi, că-i timpul
să coborâm pe pământ!


Şi mai are gerul un motiv
să fie nervos peste măsură
că vede cum iubirea
se-ntrezăreşte la răsărit
cu Valentine's Day şi Dragobete
ce se-apropie de portativul sufletelor
unde se va cânta şi se va dansa
pe ritm de fericire.

La auzul supărării lui
ghiocelul cu petalele pure
a scos capul pe fereastra
urmelor de nea
şi-i face semn copilăreşte
că vremea lui e pe sfârşite acum
spunându-i inocent:

Dragă gerule
de ce eşti aşa de necăjit?
Că tu ai avut destul timp
de zăbovit pe-aci
în timp ce eu nu voi sta mult
din cauza florilor şi-a întregii naturi
ce va (re)învia
aducând primăvara?
Şi mie şi tuturor
le va (re)veni rândul
să plece
şi-atunci te vei întoarce
triumfător,
fiecare cu timpul lor!


Auzindu-l pe ghiocel
tristeţea îl năpădii pe ger
domolindu-l niţel şi-atunci
vreo două-trei raze de soare
au profitat de acel moment
au străpuns cerul şi-au netezit aerul
strigând primăverii:
hai, vino şi tu cu noi,
că-n sfârşit, gerul capitulează!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Feb 09, 2017 6:40 am  Mihaela Moşneanu

De multe ori
fericirea e-amărâtă şi suspină
în centrul sufletului
se simte ca o pasăre împuşcată
de armele răutăţii şi-a invidiei
agitată şi însângerată de orbirea omului
ce-o priveşte ca pe-o iluzie
în preajma altor gânduri
ce se-mbulzesc ca roiul de albine
în voia lor şi-şi fac de cap
cu viaţa unui om.

Numai aceleaşi râvne
de-a avea ce-au alţii
sau
de-a duce mai mult decât poate
îl fac pe om să nu vadă
biata pasăre vătămată
care-i strigă neîncetat:
eu sunt fericirea
de ce-ţi place să fii orb.
omule?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 07, 2017 4:27 am  Mihaela Moşneanu

Cine-n viaţă nu simte dor
nu are niciun pic de spor
să trăiască pe-acest pământ
este ca o frunză în vânt.

Cine-n viaţă nu iubeşte,
degeaba se oboseşte
să facă rost de iubire,
are numai amăgire.

Cine-n viaţă nu urăşte
şi spune că nu greşeşte,
în minciună se îneacă,
spatele, singur şi-l pleacă.

Cine-n viaţă nu suferă,
vrea să fugă-n altă sferă,
unde sunt stele şi luna
care-şi împletesc cununa.

Cine în viaţă nu minte,
să mănânce numai linte,
ori varză acră cu boia
amestecată cu soia.

Cine-n viaţă nu bârfeşte,
ăla spune pe muţeşte
tot ce ştie radioul,
chiar şi când se sparge oul.

Cine-n viaţă nu glumeşte
şi numai se chiorăşte,
cu ăla n-ai putea trăi,
multe nu ştie a grăi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Feb 05, 2017 2:54 am  Mihaela Moşneanu

Omul de lângă noi, cel care ne este alături, este întodeauna cel mai important. Cu el îţi împarţi bucuriile, greutăţile, necazurile, pur şi simplu viaţa. Dar în ziua de azi, după cum ştim cu toţii, internetul îşi are şi el un cuvânt foarte important de spus în privinţa oamenilor şi a prieteniilor. Prin relaţiile virtuale, mulţi oameni ajung să se apropie mai mult sau mai puţin, unii ajung chiar să se cunoască personal.
Prin intermediul internetului l-am cunoscut pe poetul Ion Vanghele. Începutul cunoştinţei virtuale cu unul dintre poeţii mei preferaţi a început prin citirea versurilor sale şi prin comentariile care le făcea unor scriitori, prieteni virtuali comuni. La început, mărturisesc, că nu-mi prea plăcea modul său de a comenta, dar încetul cu încetul, am observat că multe dintre opiniile domniei sale coincid mult cu ale mele.
Am avut oportunitatea de a-l întâlni pe reţeaua de socializare Netlog şi apoi pe site-ul de sopcializare literară, Negru pe Alb. Elena, creatoarea acestei reţele literare, mi-a propus să-i iau un interviu, ceea ce am făcut cu mare drag şi cu multă stimă.
Aşadar, dragi membri ai site-ului Negru pe Alb şi dragi cititori din toată lumea, vă invit cu drag să lecturaţi primul meu interviu.

MM: Bună ziua, domnule Vanghele! Sunteţi unul din poeţii mei preferaţi şi de aceea aş dori să am mai multe cunoştiinţe despre dumneavoastră. Elena, creatoarea reţelei literare Negru pe Alb, mi-a propus să vă iau un interviu şi eu am acceptat cu multă stimă şi cu mare drag, pentru a vă cunoaşte mai bine, atât eu, cât şi membrii site-ului literar. Şi singurul mod de a afla, este acela de-a vă ruga frumos să-mi acordaţi acest interviu.
IV: Bună ziua, Mihaela! Sincer, îţi mărturisesc că mă surprinzi plăcut, făcând această afirmaţie. Mă flatezi când spui că sunt unul din poeţii tăi preferaţi şi mai ales dorinţa ta de a mă cunoaşte mai bine, luându-mi un interviu pentru site-ul literar Negru pe Alb, nu face altceva decât să mă bucure. Este unul dintre cele mai valoroase site-uri literare din câte există pe internet şi Elena este o persoană valoroasă, faţă de care am o mare stimă. Şi, prin urmare mă grăbesc să vă îndeplinesc dorinţa. Abia aştept să-ţi aud întrebările şi să-ţi răspund.
MM: Vă mulţumesc frumos, pentru amabilitate!
IV: Cu plăcere!
MM: Cred că prima dată aş dori să cunosc puţin omul din spatele poetului care sunteţi. Cine este omul Ion Vanghele?
IV: Te rog frumos, nuanţează puţin, cam ce anume ai vrea să ştii, pentru că întrebarea ta ascunde o întreagă istorie şi sincer să fiu, nu ştiu ce să-ţi spun mai exact despre mine.
MM: Povestiţi-mi puţin, despre viaţa dumneavoastră.
IV: Atunci, voi încerca să-ţi povestesc câte ceva. M-am născut pe 11 septembrie 1948, într-unul din oraşele de pe malul Dunării, în oraşul Sulina, oraşul căruia Jean Bart i-a consacrat romanul ,,Europolis’’. Într-adevăr, prozatorul Eugeniu P. Botez, alias Jean Bart a redat în romanul său o autentică bibliografie despre Sulina de altădată. Când m-am apucat de scris, în primele mele poezii, l-am creionat în câteva imagini fugitive. Am vorbit şi am cântat despre Dunăre şi despre oraşul meu, despre grădinile închise cu garduri de stuf sau despre casele acoperite cu stuf. Unele amintiri continuă să stea cuminţi în sufletul meu ca nişte obiecte de artă.
MM: Spuneţi-mi vă rog despre copilărie, despre începuturi.
IV: Mă consider un om privilegiat, pentru că mă trag dintr-o familie de oameni talentaţi. Mama mea avea un văr pe care îl chema Tarasov. Acesta era un pictor renumit din Dobrogea. În ce priveşte pictura, ca formă de manifestare artistică, ea s-a manifestat la unii din membrii familiei mele, chiar şi în ce mă priveşte. Totuşi, fără să am vreo pregătire specială în domeniul artistic, direcţiile în care mi-am dezvoltat astfel de abilităţi, au fost pirogravura, sculptura, dar în mod deosebit am perseverat în literatură. O mătuşă de-a mamei recitea asemenea lui Homer, ,,Isprăvile lui Păcală’’, de Petre Dulfu în versuri. Am mai avut un unchi care cânta la acordeon şi vocal, iar când nu cânta, era un om plin de umor.
MM: Ce surpriză frumoasă mi-aţi făcut! Aşadar cochetaţi şi cu artele plastice! Mai spuneţi-mi, vă rog!
IV: Fiecare om, fiecare întâmplare din viaţa mea şi-a lăsat ,,amprenta’’ în sufletul meu, care a devenit pe parcursul timpului o pasăre care cântă. În felul acesta am devenit treptat, cu eşecurile de rigoare, poet. În liceu eram considerat poetul clasei, deşi am aflat acest lucru târziu, cu mult timp, după ce am terminat liceul.
MM: De ce? Eraţi genul de copil care se făcea respectat prin metodele adolescenţei?
IV: Nuuu! Deloc! Eram văzut de colegii mei ca un tip banal, comun, şi probabil aşa par şi acum. În timpul liceului, ca tuturor băieţilor de vârsta mea, am avut o colegă drăguţă. Dar nu am avut curajul să-i mărturisesc sentimentele mele juvenile, cu toate că eram prieteni buni. În acele vremuri, nu era aşa uşor să-ţi manifeşti sentimentele, cum o fac tinerii din ziua de azi. Dar am scris în schimb un caiet de poezii, pe care i l-am făcut cadou la întâlnirea de douăzeci de ani. Şi ne-am amuzat, aducându-ne aminte de anii de liceu. Este una din ,,amprentele’’ despre care vorbeam înainte, una din amintirile mele cele mai plăcute.
MM: Şi spuneţi-mi, oraşul Sulina şi romanul ,,Europolis’’ al lui Jean Bart v-au influenţat şi v-au îndemnat să vă apucaţi de scris?
IV: Nu. Influenţele au venit cu timpul şi cele care m-au marcat în mod deosebit, au fost cele două vizite la casa de vacanţă a lui Mihail Sadoveanu. Prima oară am vizitat-o în timp ce Maestrul era în viaţă şi a doua oară am vizitat-o după plecarea Maestrului în eternitate.
MM: L-aţi cunoscut pe Mihail Sadoveanu? Povestiţi-mi, chiar aş dori să îmi spuneţi mai multe despre această ,,amprentă’’!
IV: Eram în preventoriu când cei de acolo ne-au dus să-l vedem pe Sadoveanu. Mi-l aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Era un om în vârstă şi voluminos, dar era de o blândeţe extraordinară. Părea un leu blând, avea o voce moale şi caldă. Stătea într-un fotoliu, când noi ne-am apropiat pe rând, şi am dat mâna cu dânsul. În clipa în care mi-a strâns mâna, am ştiut că mă voi apuca de scris. Lângă dânsul era o doamnă în vârstă, probabil soţia sa. Mi-au plăcut cărţile lui Mihail Sadoveanu şi fără să-mi dau seama, mai târziu când am început să scriu, cred că am început să scriu în acelaşi fel.
MM: Ce înseamnă pentru dumneavoastră, scrisul?
IV: În primul rând, scrisul reprezintă nivelul cunoştiinţelor generale şi mai ales culturale, pe care le are un om. De aceea mulţi dintre cei care încearcă să scrie la o vârstă târzie, nu reuşesc să o facă la un nivel performant. Pe urmă, îţi mai trebuie să ai acea motivaţie a singurătăţii. Omul poate fi singur din diverse motive. Din cauza unei iubiri neîmpărtăşite, din cauza faptului că poate avea concepţii diferite despre viaţă, faţă de cele ale oamenilor din jurul său şi atunci nu este înţeles. Şi încă un lucru foarte important, acest sentiment, singurătatea, este simţit de fiecare în parte diferit, şi aceasta ne face pe noi, cei care scriem, sensibili. Sunt oameni care simt nevoia să se elibereze de singurătate şi să dăruiască, apucăndu-se de scris, şi sunt oameni care atunci când sunt singuri, ţipă şi se fac de râs sau nu sunt ascultaţi de nimeni. Prin urmare, scrisul pentru mine este o eliberare şi o dăruire pentru cititorii mei.
MM: Cum vedeţi dumneavoastră internetul şi oamenii cunoscuţi prin intermediul lui?
IV: Apariţia internetului a facilitat foarte mult posibilitatea de-a împărtăşi cu alţii stările tale de acfecţiune şi de singurătate. Putem lega prietenii şi putem merge împreună cu acestea până acolo unde timpul, spaţiul şi propria noastră putere ne duce. Din păcate, internetul deschide şi alte posibilităţi, astfel că mulţi dintre prietenii mei s-au pierdut, în ciuda sentimentelor, care de multe ori au părut foarte generoase. Şi mergi mai departe de fiecare dată, pentru că speranţa este ca o femeie frumoasă, care ne părăseşte, dar care se înfiripă iar şi iar în sufletul nostru, făcându-ne să răspundem unor noi provocări, atunci când cunoaştem alte persoane. De aceea cred eu că internetul, ca şi viaţa reală este ca un tren în care noi oamenii urcăm şi la un moment dat, unii coboară în prima gară, alţii merg mai mult timp alături de noi în fragmentele vieţii noastre. Soarta se mişcă haotic de cele mai multe ori, iar poeziile, prin care lăsăm sufletul să se zbuciume, nu exprimă realitatea în totalitate.
MM: Şi când v-aţi apucat de scris serios?
IV: M-am apucat de scris, încă de pe vremea când nu exista internetul şi foloseam o maşină de scris. Căutam concursuri de literatură lansate de către edituri şi participam la ele. La două dintre aceste concursuri, unul organizat de editura Nemira, am participat cu o povestire fantastică – Arthur, regele Camelotului. La un alt concurs am luat premiul I, participând cu un eseu, în care vorbeam despre balada Mioriţa. Acel eseu m-a determinat să abordez folclorul dintr-o perspectivă nouă şi am reuşit să scriu cartea vieţii mele, pe care am numit-o Hermeneutica Miturilor sau Basme comentate. Această carte a apărut cu contribuţia doamnei Mioara Băluţă, căreia îi port un respect deosebit. Varianta virtuală se găseşte pe Citatepedia şi a fost citită sau vizualizată de peste 150.000 de oameni. Dar datorită unor probleme de sănătate, care le-am avut în acea perioadă, lansarea cărţii nu a mai avut loc cum ar fi trebuit să aibă în mod normal.
MM: Spuneţi-mi cum v-aţi înscris pe site-urile de socializare literară?
IV: Site-urile de socializare literară m-au atras pentru că aveau subiecte interesante. Datorită acestor subiecte, am simţit mereu nevoia să cunosc colegi noi din branşa scriitoricească şi aşa am întâlnit mai multe site-uri literare. Astfel, am cunoscut oameni extraordinar de valoroşi. Ţin să le mulţumesc foarte mult colegilor şi colegelor de pe site-ul Esenţe, unde am apărut în antologia ESENŢE DE PRIMĂVARĂ 2010, tipărită de editura Rovimed publishers. Le mai mulţumesc frumos doamnelor Andrada Matei şi Mioara Băluţă, pentru efortul făcut în legătură cu apariţia mea în antologia de poezie ,,Însemne’’, a site-ului Cleopatra – Casa gândului şi pentru apariţia cărţii ,,Visul Lincornului’’, alături de doamna Delia Stăniloiu.
MM: Întodeauna aţi avut un mare succes pe site-urile literare?
IV: Nu, nu întodeauna am avut succes, din contră! Am întâlnit şi altfel de site-uri, unde versurile clasice nu erau agreate, pentru că este moda versului alb. Pe aceste site-uri despre care vorbesc, sunt o serie de oameni, prea plini de sine şi care te tratează de sus, crezând că ei sunt buricul pământului, punându-şi numele pe propriul lor orgoliu nemărginit.
MM: Dumneavoastră scrieţi poezie clasică şi de aceea v-aş întreba, ce părere aveţi despre faptul că sunt agreate versurile moderne (albe), în detrimentul versurilor clasice?
IV: În primul rând, mulţi cred că versurile albe se scriu mai uşor decât cele clasice, unde este nevoie de rimă, prozodie şi de alte reguli obligatorii. Faptul că eu scriu versuri clasice fără semnele de punctuaţie, a declanşat reproşuri îndreptăţite sau nu din partea colegilor mei. Realitatea este că dacă încurcăm semnificaţiile cuvintelor pierdute în metafore şi iasă cu totul altceva, acelaşi lucru se întâmplă şi cu semnele de punctuaţie. Curios însă, acest lucru nu trezeşte animozităţi literare când vine vorba de versurile moderne (albe). Indiferent de forma în care apare o poezie, aceasta trebuie să reflecte aceleaşi legi de scriere, să nu beneficieze de excepţii.
MM: A mai apărut de curând încă un gen de poezie modernă. Poezia de tip matrimonial, care este scrisă de doi autori. Ce părere aveţi despre ea?
IV: Da, poezia de tip matrimonial sau intimistă, cum îmi place mie să-i mai spun, cea care este scrisă de doi autori, ştiu foarte bine despre ce vorbeşti. Ea este scrisă fie în vers clasic, fie în cel modern. Pe o parte, cred că este o poezie interesantă, pentru că este scrisă de doi autori, iar pe de altă parte este puţin ambiguuă. Toţi suntem obişnuiţi să citim o poezie scrisă de cineva şi să ne placă sau nu, un singur autor. Prin urmare, această ambiguuitate nu este normală, deoarece poezia, ca transmiţătoare a unui mesaj emoţional poetic, ar trebui să aparţină unui singur autor. Ea nu mai este un dialog dintre un cititor şi autor, ci un schimb de mesaje de tip matrimonial între două persoane, în care aceştia îşi povestesc relaţii ficţionale sau reale. Şi încă un amănunt de mare importanţă în legătură cu cei doi autori: valoric, unul din cei doi este mai bun şi îl trage după sine şi pe celălalt. Prin compunerea unei singure poezii de către doi autori, ei se completează.
MM: Ce părere aveţi despre poeziile în care sunt scrise numele lui Dumnezeu sau al altor nume proprii, cu literă mică?
IV: Este foarte bună întrebarea aceasta. În primul rând, când vine vorba despre Dumnezeu şi este scris numele Său cu literă mică, asta denotă, fie o necunoaştere a Bibliei sau a altor cărţi de înţelepciune, fie o totală lipsă de respect faţă de Creator. În al doilea rând, scrierea numelor proprii cu literă mică, mai ales când este vorba despre personaje legendare – nume de scriitori, pictori, actori, ş.a. – este iarăşi o adevărată lipsă de respect, de parcă tu, poetul anonim te tragi de şireturi cu ei, fără nici cea mai mică problemă. Sau legat tot de nume, am întâlnit pe unii care le scriu greşit, ceea ce denotă lipsă de cultură generală.
MM: Domnule Vanghele, acum că ne apropiem de sfârşitul interviului, aş dori să vă mai pun o întrebare. Aveţi un site personal, unde să fiţi găsit pe internet, pentru cititorii dumneavoastră şi pentru mine, bineînţeles?
IV: Da, cum să nu? Sunt două locuri unde pot fi găsit: https://www.facebook.com/ileana.pitigoi.3?fref=ts şi http://vanghelis008.wordpress.com/. Te invit cu mare drag şi pe tine, şi pe toţi cititorii mei, oricând. Dar nu vreau să terminăm, înainte să-ţi mulţumesc frumos pentru acest interviu.
MM: Aş dori să-mi spuneţi câteva cuvinte pentru membrii site-ului Negru pe Alb.
IV: Le doresc membrilor acestui site multă sănătate şi numai bine! Apoi le transmit că sunt mândru de colegialitatea care mă leagă de dânşii, pentru că sunt mulţi oameni valororoşi acolo şi mari scriitori, cărora ar trebui să li se ia un interviu, pentru a fi mai cunoscuţi. Şi chiar Elenei, creatoarea reţelei, ar trebui să i se ia un interviu.
MM: Vă mulţumesc încă o dată pentru onoarea care mi-aţi făcut-o, de a sta de vorbă cu mine şi vă doresc în continuare, o zi frumoasă! La revedere!
IV: Înainte de a-mi lua rămas-bun de la tine, ţin să vă mulţumesc frumos ţie şi Elenei pentru interviu! Numai bine îţi doresc şi să ne auzim cu bine! La revedere, Mihaela!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Feb 03, 2017 2:16 pm  Mihaela Moşneanu

Necazurile dăruiesc
cu mărinimie
scatoalce vânoase oamenilor
care se-neacă
în oceanul deznădejdii
îşi plâng de milă
când calcă
pe trotuar sau pe iarbă
nu într-o groapă
ori când au aer
să respire
în mijlocul naturii
şi printre clădirile indiferente
ce sunt peste tot
sub soarele şi toţi aştrii
care strălucesc pe cer
susţinuţi
de interferenţele norilor.

Câte-un om
se mai întâlneşte
cu alţii ca el
şi se simte
singur.
Sunt
mulţi oameni
singuri,
şi-atunci
de ce
crede
că e singur?
Nimeni
nu e singur,
pentru că lumea
e plină
de singuri.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Feb 01, 2017 8:46 am  Mihaela Moşneanu

Din vechi timpuri
mocăneşte cu rasism
ce rugineşte suflete.

Mintea multora
suferă un lapsus continuu
în privinţa sângelui roşu,
chiar dacă pielea
e albă, neagră sau altfel.

O mocănească
ce nu se opreşte
nicicând,
uneori împinge măsura
transformându-se
în ploaie cu grindină
când n-are loc
de alte etnii.

Omule,
nu vezi că
pielea
nu-ţi seamănă cu
rugina
din suflet?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 30, 2017 6:14 am  Mihaela Moşneanu

Nişte gânduri tempestuoase răvăşesc pe cineva, nu-i dau pace. Îşi doreşte să scape de ele, să uite de existenţa lor, dar de fiecare dată când vrea acest lucru, are impresia că îl trage cineva de mânecă şi îl provoacă la o discuţie:
         - Unde crezi că pleci? Crezi că plecând, scapi uşor? Pe oriunde te-ai duce, noi, gândurile tale, te vom urma! Suntem singurii tăi prieteni sau duşmani, ia-ne cum vrei, dar nu te vom abandona, niciodată!
         - Nu vreau să mă urmaţi! Lăsaţi-mă în pace! Să fiu al naibii de nu-mi voi căuta drum spre o pădure, voi urca pe munte şi poate acolo, de frica jivinelor, voi uita de voi!
         - Te-nşeli amarnic, omule! Hai, fugi! Fugi unde crezi că picioarelor tale li se pare drumul mai lesne! Fugi pe unde este asfaltul, care e întins ca pielea ta sau pe potecile aspre de pietriş şi gropi! Mai poţi s-o iei şi pe lângă colţurile clădirilor, bagă-te în beciuri sau în canalele cele mai ascunse, dacă vrei, sapă-ţi şi-o groapă provizorie, şi ascunde-te cât poţi! Dar tot te vom urmări, pentru că îţi aparţinem, din noi, tu te naşti şi mori de-atâtea ori!
         - Eu nu vreau să mor! Ce prostii spuneţi acolo, scaieţilor? Că v-aţi prins de mine mai rău ca scaieţii!
         - Ştiiim! Ştim că nu vrei să mori, altfel, ce ne-am face noi fără tine? Am rămâne simple bule de aer poluat, şi tu nu ne-ai mai auzi, şi nici nu vom mai putea urmări asiduu, pe nimeni! Că şi alţi oameni au gânduri, care nu ne-ar permite să intervenim pe-al lor teritoriu! Nouă ne place teritoriul minţii tale şi curbele din sufletul tău, care ne stimulează andrenalina, în funcţie de cum ne chemi!
         - De ce? De ce vă-ncăpăţânaţi să mă urmăriţi? Ce câştigaţi voi dintr-un om amărât ca mine? Am şi eu durerile mele, şi nu vreau să le mai simt, nu vreau să-mi mai spintecaţi mintea şi sufletul, nu mai suport! Dar, datorită vouă, gândurilor, nu reuşesc să scap de aceste suferinţe!
         - Nu poţi să scapi, pentru că nu vrei! Nu vrei! Nu vrei! Nu vreeei!
         - Of, Doamne! Înnebunesc de tot! Nu mă lăsa, Doamne! Spune-le Tu să mă lase în pace, că nu le mai suport!
         - Şi Domnul, şi Michiduţă sunt aproape de tine, dar, deşi nu ştii ce faci, tu îl asculţi acum mai mult pe Michiduţă, şi Domnul aşteaptă să-ţi întorci faţa spre El, pentru a merge mai departe!
         - Gânduri nebune, ce sunteţi! Sunteţi de-o mie de ori mai rele ca scaieţii! Pe ăia te chinui să-i dai jos de pe tine, şi reuşeşti într-un final! Dar de voi nu mă mai scap, nici la paştele cailor! Doamne! Unde-o  fi pădurea aia, muntele ăla? Că aşa cum am mai zis, mă duc să-mi fie frică de jivine!
         - Duuu-teee, drept înainteee! Du-te unde vezi cu ochii, din partea noastră, că noi îţi suntem fideli, orice-ar fi, nu te vom părăsi!
         - Offf! Tăceeeţi! Nu vreau să vă mai aud! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc la datoria din bancă, lasă-mă, oi vedea eu cum fac să plătesc ratele! Tu, gândule, cel care mă stăpâneşti atunci când mă gândesc cum să le pun copiilor, mâncarea pe masă, lasă-mă, şi tu! Oi vedea eu cum fac! Tu, gândule, în care mă gândesc că poate nevasta mă-nşeală cu Costel, poate că eşti un pui de Michiduţă, şi nu-i adevărat! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc la bătrânii mei părinţi de la ţară, că nu am mai ajuns de mult la ei, lasă-mă şi tu în pace, c-oi vedea eu cum am sa fac să ajung vara viitoare, să-i mai ajut la strânsul fânului şi la alte treburi ale gospodăriei! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc că poate de luna viitoare nu voi mai lucra, că se vor face restructurări, şi-atunci, cum mai răzbesc printre ele? Offf! Unde să fug, Doamne?!
         - Hai, fugi! Găseşti tu drumul, cumva trebuie să te împaci cu noi, gândurile tale! Vezi cum faci, să nu uiţi de vreunul, că altfel, nu-ţi va da pace! Te vom zgândări până când nu vei avea încotro, te vom obliga să te descurci cu noi, într-un fel sau altul! Aaa! Şi să nu uităm! Lasă-te păgubaş în legătură cu pădurea, cu muntele şi cu jivinele! Că sufletul tău este pădurea, mintea ta e muntele şi vezi cum îl urci, ca să nu cazi înapoi! Şi pădurea, şi muntele, pline de  jivine, sunt acum în tine, omule!
         - Ceee? Oare, cum am ajuns la concluzia asta?
         - Păi ai ajuns, omule, pentru că începi să urci pe munte, de aia! Şi acum ţi-ai întors faţa spre Dumnezeu! De aia! Vezi, să nu-ţi mai întorci faţa de la El! Hai, curaj! Mergi în treaba ta şi rezolvă-ţi problemele, tot ce te doare şi nu-ţi dă pace!
         Omul făcu primii paşi înceţi, apoi iuţi din ce în ce mai mult pasul, rugându-se în sinea lui:
         - Doamne, ajută-mă! Doamne, trebuie să o scot la capăt cumva, cu toate!
         - Aşa, omule, aşa! Dă-i bice, nu te lăsa, şi-mpacă-te cu noi!


Mihaela Moşneanu

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 28, 2017 6:30 am  Mihaela Moşneanu

Memoria
unora
şi-a permis luxul
unei perioade îndelungate
de respiro,
pentru c-a obosit aşa de tare,
încât a uitat că s-a semnat pe aripile
timpului nostru şi-al altora!

De-aceea,
cei care mai aveţi
memorie şi vă pricepeţi
la tehnologie,
inventaţi un abator pentru umanitate,
care să-i schimbe capul
cu o carte.

Tată din ceruri,
te rog eu,
Fă în aşa fel,
încât
să-şi mai aducă aminte
să citească!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 25, 2017 2:39 pm  Mihaela Moşneanu

Lume, cât de mare şi de plină eşti!
Nu cred că ai urechi s-auzi,
nici ochi ca să le vezi
pe toate cele care înnoadă prieteniile,
cum se-adună cuvintele frumoase
ce colindă de zor prin rotundul Pământului,
însoţite de pupicurile, zâmbetele şi îmbrăţişările
ce le ascundem în sipetul inimii,
transformându-le în nectarul sufletului!

Lumeee!
Prieteniile sunt superbe,
un adevărat spectacol de revistă
pe scena vieţii noastre, cu prietenii
răsăriţi de nu ştiu de unde şi apun
în întunericul fiecăruia.

Şi lepra aia de trădare se crizează
atunci când nectarul din suflet ia gustul veninului
ce ne otrăveşte întreaga
fiinţă-n acele momente de dizgraţie,
prin lacrimi şi durere ne construim propriul cimitir
care-şi caută mormântul pentru fiecare prietenie,
unde îngropăm amintirile înveninate
şi-apoi privim lespedea pe care scrie
în acest moment a murit cutare prieten.

Nădejdea în Domnul şopteşte duios
că sfârşitul nu se află în timpul nostru,
şi ne ridicăm, şi plecăm cu privirea înainte,
pentru că viaţa n-are ce căuta aici!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Ian 22, 2017 4:47 am  Mihaela Moşneanu

Măi, viaţă!
Clipa-n care apari e-un mărţişor
prins pe reverul sufletelor
care se-mbulzesc la porţile Pământului
să intre pe făgaşul unui boţ de carne
sau pe-al vreunui ţesut de plantă.

Tu, viaţă!
Ca o pasăre migratoare
vii pe-aci şi-aduci cu tine iubirea
care împrăştie mănunchi de beatitudine,
dar leprele care contagiază simţurile,
răutăţile, minciunile şi invidiile
le devorează un pic, şi-un pic, şi tot aşa,
până când începi să miroşi a pământ şi a cer divers,
şi deşi nu ştim cum e-acolo de unde vii,
te agăţi de toiagul timpului nostru
pentru a lăsa semnătură, posterităţii.

Viaţă!
După ce Domnul ţi-a spus în câte clipe
să-ţi îndeplineşti misiunea,
te îmbraci în carne şi te scalzi în sânge,
în apă şi în alte componente terestre, şi cu iz
din univers te grăbeşti să-ţi însuşeşti clipa,
dăruind din harul sfânt puţină pulbere stelară,
până-n momentul în care îţi vei relua
zborul în ţara ta caldă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 21, 2017 6:46 am  Mihaela Moşneanu

Priveam oglinda proaspăt curăţată
să văd dacă am şters-o bine,
dar dintr-un gând în altul
ea mi-a cerut obligatoriu
un interviu cu mine.

Astfel, limpezimea oglinzii
m-a azvârlit pe paginile timpului meu,
măsurând lungimile şi scurtăturile
pe care singură le-am ales
să-mi crească sau nu aripile
în faţa societăţii, dar în ochii mei
ghearele zgârâie în carne vie.

Şi-o chiuire a conştiinţei
îmi oglindeşte mii de dâre ce mă-ndeamnă
să mai şterg altă oglindă,
dar ştiu că nu voi reuşi niciodată
s-o curăţ ca pe aceasta în care mă privesc,
că oamenii sunt cameleonici,
pe când statornicia mea
mă învigorează sau mă răpune.

Oare, câţi semeni de-ai mei
mai găsesc oglinzi de curăţat,
după ce-au terminat cu cele din casă?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 16, 2017 8:12 am  Mihaela Moşneanu

Spicuim răspunsuri şovăitoare
născute din nu ştiu ce întrebări nepuse
referitoare la locul de unde-am venit,
privind pământul şi cerul ca două frontiere
care ne-au pus vamă pe trup din cap până-n picioare,
scriind în cartea destinului, sănătos sau bolnav,
urându-ne formal şedere plăcută!,
fără să le pese cum ne va fi aici.

Doar gândul este infractorul
pe care vameşii îl urmăresc intens,
fără să-i prindă niciodată
aripile colorate şi invizibile
care fâlfâie-n văzduh,
pentru că sunt surzi şi orbi
la ceea ce nu se vede şi nu se-aude.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum