regulament
Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Astazi la 5:10 am Scris de Mihaela Moşneanu

» "Flori de piatră-Bijoux"-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Dum Mar 26, 2017 3:53 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

»  Alina Stasiuc-femeie clepsidră
Sam Noi 29, 2014 3:35 pm Scris de alina stasiuc

» Dan Petrescu- "Pelerinul rătăcit"
Sam Ian 18, 2014 10:37 am Scris de Dorina Ciocan

Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Facebook





Parteneri
forum gratuit
Web Trafic
Reţele de socializare
Site-uri preferate
Retete culinare

Mihaela Moşneanu

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 155
Varsta : 45
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj Astazi la 5:10 am  Mihaela Moşneanu

De la începuturi
eu şi tu am mers
pe drumuri asfaltate
ori pe poteci pietruite
eram primiţi cu uşa deschisă
până când soarta ne scotea afară
trimiţându-ne în altă parte
alteori era închisă
şi mergeam mai departe.


Oboseam
fericiţi şi mulţumiţi
sau
plângeam şi suspinam
de durere şi lipsuri nemăsurate
în timp ce copiii noştri
ne-ndemnau cu seninătatea privirii
să nu ne oprim
fiindcă mai existau şi alte uşi
ce ne aşteptau
deşi nu ştiam cum le vom găsi.

Uite aşa am colindat
pe drumurile timpului grăbit
intrând şi ieşind pe uşile vieţii
până când nepoţii năstruşnici
au scos oglinda începuturilor
să ne-arate argintul şi neaua
din păr şi de la tâmple.

Tu
draga mea
şi eu dragul tău
vedem cu drag şi duioşie
începuturile
apoi întoarcem privirea
spre ultima uşă
pe care mai trebuie
să intrăm.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Apr 20, 2017 12:57 pm  Mihaela Moşneanu

firicel de iarbă viu
răsărit într-un pustiu
ce-ţi pare rău să-l striveşti
în clipa-n care-l priveşti

hrăneşte-ţi rădăcina
primită din Lumina
duhului sfânt apărut
atât de mic şi mărunt

ce-n tine a încăput
să nu devină cărunt
că ţărâna se plânge
de sufletul îţi frânge

văzându-şi goliciunea
se roagă de minunea
din stelele cerului
de pe drumul Domnului

să-i arunce o ploaie
şi să curgă şiroaie
o vreme până vântul
îşi va striga cuvântul

ce-i trimis din depărtări
din mulţimile de zări
unde iarba e deasă
cosită pentru casă

că firele sunt fânul
ce le-adună stăpânul
pentru animalele
ce-i aduc paralele

din munca pământului
ce-i tot spune dorului
să-i cheme pe cei plecaţi
c-aci au fost cândva fraţi

şi ce de poveşti are
numai să ai răbdare
să asculţi şi să-nţelegi
cum este printre pribegi

acu-ţi fac o urare
îţi doresc să creşti mare
să te-nmulţeşti s-ajungi fân
ca să ai şi tu stăpân!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 16, 2017 10:42 am  Mihaela Moşneanu

Tata Doamne
când zorii zilei
deschid uşor uşile cerului
Tu îmi ţii perna-n mâinile Tale
mângâindu-mi somnul
cu privirea luminoasă.

Tata Doamne
când soarele
şi-a brodat razele peste tot
cu drag îmi deschizi ochii
redându-mi
dorinţa şi nevoia de viaţă.

Tata Doamne
apoi mă iei de mână
îndemnându-mă
să mă ridic din pat
pentru a mă îndeletnici cu ale mele
sau
pentru a-mi sluji gândurile
cu necazurile şi greutăţile
pe care mi le-ai agăţat de cruce.

Tata Doamne
Te rog din toată inima
să mă ţii de mână toată ziua
şi să-mi îndrumi conştiinţa şi paşii
pe potecile Tale
până deseară
când îmi vei ţine din nou
perna-n palme!

Tata Doamne
apără-mă
de rele şi de gânduri păcătoase
în fiecare clipă!

Tata Doamne
ai grijă
de familia mea
şi
de cei dragi sufletului meu!

Tata Doamne
Dă-mi zile de care vrei Tu
şi
putere să trec peste ele
pentru a vedea
în fiecare zi
razele de soare
norii supăraţi de ploaie
vântul neliniştit
iarba verde şi florile!

Tata Doamne
să nu uiţi nici de animalele
şi alte fiinţe care mă-nconjoară
nici de apele şi de peştii din ele!

Tata Doamne
când o veni clipa
în care vei hotărî
să nu mai deschid ochii
de pe perna asta
să-mi Luminezi calea
până la soare şi stele
să mă laşi să dansez printre ele!

Tata Doamne
Tatăl meu
sărut mâna şi dreapta Ta
Amin!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 14, 2017 7:15 am  Mihaela Moşneanu

Pe-un picior de viaţă
urlă Ambulanţa
arătându-ne bariera graniţei
dintre aici şi acolo
pe străzile aglomerate de vii
care împietresc pe loc o secundă
pentru a nu-i fi împiedicat
drumul spre destinaţia imprecisă.

Girofarul pâlpâie
ciocnindu-se de pustiul alarmei
ce zgârâie timpanele
agăţând pe umerii şoferului speranţele
care se-ntrezăresc printre ,,lumini şi umbre''
unele se fofilează de colo-colo
altele stau sfioase într-un colţ
urmărind atent semnele vitale şi coasa morţii
deasupra unui înjumătăţit habarnamist de conştiinţă.

Şi uite aşa
unul dintre ochii vieţii
lăcrimează şi se-nroşeşte
din cauza unei eventuale pierderi
în timp ce moartea
îi bea lacrimile cu nesaţ
fiind hotărâtă să ia un pic din ea.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Apr 11, 2017 4:10 am  Mihaela Moşneanu

Ca-n fiecare primăvară
soarele a-nceput să răsară
luminos şi arzător
cu razele sale aurii
şi
le-a îndemnat să danseze
cu tot dragul
după pofta inimii lor
pe covorul şi pe pereţii
naturii îngheţate de iarnă.

Prima oară
doar vreo două raze
au răsărit
să şteargă neaua
uşor şi cu răbdare
apoi
să-i dea viaţă ghiocelului.

Au pus culoare
pe firele de iarbă
gâdilând pământul îngheţat
căutând locurile
pentru florile şi insectele
pe care le-a trezit
la o nouă viaţă.

Au îmbrăţişat şi-au mângâiat
trunchiurile şi crengile
copacilor
mugurii au apărut vioi
promiţând frunze şi roade gustoase.

A venit acum
rândul oamenilor să aibă
grijă de cele trebuincioase
pentru hrana lor.

Şi cu timpul
mulţimea de raze
a invadat pământul
în paşi veseli de vals
peste verdele şi culorile
pământului.

Aduc cu ele
Învierea şi Iertarea
să mai cureţe
sufletele oamenilor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 07, 2017 9:45 am  Mihaela Moşneanu

Eşti ca un majordom educat
să urmărească clipa
pentru a ne primi şi-a ne proteja în veşnicie
bun prieten cu umbra din lumina soarelui
ce ne reflectă forma
împrumutată în această viaţă.

Poate eşti un gol lăsat de noi
în alt spaţiu al vieţii alături de Lumină
atunci când Domnul ne-a trimis
să trăim aici
pe care noi îl privim
prin toate punctele înconjurătoare.

Gândul la ea vine şi pleacă
mereu la plimbare
cu teamă şi curiozitate
prin conştiinţa neştiutoare
care ne-ntreabă
ne pune sufletul la-ncercare
începându-şi tatonarea în terenul nostru
de la creier
strecurându-se ca o boală
prin toată fiinţa.

Gândurile pe care i le dăruim
le amestecăm cu aşteptarea
temerii de necunoscut
cu impresii şi speranţe
că sceneta vieţii noastre
se va muta pe-o altă scenă
în timp ce ea ne zâmbeşte
de-acolo
prin culoarea ţărânii
de sub iarba şi florile minunate
făcându-i cu ochiul umbrei.

Numai somnul liniştit
se-ntâlneşte de fiecare dată cu ea
dar cum devine surdo-mută şi oarbă
când deschidem ochii
dimineaţa sau oricând ne trezim
taina ei rămâne taină
şi-n viaţa de aici, şi după...

Chiar va rămâne taină după aceea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 05, 2017 5:37 am  Mihaela Moşneanu

Se joacă-ntruna
viaţa şi moartea
de-a v-aţi ascunselea.

Când moartea se reazămă
de-un loc şi numără
până când ia cu lopata.

Când viaţa
se lasă mângâiată
de Lumină
şi se furişează
pe lângă locul
unde
numărătoarea morţii
se-aude în ecou.

Tatăl nostru
le priveşte blajin
îndrumându-le
joaca.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 02, 2017 5:55 am  Mihaela Moşneanu

Realităţi ştiute de om şi de Dumnezeu
din cauza vreunui necaz ce coase pe dinăuntru
cu un acon gros şi ascuţit
îi lasă motive decorative oribile
ba îl doare într-un punct al corpului
ba îl doare sufletul din cauza vreunei supărări.

Toate lacrimile sunt incolore şi umede
curg ca nebunele când nu mai au loc în ochi
când inimii i se pune pata pe ele şi le goneşte afară
de nu se mai poate ţine omul la ele
degeaba le şterge cu palma sau cu podul ei
că ele dansează cu sughiţurile şi cu bocetele
când sufletul nu le mai vrea în el.

De te opreşti lângă cineva când plânge
să-i mângâi suferinţa cu o vorbă bună
ori să-l ajuţi şi mai mult dacă ţi-e posibil
îi vezi şirul împrăştiat de lacrimi
ce ce prăvale pe obraji
observi ceva aparte
deşi nu conştientizezi pe moment.

Lanţul lacrimilor neîntrerupt
gonit cu forţa sufletului
nu ne-arată decât curăţenie
ruptă dintr-o fâşie de puritate
din privirea lui Iisus din Nazaret.

La fel au fost şi lacrimile Lui
din cauza suferinţei şi-a trădării
când a fost răstignit...

De-atunci a fost soarta oamenilor
pecetluită cu necazuri mai tot timpul
punctată pe alocuri şi cu clipe frumoase.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mar 30, 2017 6:38 am  Mihaela Moşneanu

Pe mine mă cheamă Matei
nu am decât câţiva anişori
şi-mi place mult să mă joc
pe-afară unde aerul e liber
să învăluie natura şi fiinţele
după bunul lui plac.

Am multe jocuri preferate
şi-am să ţi le spun pe rând
dar să nu crezi că-ţi voi povesti
prea în amănunt
că nu am timp pentru aşa ceva
pentru că mami şi ticu sunt la servici
mamaie mă cheamă la masă
când mi-e mai dragă joaca
tataie mă mai bombăne
cu juma' de glas
dar eu ştiu că se topeşte
de dragul meu
îi dau ascultare
că şi pedepsele lui sunt grele
nu mă mai lasă
la desene animate
sau îmi confiscă tableta
şi adio jocuri!

Îmi place şotronul
să-l desenez cu creta
pe trotuarul gri din faţa blocului
şi s-arunc piatra şi să-l sar
îmi place să mă joc cu mingea
eu fiind cel mai bun portar de fotbal
dintr-o poartă mărginită de doi pomi
de pe pajiştea verde din parcul
apropiat de blocul unde locuiesc
îmi place de-a v-aţi ascunselea
să mă ascund în cel mai apropiat loc
şi să scuip la pomul de unde căutătorul
pleacă-n căutarea mea şi-a altora
îmi place mima la nebunie
cea în care ceilalţi trebuie să ghicească
personajul sau obiectul din mintea fiecărui copil
îmi plac jocurile de cărţi
unde eu trişez de cele mai multe ori
dar să nu mai spui la nimeni
îmi place să joc coarda în sărituri
până transpir şi mai capăt câte-o răceală
apoi sunt obligat să stau în casă
şi câte şi mai câte îmi plac!

Nu-mi prea place şcoala
cu cititul şi cu socotitul
dar n-am încotro dacă vreau să mă joc
trebuie să şi învăţ puţin acolo
că nu-i bai pentru mine.

Acum gata cu povestitul despre joaca mea
că acuşi mă strigă să merg în casă
să mănânc sau să învăţ
lucruri complicate de îndeplinit
în timp ce alţi copii se joacă liberi
ca aerul şi ca natura.

Hai c-am plecat să mă joc
cu prietenii mei copiii
până nu-s chemaţi şi ei pe la casele lor
ca şi mine
ne mai auzim cititorule
poate când voi mai creşte
să-ţi mai povestesc ce mai fac.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mar 28, 2017 3:50 am  Mihaela Moşneanu

De când mă ştiu am doi ochi
care văd pământul colorat şi cerul
după anotimpurile climei
din locul meu de baştină
mai văd şi cu coada ochiului
multe pe care trebuie să le văd aşa
din cauza vicisitudinilor
pe care destinul mi le-mprăştie
pe aleile vieţii
pe unele le observ şi mă feresc
pe altele le iau în braţe
fiindcă nici măcar n-am timp
să le simt dinainte!

Tot cu ochii ăştia văd oameni
buni sau răi
mici sau mari de statură
sănătoşi sau bolnavi
fel şi fel de animale sau lighioane
păsări pe pământ şi altele care zboară
şi-au grijă de culoarea cerului
să nu se piardă
folosindu-şi aripile pe post de evantai
strigând şi trimiţându-ne mesajele pe limba lor
de la Dumnezeu şi din Univers.

Se mai spune şi despre al treilea ochi
că l-ar avea oamenii în mijlocul frunţii
îl numesc ochiul minţii.

Dacă eu aş fi sigură că am aşa ceva
mi-aş scoate cei doi ochi de unde-i am
apoi aş ţine câte unul în fiecare mână
şi cu cel invizibil din frunte
i-aş privi atentă pentru a vedea în ei
cum aş putea să mai tai din rădăcinile relelor
mele şi-ale altora dacă aş putea.

L-aş ruga pe Tatăl nostru
să descreţească frunţile tuturor
din lumea asta
pentru a se putea deschide
cel de-al treilea ochi
şi să arunce cubul vieţii
ca pe-o jucărie
cu care să se joace omenirea
să-i mai potrivească din culori
că prea le-a rătăcit peste tot
şi să ne ierte din păcate
stergând durerile care ne sfârtecă
fiinţa peste tot!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 25, 2017 9:18 am  Mihaela Moşneanu

Cauţi şi cauţi şi tot cauţi
printre oameni
ceva care este al tău
dar nu vezi şi nu auzi
decât în fiinţa ta
şi nu-nţelegi printre lacrimi
ce şi de ce doare?

De-ţi curg lacrimile sau nu
pe obrajii palizi de căutare
sufletul e adâncit în gândurile
care sapă adânc în tine
o groapă pustie
în care nu ştii ce să faci.

La un moment dat
roşteşti numele Domnului
de ce? sau cum Doamne?
dar nu conştientizezi
că-n pustietatea ta
strigi numele Tatălui.

El te-aude şi te vede
tu de ce nu-i răspunzi?

Îl găseşti oricând şi oriunde
în adâncul tău
dar negi inconştient
chiar acolo unde sufletul
îţi plânge în neştire
pe culoarea întunecată
a gropii din tine.

Doar un simplu gând şi-un strigăt
Doamneee!
şi-ai găsit ce-ţi aparţine
şi nu-ţi mai trebuie atât de mult
de la oamenii din jurul tău!

Din adâncul cel mai întunecat
o sclipire de Lumină
îţi lumină sufletul şi dacă primeşti
frumosul cadou celest
Ea vine din ce în ce mai mult
estompând groapa adâncă
până când îi întorci singur spatele
când ochii tăi strălucesc de fericire
că l-au găsit pe Dumnezeu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 22, 2017 7:16 am  Mihaela Moşneanu

Demult, pe vremea când oamenii trăiau frumos, iubindu-se şi înţelegându-se între ei, fără să cunoască invidia, ura şi minciuna, locuia într-o colibă sărăcăcioasă, o fată foarte frumoasă pe care o chema Poezia. Ieşea şi ziua, şi noaptea la plimbare pe pajiştea verde şi plină de flori, din faţa colibei sale. Uneori se aşeza pe-un colţ de iarbă şi privea în jurul ei, apoi îşi înălţa ochii spre cer. Pe timp de zi, privea nuanţele cerului şi ale norilor, după cum avea vremea, chef să fie, alteori, când ieşea pe timp de noapte, privea cerul plin de stele, cu luna în mijlocul său ori când era întunecat şi brăzdat de negreala vreunei furtuni, care, de multe ori o prindea şi până să ajungă în coliba sa, era udă leoarcă. Oamenii nu o înţelegeau, dar nici prea mare atenţie nu-i dădeau, aşa că ea se ruga Domnului în fiecare zi şi în fiecare seară:
- Doamne, dă-mi şi mie un băiat frumos şi falnic, care să mă iubească şi să mă respecte, aşa cum o voi face şi eu, la rândul meu cu el! Dă-mi-l Doamne, să fiu şi eu fericită şi împlinită!
Şi s-a rugat Poezia noastră multe zile şi nopţi de-a rândul, până când a îmbătrânit, dar dorinţa nu i s-a împlinit. De multe ori curgeau lin la vale pe obrajii ei, două râuri de lacrimi. Unele îi curgeau pe straie şi pe perna pe care dormea, altele curgeau pe inimă şi îi brăzdau sufletul de suferinţa pe care şi-o purta, fiindcă nu mai spera că-i va fi îndeplinită dorinţa, vreodată.
Începuse să se resemneze, cu toate că lacrimile nu mai conteneau şi îi spunea Domnului:
- Doamne, numai Tu ştii de ce nu ai vrut să am şi eu pe cineva! Dar nu-i nimic, când mi-o veni vremea să vin la Tine, voi fi fericită şi împlinită, că aici nu am fost deloc.
Şi de multe ori îi spunea Domnului vorba asta, până când într-o seară auzi un glas:
- Poezie, Poezioara mea, îţi voi îndeplini dorinţa pe care o ai de-o viaţă, dar va trebui să vii cu mine, să treci prin faţa Lunii şi a Soarelui, să dansezi cu norii şi să te pleci în faţa stelelor din Univers, fata mea dragă. Şi toate lacrimile tale le vei lăsa aici, oamenilor, le vei arunca pe pajişte şi le vor culege ei, că să te poată scrie când nu le vei mai fi alături.
Se uită în jurul ei şi la un moment dat zări un băiat frumos şi falnic, aşa cum şi-l dorise de atâta amar de vreme. Văzându-i faţa zâmbitoare şi frumuseţea angelică, îl întrebă mirată:
- Da cine eşti tu, dragul meu?
- Eu sunt un înger al Domnului şi El m-a trimis să mă însor cu tine.
- Nu, nu se poate! Eu sunt acum bătrână şi tu eşti tânăr şi frumos. Ce să mai fac eu cu tine, acum? Că tu ar trebui să te însori cu o fată tânără şi frumoasă, ca tine, nu cu o babă ca mine.
- Nuuu! Nici eu nu sunt tânăr şi frumos cum mă vezi tu. Şi eu sunt bătrân şi gârbovit de atâta timp trăit în ceruri, dar Domnul mi-a dăruit înfăţişarea aceasta, pentru ca tu să mă iubeşti şi să mă respecţi, aşa cum ţi-ai dorit tu, Poezia mea.
- Şi cum te cheamă, frumosul meu?
- Mă cheamă Vers. Alături de mine, tu vei trăi veşnic în sufletul oamenilor, fiindcă te vor scrie prin mine. Datorită nouă, se vor naşte mulţi copii pe hârtie, care vor purta numele tău, se vor numi poezii, poeme. Unii oameni le vor scrie, alţii le vor citi, de-a lungul timpului.
Şi dintr-o dată începu să se audă o muzică de vals. Vers întinse mâna spre Poezie, ea i-o dărui cu mult drag. Pe loc se-mbrăţişară şi în paşi de dans, valsară prin colibă. După un timp au simţit că nu le mai ajungea spaţiul închis al colibei şi au ieşit afară pe pajiştea verde, unde, de multe ori, Poezia privise în jurul ei şi pe cer, singură, cu lacrimile şi cu suferinţa ei. Şi-au dansat vals mult timp în faţa oamenilor care ieşiseră şi ei afară, la auzul muzicii. Şi nu mică le-a fost mirarea când au văzut si au auzit pe cei doi, valsând atât de frumos şi de fericiţi pe muzica duioasă a valsului.
Multe zile au dansat si s-au privit numai în ochi, fără să vadă sau să audă nimic din jurul lor. Şi Poezia, fără să-i pese, a aruncat toate lacrimile pe pajişte. Pajiştea s-a udat imediat, ca şi cum ar fi plouat şi oamenii au strâns stropii de lacrimi şi s-au spălat cu ele pe mâini şi pe faţă. Acestea au intrat în sufletul oamenilor şi au devenit cu timpul, poeţi, după ce Poezia şi Versul s-au ridicat în aer şi în paşi de vals, s-au învârtit în sus, şi tot mai sus, până când au dispărut în spatele cerului strălucitor de zi. În acea seară, oamenii au văzut pentru prima oară cerul plin de stele şi luna cu sufletul Poeziei şi s-au apucat să scrie versuri. Şi de-a lungul timpului, şi ziua, şi noaptea, după voia Poeziei şi Versului, oamenii au scris şi scriu poezii, poeme, mereu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 18, 2017 9:16 am  Mihaela Moşneanu

Piatră
desprinsă
din munţi şi pământ
rostogolită în ape
sau
pusă-n preparatul construcţiilor
pari invicibilă
firele de iarbă se-mpiedică de tine
dar nu le e greu să te pătrundă
pentru a ieşi la iveală
triumfătoare.

Piatră
cuminte ca o floare
supusă oamenilor şi calamităţilor
încintată de razele soarelui
răcorită de gerul năprasnic
acoperită de ploi şi zăpezi
aştepţi să fii folosită
alături de tainele vieţii
pe care nu le poţi spune.

Piatră
şi tu plângi şi suspini
pe-acolo pe unde
n-ajunge picior de om
alături de tainele pământului
ce devorează leşuri
şi mângâie rămăşiţele lor
până când acestea
se-ngeamănă cu ţărâna.

Piatră
componenta
vieţii şi-a morţii
facem legământ cu tine
acum şi dincolo
de existenţa noastră.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 15, 2017 8:07 am  Mihaela Moşneanu

Mă minunez
de condeiul scriitorului
care jonglează cu literele
alcătuind cuvinte
din care se nasc
poezia
şi
proza.

Mă minunez
de sufletul luminat
pe care-l pictează
din condei
până la cititor.

Mă minunez
de frumuseţea muzelor
zânele scrisului
care şoptesc duios
la ureche celor care
prind din zbor
una din miresmele
creaţiei.

Mă minunez
de teleportarea
cititorilor din lumea asta
în alte lumi
pe unde sufletele lor
devin pasagerii
unei curse definite
de numărul paginilor
unei cărţi.

Mă minunez
îmbrăţişând cu tot sufletul
pe toţi scriitorii
de dinainte şi de azi
pentru bucuria citirii.

Admiraţie şi Respect!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mar 12, 2017 9:22 am  Mihaela Moşneanu

Printre două fumuri de ţigară
care s-au încăierat
după capriciile unui vânt
ochii noştri s-au întâlnit
prima oară.

Nici eu
nici tu
n-am fi crezut
că-n acea autogară unde gerul
se-ncăpăţâna
să muşte adânc din aer
şi
vreo doi-trei călători
ca şi noi
aşteptau cursa de 10:00
în posibilitatea
unei încrucişări de priviri
înfrigurate şi indiferente
care
să deschidă
uşa a două suflete.

Doi oameni
două priviri
două fumuri de ţigară
într-o autogară
au părut şi-mi par
de-atunci
limita
une lumi pasagere
în viaţă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mar 10, 2017 8:32 am  Mihaela Moşneanu


Ca o aţă subţire
apari dintr-un neant
indiferenţă!

Te strânge omul
până te face papiotă
apoi te bagă pe gaura
unui ac şi te coase
pe sufletul altora
care nu-nţeleg
că neantul tău
sălăşluieşte
în centrul
unui deşert
necunoscut ţie.

Se mai rupe
când sfezile
dintre oameni
se bat cap în cap
dar se-noadă
minuscul
şi nu se vede
continuând
cusătura care
se formează
încontinuu.

Astfel
te coase
aici
acolo
dincolo
pe unde-i vine
înmulţind
tot mai mult
nodurile
făcându-l
pe om să uite
a mai gândi
la provenienţa
de unde vii tu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 08, 2017 6:04 am  Mihaela Moşneanu

Demult se gândea Domnul la mine
plimbându-se printre stelele Universului
aşa cum se gândeşte El
la toţi oamenii din lumea asta.

Cu mine-a cumpănit puţin
în gândurile Sale înţelepte
ştia El foarte bine ce ştia
înainte să-mi dea viaţă.

Şi după ce-a cumpănit-o bine
a luat o rază de lumină
a strâns-o în căuşul palmei Sale
şi-a pus-o-n sufletul mamei mele.

Aşa că-ntr-o zi s-a născut mama mea
cu sufletul ei luminat
pentru a dărui multă dragoste
celor patru copii ai ei.

Pe toţi ne-a crescut
îngrijindu-ne şi iubindu-ne
stropindu-ne întruna c-o picătură
de dragoste din acea rază.

A trecut timpul prin viaţa ei
o doare câte-o mână sau vreun picior
dar din sufletul ei izvorăsc
şi-acum stropi de lumină.

Te iubesc, mama mea dragă!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mar 06, 2017 4:31 am  Mihaela Moşneanu

S-au înmulţit aţele demonilor
le place din ce în ce mai mult
teatrul de păpuşi
pe unii îi agaţă de mâini
pe alţii de picioare
dar cel mai mult mor de drag
când nimeresc agăţarea creierilor
ce-ncep să judece după joaca aţelor.

Îşi încep actul I al piesei
alegându-şi punctele de reper
pe scena vieţii fiecăruia
şi-şi transmit unui-altuia
luminile reflectoarelor de batjocură
pe care ei o văd
ca pe-o victorie în faţa Domnului.

Şi după finalul actului I
mai vine un act şi încă unul
şi aşa mai departe...

Micuţii oameni
se lasă prinşi încontinuu
prima dată de aţe
apoi de lianele care apar în locul lor
din ce în ce mai groase şi lungi
lăsându-se înlănţuiţi
până se ştrangulează singuri
îndreptându-şi paşii spre adâncuri
neînchipuite şi nedorite.

Ultima oară
Dumnezeu îi priveşte
punându-le destinul în cumpănă.

Multe inimi ticăie
în spatele unui nor dens
unde El ţine lumina aprinsă la maxim
să nu devină gheţarii
pe care să lunece îngerii.

Ce fac?
Îi mai trimit încă o dată
să trăiască acolo unde n-au meritat?
Îi dăruiesc prietenilor
cu care s-au cârdăşit pe Pământ?
Sau îi ţin lângă Mine
şi ţin lumina aprinsă pe ei
să simtă Puterea Mea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 04, 2017 5:23 am  Mihaela Moşneanu

Ruptă din Rai
eşti iubire
întreci viteza luminii
pentru a fi prezentă
în faţa naşterii
să te-mpleteşti
cu fiinţa noastră.

Noi te simţim
sub avalanşa clipelor
care ni se rostogolesc de Sus
pe pământ
o împachetăm în suflet
şi-o dăruim apoi
pentru a o prelucra
sub influenţa
simţurilor.

Te compunem
fără mască
îţi dăm frâu liber
prin viaţa noastră.

Doar destinul
hotărăşte
sub ce formă
ne alinţi sau ne părăseşti
pentru a reveni
mereu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mar 01, 2017 2:52 pm  Mihaela Moşneanu

Dragă poezie
ţi se dedică versuri frumoase
le citesc cu mult drag
de câte ori mă-ntâlnesc cu ele
poeţii tăi îţi auresc locul de cinste
în luminile curcubeului.

Dar n-am avut curaj
să-ţi scriu şi eu câteva versuri
şi nici acum nu mă laud că am
din cauză c-am absentat odată
la o oră de dirigenţie
când diriga ne învăţa
cum să fim curajoşi în viaţă.

Nu prea ştiu ce versuri să-ţi dedic
dar îmi plec capul în faţa voastră
poeziei şi muzei mele
că datorită vouă
îndrăznesc să contribui şi eu
puţin la creaţia ta
dragă poezie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 28, 2017 5:52 am  Mihaela Moşneanu

Nu te supăra şi nu plânge
din cauza singurătăţii
mai bine bucură-te
că întruna revine la tine
crede-mă că n-am motiv
să glumesc şi mai ales
sunt cât se poate de conştient
de multe ori
eu însumi sunt singur
printre oameni
sau
pe Pământul
care se-nvârte.

Glumele se fac la veselie
cusută pe suflet cu bucurie
care se-ncheie
cu dublu-tiv de fericire.

N-am înnebunit de tristeţe
nici depresiv nu sunt s-o iau razna
să iubim singurătatea
la fel ca apropierea
oamenilor şi prieteniile lor
cu semnul întrebării
pe care nu-l vedem
atunci când ne e bine.

Să-i dăruim iubire
printre dureri şi suferinţe
Dumnezeu ne-a dăruit-o la naştere
nu ne rămâne decât s-avem grijă
să nu o pierdem printre păcate.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Feb 25, 2017 7:42 am  Mihaela Moşneanu

Îmi stau cuvintele
agăţate de cerul gurii
nu ştiu ce-au păţit
nu vor să se desprindă
limba trage de ele
eu simt că mă-nec
de emoţie
când te văd.

Tăcerea le-a tras
pe liana ei
şi eu aş vrea
atât de mult să-ţi spun
că aerul miroase
a viaţa mea
când îmi eşti aproape.

Mă chinui
atât cât poate fiinţa mea
să le cobor pe limbă
să ţi le dăruiesc
vreau să ştii
că eşti jumătate din mine
dar ele se-ncăpăţânează
să se agaţe până ajung
în ochii mei.

Priveşte-i atent
să vezi că
şi pământul
şi cerul
ţi le-aş pune
la picioare
şi-n mijlocul lor
ţi-aş aşeza ca desert
inima mea.

Te rog
nu-mi ocoli privirea
doar ea îţi strigă
din răsputeri
cântecul din sufletul meu
pentru tine.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Feb 22, 2017 1:57 pm  Mihaela Moşneanu

Mă doare frumos
de când am zărit-o pe stradă
dorind să traverseze pe o zebră peticită
nefiind prea atentă la circulaţia rutieră
care-i nerăbdătoare
s-o ia la fugă mai tot timpul.

Am mai văzut-o şi-altădată
de când a plecat din viaţa mea
şi mă doare frumos în gânduri,
în minte sau pielea îmi arde
când o strig să-i vorbesc,
mânat de speranţă.

Dar ochii ei au căpătat cataractă
la prezenţa mea nedorită
şi urechile i s-au înfundat
cu aer de minciună şi prostie
pe care i le fluieram duios
pe vremea când credea în mine.

Ce frumos mă doare!
Mă trage de sughiţuri şi mă rupe de suspine
în plinul ce mi l-a lăsat în suflet
undeva departe de mine şi de toate
nu mi-e bine
nici rău din cauza asta
mă doare şi-mi place
tot ce mi-a rămas e... să-mi fie dor!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Feb 19, 2017 9:59 am  Mihaela Moşneanu

Să nu crezi în vorbe spuse la-ntâmplare,
că ele vin din zbor pe limba omului
în fel şi fel de fraze cuvântătoare
şi ajung din plin în mijlocul cordului.

Să nu crezi în toate vorbele frumoase
răspândite în buchete de cuvinte
compuse din dulcegării siropoase
ca să ţintească direct în a ta minte.

Să nu crezi în visele cu ochii deschişi,
că ele sunt numai iluzii deşarte
din gânduri care îţi strălucesc pe irişi
care te trimit cu spiritul, departe.

Să nu crezi decât atunci când realitatea
ţi le-aşterne-n faţă, pe covorul vieţii,
doar atunci bucură-te de veritatea
viselor tale ce dau frâu liber, ceţii.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Feb 17, 2017 5:14 am  Mihaela Moşneanu

Suspină Sfânta Treime întruna
de răul lacrimilor care se preling
pe obrajii copiilor Ani
stră-stră-stră-stră... nepoţii Timpului
care se plimbă pe aleile vieţii.

Curg lacrimile
în nisipurile şi-n pământul
de-aci şi de peste tot
rătăcindu-i pe oameni prin spaţiu
în timp ce adulţii Decenii
îşi urmăresc feţele pentru a-şi vedea
acneea sau bubele formate de faptele
celor care conduc o ţară,
un continent sau o lume.

Bunicii Secole nu se mai uită
în oglinda faptelor după ele
vorbesc în cărţi şi-n acte
despre câte-au pătimit
alunecând
lin în curţile străbunicilor
Milenii de unde ecoul mai strigă
pentru cei care vor
să mai audă sau să vadă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Feb 13, 2017 6:48 am  Mihaela Moşneanu

Năduful gerului furios
zgândăre aerul şi pământul
simţindu-se ameninţat
de apropierea lui martie
care-aduce în bagajul de mână
mărţişorul şi ziua femeii
şi le trage pe babe de mânecă
spunându-le:
haideţi, că-i timpul
să coborâm pe pământ!


Şi mai are gerul un motiv
să fie nervos peste măsură
că vede cum iubirea
se-ntrezăreşte la răsărit
cu Valentine's Day şi Dragobete
ce se-apropie de portativul sufletelor
unde se va cânta şi se va dansa
pe ritm de fericire.

La auzul supărării lui
ghiocelul cu petalele pure
a scos capul pe fereastra
urmelor de nea
şi-i face semn copilăreşte
că vremea lui e pe sfârşite acum
spunându-i inocent:

Dragă gerule
de ce eşti aşa de necăjit?
Că tu ai avut destul timp
de zăbovit pe-aci
în timp ce eu nu voi sta mult
din cauza florilor şi-a întregii naturi
ce va (re)învia
aducând primăvara?
Şi mie şi tuturor
le va (re)veni rândul
să plece
şi-atunci te vei întoarce
triumfător,
fiecare cu timpul lor!


Auzindu-l pe ghiocel
tristeţea îl năpădii pe ger
domolindu-l niţel şi-atunci
vreo două-trei raze de soare
au profitat de acel moment
au străpuns cerul şi-au netezit aerul
strigând primăverii:
hai, vino şi tu cu noi,
că-n sfârşit, gerul capitulează!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Feb 09, 2017 6:40 am  Mihaela Moşneanu

De multe ori
fericirea e-amărâtă şi suspină
în centrul sufletului
se simte ca o pasăre împuşcată
de armele răutăţii şi-a invidiei
agitată şi însângerată de orbirea omului
ce-o priveşte ca pe-o iluzie
în preajma altor gânduri
ce se-mbulzesc ca roiul de albine
în voia lor şi-şi fac de cap
cu viaţa unui om.

Numai aceleaşi râvne
de-a avea ce-au alţii
sau
de-a duce mai mult decât poate
îl fac pe om să nu vadă
biata pasăre vătămată
care-i strigă neîncetat:
eu sunt fericirea
de ce-ţi place să fii orb.
omule?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 07, 2017 4:27 am  Mihaela Moşneanu

Cine-n viaţă nu simte dor
nu are niciun pic de spor
să trăiască pe-acest pământ
este ca o frunză în vânt.

Cine-n viaţă nu iubeşte,
degeaba se oboseşte
să facă rost de iubire,
are numai amăgire.

Cine-n viaţă nu urăşte
şi spune că nu greşeşte,
în minciună se îneacă,
spatele, singur şi-l pleacă.

Cine-n viaţă nu suferă,
vrea să fugă-n altă sferă,
unde sunt stele şi luna
care-şi împletesc cununa.

Cine în viaţă nu minte,
să mănânce numai linte,
ori varză acră cu boia
amestecată cu soia.

Cine-n viaţă nu bârfeşte,
ăla spune pe muţeşte
tot ce ştie radioul,
chiar şi când se sparge oul.

Cine-n viaţă nu glumeşte
şi numai se chiorăşte,
cu ăla n-ai putea trăi,
multe nu ştie a grăi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Feb 05, 2017 2:54 am  Mihaela Moşneanu

Omul de lângă noi, cel care ne este alături, este întodeauna cel mai important. Cu el îţi împarţi bucuriile, greutăţile, necazurile, pur şi simplu viaţa. Dar în ziua de azi, după cum ştim cu toţii, internetul îşi are şi el un cuvânt foarte important de spus în privinţa oamenilor şi a prieteniilor. Prin relaţiile virtuale, mulţi oameni ajung să se apropie mai mult sau mai puţin, unii ajung chiar să se cunoască personal.
Prin intermediul internetului l-am cunoscut pe poetul Ion Vanghele. Începutul cunoştinţei virtuale cu unul dintre poeţii mei preferaţi a început prin citirea versurilor sale şi prin comentariile care le făcea unor scriitori, prieteni virtuali comuni. La început, mărturisesc, că nu-mi prea plăcea modul său de a comenta, dar încetul cu încetul, am observat că multe dintre opiniile domniei sale coincid mult cu ale mele.
Am avut oportunitatea de a-l întâlni pe reţeaua de socializare Netlog şi apoi pe site-ul de sopcializare literară, Negru pe Alb. Elena, creatoarea acestei reţele literare, mi-a propus să-i iau un interviu, ceea ce am făcut cu mare drag şi cu multă stimă.
Aşadar, dragi membri ai site-ului Negru pe Alb şi dragi cititori din toată lumea, vă invit cu drag să lecturaţi primul meu interviu.

MM: Bună ziua, domnule Vanghele! Sunteţi unul din poeţii mei preferaţi şi de aceea aş dori să am mai multe cunoştiinţe despre dumneavoastră. Elena, creatoarea reţelei literare Negru pe Alb, mi-a propus să vă iau un interviu şi eu am acceptat cu multă stimă şi cu mare drag, pentru a vă cunoaşte mai bine, atât eu, cât şi membrii site-ului literar. Şi singurul mod de a afla, este acela de-a vă ruga frumos să-mi acordaţi acest interviu.
IV: Bună ziua, Mihaela! Sincer, îţi mărturisesc că mă surprinzi plăcut, făcând această afirmaţie. Mă flatezi când spui că sunt unul din poeţii tăi preferaţi şi mai ales dorinţa ta de a mă cunoaşte mai bine, luându-mi un interviu pentru site-ul literar Negru pe Alb, nu face altceva decât să mă bucure. Este unul dintre cele mai valoroase site-uri literare din câte există pe internet şi Elena este o persoană valoroasă, faţă de care am o mare stimă. Şi, prin urmare mă grăbesc să vă îndeplinesc dorinţa. Abia aştept să-ţi aud întrebările şi să-ţi răspund.
MM: Vă mulţumesc frumos, pentru amabilitate!
IV: Cu plăcere!
MM: Cred că prima dată aş dori să cunosc puţin omul din spatele poetului care sunteţi. Cine este omul Ion Vanghele?
IV: Te rog frumos, nuanţează puţin, cam ce anume ai vrea să ştii, pentru că întrebarea ta ascunde o întreagă istorie şi sincer să fiu, nu ştiu ce să-ţi spun mai exact despre mine.
MM: Povestiţi-mi puţin, despre viaţa dumneavoastră.
IV: Atunci, voi încerca să-ţi povestesc câte ceva. M-am născut pe 11 septembrie 1948, într-unul din oraşele de pe malul Dunării, în oraşul Sulina, oraşul căruia Jean Bart i-a consacrat romanul ,,Europolis’’. Într-adevăr, prozatorul Eugeniu P. Botez, alias Jean Bart a redat în romanul său o autentică bibliografie despre Sulina de altădată. Când m-am apucat de scris, în primele mele poezii, l-am creionat în câteva imagini fugitive. Am vorbit şi am cântat despre Dunăre şi despre oraşul meu, despre grădinile închise cu garduri de stuf sau despre casele acoperite cu stuf. Unele amintiri continuă să stea cuminţi în sufletul meu ca nişte obiecte de artă.
MM: Spuneţi-mi vă rog despre copilărie, despre începuturi.
IV: Mă consider un om privilegiat, pentru că mă trag dintr-o familie de oameni talentaţi. Mama mea avea un văr pe care îl chema Tarasov. Acesta era un pictor renumit din Dobrogea. În ce priveşte pictura, ca formă de manifestare artistică, ea s-a manifestat la unii din membrii familiei mele, chiar şi în ce mă priveşte. Totuşi, fără să am vreo pregătire specială în domeniul artistic, direcţiile în care mi-am dezvoltat astfel de abilităţi, au fost pirogravura, sculptura, dar în mod deosebit am perseverat în literatură. O mătuşă de-a mamei recitea asemenea lui Homer, ,,Isprăvile lui Păcală’’, de Petre Dulfu în versuri. Am mai avut un unchi care cânta la acordeon şi vocal, iar când nu cânta, era un om plin de umor.
MM: Ce surpriză frumoasă mi-aţi făcut! Aşadar cochetaţi şi cu artele plastice! Mai spuneţi-mi, vă rog!
IV: Fiecare om, fiecare întâmplare din viaţa mea şi-a lăsat ,,amprenta’’ în sufletul meu, care a devenit pe parcursul timpului o pasăre care cântă. În felul acesta am devenit treptat, cu eşecurile de rigoare, poet. În liceu eram considerat poetul clasei, deşi am aflat acest lucru târziu, cu mult timp, după ce am terminat liceul.
MM: De ce? Eraţi genul de copil care se făcea respectat prin metodele adolescenţei?
IV: Nuuu! Deloc! Eram văzut de colegii mei ca un tip banal, comun, şi probabil aşa par şi acum. În timpul liceului, ca tuturor băieţilor de vârsta mea, am avut o colegă drăguţă. Dar nu am avut curajul să-i mărturisesc sentimentele mele juvenile, cu toate că eram prieteni buni. În acele vremuri, nu era aşa uşor să-ţi manifeşti sentimentele, cum o fac tinerii din ziua de azi. Dar am scris în schimb un caiet de poezii, pe care i l-am făcut cadou la întâlnirea de douăzeci de ani. Şi ne-am amuzat, aducându-ne aminte de anii de liceu. Este una din ,,amprentele’’ despre care vorbeam înainte, una din amintirile mele cele mai plăcute.
MM: Şi spuneţi-mi, oraşul Sulina şi romanul ,,Europolis’’ al lui Jean Bart v-au influenţat şi v-au îndemnat să vă apucaţi de scris?
IV: Nu. Influenţele au venit cu timpul şi cele care m-au marcat în mod deosebit, au fost cele două vizite la casa de vacanţă a lui Mihail Sadoveanu. Prima oară am vizitat-o în timp ce Maestrul era în viaţă şi a doua oară am vizitat-o după plecarea Maestrului în eternitate.
MM: L-aţi cunoscut pe Mihail Sadoveanu? Povestiţi-mi, chiar aş dori să îmi spuneţi mai multe despre această ,,amprentă’’!
IV: Eram în preventoriu când cei de acolo ne-au dus să-l vedem pe Sadoveanu. Mi-l aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Era un om în vârstă şi voluminos, dar era de o blândeţe extraordinară. Părea un leu blând, avea o voce moale şi caldă. Stătea într-un fotoliu, când noi ne-am apropiat pe rând, şi am dat mâna cu dânsul. În clipa în care mi-a strâns mâna, am ştiut că mă voi apuca de scris. Lângă dânsul era o doamnă în vârstă, probabil soţia sa. Mi-au plăcut cărţile lui Mihail Sadoveanu şi fără să-mi dau seama, mai târziu când am început să scriu, cred că am început să scriu în acelaşi fel.
MM: Ce înseamnă pentru dumneavoastră, scrisul?
IV: În primul rând, scrisul reprezintă nivelul cunoştiinţelor generale şi mai ales culturale, pe care le are un om. De aceea mulţi dintre cei care încearcă să scrie la o vârstă târzie, nu reuşesc să o facă la un nivel performant. Pe urmă, îţi mai trebuie să ai acea motivaţie a singurătăţii. Omul poate fi singur din diverse motive. Din cauza unei iubiri neîmpărtăşite, din cauza faptului că poate avea concepţii diferite despre viaţă, faţă de cele ale oamenilor din jurul său şi atunci nu este înţeles. Şi încă un lucru foarte important, acest sentiment, singurătatea, este simţit de fiecare în parte diferit, şi aceasta ne face pe noi, cei care scriem, sensibili. Sunt oameni care simt nevoia să se elibereze de singurătate şi să dăruiască, apucăndu-se de scris, şi sunt oameni care atunci când sunt singuri, ţipă şi se fac de râs sau nu sunt ascultaţi de nimeni. Prin urmare, scrisul pentru mine este o eliberare şi o dăruire pentru cititorii mei.
MM: Cum vedeţi dumneavoastră internetul şi oamenii cunoscuţi prin intermediul lui?
IV: Apariţia internetului a facilitat foarte mult posibilitatea de-a împărtăşi cu alţii stările tale de acfecţiune şi de singurătate. Putem lega prietenii şi putem merge împreună cu acestea până acolo unde timpul, spaţiul şi propria noastră putere ne duce. Din păcate, internetul deschide şi alte posibilităţi, astfel că mulţi dintre prietenii mei s-au pierdut, în ciuda sentimentelor, care de multe ori au părut foarte generoase. Şi mergi mai departe de fiecare dată, pentru că speranţa este ca o femeie frumoasă, care ne părăseşte, dar care se înfiripă iar şi iar în sufletul nostru, făcându-ne să răspundem unor noi provocări, atunci când cunoaştem alte persoane. De aceea cred eu că internetul, ca şi viaţa reală este ca un tren în care noi oamenii urcăm şi la un moment dat, unii coboară în prima gară, alţii merg mai mult timp alături de noi în fragmentele vieţii noastre. Soarta se mişcă haotic de cele mai multe ori, iar poeziile, prin care lăsăm sufletul să se zbuciume, nu exprimă realitatea în totalitate.
MM: Şi când v-aţi apucat de scris serios?
IV: M-am apucat de scris, încă de pe vremea când nu exista internetul şi foloseam o maşină de scris. Căutam concursuri de literatură lansate de către edituri şi participam la ele. La două dintre aceste concursuri, unul organizat de editura Nemira, am participat cu o povestire fantastică – Arthur, regele Camelotului. La un alt concurs am luat premiul I, participând cu un eseu, în care vorbeam despre balada Mioriţa. Acel eseu m-a determinat să abordez folclorul dintr-o perspectivă nouă şi am reuşit să scriu cartea vieţii mele, pe care am numit-o Hermeneutica Miturilor sau Basme comentate. Această carte a apărut cu contribuţia doamnei Mioara Băluţă, căreia îi port un respect deosebit. Varianta virtuală se găseşte pe Citatepedia şi a fost citită sau vizualizată de peste 150.000 de oameni. Dar datorită unor probleme de sănătate, care le-am avut în acea perioadă, lansarea cărţii nu a mai avut loc cum ar fi trebuit să aibă în mod normal.
MM: Spuneţi-mi cum v-aţi înscris pe site-urile de socializare literară?
IV: Site-urile de socializare literară m-au atras pentru că aveau subiecte interesante. Datorită acestor subiecte, am simţit mereu nevoia să cunosc colegi noi din branşa scriitoricească şi aşa am întâlnit mai multe site-uri literare. Astfel, am cunoscut oameni extraordinar de valoroşi. Ţin să le mulţumesc foarte mult colegilor şi colegelor de pe site-ul Esenţe, unde am apărut în antologia ESENŢE DE PRIMĂVARĂ 2010, tipărită de editura Rovimed publishers. Le mai mulţumesc frumos doamnelor Andrada Matei şi Mioara Băluţă, pentru efortul făcut în legătură cu apariţia mea în antologia de poezie ,,Însemne’’, a site-ului Cleopatra – Casa gândului şi pentru apariţia cărţii ,,Visul Lincornului’’, alături de doamna Delia Stăniloiu.
MM: Întodeauna aţi avut un mare succes pe site-urile literare?
IV: Nu, nu întodeauna am avut succes, din contră! Am întâlnit şi altfel de site-uri, unde versurile clasice nu erau agreate, pentru că este moda versului alb. Pe aceste site-uri despre care vorbesc, sunt o serie de oameni, prea plini de sine şi care te tratează de sus, crezând că ei sunt buricul pământului, punându-şi numele pe propriul lor orgoliu nemărginit.
MM: Dumneavoastră scrieţi poezie clasică şi de aceea v-aş întreba, ce părere aveţi despre faptul că sunt agreate versurile moderne (albe), în detrimentul versurilor clasice?
IV: În primul rând, mulţi cred că versurile albe se scriu mai uşor decât cele clasice, unde este nevoie de rimă, prozodie şi de alte reguli obligatorii. Faptul că eu scriu versuri clasice fără semnele de punctuaţie, a declanşat reproşuri îndreptăţite sau nu din partea colegilor mei. Realitatea este că dacă încurcăm semnificaţiile cuvintelor pierdute în metafore şi iasă cu totul altceva, acelaşi lucru se întâmplă şi cu semnele de punctuaţie. Curios însă, acest lucru nu trezeşte animozităţi literare când vine vorba de versurile moderne (albe). Indiferent de forma în care apare o poezie, aceasta trebuie să reflecte aceleaşi legi de scriere, să nu beneficieze de excepţii.
MM: A mai apărut de curând încă un gen de poezie modernă. Poezia de tip matrimonial, care este scrisă de doi autori. Ce părere aveţi despre ea?
IV: Da, poezia de tip matrimonial sau intimistă, cum îmi place mie să-i mai spun, cea care este scrisă de doi autori, ştiu foarte bine despre ce vorbeşti. Ea este scrisă fie în vers clasic, fie în cel modern. Pe o parte, cred că este o poezie interesantă, pentru că este scrisă de doi autori, iar pe de altă parte este puţin ambiguuă. Toţi suntem obişnuiţi să citim o poezie scrisă de cineva şi să ne placă sau nu, un singur autor. Prin urmare, această ambiguuitate nu este normală, deoarece poezia, ca transmiţătoare a unui mesaj emoţional poetic, ar trebui să aparţină unui singur autor. Ea nu mai este un dialog dintre un cititor şi autor, ci un schimb de mesaje de tip matrimonial între două persoane, în care aceştia îşi povestesc relaţii ficţionale sau reale. Şi încă un amănunt de mare importanţă în legătură cu cei doi autori: valoric, unul din cei doi este mai bun şi îl trage după sine şi pe celălalt. Prin compunerea unei singure poezii de către doi autori, ei se completează.
MM: Ce părere aveţi despre poeziile în care sunt scrise numele lui Dumnezeu sau al altor nume proprii, cu literă mică?
IV: Este foarte bună întrebarea aceasta. În primul rând, când vine vorba despre Dumnezeu şi este scris numele Său cu literă mică, asta denotă, fie o necunoaştere a Bibliei sau a altor cărţi de înţelepciune, fie o totală lipsă de respect faţă de Creator. În al doilea rând, scrierea numelor proprii cu literă mică, mai ales când este vorba despre personaje legendare – nume de scriitori, pictori, actori, ş.a. – este iarăşi o adevărată lipsă de respect, de parcă tu, poetul anonim te tragi de şireturi cu ei, fără nici cea mai mică problemă. Sau legat tot de nume, am întâlnit pe unii care le scriu greşit, ceea ce denotă lipsă de cultură generală.
MM: Domnule Vanghele, acum că ne apropiem de sfârşitul interviului, aş dori să vă mai pun o întrebare. Aveţi un site personal, unde să fiţi găsit pe internet, pentru cititorii dumneavoastră şi pentru mine, bineînţeles?
IV: Da, cum să nu? Sunt două locuri unde pot fi găsit: https://www.facebook.com/ileana.pitigoi.3?fref=ts şi http://vanghelis008.wordpress.com/. Te invit cu mare drag şi pe tine, şi pe toţi cititorii mei, oricând. Dar nu vreau să terminăm, înainte să-ţi mulţumesc frumos pentru acest interviu.
MM: Aş dori să-mi spuneţi câteva cuvinte pentru membrii site-ului Negru pe Alb.
IV: Le doresc membrilor acestui site multă sănătate şi numai bine! Apoi le transmit că sunt mândru de colegialitatea care mă leagă de dânşii, pentru că sunt mulţi oameni valororoşi acolo şi mari scriitori, cărora ar trebui să li se ia un interviu, pentru a fi mai cunoscuţi. Şi chiar Elenei, creatoarea reţelei, ar trebui să i se ia un interviu.
MM: Vă mulţumesc încă o dată pentru onoarea care mi-aţi făcut-o, de a sta de vorbă cu mine şi vă doresc în continuare, o zi frumoasă! La revedere!
IV: Înainte de a-mi lua rămas-bun de la tine, ţin să vă mulţumesc frumos ţie şi Elenei pentru interviu! Numai bine îţi doresc şi să ne auzim cu bine! La revedere, Mihaela!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Feb 03, 2017 2:16 pm  Mihaela Moşneanu

Necazurile dăruiesc
cu mărinimie
scatoalce vânoase oamenilor
care se-neacă
în oceanul deznădejdii
îşi plâng de milă
când calcă
pe trotuar sau pe iarbă
nu într-o groapă
ori când au aer
să respire
în mijlocul naturii
şi printre clădirile indiferente
ce sunt peste tot
sub soarele şi toţi aştrii
care strălucesc pe cer
susţinuţi
de interferenţele norilor.

Câte-un om
se mai întâlneşte
cu alţii ca el
şi se simte
singur.
Sunt
mulţi oameni
singuri,
şi-atunci
de ce
crede
că e singur?
Nimeni
nu e singur,
pentru că lumea
e plină
de singuri.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Feb 01, 2017 8:46 am  Mihaela Moşneanu

Din vechi timpuri
mocăneşte cu rasism
ce rugineşte suflete.

Mintea multora
suferă un lapsus continuu
în privinţa sângelui roşu,
chiar dacă pielea
e albă, neagră sau altfel.

O mocănească
ce nu se opreşte
nicicând,
uneori împinge măsura
transformându-se
în ploaie cu grindină
când n-are loc
de alte etnii.

Omule,
nu vezi că
pielea
nu-ţi seamănă cu
rugina
din suflet?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 30, 2017 6:14 am  Mihaela Moşneanu

Nişte gânduri tempestuoase răvăşesc pe cineva, nu-i dau pace. Îşi doreşte să scape de ele, să uite de existenţa lor, dar de fiecare dată când vrea acest lucru, are impresia că îl trage cineva de mânecă şi îl provoacă la o discuţie:
         - Unde crezi că pleci? Crezi că plecând, scapi uşor? Pe oriunde te-ai duce, noi, gândurile tale, te vom urma! Suntem singurii tăi prieteni sau duşmani, ia-ne cum vrei, dar nu te vom abandona, niciodată!
         - Nu vreau să mă urmaţi! Lăsaţi-mă în pace! Să fiu al naibii de nu-mi voi căuta drum spre o pădure, voi urca pe munte şi poate acolo, de frica jivinelor, voi uita de voi!
         - Te-nşeli amarnic, omule! Hai, fugi! Fugi unde crezi că picioarelor tale li se pare drumul mai lesne! Fugi pe unde este asfaltul, care e întins ca pielea ta sau pe potecile aspre de pietriş şi gropi! Mai poţi s-o iei şi pe lângă colţurile clădirilor, bagă-te în beciuri sau în canalele cele mai ascunse, dacă vrei, sapă-ţi şi-o groapă provizorie, şi ascunde-te cât poţi! Dar tot te vom urmări, pentru că îţi aparţinem, din noi, tu te naşti şi mori de-atâtea ori!
         - Eu nu vreau să mor! Ce prostii spuneţi acolo, scaieţilor? Că v-aţi prins de mine mai rău ca scaieţii!
         - Ştiiim! Ştim că nu vrei să mori, altfel, ce ne-am face noi fără tine? Am rămâne simple bule de aer poluat, şi tu nu ne-ai mai auzi, şi nici nu vom mai putea urmări asiduu, pe nimeni! Că şi alţi oameni au gânduri, care nu ne-ar permite să intervenim pe-al lor teritoriu! Nouă ne place teritoriul minţii tale şi curbele din sufletul tău, care ne stimulează andrenalina, în funcţie de cum ne chemi!
         - De ce? De ce vă-ncăpăţânaţi să mă urmăriţi? Ce câştigaţi voi dintr-un om amărât ca mine? Am şi eu durerile mele, şi nu vreau să le mai simt, nu vreau să-mi mai spintecaţi mintea şi sufletul, nu mai suport! Dar, datorită vouă, gândurilor, nu reuşesc să scap de aceste suferinţe!
         - Nu poţi să scapi, pentru că nu vrei! Nu vrei! Nu vrei! Nu vreeei!
         - Of, Doamne! Înnebunesc de tot! Nu mă lăsa, Doamne! Spune-le Tu să mă lase în pace, că nu le mai suport!
         - Şi Domnul, şi Michiduţă sunt aproape de tine, dar, deşi nu ştii ce faci, tu îl asculţi acum mai mult pe Michiduţă, şi Domnul aşteaptă să-ţi întorci faţa spre El, pentru a merge mai departe!
         - Gânduri nebune, ce sunteţi! Sunteţi de-o mie de ori mai rele ca scaieţii! Pe ăia te chinui să-i dai jos de pe tine, şi reuşeşti într-un final! Dar de voi nu mă mai scap, nici la paştele cailor! Doamne! Unde-o  fi pădurea aia, muntele ăla? Că aşa cum am mai zis, mă duc să-mi fie frică de jivine!
         - Duuu-teee, drept înainteee! Du-te unde vezi cu ochii, din partea noastră, că noi îţi suntem fideli, orice-ar fi, nu te vom părăsi!
         - Offf! Tăceeeţi! Nu vreau să vă mai aud! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc la datoria din bancă, lasă-mă, oi vedea eu cum fac să plătesc ratele! Tu, gândule, cel care mă stăpâneşti atunci când mă gândesc cum să le pun copiilor, mâncarea pe masă, lasă-mă, şi tu! Oi vedea eu cum fac! Tu, gândule, în care mă gândesc că poate nevasta mă-nşeală cu Costel, poate că eşti un pui de Michiduţă, şi nu-i adevărat! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc la bătrânii mei părinţi de la ţară, că nu am mai ajuns de mult la ei, lasă-mă şi tu în pace, c-oi vedea eu cum am sa fac să ajung vara viitoare, să-i mai ajut la strânsul fânului şi la alte treburi ale gospodăriei! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc că poate de luna viitoare nu voi mai lucra, că se vor face restructurări, şi-atunci, cum mai răzbesc printre ele? Offf! Unde să fug, Doamne?!
         - Hai, fugi! Găseşti tu drumul, cumva trebuie să te împaci cu noi, gândurile tale! Vezi cum faci, să nu uiţi de vreunul, că altfel, nu-ţi va da pace! Te vom zgândări până când nu vei avea încotro, te vom obliga să te descurci cu noi, într-un fel sau altul! Aaa! Şi să nu uităm! Lasă-te păgubaş în legătură cu pădurea, cu muntele şi cu jivinele! Că sufletul tău este pădurea, mintea ta e muntele şi vezi cum îl urci, ca să nu cazi înapoi! Şi pădurea, şi muntele, pline de  jivine, sunt acum în tine, omule!
         - Ceee? Oare, cum am ajuns la concluzia asta?
         - Păi ai ajuns, omule, pentru că începi să urci pe munte, de aia! Şi acum ţi-ai întors faţa spre Dumnezeu! De aia! Vezi, să nu-ţi mai întorci faţa de la El! Hai, curaj! Mergi în treaba ta şi rezolvă-ţi problemele, tot ce te doare şi nu-ţi dă pace!
         Omul făcu primii paşi înceţi, apoi iuţi din ce în ce mai mult pasul, rugându-se în sinea lui:
         - Doamne, ajută-mă! Doamne, trebuie să o scot la capăt cumva, cu toate!
         - Aşa, omule, aşa! Dă-i bice, nu te lăsa, şi-mpacă-te cu noi!


Mihaela Moşneanu

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 28, 2017 6:30 am  Mihaela Moşneanu

Memoria
unora
şi-a permis luxul
unei perioade îndelungate
de respiro,
pentru c-a obosit aşa de tare,
încât a uitat că s-a semnat pe aripile
timpului nostru şi-al altora!

De-aceea,
cei care mai aveţi
memorie şi vă pricepeţi
la tehnologie,
inventaţi un abator pentru umanitate,
care să-i schimbe capul
cu o carte.

Tată din ceruri,
te rog eu,
Fă în aşa fel,
încât
să-şi mai aducă aminte
să citească!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 25, 2017 2:39 pm  Mihaela Moşneanu

Lume, cât de mare şi de plină eşti!
Nu cred că ai urechi s-auzi,
nici ochi ca să le vezi
pe toate cele care înnoadă prieteniile,
cum se-adună cuvintele frumoase
ce colindă de zor prin rotundul Pământului,
însoţite de pupicurile, zâmbetele şi îmbrăţişările
ce le ascundem în sipetul inimii,
transformându-le în nectarul sufletului!

Lumeee!
Prieteniile sunt superbe,
un adevărat spectacol de revistă
pe scena vieţii noastre, cu prietenii
răsăriţi de nu ştiu de unde şi apun
în întunericul fiecăruia.

Şi lepra aia de trădare se crizează
atunci când nectarul din suflet ia gustul veninului
ce ne otrăveşte întreaga
fiinţă-n acele momente de dizgraţie,
prin lacrimi şi durere ne construim propriul cimitir
care-şi caută mormântul pentru fiecare prietenie,
unde îngropăm amintirile înveninate
şi-apoi privim lespedea pe care scrie
în acest moment a murit cutare prieten.

Nădejdea în Domnul şopteşte duios
că sfârşitul nu se află în timpul nostru,
şi ne ridicăm, şi plecăm cu privirea înainte,
pentru că viaţa n-are ce căuta aici!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Ian 22, 2017 4:47 am  Mihaela Moşneanu

Măi, viaţă!
Clipa-n care apari e-un mărţişor
prins pe reverul sufletelor
care se-mbulzesc la porţile Pământului
să intre pe făgaşul unui boţ de carne
sau pe-al vreunui ţesut de plantă.

Tu, viaţă!
Ca o pasăre migratoare
vii pe-aci şi-aduci cu tine iubirea
care împrăştie mănunchi de beatitudine,
dar leprele care contagiază simţurile,
răutăţile, minciunile şi invidiile
le devorează un pic, şi-un pic, şi tot aşa,
până când începi să miroşi a pământ şi a cer divers,
şi deşi nu ştim cum e-acolo de unde vii,
te agăţi de toiagul timpului nostru
pentru a lăsa semnătură, posterităţii.

Viaţă!
După ce Domnul ţi-a spus în câte clipe
să-ţi îndeplineşti misiunea,
te îmbraci în carne şi te scalzi în sânge,
în apă şi în alte componente terestre, şi cu iz
din univers te grăbeşti să-ţi însuşeşti clipa,
dăruind din harul sfânt puţină pulbere stelară,
până-n momentul în care îţi vei relua
zborul în ţara ta caldă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 21, 2017 6:46 am  Mihaela Moşneanu

Priveam oglinda proaspăt curăţată
să văd dacă am şters-o bine,
dar dintr-un gând în altul
ea mi-a cerut obligatoriu
un interviu cu mine.

Astfel, limpezimea oglinzii
m-a azvârlit pe paginile timpului meu,
măsurând lungimile şi scurtăturile
pe care singură le-am ales
să-mi crească sau nu aripile
în faţa societăţii, dar în ochii mei
ghearele zgârâie în carne vie.

Şi-o chiuire a conştiinţei
îmi oglindeşte mii de dâre ce mă-ndeamnă
să mai şterg altă oglindă,
dar ştiu că nu voi reuşi niciodată
s-o curăţ ca pe aceasta în care mă privesc,
că oamenii sunt cameleonici,
pe când statornicia mea
mă învigorează sau mă răpune.

Oare, câţi semeni de-ai mei
mai găsesc oglinzi de curăţat,
după ce-au terminat cu cele din casă?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 16, 2017 8:12 am  Mihaela Moşneanu

Spicuim răspunsuri şovăitoare
născute din nu ştiu ce întrebări nepuse
referitoare la locul de unde-am venit,
privind pământul şi cerul ca două frontiere
care ne-au pus vamă pe trup din cap până-n picioare,
scriind în cartea destinului, sănătos sau bolnav,
urându-ne formal şedere plăcută!,
fără să le pese cum ne va fi aici.

Doar gândul este infractorul
pe care vameşii îl urmăresc intens,
fără să-i prindă niciodată
aripile colorate şi invizibile
care fâlfâie-n văzduh,
pentru că sunt surzi şi orbi
la ceea ce nu se vede şi nu se-aude.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 11, 2017 6:48 am  Mihaela Moşneanu

Pe drumul timpului a revenit ianuarie,
luna albă care îşi cântă a sa arie
prin glasul fulgilor de nea şi al crivăţului
pentru a ne înveli în roba îngheţului.

Trecură sărbătorile toate şi anul nou,
amintirile de-anul trecut apar, în ecou
se întrevăd printre urmele sărbătorilor,
dar speranţa le alungă din faţa ochilor.

Şi-aşa omul îşi continuă viaţa cu-ale lui,
cu fiertura şi cu mestecarea necazului
în ciorba zilelor ce-i vor veni încet-încet,
punând linguriţe de optimism fără scâncet.

Pân' la primăvară, când şi-o arunca bocancii,
şuba, căciula, şi-n iarbă vor umbla gândacii,
când natura va fi învăluită în culori,
va privi drept înainte de foarte multe ori.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 09, 2017 6:03 am  Mihaela Moşneanu

Un pic din văzul lui Dumnezeu s-a oprit
pe Mănăstirea Sfânta Ana şi vede
cum sveterul iernii a îmbrăcat-o,
şi viscolul îi încheie nasturii şi-i aranjează gulerul
sub soarele ascuns de spargerea norilor.

Îi ascultă fluieratul poveştilor,
cum fumul din burlane se contopeşte cu el,
despre oamenii şi alte fiinţe
ce stau şi privesc în aer liber neaua,
şi ca şi cum n-ar fi de-ajuns,
se dovedeşte a fi o enciclopedie de bune şi rele,
în timp ce Fiul Său (re)născut în suflete
a adus cu El o nouă filă de timp
pe care a început fiecare să făptuiască
atât cât ştie şi cât poate.

Şi suspinul Domnului,
la auzul bârfelor fluierate de viscol
a mai alungat din zbenguiala lui,
restul materialului de zveter
deşirat pe întreg pământul s-a lăsat croşetat
de două raze de soare ce-au apărut dint-o dată,
paza şi voinţa Lui sunt infinite
deşi se-ntrezăresc din oraş,
le vedem prin crucile
pe care le-au pus în vârful turnurilor,
nu-i nevoie decât de-o privire
învăluită de aripa unui gând.

De câte ori pe zi,
mirii şi miresele lui Hristos
îşi întorc privirea spre noi?
Cine ştie?
Are vreo importanţă?
Când, tot copii au fost şi oameni sunt.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Ian 06, 2017 8:44 am  Mihaela Moşneanu

Azi a venit Alba-Neaua,
crivăţul a luat-o de mână şi-a ajutat-o
să-şi afle calea către noi,
nu ştiu cum a reuşit să se piardă
de Sărbători şi de Anul nou,
poate, din cauza fulgilor alintaţi
ce cad pe unde vor ei.

Dar nu ştiu cum
a-ntâlnit-o Boboteaza şi-a-nşfăcat-o de haină,
l-a strigat şi pe Ioan Botezătorul
s-o prindă de-o mână
şi-acum, ea coboară lin pe pământ,
sub îndrumarea celor două zile sfinte.

Albă nea, frumoasa mea,
culoare a unui suflet de copil,
înveleşte-ne în puritatea ta
şi pătrunde puţin prin suflete,
ca să fim mai buni!

Uraaa!
zbiară copiii pe derdeluş,
lemnele când troznesc în sobă,
oamenii, când îşi fac cărări cu lopeţile,
copacii care s-au albit de la crengi la rădăcină,
Alba-Neaua îmbracă întreg pământul
printre fluierăturile crivăţului.

Uraaa! Uraaa! Uraaa!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Ian 03, 2017 4:22 am  Mihaela Moşneanu

Trecerea dintr-un an în altul face posibilă
întâlnirea faţă-n faţă dintre prezent şi viitor
pentru a azvârli unul în celălalt
cu clipele lor trecătoare,
ca şi cum ar azvârli cu pietre.

Încăpăţânarea lor nefondată
nu-i lasă pe niciunul să raţioneze
că nu-i nevoie de nicio luptă
pentru a se înlocui unul pe celălalt,
că oricum toţi anii au aceeaşi soartă
ca Terra şi viaţa ei.

La fel, şi speranţele,
se nasc la fine de an
cu ochii strălucitori în noapte,
unele se îneacă în finele anului,
altele îşi întind braţele spre ce va veni,
agitate de gerul de-afară,
gândindu-se la răsăritul soarelui.

Peste tot pe unde privesc,
îşi caută spaţiul lor de pătrundere
în nebuloasa incomensurabilă a timpului,
invizibilă şi intolerantă faţă de ele.

Sunt mici copii, ce ştiu ele?

Nu le rămâne decât să purceadă
prin anotimpul alb şi îngheţat
de crivăţ şi de neaua grea,
să-şi găsească adăpost din când în când,
aşteptând schimbarea de la binecuvântare
în fluxul şi refluxul vieţii.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 31, 2016 6:17 am  Mihaela Moşneanu

Muzele au ajuns
pe pista de cros
cu echipamentele lor.

Îşi mângâie literele
pentru viitoarele cuvinte
ce vor câştiga
maratonul
de anul viitor,
ce-i pe cale s-ajungă
în viaţa
scriitorilor.

Unu, doi, trei,
se-aşteaptă
startul
pentru noi
creaţii literare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Dec 28, 2016 7:41 am  Mihaela Moşneanu

Se plimbă sărbătorile
de colo-colo,
ghidându-se prin nămeţi
după sania lui Moş Crăciun,
să nu se rătăcească.

Viscolul le strigă,
moşul în roşu le-arată
sacii mari şi plini,
capra şi cu steaua
se zbenguie-n depărtare,
colindele ne răsună în suflet.

Şi-aşa se-apropie
de noi,
sfintele sărbători
de iarnă.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Dec 27, 2016 7:10 am  Mihaela Moşneanu

De-ar lipsi iubirea din sufletul nostru,
am fi doar un fragment din ceea ce suntem.

De-ar lipsi iubirea, ura şi invidia
ar fi ca limba maternă şi matematica.

De-ar lipsi iubirea, soarele nu ar fi
astrul strălucitor pe care-l cunoaştem.

De-ar lipsi iubirea, luna şi stelele
n-ar şti când să ni se-arate de pe cer.

De-ar lipsi iubirea, n-ar fi anotimpuri,
doar anii şi nişte culori fără nuanţă.

De-ar lipsi iubirea, n-am şti de Dumnezeu,
credinţa ar fi un mit pierdut în spaţiu.

De-ar lipsi iubirea, şi timpul s-ar opri
pentru a se odihni pe bordura veşniciei.

De-ar lipsi iubirea, n-am şti să respirăm
aerul munţilor şi-al apelor din lume.

De-ar lipsi iubirea, ploile şi vântul
ar fi două fenomene fără noimă.

De-ar lipsi iubirea, nu am conştientiza
calamităţile terestre ce fac ravagii.

De-ar lipsi iubirea, ce nume le-am da noi
celor două porţi magice, viaţa şi moartea?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Dec 22, 2016 3:28 am  Mihaela Moşneanu

S-a uzat materialul normalităţii,
compoziţia ei a fost folosită din abundenţă
până a ajuns să semene c-o pânză de păianjen
care-şi lungeşte franjurile dezordonate,
pentru a acapara
tot ce-ntâlneşte în preajma ei,
inclusiv, oamenii.

Veselia şi bunătatea
sunt poveşti nemuritoare,
umorul e-o peliculă SF cu marţieni,
dar sunt normale
atrocităţile oamenilor
care se plimbă prin labirintul vieţii,
conduşi de răutate şi invidie,
schimbând
drumul drept şi luminos al Domnului
cu mersul pe poteci îndoielnice.

O normalitate rătăcită în neant,
se dispensează
după nişte zaruri aruncate de soartă,
de noi, de cine mai ştie,
cine sau de ce?

Contagiune terestră,
o banalitate împăienjenită
pe care nimeni
nu se-nduplecă s-o schimbe,
făcând economie
de sentimente şi fapte bune,
fiind absolut convinşi că aşa e practic.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 03, 2016 5:37 am  Mihaela Moşneanu

Are tata An
o fată albă,
din cale-afară!
Nerăbdătoare
s-ajungă pe la noi,
îşi aruncă veşmintele,
le rupe
în bucăţele
din material ceresc,
apoi
le destramă,
şi
le-mprăştie
pe Pământ.

Începe
să colinde
mintenaş
a chemare şi-a bucurie,
dansând
cu crivăţul
de sărbători,
peste tot.

Când o auzim,
îi dăm ascultare,
pregătindu-ne
să primim
în suflet
pe Fiul Domnului
şi
tabieturile ei.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 28, 2016 12:51 pm  Mihaela Moşneanu

Artiştii mari ai lumii
au părut şi par
făcuţi
ca oamenii,
dar
în aparenţă,
asemănarea lor cu noi
îţi induce eroare
pe retină.

Când
opera lor
e finisată şi văzută,
frumosul din inima lor
este o bucăţică
desprinsă
din infinitul
Universului.

Domnul
Îşi arată existenţa
prin ei,
cu puterea divină
Îşi lasă
semnătura eternă
prin arta lor,
atunci
când îi cheamă la El.

Artiştii mari ai lumii
au fost şi sunt
mesagerii Lui,
deşi
ne seamănă,
la fel ca Iisus.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Noi 25, 2016 8:57 am  Mihaela Moşneanu

Din gând
ne naştem a doua oară,
ne construim
pe noi înşine
din temelia conştiinţei.

Rădăcina ne-o dă mama,
dar
noi creştem
ca un copac falnic,
din pământ
până
la frunză, floare şi fruct
sau
cât un ciot ţuguiat
rămas
sub aripile
vântului şi-ale ploii.

E voinţa Domnului
să venim
pentru a trăi aci,
dar
restul ne priveşte
dacă
vrem să fim
copaci sau cioturi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 22, 2016 5:35 am  Mihaela Moşneanu

iubeşte-mă,
dragul meu,
cum numai tu ştii!
iubeşte-mă
din
adâncul retinei tale
care
vizualizează
fericirea mea,
când te văd!
iubeşte-mă
din dorul şi suspinul,
după tine!
iubeşte-mă
din vârful degetelor
până
la încheieturi!
iubeşte-mă
din dorinţa
de-a mă dezbrăca
de pelerina dorinţei!
iubeşte-mă
fără-nceput şi sfârşit,
nu contează,
numai să nu te opreşti,
niciodată!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Noi 20, 2016 5:26 am  Mihaela Moşneanu

Pepsi se apropiase de Adriana şi o privea cu drag. Privirea lui insistentă îi atrase atenţia fetei, care se întoarse spre el şi zâmbind, îi spuse:
- S-a-ntâmplat ceva? De ce te uiţi aşa la mine?
- Nu, ce să se-ntâmple? îi răspunse el, fâstâcindu-se, dar cu zâmbetul până la urechi, mă uitam şi eu, aşa, că eşti tare frumoasă!
Adrianei îi veni să râdă, dar se abţinu. Nu era prima oară când Pepsi o privea aşa şi îi spunea că e frumoasă. De ceva timp se obişnuise cu el şi nu dădea prea mare importanţă privirilor şi vorbelor lui. Era conştientă de frumuseţea ei, şi de altfel, nu era singurul bărbat care o privea cu admiraţie. Întodeauna se gândea că dacă i-ar băga în seamă pe toţi cei care întorc capul după ea, nu i-ar fi bine, aşa că încerca de fiecare dată să se comporte normal şi să ignore pe cât posibil asemenea reacţii din partea bărbaţilor, indiferent de cine erau sau cum arătau ei. Nu-i îndepărta sau nu-i jignea, dar nici nu-i lăsa să se apropie prea mult, întodeauna căuta să pună o barieră prin atitudinea pe care o aborda faţă de ei.
Înainte de a fi cu Alex, avusese câţiva prieteni, dar nu a reuşit să rămână alături de niciunul. Principalele motive pentru care nu merseseră niciodată relaţiile ei, erau gelozia exagerată pe care ei o simţeau faţă de ea, dacă stătea puţin de vorbă cu altcineva şi intenţia partenerului de a o acapara cu totul în relaţie, pentru a fi despărţită de prietenii sau cunoscuţii ei. Această comportare posesivă o dezgusta şi o îndemna din capul locului s-o ia din loc, pentru că nu-şi dorea să fie înlănţuită în felul acesta. Gândea că e normal aşa şi orice femeie - nu contează dacă e frumoasă sau dacă e mai puţin frumoasă, în niciun caz nu exista pentru ea vreo femeie urâtă - nu merită să fie tratată aşa de partenerul ei sau de orice bărbat.
Alex era diferit sau cel puţin, în cele şase luni de când erau împreună, nu dăduse prea mult semne de gelozie sau de posesivitate. În privinţa prietenilor şi a cunoscuţilor, majoritatea dintre ei erau comuni şi nu făcuse până acum niciun gest nelalocul lui sau vreo criză care să o deranjeze. Nu-i era încă în clar dacă el era alesul inimii ei, dar faptul că până acum părea un băiat pe gustul ei, începuse să se ataşeze de el şi chiar vedea o promiţătoare şi frumoasă relaţie în viitor. Discutaseră într-o zi şi despre căsătorie, dar ea îi propusese să mai aştepte, pentru că nu se grăbea şi considera de cuviinţă că au tot timpul din lume.
- Hai, Pepsi, hai! Nu te mai prosti, te rog! Hai, pune mâna pe navetele astea, şi hai să le ducem în magazie, că mai am şi alte treburi! Apoi trebuie să luăm altele pline de-acolo, să le aducem pentru a umple vitrinele, deoarece clienţii trebuie serviţi oricând, nu ştii niciodată, cu ei.
- Da, frumoasa mea, cum să nu! îi răspunse el şi punând o navetă peste alta, le ridică în braţe şi continuă cu acelaşi zâmbet larg, după dumneavoastră.
Deşi era slăbuţ, avea o putere de uriaş în el şi ar fi putut ridica şi greutăţi mai mari decât aceasta, fără nicio problemă. Era aşa de entuziasmat, datorită fericirii pe care o simţea alături de Adriana, încât era în stare să care orice obiect, oricât de greu ar fi fost. Nu conta altceva, decât să fie mulţumită ,,zâna lui''. Ar fi făcut orice pentru ea. Fata luă cheile magaziei de pe pult şi o luă înainte, cu o navetă în braţe. El se grăbi şi i-o luă înainte, ridică un picior, sprijini navetele pe el şi îi deschise uşa fetei, pentru a ieşi, apoi o urmă. Merseră vreo zece metri până la magazie. Fata descuie uşa, intrară şi puseră navetele cu sticlele goale într-un colţ pe dreapta. Apoi, de pe partea stângă, luară amândoi, nişte navete cu sticlele intacte. De data asta, Pepsi ieşi primul din magazie şi Adriana după el. Ea puse jos naveta, pentru a incuia uşa şi el se opri în spatele ei, privind-o din nou, cu aceeaşi privire care începuse să o irite, dar ignoră acest lucru, de parcă n-ar fi observat. Dar el nu se lăsă, îşi luă inima în dinţi şi o întrebă:
- Adi, ce zici, când ai timp liber, bei o cafea cu mine?
- Ceee? Dar am mai băut noi cafele împreună, pe terasă, când nu erau clienţi. Şi mai bem,
când o fi să am timp, aşa că nu înţeleg, de ce mă întrebi?
Pepsi se oprise în loc cu navetele în braţe. Nu mai râdea, părea foarte serios, pe faţa lui se putea citi vădit o frământare mare. Se vedea de la o poştă că nu cafeaua era problema lui, ci că dorea să-i spună ceva şi nu ştia cum, parcă îi rămăseseră cuvintele în gât.
- Hai mă, Pepsi, că am treabă, nu am timp de stat! Care-i problema? Ce naiba! Parcă ţi-ai inghiţit cuvintele cu bere, cum înghiţi pastilele cu apă! Ce-i atât de complicat, de nu-mi spui? Dar văzând că băiatul îşi coborâse privirea spre navetele de bere şi tot nu zicea nimic, ea se răsti la el, bă Pepsi, ce-i atât de grav, încât nu ştii cum să-mi spui?
- Ei, nu-i nimic grav, dar mi-e greu să-ţi spun! Şi oricum, nu acum, nu pot să-ţi spun acum, nici tu n-ai timp, şi nici eu n-am acum curaj, înţelegi?
- Bineee! Bine, lasă că vorbim când oi avea timp, da? Hai, odată! Că nu am timp de pierdut, zău aşa! Lasă, că-mi spui tu, da?
- Bine, atunci o să bem o cafea împreună şi-o să vorbim?
- Daaa! O să bem şi două, şi trei, când o fi timp, da? Numai, hai odată, mişcă-te!
- Da, frumoasa mea, cum zici tu! îi răspunse el, revenindu-i acel zâmbet larg.
Fata îl ignoră mai departe, şi îşi văzu de drum cu naveta în braţe. Dar în sinea ei nu ştia ce să creadă şi era oarecum mirată:
,,Da ce-o avea Pepsi de vorbit cu mine? Doamne, ia-mă! Ce-o fi în capul lui? Şi pe urmă, el nu e ruşinos, tot timpul îmi zâmbeşte şi râde cu toată gura, tot timpul e dornic să mă ajute, se poartă frumos, ce-o avea, oare? Eu nu m-am ţinut mândră în faţa lui, niciodată, m-am purtat cu el, cum mă port cu toată lumea. De ce să-i fie greu să-mi vorbească? Doamneee! Că doar nu i-o fi drag de mine! Ptiu! Dacă e asta, ce fac? Cum să-i spun că mie nu mi-e drag de el, că eu am iubit si aşa mai departe, fără să-l rănesc? Că nu pot să-l iau în râs pe bietul băiat, e şi el om, nu?Ei, dar sper să mă-nşel, să nu fie vorba despre asta, ci să fie, cine ştie ce bazaconie de-a lui!''
În timp ce gândea aşa, ajunseră la uşă şi Pepsi, la fel ca atunci când plecaseră spre magazie,
o luă înainte şi cu navetele pe un picior, îi deschise uşa. Ea intră în grabă şi el, după ea, trântind uşa grea, care făcu un zgomot surd.
După ce intrară în local, Adriana se apucă să scoată sticlele din navetă, şi una câte una, o ştergea cu o cârpă, apoi o punea în vitrină. Pepsi împrumută de la una din colegele ei o altă cârpă asemănătoare şi începu s-o ajute, privind-o.
,,Doamneee, ce frumoasă e! Şi harnică, şi cuminte! Pe cuvântul meu, dacă nu m-oi însura cu ea! Sau nu? Eu sunt hotărât ca fata asta să fie nevasta mea, dar ea? Şi dacă visez prea mult? Dacă-mi spune că nu mă place şi că nu mă vrea? Adevăru-i că-i frumoasă, e-o prinţesă pe lângă mine! Da mă, da nici io nu-s de-aruncat, ce dracu! N-oi fi vreun frumos şi n-o fi vreun prinţ, da muncesc, sunt băiat deştept, de ce să nu-i placă de mine? Jur c-o să fac totul, pentru ca s-o cuceresc! Nu se poate să mă refuze! Offf! N-oi fi eu prea sigur de mine? Am dreptate sau nu am?'' gândea Pepsi.
Rămăsese cu o sticlă în mână şi cu bucăţica de cârpă în cealaltă, privindu-le fix. În timp ce se pierduse printre gânduri, avea sprâncenele încruntate şi maxilarul îi tremura de frământare, aşa că oricine l-ar fi privit în momentul acela, ar fi observat într-o fracţiune de secundă că avea ceva pe suflet. La fel observă şi Adriana, când termină de şters sticlele din naveta ei şi se-ntoarse spre el, să le ia şi să le pună în vitrine. Fu aşa de surprinsă de frământarea care i-o văzu pe faţă, încât rămase uluită şi îl întrebă:
- Pepsi, ce-ai? Ce-i cu tine?
- Ni... nimic, nu am nimic, mă gândeam şi eu, aşa! îi răspunse el, luat prin surprindere, aşa, şi eu la ale mele, îi răspunse de parcă ar fi fost vinovat de ceva, nu mă băga-n seamă, frumoasa mea, îmi trece.
- Auzi, ştii ceva? Până-ţi trec gărgăunii, ia du-te tu la prietenii tăi şi lasă-mă să-mi pun eu sticlele în vitrină, că văd eu bine că eşti cu capul în nori şi nu mai termin nici până mâine-dimineaţă, da? Hai, lasă-mă şi dute de-aci!
- Nu, nu, că uite, imediat m-apuc de treabă şi una-două ţi le pun în vitrină, da?
- Nuuu! Fi bun şi du-te, că mi le pun eu, nu mă enerva! îi răspunse fata, încruntându-se.
- Bine, mă duc, mă duc, dar iartă-mă, nu fi supărată pe mine.
- Atunci mergi şi vezi-ţi de treabă, dacă nu vrei să mă superi, da?
- Bine, mă duc. Pot să-mi iau o bere, înainte de-a pleca?
- Ia-ţi, numai du-te, fi bun! îl goni Adriana hotărâtă.
Luându-şi o bere în mână, plecă spre terasă repede, dar ruşinat.
,,Reuşii s-o supăr, sper să mă ierte. Ei, dacă ar şti ea ce-i în sufletul meu, nu s-ar mai supăra şi nu m-ar mai goni aşa. Sau da? Doamne, ce-o să-mi spună când i-oi spune c-o iubesc şi că vreau să fie nevasta mea? Trebuie să vorbesc cu căpitanu' şi cu ceilalţi, trebuie să mă-nveţe cum să fac, ce să-i spun şi-aşa mai departe, că altfel o să înnebunesc la cap, nu glumă! Nu că c-aş fi eu prea întreg, da nici chiar aşa, nu?''
După ce plecă Pepsi, bucătăreasa localului, Marina, o femeie minionă, grăsuţă şi blondă, cu o voce zgomotoasă, care ieşise de ceva timp din bucătărie şi privise atent scena în care băiatul o privise atent pe fată şi apoi preocuparea care îl cuprinsese, în timp ce ea aranja sticlele în vitrine şi apoi, aproape că-l pusese pe fugă de lângă ea, îi zise Adrianei:
- Fatăăă! Tu ai grijă cu ăsta, că io cred că-i îndrăgostit de tine!
- Ceee? Da de unde, ţi se pare ţie, Marino, cred că ai halucinaţii, zău aşa!
- Ba io cred că tu eşti oarbă, nu vezi!? Că se vede de la o poştă, că nu poate să-şi ia ochii de la tine! Ascultă-mă tu pe mine, băiatu' ăsta-i mort după tine, dar tu, dacă-l ai pe Alex, îi normal să nu mai vezi alţi bărbaţi, uitându-se la tine!
- Marino, ai luat-o razna?
- Ei, bine! Dacă Pepsi n-o fi îndrăgostit de tine, să nu-mi mai spui tu mie, Marina!
- Bine, bine, mormăi Adriana nervoasă, dar fără să-i mai dea atenţie, văzându-şi de treaba ei, deşi în sinea ei se întreba dacă o avea dreptate.
Între timp, Pepsi ajunse la prietenii lui şi la Alex, pe terasă. Erau cu toţii veseli şi făceau gălăgie, fără să le pese de cei în jur. La început nu-l observară, dar la un moment dat, Alex il văzu şi încetă din râs. Privindu-l atent, spuse zâmbind:
- Uite că veni şi îndrăgostitul nostru.
- Daaa, veni şi-al nostru, 'nalt ca bradul şi... spuse Tutoi, râzând.
- Hei, Tutoi, sper că n-ai de gând să-l iei la mişto pe Pepsi al nostru! spuse şi Damblagiul, observându-i atent şi pe Alex, şi pe prietenul lui îndrăgodtit.
- Tutoi, termină! sări şi căpitanul, Pepsi, hai încoace, lângă mine.
- Ei, stau oriunde căpitane, nu contează, spuse el cu gândul aiurea, fără niciun chef, după care puse sticla la gură şi bău cu sete, jumătate de sticlă.
După ce bău, se strâmbă în stilul lui de mucalit, chiar dacă nici prin minte nu-i trecea să îi stârnească vreunuia din prietenii lui, râsul. Se vedea clar că nu îi ardea de glume, că nu avea chef de nimic şi nici nu realiza că tovarăşii lui îl priveau fix, mai ales, Alex.
La un moment dat, Alex începu iar să-i vorbească:
- Pepsi, ce e? Ce-i cu faţa asta la tine? S-a-ntâmplat ceva?
- Măi, nu ştiu nici eu, m-am hotărât, gata! O să-i zic zânei mele c-o iubesc şi-am s-o cer de nevastă. Dar mi-e frică, mă, mi-e frică rău. Dacă ei nu-i place de mine? Dacă o să mă trimită frumos, la plimbare, aşa? Ha? Dacă-mi rupe inima?
- Ei, măi Pepsi! Păi bărbat eşti tu sau ce eşti? Dacă o fi să se-ntâmple aşa, îţi ridici capul sus, priveşti fix înainte şi pe-aci ţi-e drumu', că doar n-o fi ea singura femeie din lumea asta, ce dracu! se răsti Alex la el, dar fără să-l privească.
- Daaa! Are dreptate, sunt în totalitate de-acord cu Alex, aprobă şi Tutoi.
- Lasă măi, omule, lasă! Că dacă te-o refuza Adriana, eu îţi găsesc o altă fată, îţi promit solemn, altfel să nu-mi mai spună nimeni, Ghiţă Damblagiul!
- Ei, mă Pepsi, mă! Lasă, că io îs lângă tine, orice s-ar întâmpla, tu ştii că noi am trecut prin multe. Şi-apăi, ce? Nu mai sânt fete pe lumea asta?
În tiimp ce-i ascultase pe toţi trei, goli sticla de bere şi se uita în jurul lui după alta, dar îşi aduse aminte că dacă mai vroia să bea, trebuia să-şi comande. Şi celalţi erau aproape gata cu ,,blonda'', aşa că Damblagiul, văzându-le la câţiva paşi pe Adriana şi pe Sorina, strigă la ele:
- Hei, fetele! Vă rog frumos, ne mai serviţi cu o bere?
- Da, imediat, domnule! îi răspunse Sorina, cealaltă colegă a Adrianei.
- Bine, aşteptăm, domnişoară dragă! îi răspunse Ghiţă, urmărind-o lung, cu privirea.
Dar căpitanul îi dădu o palmă după cap. Surprins, acesta se întoarse spre el şi îi răspunse la fel. Şi se ridicară brusc în picioare, gata-gata să se încaiere din nou, dar sări şi Tutoi la ei:
- Băăăi, nebunilor, băi! Doar n-aveţi de gând să vă-ncăieraţi, iar! Dacă aveţi chef să v-amintiţi iară, atunci duceţi-vă dracului afară, dacă nu vrei să-i mai dai încă două sute de euro lu' Jean şi o bere la clienţii deranjaţi de prostia voastră copilărească!
- Băăă, are dreptate, Tutoi! Mergem afară sau o lăsăm pe mai târziu, când plecăm de-aci? întrebă căpitanul, râzând.
- O lăsăm pe mai târziu, Tutoi are dreptate. Numa' sper să nu uităm că treb'e să ne batem, că e grav, atunci, răspunse şi Ghiţă, râzând. Ş-apoi, doar n-am venit cu bani să umplu buzunarele altora, pe-aci.
- Adevărat ai grăit, prietene! Ai perfectă dreptate, spuse şi Alex, care începuse să se ameţească, dacă ai venit cu bani, fă ceva benefic pentru tine sau dacă e să-i dai unui străin, măcar dă-i unuia care-i sărac, care n-are ce să mănânce, nu lui Jean sau altui bogătan.
Ghiţă se întoarse spre el şi îl scrută cu privirea. Nu era prea surprins de gândirea băiatului, dar nu se aşteptase să-i pomenească numele patronului, care îi era prieten, în timp ce el îi era deocamdată, un străin. Credea în sinea lui că trebuia să mai treacă ceva timp până să fie ei doi prieteni, fiindcă era nevoie de încredere, lucru la care, nici măcar nu se gândise de când stătea la masă cu el şi bea, cu toate că-i era simpatic. Aşadar trecu la atac, să vadă ce-i spune Alex despre prietenul său, Jean:
- Hei, ce tot spui tu, acolo? Jean era prietenul tău, dacă nu mă-nşel.
- Da, este prietenul meu, e-adevărat, dar asta nu mă împiedică să-i văd calităţile, cât şi defectele. Mmm! Cred că pe un prieten trebuie să-l iubeşti şi să-l respecţi cu tot ce are în pachetul lui de zi cu zi, altfel nu există prietenie, nu?
- Daaa! Mă băiete, un mare adevăr ai spus acum, îl aprobă Tutoi, întinzând mâna spre Alex. Acesta i-o strânse şi spuse:
- Da, Tutoi! Să-mi trăieşti! Şi rotindu-şi privirea spre cei trei şi zăbovind mai mult spre Pepsi, să-mi trăiţi toţi trei, o sută de ani şi fără reparaţii!
- Şi tu, la fel, dragul meu! îi răspunse căpitanul, vădit impresionat de urarea frumoasă, dar şugubeaţă prin modul exprimării, şi mai ales, să fii fericit, băiete!
- Mersi, căpitane! spuse Alex, dând noroc şi cu el.
Şi ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, Damblagiul şi Tutoi, îi urară în cor:
- Să fi sănătos şi bucuros de viaţă, băiete!
Şi în acel moment, toţi trei îl îmbrăţişară şi mai dădură încă o dată noroc cu el. ,,Iubirea'' asta dintre ei dură vreun minut, aşa, în timp ce Pepsi era cu gândul la ,,zâna lui'' şi era paralel cu ceea ce se întâmpla în jurul lui. Dar Alex observă ,,indiferenţa'' lui şi îi spuse:
- Hei, Pepsi! Tu nu-mi doreşti să fiu sănătos şi toate cele bune?
- Ceee? Cum să nu, mă? Io îţi doresc să fii şi sănătos, şi bine, şi mai ales, să fi iubit, mă, de cine vrea inima ta!
- Ooo! Mersi mult, Pepsi! Hai, vino să batem palma, hai!
Şi când dădură mâna, Alex îl trase spre el şi îl strânse în braţe, gândind:
,,Doamneee! Chiar e un băiat fain, ăsta! El îmi urează să fiu iubit de cine vreau eu, dar el? O, Doamne! Ce mă fac? Ce-i sunt eu acum, lui? Prieten sau o jigodie împuţită? El mă consideră prietenul lui, şi eu, ce-i fac acum? Cum va reacţiona când va afla? Doamne, iartă-mă!''
În momentul în care îşi termină gândul, aproape că îl împinse. Ceilalţi îi priveau atent şi aproape că îi citeau gândurile lui Alex, aşa cum ar fi citit un afiş de spectacol dintr-un loc public, în momentul în care se desprinsese din îmbrăţişare. Dar Pepsi, la rândul lui, observă şi el fizionomia prietenului său care exprima îngrijorare, nicidecum veselie, şi nu înţelegea de ce. Îl privi mirat şi îl întrebă:
- Da ce-i cu tine, mă? Ce-ai?
- Nuuu! Ce să am? N-am nimic, doar că... că nu mă simt prea bine.
- Păi? Ţi-o fi rău de la bere, mă! Nu mai bea, atunci. Ehei, pretene, mai ai de băut la viaţa ta, ca să-l ajungi pe Pepsi din urmă, ha, ha, ha! Ha, ha, ha!
Râdea cu gura căscată până la urechi şi celalţi, când îl văzură, începură să-i ţină isonul. Până la urmă, şi Alex izbucni în râs, şi râseră cu toţii, de parcă ce spusese drespre băutură, ar fi fost cea mai haioasă glumă. De fapt, dacă i-ai fi întrebat pe toţi de ce râd, nu ar fi ştiut prea bine de ce. Şi cei din jurul lor, care îl auziseră pe Pepsi, începură să râdă. Se iscase o veselie generală în jurul lor. Se vedea bine că toţi patru erau sufletul acestei seri. Deşi ceilalţi clienţi avuseseră oarecum de suferit din cauza încăierării căpitanului cu Damblagiul, fuseseră apoi cinsţiţi cu o bere din partea casei, lucru care nu se întâmplase niciodată, până acum. Cu timpul, văzându-i că sunt aşa veseli, ceilalţi se simţiră atraşi de ei şi erau atenţi la masa lor, deşi în aparenţă, fiecare îşi vedea de treaba lui.
- Bine, măi Pepsi, bine! Dacă tu zici că mai am de băut, până să te ajung, aşa o fi! spuse Alex râzând, atunci să mai bem, poate te-ajung puţin din urmă, nu?
- Daaa! Dai tu o bere, acum? întrebă Pepsi.
- Da, dau, cum să nu?
- Da tu, Vasilică, de ce-mi dăduşi una după cap? întrebă Damblagiul.
- Ehei, acu te trezişi? Păi te văzui cum te uitai şi tu după fata ailaltă şi nu am niciun chef să te mai văd şi pe tine, îndrăgostit! Că-s sătul de Pepsi!
- Ei, na! Da ce-ţi veni? N-am voie să-mi placă şi mie o femeie?
- Ba da, mă! Dar vezi să nu ţi s-aprindă şi ţie, câlcâiele prea mult, da?
- Ei na! Acum lasă, că-s băiat mare, Vasilică, n-ai tu grija mea!
- Bineee! Treaba ta, atunci, da?
Vorbeau râzând, dar căpitanul ştia că atunci când prietenului său îi cădea cu tronc o femeie, se înflăcăra tot, la fel ca Pepsi, deşi nu era statornic într-o relaţie. Pe cât de repede reuşea să cucerească, pe-atât de repede îi şi trecea.
La un moment dat, Adriana se apropie de masa lor şi se duse spre Alex. Îl luă de după gât, îl sărută pe gură, apoi se puse pe picioarele lui şi îi spuse:
- Nu mai pot, sunt obosită rău, iubitule!

va urma

Mihaela Moşneanu

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum