Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Ieri la 8:03 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Joi Noi 23, 2017 7:57 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Liviu Miron-Definitii

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

15072010

Mesaj 

Liviu Miron-Definitii








Urme albe de aripi
Înghiţite de-abis,
Cărări sprijinite în coate
Mijesc printre ceţuri de vis
Inima tresare în spasme,
Imitaţii de viu şi de viaţă
Umbră întinsă pe aţă
Şi întrebări despre noi,
Rătăciri ce se vor iar sfinţite
Sub roua de lacrimi şi ploi
Fiori stranii din lumi asfinţite
Tremurând pe o strună de harpă
Universul întreg
Adunat pt câteva clipe
În sufletul meu care scapă
Un oftat ce deşiră-n etern,
Iubirea pe care credeam că o stiu
Un contur obsesiv ce pare viu
Pe un cer violet care-l cern
Să te mai am… ca să mai fiu.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:28 am, editata de 2 ori
avatar
liviu miron
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 221
Varsta : 50
Localizare : iasi
Data de inscriere : 11/07/2010

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Liviu Miron-Definitii :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Vin Iun 21, 2013 5:31 am  liviu miron

Nu mai mersesem de mult cu tramvaiul prin vechiul cartier în care am copilărit și privind prin geam la casele vechi care se încăpățânau să se dărâme revedeam trecutul ancorat de ele, iar de pe scaun vizionam filmul amintirilor mele la care vă invit și pe voi.
            Imaginați-vă magazine în care încăpeau doar patru cinci clienți și unde coada se forma afară încă de dimineață de către pensionari înarmați cu scăunele și ziare în mâini, blocuri de locuințe înghesuite unele în altele, cu străzi înguste pline de  copii alergând cât ținea ziua de mare cu cheile spânzurate de gât, râsete rostogolite în ecouri peste noroaiele veșnicelor șantiere și oameni care veneau înspre sau dinspre locurile lor de muncă înghesuiți în tramvaie sau agățați ca un ciorchine de strugure pe scări ori cocoțați pe tampoanele acestora.
            Pe vremea aceea exista un ritm al orașului și o viață aparte care azi au dispărut din cauza grijilor multe, exista o ordine și o viziune mult mai clară a viitorului chiar dacă trăiam într-un regim dictatorial, unde libertățile și așa puține erau îngrădite de sârmă ghimpată dar care îi făcuse pe oameni să fie mai aproape unii de alții, îi învățase să se ajute între ei și să conviețuiască împreună într-o armonie firească specifică acelor timpuri.   
            Într-unul din blocurile cu patru etaje se mutase de curând o familie de tineri cu doi copii la care venea zi de zi o femeie în vârstă, mică de statură și îmbrăcată mai tot timpul în negru, lăsându-ți impresia, atunci când trecea pe lângă tine, că ai văzut o umbră.
            Eu eram fericit că voi avea noi prieteni și tocmai sunam la ușa lor când băiatul cel mare ieși din casă în mare grabă pe lângă mine.
            M-am luat după el fiindcă-i zărisem ochii în lacrimi și cred că voiam să-l împac cumva, nu pentru că-mi păsa prea mult de unul ca el, ci fiindcă suferința lui mă marca și simțeam că-mi stă în putere să schimb cumva lucrurile.
            - Ce s-a întâmplat? l-am întrebat când el se oprise din fugă cocoțându-se în unul din leagănele din parc.
            - Nimic, mi-a răspuns cumva ca să nu dea raportul unui necunoscut.
            - Suntem vecini și vecinii se ajută pe aici, devin prieteni, fiindcă la două blocuri mai încolo e plin de țigani și noi trebuie să fim uniți ca și ei dacă vrem să rămânem stăpâni pe ce avem.
            - Și ce avem?
            - Parcul acesta de exemplu. Dacă am fi numai noi doi aici și ar veni ei peste noi ar trebui să fugim, nu? Așa e îndeajuns să fluier și toți vor sări să apărăm ce e al nostru.
            - Și ei de ce n-ar trebui să se joace aici?
            - Fiindcă nu știu cum să o facă. Strică tot ce ating, apoi pleacă. Sunt ca lăcustele…
            - Și eu am o lăcustă în casă…
            - Pe cine?
            - Pe bunică-mea… Cică are grijă de noi, dar din cauza ei luăm zilnic bătaie. De exemplu, ieri am furat-o de la tata pe motiv că am dat foc la fereastră. Pe dracu… Ce să fi căutat eu la aragaz? Baba a făcut turte, tigaia a scos mult fum și ea a vrut să aerisească, deci a deschis geamul de la bucătărie larg, până deasupra aragazului. Până și-a dat seama de poznă a durat ceva vreme, timp în care  a ars vopseaua de pe tâmplărie. N-a avut când să mai dreagă busuiocul așa că i-a fost mai la îndemână să dea vina pe mine când a venit tata acasă. Eu n-am avut nicio vină dar mi-am luat bătaie fiindcă așa a zis naiba. Tata o crede doar fiindcă ea i-a dat viață, dar oare n-ar trebui să mă asculte și pe mine, că sunt copilul lui, nu?
Azi m-a plesnit pe motiv că mănânc medicamentele ca pe bomboane… vrăjeală… știu ce înseamnă să iei vitamine de-aiurea, dar până să-mi demonstrez nevinovăția am mai luat una peste bot și sunt convins că tot baba e vinovată fiindcă știu cât de mult îi plac dulciurile și cavit 9 seamănă cu o tabletă de ciocolată chinezească. Ea cum nu știe carte mănâncă în neştire, dar lasă că văd eu cum am să i-o coc până la urmă…
            Puștiul era de seama mea, cam de clasa a cincea sau a șasea, costeliv și ars de soare și mă amuza că atunci când stătea într-un loc, respirația îl mișca de fiecare dată înspre înainte de parcă s-ar fi răstit la cei din jur. Avea ochii negri și rotunzi ca liniștea nopții atunci când e lună nouă și din ei radia mai tot timpul o bunătate care contrasta cu ieșirile sale colerice provocate de micile nedreptăți pe care era nevoit să le îndure din cauza bunicii lui.
Eu mă gândeam la bunica mea de la țară care tocmai murise și chiar dacă o pierdusem definitiv îmi rămăseseră în inimă doar amintiri plăcute, pe când el nu se putea bucura decât de lipsa ei atunci când o vedea plecată spre casă.
            Aflasem că bătrâna avea zece copii, că trecuse cu ei singură printr-un război, apoi prin foamete, că pe fiul pe care-l ajuta stând cu nepoții îl pierduse o dată din căruță și dacă n-ar fi fost o soră mai mare să-l culeagă din drum acum n-ar mai fi avut cine să-mi povestească toate astea, mai știam de la micul meu prieten că bătrânei îi plăcea să bea numai vin de Cotnari selecționat pe care și-l cumpăra dintr-o pensie de mamă eroină, că-n felul ei era o femeie cu frica lui Dumnezeu, că mergea duminică de duminică la biserică și postea miercurea și vinerea obligându-i și pe ceilalți din casă să postească, și ca să iasă din tipare îi mai plăcea să tragă în cărți din când în când, ca țiganii.
            - Îmi umplu timpul maică, o imita Silviu cu un glas tremurat și era nostim cu buzele băgate în gură peste dinți plescăind ca un fonf… Nu iau bani, că e păcat și nici nu cred în ce fac… mă prostesc ca să-mi mai treacă de plictiseală…
            - Ghicești și în cafea?, întrebam eu intrându-i în joc.
            - Numai în năut maică_ că_ cafeaua e scumpă că_ cam nu se mai găsește la băcănie și pâhăniile alea de aduc marfa din shop o dau pe o groază de gologani…
            - Silviu!, strigă o femeie care trecea pe lângă noi, ajută-mă să car sacoșele astea până sus că mi-au rupt mâinile.
            - E mama, am plecat… Ne vedem mai târziu.
            Abia de m-a văzut când i-am făcut cu mâna în semn de salut și dus a fost.
            În casă, în timp ce își ajuta mama la despachetat, zări în geanta ei o folie asemănătoare cu cea de la cavit doar că pe ea scria “ ciocolax”.
            - La ce folosește?
            - Mi-au dat de la serviciu… am niște analize de făcut… Să nu care cumva să te atingi de ele că stai toată ziua la baie.
            Ochii băiatului căpătară sclipiri din infern trădând idei neortodoxe, apoi ascunse folia în sân și așteptă cuminte să treacă noaptea.
            De pe la orele șase părinții săi plecară spre locurile de muncă și nu trecu niciun sfert de oră că apăru și bunica pe ușă.
            - Ia, scularea că s-a făcut de ziuă!, striga bătrâna scuturându-și nepoții care căutau cu ochii închiși să mai doarmă un pic.
Ea încerca să-i  dezvelească iar picii țineau din toate puterile cu mâinile și picioarele de colțurile păturii.
            - E prea devreme bunică, spuse cel mic. Mai lasă-ne să dormim!
            - Duceți-vă mai devreme ca să veniți mai devreme acasă, o ținea bătrâna pe-a ei.
            - Baba asta crede că mergem la coasă.
            - Taci că te aude și iar o furi gratuit!
            - Trezește-ne la șapte jumătate, că începem orele de la opt și școala e după colț.
            - Ba nu… că doar n-o să mă uit la voi cum dormiți și trageți la vânturi… Eu am treabă, nu stau să păzesc ceasul. Dacă nu vă sculați acum, eu nu vă mai scol încă o dată.
            - Ce babă ciudată, mormăi Silviu frecându-și leneș ochii lipiți de nesomn.
            - Hai mă, sus! Eu îmi fac temele pentru mâine că e timp berechet.
            - Tu fă teme că eu arunc baba asta pe fereastră.
            Am uitat să vă spun că bătrâna era și puțin surdă și lucrul ăsta o făceau în ochii nepoților și mai enervantă.
            În timp ce-și verifică ghiozdanul Silviu găsi tabletele de ciocolax și ca din greșeală le uită pe masă.
            - Poate că pui botul, gândi el surâzând și avu dreptate căci întors de la școală găsi dintr-o folie de zece tablete, doar una întreagă.
            Sorine, spuse Silviu către fratele său, orice ar fi, fugi afară și nu veni în casă decât la asfințit, după ce pleacă baba acasă!
            - De ce?
            - Să nu se împută treaba, răspunse hohotind de râs, cu o mână deja pe clanța ușii.
            Sorin nu observase isprava fratelui și până să se dezmeticească, intră tatăl său în casă cu două sacoșe pline de cumpărături.
            - I-am luat rația bunicii. Să o ajuți să ajungă cu ele acasă, că ea nu poate să care, îi spuse tatăl cu un ton poruncitor.
            - Știa din experiență că asemenea “rugăminți” nu pot fi negociate, așa că se resemnă preluând greutatea din mâinile bărbatului.
            - Încalță-te bunică! Te duc acasă…
Iarăși nu dădu prea multă importanță că bunica lui se tot foia pe lângă ușa de la baie și că avea o privire cam suspectă.
În tramvai aceeași înghesuială, dar ca niciodată, bătrâna insistă să meargă cu primul tramvai sosit în stație, ochi primul scaun de lângă scară și chiar reuși să se așeze prin mila unei femei.
            - Merg numai o stație, zise bătrâna, dar nu mi-e bine. Mulțumesc maică pentru loc… cobor la prima și te așezi binișor înapoi… Mulțumesc!
             De obicei bunica lui era guralivă, îi plăcea să se bage în seamă când era lume în jur, căci tăcea destul toată ziua singură prin casă, dar de data aceasta se comporta suspect de rezervat.
Vedea că ceva o frământă căci se foia de pe o parte pe alta, ba se făcea albă la față, ba parcă barba îi tremura foarte rapid, ba stătea cu gura căscată de parcă-i lipsea aerul și o vedea transpirând fără să fie cald în tramvai.
            - O fi băut mai mult, se gândi cu oarecare răutate Sorin. Așa-i trebuie dacă nu poate să se abțină, își zise în gând privind-o de pe scară, apoi auzi din îmbulzeală un strigăt disperat de bărbat:
            - Băăă, care dracu te-ai certat cu femeia și ai trecut la post prelungit cu fasole proaspete din conservă?
            - Ăsta s-a stricat de-a binelea, se auzi o altă voce.
            - Mai deschideți din geamuri că murim aici…
            - Oprește tramvaiul vatman, că unul a confundat mijlocul de transport cu WC-ul.
            Până să priceapă ce se întâmplă pe-acolo, Sorin o văzu pe bătrână ridicându-se spășită de pe scaun cu capul înghesuit între umeri. Vatmanul opri speriat tramvaiul și femeia își făcea loc spre coborâre cu mâinile.
            - Băăă ce pute…
            - Mamaie ne-ai omorât pe toți, ce naiba?
            - E cu tine?, întrebă un tip cu burtă privindu-l chiorâș pe Sorin.
            - O ajut să-și ducă sacoșele acasă, spuse în șoaptă ca drept răspuns.
            - Du-o dracu, direct la cimitir și las-o acolo că s-a împuțit pe traseu!
 Coborâră amândoi și tramvaiul o porni din loc.
De pe scară încă se mai auzeau bombăneli:
            - A dracu` putrezita, ea e la aer, bine merci, și noi am rămas aici în putoare să ne sufocăm…
            Nu are rost să vă povestesc cum arăta Sorin la față, cât de repede a ajuns înapoi acasă și cât de sus l-a ridicat pe fratele său dintr-un singur șut.
            - De ce dai?, întreba Silviu râzând și luând-o la fugă să nu mai primească încă o scatoalcă.
            - Te omor țigane, îi striga Sorin urmărindu-l! Sunt convins că tu mi-ai făcut-o… Te omor…
S-a uitat lumea pe stradă după noi ca după vidanjă…
            - Eu ți-am zis sa fugi de acasă… Așa îți trebuie dacă nu mai ascultat… Auzi mă? Chiar așa tare puțea?
            - Te omor… Data viitoare tu duci baba acasă… Să vezi ce-ți fac…
            - De ce zâmbești?, mă întrebă intrigat fiul meu.
            - Mi-am amintit de o călătorie cu tramvaiul.
            - Și ce poate fi așa de amuzant?, mă întreba nelămurit.
            Eu priveam la tramvaiul gol și zâmbeam în continuare… Acum sunt alte vremuri și poate că nu voi ști cum să-l fac să mă înțeleagă.
            - O să-ți spun altă dată. Aici coborâm. Am ajuns la Ateneul din Tătărași.
În locul vechii cofetării era acum o pizzerie, locul alimentării era luat de o bancă, magazinul de pâine se transformase în farmacie și tutungeria devenise un loc de pariat. Eram fericit totuși că ateneul fusese renovat și că aveam să mă bucur de spectacole deosebite, așa ca pe vremuri, şi de acum în colo.
            - În spatele spitalului de neurochirurgie am pus prima oară racheta de tenis în mâini… Aici am crescut…
            - Și ce te lauzi? E dezolant… Totul pare ruină… Nu înțeleg ce era așa de frumos pe vremea ta…
            - Era frumos fiindcă era vremea mea… acum  e rândul tău…
            Din căștile fiului meu se auzea o melodie cântată de Ducu Bertzi… “Focul vânăt” pe versuri de Esenin.
            - Ne scremem atât să trăim de parcă am fi captivi pe tărâmul dintre vânturi… 

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mar 26, 2013 11:33 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Felicitări! Un poem fain pe o temă gravă, trecut prin filtrul trăirii, fără de care nu iese nimic de aşternut pe hârtie. În locul versului "Un scâncet care se ridică spre lume" eu aş fi scris "Un scâncet care se ridică din lume", dar poate nu i-am prins eu bine firul. Gânduri faine! Aşteptăm "Apocalipsa după Pricurici!"

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mar 24, 2013 2:07 am  tyk

Grea întrebare şi bântuită de tristeţe şi pe deasupra am citit recent ceva cu aceeaşi încărcătură de tristeţe scris de d-na Sonia. Să fie doar pură întâmplare ori poate rezonanţa sufletelor pereche?!

Felicitări şi numai gânduri bune!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mar 23, 2013 2:24 am  liviu miron

Ce e moartea?
Întrebam atât de tăcut
Să nu tulbur șoapte
Care foșneau în jurul meu
Și tata îmi mângâia gândul pe creștet
De acolo, din cer
Și-mi spunea că așa e la urmă
Se reîmpart
împărățiile
adunate
în om
Carnea jerpelită de un timp irosit
Se întoarce la loc în pământ
Iar lacrimile ascunse sub riduri de-o viață
Se deschid ca o umbrelă conturată de-albastru
Într-un zâmbet de abur.
Numai așa poți înțelege
Un scâncet care se ridică spre lume
Ca un lampion încălzit de candela
Aprinsă în colț sub icoană.
Pe nouri sunt urmele celor
Care-au pășit spre cei drepți
Doar că toți ne încăpățânăm
Să privim cerul în râuri.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Dec 11, 2012 11:43 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Felicitări, prietene! Şi gânduri luminoase din partea mea! drunken

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Dec 10, 2012 1:51 am  Didina Sava

Liviu Miron în una din cele mai măreţe zile din viaţa sa-lansarea volumului de debut "Anonim pe ringul adolescentei" alături de cei doi profesori care i-au prezentat volumul:Prof Denisa Popa Ganea şi Constantin Parascan.






Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Dec 04, 2012 10:25 am  florin stratulat

Să nu mai spui la nimeni că te-am sforăit o noapte întreagă!
Numai tu ești de vină!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Dec 04, 2012 9:44 am  florin stratulat

Măi băieti, pi gios vin, nu așa am zâs??

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Dec 02, 2012 11:48 am  liviu miron

Florine iti multumesc mult pentru prietenia ta neconditioanta si onoranta. Cat despre scris... o sa vedem sambata(ca am inteles ca vii pe jos la Iasi) Very Happy

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 01, 2012 12:58 pm  florin stratulat

Aș vrea să știu că ești sănătos, că uneori mai poți și visa, că idealurile nu mor atât de subit, că viața noastră nu înseamnă numai flori...!
Știu că n-am bani, dar l-aș ironiza pe Badea Cârțan pentru tine!
Felicitari maestre, meritai de mult o spovedanie ca aceasta!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Dec 01, 2012 3:39 am  florin stratulat

Ce e viața?
O mixtură de întâplări și realizări, un alambic cu speranțe și dorinte, un mare neajuns în toate!
Felicitări prietene, știi prietenia noastră !
Felicitări amice, trebuia de multișor să ai cartea ta, nu e târziu niciodată!
Felicitări Liviule, felicitari Iașului că de azi te are sub aripă!


Ultima editare efectuata de catre florin stratulat in Dum Dec 02, 2012 5:12 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Noi 29, 2012 11:24 am  Didina Sava

Sâmbătă 08 decembrie 2012 la ora 11 sunteţi asteptaţi cu multă prietenie la lansarea romanului de debut "Anonim pe ringul adolescenţei" al prietenului nostru Liviu Miron, la Muzeul "Mihail Sadoveanu". Volumul v-a fi prezentat de profesor Constantin Parascan si profesor Denisa Popa Ganea. Deasemenea vom asista si la prezentarea unui nou volum de versuri a doamnei Vasilica Ilie -"Reflecţii" volum postfaţat de scriitorul Liviu Apetroaie.O tânără speranţă a poeziei contemporane domnişoara Nicola Zaharia ne va citi din versurile sale.Reprezenatanţii Muzeului Mihail Sadoveanu, autorii volumelor lansate, invitaţii cât şi organizatorii acestui eveniment vă aşteaptă cu drag să le fiţi alături într-o sâmbătă care o dorim binecuvântată şi deschizătoare a întâlnirilor culturale ale iernii ce stă gata să înceapă


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 26, 2012 4:07 am  liviu miron

Multumesc Dorina, cat despre succes...oare noi scriem pentru el? Very Happy

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Noi 25, 2012 11:53 am  Dorina Ciocan

felicitari. Liviu! iti doresc mult succes!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Noi 25, 2012 1:51 am  liviu miron

multumesc pentru urari domnule Tyk si abia astept sa ne revedem

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 24, 2012 8:50 am  tyk

Felicitări din suflet autorului şi toată stima celor ce s-au îngrijit de această realizare!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 24, 2012 8:36 am  Didina Sava

"Anonim pe ringul adolescenţei"-Liviu Miron
Postfaţă: Constantin Parascan
Imagine copertă: Alex Miron
Copertă: Didina Sava
Ediţie îngrijită de Didina Sava



Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Sam Noi 24, 2012 11:11 pm, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Noi 03, 2012 8:03 am  tyk

Gătită-n strai de sărbătoare,
Tu ai venit iubită doamnă!
Păşind molcom printre frunzare
Ne-ai invitat la teatru, toamnă.

Ţi-ai prins în păr noian de amintiri
Şi-ai răscolit pustiul de pe stradă
Trezind emoţii, iar cu ademeniri
Ne-ai întrerupt a noastră promenadă.

......................................
Cu stimă şi plăcere în a vă citi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 15, 2012 9:40 pm  Didina Sava

Am urmarit cum se spune umar la umar acest spectacol,plecand si eu cu impresii asemanatoare.Si pe mine ca si pe tine. ma leaga amintiri dragi ale copilariei legate de Ateneu, bine, cel vechi...Am asteptat reconstructia lui ani in sir. Nu m-am temut nici o clipa ca spectacolul cu un actor va fi plictisitor, intrucat le-am mai vazut in aceeasi ipostaza de singur protagonist pe Adriana Trandafir si Maia Morgenstern, culmea pe aceeasi scena, la Ateneu.Desigur talentul tau de a nara, de a empatiza si suprinde emotii, mesaje nu se desminte.Nu e prima cronica de eveniment sau film, spectacol, care o citesc. Ai o placere deosebita de imortaliza in cuvinte emotiile nascute in intamplari obisnuite din viata, si uite asa faci literatura

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Oct 15, 2012 9:34 am  liviu miron

O seară răcoroasă de vineri, din mijlocul toamnei, o stradă pustie, unde liniştea e tăiată din când în când de zgomotul tramvaielor care întorc la capăt, amintiri din trecut şi emoţii, o seară pe care am hotărât împreună cu soţia şi câţiva prieteni să o petrecem la teatru, să trăim alături de Anca Sigartău, în spectacol, condiţia actorului din ziua de azi.
La operă e deschiderea stagiunii în sediul nou renovat aşa că iubitorii de artă s-au înghesuit acolo, însă nici la Ateneul din Tătăraşi nu e pustiu.
Mă uit cum lumea se adună cuminte în hol, amestecându-se persoane de toate vârstele şi-mi amintesc de copilăria mea, când în acel hol stăteam ca un căţel în faţa măcelăriei, chircit, cu ochii rugători, aşteptând să-şi facă milă de mine omul care rupea biletele şi să mă lase în sala de spectacol, să văd filmul, chiar şi de la jumătate.
Încercam să revăd cu ochii minţii acel loc unde am luat pentru prima oară contact cu un act cultural, pentru a-l putea compara cu ceea ce a devenit azi, fiindcă trebuie să vă mărturisesc că n-am mai dat pe acolo de mai bine de treizeci de ani.
Nu mai arăta la fel decât ca spaţiu; scaunele nu mai erau dintr-un placaj ondulat ci erau tapiţate, pereţii nu mai aveau tapetul albastru, ci erau luminaţi de un bej cald;
lateral, reflectoarele erau asamblate în false balcoane creînd impresia că sala se întinde şi acolo, iar scena... scena avea aceeaşi putere de a mă fascina şi de a mă rupe din lumea banală în care-mi duceam veacul.
În difuzoare se auzea o voce care ne ruga să oprim soneria telefoanelor mobile în timp ce pe scenă, artista era acolo probând o pereche de balerini sau... mă rog, o încăţăminte cu talpa foarte joasă. Nu ştiai dacă specatacolul a început deja sau erai martor la pregătirea sa. La un moment dat Anca Sigartău s-a apropiat de marginea scenei şi a rugat pe cei din spate să vină în primele rânduri. Câţiva tineri au ascultat-o, apoi ne-a întrebat dacă suntem gata, de parcă noi aveam să jucăm în acea seară.
Gongul a bătut, lumina s-a stins şi ea îmbrăcată într-un giulgiu negru şi-a lăsat propriul ego ucis pentru a deveni pentru mai bine de o oră ACTRIŢA.
Mă întreba un coleg de serviciu ce spectacol poate să fie acela jucat de un singur actor?
- Eu nu m-aş duce la aşa ceva pentru nimic în lume, îmi zicea. O să fie plictisitor, ai să vezi....
Nici tipa nu e o divă, nu are nici craci porniţi din canini la care să te holbezi o oră întreagă şi are un chip de copil lipit ca din greşeală pe un trup de adult.
Nu mulţi sunt cei care pot să comunice cu privitorii fără să se abată de la rol, dar o ştiam pe Anca Sigartău din rolurile jucate şi aşteptam cuminte să văd cum dezvoltă acţiunea din nimic şi întuneric, împletind rolurile jucate din Cehov cu un mic monolog din Shakespeare prin care încerca să extindă povestea din scenă peste noi, cei de pe scaune.
Cu toate că ştiam că piesa e scrisă de Robert Mauro, felul în care juca Anca Sigartău îţi crea impresia că ea tot improvizează şi că se agaţă de cei din faţa ei pentru a da fluiditate poveştii.
Eram puţini într-o sală şi aşa mică, spaţiul devenind intim între public şi artistă. Undeva, în dreapta mea şi cu un rând mai în faţă, stăteau două fetiţe în jur de 10-12 ani alături de mama lor.
Actriţa le-a remarcat şi privindu-le a întrebat cum ar fi corect să pună accentul pe anume cuvinte care încropeau o dilemă desprinsă din complexitatea Shakespeariană.
Ele, în inocenţa lor, au intrat în acea joacă dându-şi cu părerea, vrând să se ridice parcă peste acea pseudo-neputinţă a actriţei care se lovea voit de limitele care încorsetează actorul la începutul carierei sale.
N-a durat mult şi un telefon a zornăit de pe scaunul din faţa mea.
L-a remarcat şi Anca Sigartău şi întrerupându-şi monologul şi-a cerut scuze că o deranjează....
Bătrâna, precipitânu-se prin mişcări scurte şi bruşte a reuşit într-un final să oprească aparatul dar când să ofteze uşurată, acesta a sunat iar....
- La ce bun toate acele rugăminţi dinaintea spectacolului dacă noi nu mai suntem în stare să ne conformăm unor măsuri simple de bun simţ? mă întrebam cu dezgust, deranjat în aceeaşi măsură ca şi actriţa.
Nu ştiu dacă vreau să vă povestesc piesa, fiindcă ar însemna să vă privez de plăcerea de a o vedea cu proprii voştri ochi, de a fi actori pentru câteva clipe aşa cum au fost fetiţele despre care v-am povestit mai devreme, fiindcă au fost chemate pe scenă şi îndrumate doar să privească spre sală. Le citeai emoţia care le usca gura, şi dacă empatizai puţin cu ele înţelegeai imediat cât de greu e să fii singur pe scenă, privit de atâţia ochi care aşteaptă ca ceva extraordinar să se întâmple din clipă în clipă.
„Îmi doresc să las şi eu o bucăţică din mine la care oamenii să se uite mai tarziu şi să spună -uite, mă, un om căruia îi pasă... Pentru că nu trăim decât o secundă, şi marea majoritate a oamenilor trăieşte într-o disperare tăcută -Thereau a spus-o, şi eu nu pot asta, nu pot şi nici nu vreau!” –zicea ca din treacăt actriţa şi eu înţelegeam acel adevăr rostit către un butuc cu care ea s-a jucat toată seara, căci recuzita era simplă; un cub îmbrăcat într-o pânză neagră, un taburet, un cuier cu trei braţe, un geamantan gol, cu rotiţe şi un suflet imens care se revărsa peste noi toţi într-o îmbrăţişare cuminte.
Pentru ca greutatea acelui adevăr să nu apese peste noi, ea s-a făcut că loveşte cu piciorul butucul, că-l scuipă... şi lumea a început iarăşi să râdă în timp ce ea se vedea înăuntrul acelui buştean.
Ca să poţi juca pe o scenă e nevoie să ştii cine eşti, să te exilezi în visul în care crezi apoi să te laşi purtat de rolul încredinţat, să te ajuţi de ceea ce vezi împrejur şi totuşi să fii unic prin felul în care interpretezi TU acele ipostaze, să fii natural şi rolul să-ţi reuşească tocmai fiindcă îl joci folosindu-te de complexitatea simplităţii de a fi, emoţiile care te încearcă să le cuibăreşti în sufletul spectatorului, şi dincolo de toate, să te prelingi ca o umbră pe care ceilalţi abia de o văd cu coada ochiului.
Când am crezut că am văzut tot ce era de văzut, Anca Sigartău a dat deoparte o păturică şi a început să apese pe clapele unui pian bine ascuns la fel ca şi talentul ei enorm.
Cânta ca un artist profesionist şi am aflat că ea chiar a cochetat cu şcoala de muzică, dar că a preferat scena din ipostaza de actor.
“ Eu cânt, dar puţini au urechi să audă... Muzica mea nu are legatură cu industria. Muzica mea are legatura cu poezia, cu îngerii şi cu Dumnezeu. Muzica mea este lumina pe care o prinde un ciob de sticlă udat de rouă. Dacă o dau la kilogram, ea va fi doar un ciob de sticlă... Nu ar fi păcat?”- ne mărturiseşte dânsa şi te tot întrebi care e rolul pe care îl joacă şi care e omul care-ţi vorbeşte coborându-ţi de pe scenă, direct în suflet?
Acum, încercând să-mi creionez primele impresii de la acel spectacol, realizez cât de magic poate fi să transformi o scenă aproape goală, ajutată de un maestru de lumini şi un inginer de sunet(care l-a un moment dat a părut să aibă şi el un rol mic, tot adresându-i-se sub pretextul că ne se face auzită) într-un întreg Univers.
Un alt mesaj părea să mi se dezvăluie şi anume acela că nicioadată nu suntem singuri, chiar dacă în aparenţă avem un rol stingher de jucat pe o scenă aproape goală.
Uneori e nevoie să lăsăm glasul din noi să se ridice peste ecouri, să dezvoltăm un dialog cu noi înşine şi dincolo de noi- când deznădejdea va părea că ne-a cuprins şi că speranţa ne-a părăsit, să ascultăm vocea în care am crezut toată viaţa.
Până atunci să ne definim prin educaţie, să depăşim bariere şi limite prin voinţă şi dragoste, să fim noi şi să arătăm că ne pasă....
ACTRIŢA- un spectacol doar cu un singur actor, dar cu multe suflete conectate la acelaşi rol.
Ce pot să vă spun decât....Vizionare plăcută!



Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 26, 2012 9:24 am  tyk

Captivant ca la prima întâlnire cu proza d-stră.

Toată stima.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 12, 2012 11:36 pm  liviu miron

Uneori am impresia că trăim doar pentru a lupta cu fel de fel de temeri, că ne raportăm la un set de valori şi principii doar pentru a ne păstra un fragil echilibru între veşnicul zbucium interior şi dorinţele care ne mistuie cu fiecare compromis pe care-l facem pentru a putea merge mai departe, că renunţăm prea des şi prea uşor la multe din visele din copilărie şi că trăim tot mai mult, odată cu înaintarea în vârstă, din inerţie.
Azi am să vă povestesc despre teama pe care am încercat-o în tramvai, când un bărbat cam de seama mea s-a ridicat de pe scaun şi mi-a oferit locul său.
Era pentru prima oară când mi se întâmpla acest lucru şi mă simţeam ca naiba gândindu-mă că poate a trecut prea mult timp de când nu m-am vopsit, că firele albe de păr au ieşit la vedere şi că arăt ca o babă.
Voi ştiţi că mie nici când eram însărcinată nu mi se oferea locul în mijloacele de transport?
Oare ce îl determinase pe acel domn să recurgă la gestul său galant sau ce îl făcuse să creadă că sunt obosită?
Am murmurat un “mulţumesc” mai mult din frământarea de buze şi am căzut pe gânduri ghemuită în scaun.
Voiam în acele clipe să am o oglindă, să văd ce se întâmplă cu mine, să-mi fie cineva cunoscut alături şi să mă mintă.
Ce repede trec anii când nu ai timp să te gândeşti la cum se duc.
Până în staţia la care cobor de obicei am stat pitită după o palmă ridicată paravan peste chip.
Nu voiam să mi se citească pe faţă toţi anii pe care i-am trăit cam din fugă.
Acasă am mers ţintă la oglinda din hol şi m-am privit cu mult curaj.
- Hai să te văd femeie cât ai albit! îmi spuneam tot încercând să-mi focalizez privirea pe un fir de păr care strălucea mai ciudat. Nu e alb, mi-am zis zâmbind, bate lumina mai altfel şi nici privirea nu-mi mai era la fel de limpede ca acum câţiva ani.
Am scos ochelarii din tocul lor elegant şi i-am aşezat pe nas ca un profesor care urmează să pună note în catalog. Nu-mi stătea rău, chiar păream un pic mai stilată, dar de fapt rolul lor era să mă ajute să văd chestii mai mici peste care treceam mult prea uşor cu vederea.
Dumnealui s-a apropiat pe furiş şi simţind nu ştiu cum neliniştea care mă tot încerca, mi-a sărutat din treacăt obrazul şi m-a mângâiat în felul său unic.
- Eu cobor după pâine şi iau şi gunoiul să-l duc, mi-a zis cu o voce suspectă.
- Bine, i-am răspuns un pic supărată ştiind că afară-l aşteaptă vecinul de la etajul trei să joace împreună o partidă de table. Mă salutase cu un respect exagerat când a ieşit din lift şi am ştiut că iar pun ceva împreună la cale, dar l-am lăsat să plece ca să am timp şi eu pentru neliniştile mele.
În sufragerie, cel mare vorbea pe mesenger, în dormitorul lor, cel mic împuşca de zor nişte păduchi la un joc, în bucătărie, o piramidă de vase murdare, o masă pe care trona o felie de pâine muşcată din goană, coji de salam şi un Ketchup fără capac. Am vrut să fug în balcon, să iau o gură de aer, dar uitasem că acolo sunt întinse pe sârmă ruflele spălate de ieri.
Aşa...să vedem...să începem cu ordinea din bucătărie....Nu ştiu de ce, dar niciodată n-am reuşit să mănânc pe o masă murdară. Să nu uit să vorbesc cu băieţii să-şi strângă din urmă masa după ce se hrănesc, dar ce pot să le cer când îi las aproape o zi întreagă să se descurce cum pot ? Măcar mănâncă singuri şi nu mă aşteaptă flămânzi să vin eu de la serviciu ca să le pun ceva în farfurie.
Apa, care curge monoton ca oricare clipă din viaţa unei mici gospodine, mă face să uit pentru câteva clipe de spaima pe care am tras-o astăzi în tramvai.
Poate că hainele cu care mă întorceam de la locul de muncă erau de vină.
Nu pot veni la birou îmbrăcată în rochiţă de vară fiindcă n-aş mai avea cum să scap de privirile libidinosului de Murgoci şi în loc să se uite-n dosarele lui, mi-ar lăsa urme pe ciorpi de atâta dorinţă.
Bărbaţii...copii cu măşti de adulţi care nu reuşesc niciodată să înveţe cum să crească....
Oare al meu ce i-ar face, dacă ar şti cum se uită mereu după mine? Mai bine că n-o să afle, fiindcă n-aş avea cum să-l scap de o pereche de palme. Ce poţi să ceri unui burlac trecut binişor şi de a doua tinereţe?
- Doamne ce proastă sunt...trec de la o spaimă la alta...ui-te la ce mă gândesc...!
Poate că de vină sunt farfuriile astea murdare....
Deschid masa de călcat şi privesc cu mult curaj la mormanul de rufe pe care l-am clădit pe un fotoliu.
- Să cântăm la pian o simfonie din aburi...să adunăm sub talpa încinsă de fier toate ridurile hainelor noastre, să le întinerim şi să le dăm prospeţime....
Tot purtată de gânduri aiurea nici nu ştiu când s-a înserat.
Ce departe trebuie să fie gunoiul... şi scorul la table trebuie să fie strâns dacă n-a apărut nici până acum.
Când să mă gândesc la o pedeapsă, aud cheia în uşă.
- Deci ai simţit că ai sarit calul iar....
De cum l-am văzut mi-au dat lacrimile.
- Spune-mi că mă iubeşti şi că sunt frumoasă...!
- Eşti cea mai frumoasă femeie pentru mine şi te iubesc aşa dilie şi disperată cum eşti.... Ce-ai păţit?
- Azi cineva, în tramvai, s-a ridicat şi mi-a oferit locul său. Îmbătrânim, nu-i aşa?
- Doar câte un pic, mi-a răspuns râzând. Hai să-ţi spun şi eu una păţită dăunăzi!
Veneam acasă de la sala de sport şi pe drum văd o femeie superbă.
Ştii cum suntem noi bărbaţii în astfel de situaţii ...rămăsesem cu gura căscată şi cu ochii mari cât două cepe...în fine, realizez că sunt penibil şi-i zâmbesc.
Ea, în loc să-şi întoarcă nasul cu dispreţ, îmi răspunde tot cu un zâmbet.
Mă simţeam ca în tinereţe şi parcă prinsesem curaj. Mă apropii de ea hotărât să-i vorbesc şi ea mi-o ia înainte.
Ghici ce mi-a spus?
- Era vagaboantă?
- Nţţţ...
- O cunoştinţă?
- Oarecum....
- Era tânără?
- O bunăciune....
- Mă enervezi....Zi ce a spus!
- Săru`mâna...asta mi-a zis.Ha, ha , ha!!! Înţelegi? Era fiica lui Catrinescu, colegul meu din generală.
Avem copii de seama fetelor care mă fac să întorc capul şi mintea mi-a rămas tot la vârsta lor....
Am trecut prin atâtea...o să învăţăm cum să ne purtam şi cu păr alb.
Îmi iau cărţi de poveşti în bibliotecă, şi un PC mai nou....Mâine, poimâine o să ne trezim cu nepoţei în braţe şi vom trăi alte temeri.... Am auzit că o să ne pensionăm pe la optzeci de ani...de asta nu ţi-e frică...?
- Mănâncă şi hai să ne culcăm...! Mâine mă aşteaptă o zi grea....
Îmi asculltam cum bate inima ca-n tinereţe şi nu puteam să-mi deapăn gânduri, că Dumnealui îmi sforăia la ureche. Cică mă ţine-n braţe!
Mă tem de multe...sunt fricoasă, dar cel mai mult m-ar îngrozi să-mi cânte liniştea-n timpane....
Mă culc, că vine mâine peste mine...offf cât mă enervează....
Îl întorc pe partea cealaltă şi iată, tace... e un miracol, îmi zâmbeşte, mă mângâie şi mă sărută cu ochii închişi.... Bărbaţii aştia au învăţat să mintă şi în somn....
Măcar acum pot să adorm....
Ce linişte de-a dreptul nefirească...!
Parcă mi-era mai bine când mă ţinea în braţe....
De ce n-am somn ...?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 9:17 am  Dorina Ciocan

te-am citit cu drag, Liviu...semn de lectura:))

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 6:17 am  liviu miron

Nu mă striga!
Desfă-ţi lumina din braţe
Şi lasă culorile toate
să cadă pod către alții
Umple un gol doar
Cu zâmbetul tău
Fără să-mi vorbești despre visuri

Nu mă șterge din povestea
Pe care amândoi n-am putut să o scriem
Fără să ştiu cum să sar peste prăpăstii
Aş rătăci la margini de gând
Zăvorât într-o ultimă lacrimă
Mi-aş murmura orb o rugăciune
Aşteptarea ar trece de întuneric
Şi s-ar opri la un capăt de lume
Liniştea ar urla pe o singură notă
Sufletul ar aduna în genunchi
Vorbe pe care le-ar pune-ntr-un ciob
Iar la sfârşit cineva o să cânte...

Tu vei putea să-ţi fii din nou
Iar eu voi rămâne agăţat de cuvinte

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Feb 03, 2013 7:30 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Ian 13, 2012 8:33 am  liviu miron

Din amintirea lui
Mai rămăseseră doar trei puncte
Pe care ea
Le-a închis într-o paranteză pătrată
Iar povestea aceea nescrisă pe rânduri
A îngropat-o de vie
Foarte departe de gânduri

Zilele o acoperau ca pe o nimfă
Cu firele aspre ale rutinei
Și durerea îi spânzura mumificată
De un mare semn de întrebare
Până ce
Frământările dospite
Adânc în tăcere
Atinse de o lacrimă cu miez de speranţă
Au început să capete iz de scorţişoară şi mere.

Undeva
Mai departe de gânduri
Ultimul vis albastru
Îşi picura din lumină fără s-ajute
Ea
Îl tot căuta la sfârşitul de rânduri
Iar el
Tocmai învățase să uite...



Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Feb 03, 2013 7:56 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Dec 29, 2011 12:06 pm  liviu miron

Părăsisem camera pe fereastră ca un hoţ şi mă îndreptam către gară cu paşi repezi. Ştiam că ea mă aşteaptă pe undeva pe acolo, că e frig şi că poate o lasă răbdările. În cinci minute ajunsesem la locul stabilit şi o căutam din priviri pe un peron lung, slab luminat, unde câţva oameni mergeau agale cu ochii după drumurile lor.
În depărtare şinele stăteau rezemate cap în cap ascultându-şi reciproc gândurile metalice sub roţile trenurilor care le tot treceau peste spinări.
Undeva către est era casa mea, dar acel undeva părea să nu mă mai intereseze în acele momente. Vacanţa era departe şi iarna îngheţase firul firav al timpului în clepsidră. Îmi făceam griji că n-o văd şi mă gândeam că poate are probleme. O fată singură şi fără adăpost reprezenta mereu o ţintă uşoară pentru nemernici. Ea nu se temea. Mai trecuse prin astfel de situaţii, ştia ce înseamnă o noapte când nu ai unde pune capul pe o pernă şi nu mai voia să se lăse la voia întâmplării.
Îi propusesem să doarmă cu mine în cameră şi singurul lucru pe care mi l-a cerut în schimb a fost tăcerea.
- Crezi că ai putea să nu rosteşti niciun cuvânt? Doar să dormim...fără întrebări, fără mângâieri şi strângeri în braţe, fără să ne gândim că suntem acolo împreună...să-l declarăm locul nostru de odihnă, o ascunzătoare unde să aşteptăm cu ochii închişi să treacă nopţile. Crezi că eşti suficient de tare ca să mă ajuţi aşa cum vreau eu?
Verişorii la care locuiam de câteva zile lucrau mereu până noaptea târziu şi veneau obosiţi de la muncă. De multe ori nici nu mai aprindeau lumina în camera lor de frică să nu mă deranjeze. Fumau o ultimă ţigară la bucătarie după ce ciuguleau câte ceva din frigider, apoi după câteva minute îi auzeam cum sforăie.
Aşa îmi venise ideea să o aduc pe Erjica acolo, fiindcă nu-şi găsise gazdă şi dormea în gară pe băncile din sala de aşteptare.
Nu-mi făceam planuri să o cuceresc, nu visam la ea, aşa că puteam să accept condiţii de orice fel.
- Şi va trebui să ţinem secret. Nu avem nevoie de alte necazuri, continuă ea. Doar aşa vom putea fi în siguranţă.
În timp ce mă gândeam aiurea la toate şi la nimic, am văzut o umbră care creştea tot mai mare peste urmele mele, apoi am simţit-o pe ea agăţându-mi-se din săritură direct de gât.
- Ce e cu faţa asta la tine...? Ţi-a fost frică pentru mine...? Hai, zi! Recunoaşte!
- Mereu mă tem şi-apoi mă bucur enorm când apari. Ar trebui să ştii că aşa sunt eu.
- Tu eşti un om bun?
- Nu ştiu. Dacă ar trebui să mă gândesc la aşa ceva, n-aş mai avea timp să fiu bun. Ar însemna că îmi calculez toate acţiunile şi aş putea fi etichetat a fi un tip cerebral, dar multe din acţiunile mele sunt dictate de un glas interior căruia mă supun fără să-mi pun întrebări inutile. Simt cu toată fiinţa mea că suntem legaţi unii de alţii, că formăm un întreg şi că unii din noi au uitat acest lucru şi caută să se definească doar prin bucăţica aia de trup pe care o cară cu ei o singură viaţă.
Am prins-o de umeri ca să câştig timp fiindcă tot încercând să-i explic ce simt, cuvintele păreau să se ascundă de mine apoi apropiind-o am strâns-o cu putere până i-am simţit fiecare fibră a muşchilor cum îi tremură.
Nu-mi plăcea să vorbesc fiindcă de fiecare dată sfârşeam prin a mă bâlbâi, dar ea ştia cum să mă provoace.
- Totdeauna să-ţi iei pe cei dragi în braţe şi să-i strângi la piept aşa cum ai făcut cu mine acum căteva clipe.... Nici nu ştii cât de bine mă simt şi câtă bucurie trăiesc, aparent fără un motiv anume. Mă simt protejată de parcă aş fi cea mai importantă fiinţă de pe pământ.
- În momentele astea chiar eşti.
- De ce-ţi baţi capul cu mine?
- Fiindcă îmi pasă, fiindcă te ştiu...habar n-am... Mereu pui întrebări încuietoare de parcă ai vrea să descoperi câte un interes în fiecare acţiune a mea.... Eu nu sunt aşa...ţi-am mai spus.
- Ştii la ce mă gândeam până să apari..?
Ai iubit-o pe Lili şi ea a rămas în Iaşi cu fratele tău, ai ajuns aici, în Arad, ai cunoscut-o pe Creaţa şi ea a rămas cu Petruş. În tot acest timp, mai în joacă, mai în serios, tu ai stat alături de mine. Neoficial sunt prima ta prietenă adevărată. Ia gândeşte-te un pic!
Cu cine te-ai sărutat de-a adevăratelea pentru întâia oară...?
Cu cine ai dansat primul blues...?
Pe cine-ai refuzat prima oară la pat?
Am început să râdem amândoi fără un motiv anume, eu poate de teamă că ea are dreptate, ea să-şi ascundă neliniştile care o tot necăjeau.
Casa verişorului meu nu era prea departe de gară şi mergeam foarte încet ca să găsim puţin timp şi pentru discuţiile noastre nocturne care deveniseră un fel de ritual. Odată ajunşi în acea cameră aveam să lăsăm liniştea peste noi să coboare aşteptând somnul care uneori uita să mai vină.
Îmi plăcea să-i vorbesc fiindcă ea mă vedea altfel.
- Tu nu eşti nici golan, nici tocilar. Un amestec ciudat de revoltă şi supunere oarbă, un derbedeu decupat din versurile lui Esenin...
“E de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitând întregul tău trecut,
Tu să nu mai poţi pleca la altul
Tu - mers gingas,
Tu, surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să-ţi fie.”
...Da, da, îmi spunea făcând semen cu degetul arătător, eşti un derbedeu şi Creaţa nu ştie fiindcă nu-i place să citească decât romane siropoase din secolul trecut. [...]
În acea seară am ascultat pentru prima oară “ Focul vânăt” şi aveam impresia că despre mine e vorba în versuri sau că Erjika improviza ca să mă impresioneze.
M-am aşezat pe un gărduţ de plasă şi ea s-a cuibărit în braţele mele. Ne-am aprins câte o ţigară şi priveam jarul cum mocneşte ca o iubire ce nu are putere să se aprindă.
- Acum vreau să –mi spui un secret.
- Pe care? am întrebat-o ca şi când ea mi-ar fi cunoscut întreaga existenţă.
- Nu ştiu, spune-mi ceva de duh.
Am tras din ţigară două fumuri unul după altul, apoi am scos grăbit din buzunar o sticluţă de un sfert de litru de rachiu din prune pe care o cumpărasem când ieşisem de la ore. Din câteva înghiţituri terminasem deja jumătate din conţinut.
- De duh, am repetat încet doar pentru mine...duhhhh...nesc a băutură....Merge?
- De ce-ai băut?
- E doar un sfert, i-am răspuns întinzându-i acea sticlă de rachiu puturos... sfertul academic pe care o să-l împart cu tine în seara asta.
Bea....! şi eu o să mă chinui să-mi amintesc câteva versuri!"
Mormăiam în barbă căutând locul fiecarăui cuvânt, mă legănam ca un puşti retardat şi mă băteam peste frunte, apoi ca prin farmec am revăzut în minte filă cu filă carneţelul în care scriam, şi cu voce tare, parcă-mi citeam versurile schilodite de o iubire neîmpărtăşită:
... “Numai inima mea
Îşi crede trecutul alean
Percepe sărutul
Ca o promisiune făcută în van
Să te ierte învaţă în fiece zi
Însă tu nu mai vii...
Nu mai eşti lângă mine să-ţi fiu
Mă priveşti cu ochi de străin
Azi despre zile senine îţi scriu
Şi –am obosit... dar numai puţin”

Ea fuma. Nu ştiam dacă m-a auzit şi nici nu mai aveam curaj să repet. Nu spunea nimic. Privea ţigara şi fumul care o tot încolăcea apoi luă o gură din poşircă.
- Nu-i rău pentru un derbedeu...se simt oarece influenţe, dar merge.... Creaţa e muza?
- Nu… Lili… De când o ştiu pe Creaţa n-am mai scris versuri… sunt slabe, ai dreptate...nu mă pricep. Să nu povesteşti nimănui despre seara asta.
- De ce aş face-o?
E o noapte pe care o împarţim amândoi.
Eu nu sunt Creaţa…nu împrăştii cu visele mele prin camera de internat doar pentru a mă simţi centrul Universului.
S-a ridicat din braţele mele, a lăsat să-i curgă pe gât ultimile guri de alcool apoi a aruncat peste umăr sticla ca să se spargă.
- Cioburile aduc noroc…Hai să mergem la nani!
Mi-a întins mâna să mă ridice şi am pornit-o spre casă. Era uşor să cobori în stradă sărind peste geam dar nu la fel de facil să te cocoţi înapoi, cu aburi de alcool în cap şi obligat să nu faci zgomot.
Ajunsă în cameră Erjika s-a dezbrăcat şi a aşteptat să intru eu primul în pat. Şi-a lipit capul de pieptul meu şi deschizându-mi larg braţele, am primit-o aproape. Nu puteam să vorbim. Dacă aş fi putut-o face, poate i-aş fi spus cât de frumoasă o văd învăluită de lumina rece a lunii. Probabil că ar fi râs ca o nebună de mine şi ar fi trezit toată casa. Poate că am fi fost condamnaţi să dormim amândoi în gara aceea rece, fără vise şi fără să cunoaştem odihna. Tăcerea ne proteja pe amândoi şi ea ştiuse prima acest lucru. Alcoolul mă încălzea şi era tare plăcut să mă ştiu scufundat în pilotă lângă ea. Trupul îi mirosea a transpiraţie, a rachiu şi a iarbă şi fierbea ca şi al meu. Am închis ochii şi am văzut-o după pleoape pe Lili. Nu eram pregătit de încă un eşec. Respiram rar…din ce în ce mai rar. Cu mintea îi deşiram chipul şi-n faţa ochilor îmi aduceam munţii. Alergam către creste fără să simt oboseala. Devenisem un zmeu de hârtie ce caută primul sărut al zborului său printre nori. Soarele venea tot mai aproape. Era cald şi eu mă topeam într-o stare de bine….
- E prietena mea, e târziu şi trebuie să dorm, îmi spuneam. Acuşi e mâine şi nimeni nu trebuie să ştie de noi…Chiar…e miercuri sau joi? Timpul trece cum vrea...uneori zboară de parcă nici n-aş trăi unele clipe, alte ori se opreşte şi se încăpăţânează să mai meargă înainte. O să dorm, ca să doarmă şi ea.
Îi oferisem un loc unde să-şi pună capul, nu un trup de care să se încălzească, nu un vis de care să se agaţe. Ea cred că deja ştia toate astea, altfel nu ar fi stat aşa de aproape de mine. Eram prea diferiţi cu toate că aveam şi multe-n comun.
Din mine creştea o lumină…. O cunoşteam şi speram să-mi aducă puţină odihnă.




Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Mier Feb 01, 2012 5:55 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 28, 2011 2:00 pm  liviu miron

S-au afundat cuvintele-n tăcere
Lumina şterge curcubeul de culori
Cu albul orbitor al foii goale de hartie

O doină plânge prea departe de fereastră
Şi-o lumânare -şi tremură întreaga teamă
Cu umbre desenate pe pereti.

Nu e nici linişte născută ca din întuneric
Nici vorbe nu-s ca un raspuns
Nici întrebări care să deranjeze

Doar şuierat de vânt şi-o vagă amintire
Care se-adună într-un junghi
Sub sânul stâng....

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 22, 2011 10:59 am  Didina Sava

Te imbratisam cu dor si prietenie pe tine si sotia ta.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 22, 2011 10:48 am  liviu miron

Si mie imi e dor de voi toti Florine...o sa vina si vreme pt distractii Wink

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 21, 2011 7:54 pm  florin stratulat

Prietene, mi-e dor de tine !

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Noi 21, 2011 12:40 pm  liviu miron

Rătăciseră de ceva vreme şi pădurea părea să nu se mai sfârşească de parcă ar fi ajuns la capătul lumii. Colindau de-a lungul crestelor domoale privind amândoi dintr-o poiană spre un munte semeţ cu vârful dincolo de nori. Ştiau că trebuie să treacă pe acolo şi pasul lor nu mai era grăbit, ci devenise regulat ca ticăitul unui ceas.
Respirau greu, osteniţi de atâta mers aşa că se hotărâseră să facă popas. Nu se gândeau că merg în zadar, fără o ţintă anume, nu aşteptau să găsească ceva, dar amândoi ştiau că fac parte dintr-o poveste ce urmau s-o trăiască.
Pick se aplecă să culeagă din iarbă afine şi le ducea la gură cu frunze cu tot, mâncând lacom.
- Sunt bune? întrebă Andrei schiţând un zâmbet fin.
-Ţin de foame şi în plus domoleşte focul în interior.
- Ai buzele albastre, sigur nu începi să faci spume la gură?
- Ba o să fac tot chinuindu-mă să te conving că e nevoie de hrană ca să putem merge mai departe.
Rugăciunea e bună pentru spirit, întăreşte mintea şi inima, dar trupul tău are nevoie să simtă prin gust, prin miros, prin palme şi burtă. Ritualurile astea două trebuiesc împletite cu grijă pentru a putea rămâne întreg.
Andrei ţinea cristalul în palmele împreunate căutând să se golească de gânduri. Învăţase multe de la Pick. Inima lui devenise uşoară, iar visele care-l chinuiseră până mai ieri, prindeau contururi mai clare. Putea acum să doarmă mult mai puţin şi să se odihnească mai mult, fiindcă ştia ce e visul de noapte născocit de frământările de peste zi şi ce e o premoniţie sau o călătorie astrală.
Trăia în două lumi. În lumea de zi, unde întâlnea mereu greutăţi la tot pasul şi lumea de noapte unde părea să rămână tot el, dar unde temerile îmbrăcau alte forme.
Ştia să se roage, simplu, curat, cu smerenie şi sinceritate. Păcatul şi-l spăla prin recunoaşterea lui şi prin grija de-a nu-l repeta. Învăţase să îşi aleagă gândurile aşa cum o prinţesă îşi alege ţinuta în funcţie de ocaziile ivite la curte. Ştia să-şi lase grijile toate pe seama celor care le dau naştere şi mergea pe drumul lui cu fruntea sus şi cu bucurie în suflet.
Cristalul îl ajuta să se descarce de fiorii care-l încercau uneori, preluându-i tristeţile toate.
Atunci lumina violet, pâlpâind ca o stea care dă să se stingă, pulsând rar ca o ultimă doină, ca un foc de chibrit ce-l priveşti de după pleoape. Tot Pick îl învăţase să aibă grijă de cristal, fiindcă trebuie să ştiţi că după ce se ruga, Andrei lăsa acea nestemată în apă neîncepută până ce îşi recăpăta din strălucire.
Izvoarele ştiau să tămăduiască fiindcă aveau amintiri, iar cristalul cunoştea drumul spre memoria apei.
- Apa e dătătoare de viaţă, dar ce o fi viaţa dacă o lipseşti de spiritul sfânt?
- E ceva care aşteaptă să prindă contur sau poate că e boală, răspunse Andrei.
Pick văzu ceva spre buza unei prăpăstii şi se aplecă neatent cu capul înainte şi cu mâinile amândouă întinse spre o crevasă.
Se ridică cu greu de acolo ţinând triumfător în palmă un firicel de floare gingaşă şi frumos colorată în timp ce din buzunar îi căzu ceasornicul de care nu se despărţea niciodată. Fără să observe acest lucru, se îndreptă spre izvor şi puse apă peste acea floare, apoi murmură câteva incantaţii, făcu în aer câteva semne ciudate înţelese numai de el şi în final luă o gură din acea licoare nou creată lăsând-o să-i curgă din pumni.
Andrei luă de jos ceasornicul care-i căzuse lui Pick şi privea către acesta aştepând să-l vadă cum explodează în mii de artificii, aşa ca în filmele de desene animate cu magi şi eroi, dar minunile se petrec mereu sub ochii noştri, fără spectacol, fără iluzii şi de cele mai multe ori fără prea mulţi martori.
- Bea şi tu o gură! zise Pick către Andrei. O să prinzi noi puteri şi ai nevoie de asta.
- Înainte sau după ce mănânc afine?
Pick trecu peste gluma slabă făcută de prietenul său şi continuă să-l îndemne să bea întinzându-i tot mai aproape mâinile spre buzele care se încăpăţânau să se deschidă.
- E apă vie. Am avut un noroc chior că am găsit floarea în calea noastră. Poate că e semn.
Bea şi nu mai zâmbi ca un tont!
Andrei se conformă apoi întinse ceasornicul spre ochii lui Pick.
- Ţi-a căzut. Ca să-l primeşti înapoi spune-mi ce reprezintă desenul ăsta ciudat de pe capac.
Pick, vădit supărat pe neatenţia lui îi smulse lui Andrei obiectul din mână, dar se calmă imediat, se aşeză pe o piatră apoi îşi chemă prietenul lângă el.
Pe capacul acelui ceasornic special era desenată o linie cu traiectorii ciudate, întortochindu-se după un model anume, semănând cu un pom înfrunzit înconjurat de un soi de cerc deschis în trei părţi din care porneau raze spre interior; în partea de sus era gravată un model neobişnuit de cruce, ca un "T" care avea lipit de capătul superior o agăţătoare şi care ieşea din acea spirală stilizată; în stânga era desenat un triungi cu vârful orientat în sus, la dreapta acelaşi desen dar triunghiul era desenat cu vârful în jos, iar în sud tot un triunghi ca cel din dreapta dar cu diferenţa că era tăiat de o linie spre vârful în care se sprijinea. Carcasa avea montată o ramă mobilă pe care erau de asemeni încastrate pietre preţioase cioplite în simboluri ciudate. În roşul rubinului era desenat un cerc cu un punct în mijloc, în partea opusă de culoarea albastră strălucea pal un smarald sub formă de semilună, între ele mai era încastrat un cerc format din două piese ca două lacrimi îngemănate dar de culori diferite, una albă şi una de un negru adânc, iar pe cealaltă parte, de un verde nedefinit, erau aşezate opt săgeţi care porneau din acelaşi punct dar care aveau lungimi diferite.
Cadranul ceasornicului nu avea cifre şi nici arătătoare ci era transparent ca o fereastră lăsând ochiului o portiţă prin care să vadă un mecanism prea complicat pentru privirea unui neiniţiat în asemena artă.
- Ce simbolizează?
- E destul de simplu. Acest ansamblu reprezintă esenţa întregului Univers.
Pomul e viaţa, soarele spiralat cu raze spre centru desenează speranţa, spirala de pe contur este timpul în care credem cu toţii că suntem limitaţi, dar dacă priveşti mai atent, această spirală este străpunsă de trei semne. Crucea de sus e simbolul credinţei şi a vieţii adevărate în care putem să trăim, în dreapta – triunghiul cu vârful în sus poate să însemne focul, dar mai înseamnă şi voinţa care-l mână pe om, în stânga e un triunghi răsturnat care poate simboliza apa sau dorinţa care-l animă.
Sub acest pom triunghiul răsturnat şi tăiat nu mai iese din linia spiralei.
E pământul din care ne tragem, de unde plecăm şi din care creştem într-o viaţă primită ca o seminţă.
În jurul acestora e soarele şi luna, trăirile materiale şi onirice, intercalate de simbolul genezei şi al apocalipsei...ne naştem pentru a muri, trăim pentru a visa, visam ca să ştim cum să trăim, murim pentru a ne naşte din nou.
Andrei pică pe gânduri, dar aceste cuvinte i se dăltuiră în minte si suflet.
Se ridică din loc şi o porni iar la drum în felul său, tăcut, fără prea multe gânduri, luptându-se cu oboseala şi cu foamea având ca hrană rugăciunea şi speranţa.
- Când ţi-am luat ceasornicul din mână am simţit un sentiment foarte ciudat. Inima mi-o luase la goană şi ochii mi-au văzut mai puţin, spuse Pick din senin.
- Erai orbit de ură. Te pusesei pe tine întâi în gândurile tale şi atunci toate sentimentele ţi-au luat-o razna. Poate că te vedeai iar pedepsit pentu neatenţia ta, poate că eu nu-ţi mai păream acelaşi bun prieten fiindcă aveam la mine ceva ce-ţi aparţineae şi care te aducea pe tine la cheremul meu, poate că-ţi era ciudă pe clipa aceea de neatenţie, dar ce mai contează? Ai urât.
- ...Nu e bine, concluzionă Pick sec....De azi n-am să mai urăsc pe nimeni şi nimic.
- Ce ciudat, zise Andrei. Tu devii om cu fiecare zi pe care-o trăieşti iar eu mă transform în pricurici tot învăţând de la tine cum să mă port cu propriul meu fel de a fi.
- Asimilăm tot ce ne-a lipsit până acum.
- Ca doi flămânzi care-au găsit afine pe drum, moacă indigo...şi spunându-i aşa, Andrei îl prinse de gură prefăcându-se că-i şterge urmele lăcomiei cu care mâncase.
Pick învăţa multe de la prietenul său dar cu umorul lui nu se putea împăca fiindcă îl simţea ca o formă de răutate învelită ciudat într-o bunătate aparte şi nu ştia cum să reacţioneze.
- Cum sunt oamenii Andrei?
- Sunt buni, doar că uneori vremurile îi mai schimbă.
- De ce preţuiesc mai mult averile decât veţile semenilor lor?
- Nu ştiu nici eu, dar cred că acei oameni sunt atinşi de sminteală.[…]
Pe drum, Pick îl învăţa mereu alte nume de plante, unele bune de leac, altele otrăvitoare, licheni care te ajutau să vezi în beznă, gângănii ce puteau fi consumate de foame sau rădăcini cu gustul de pui.
Nu prea departe, prin întunericul care căzu dintr-o dată, lumini pâlpâiau printre ramuri de brad.
- Oare ce poate fi?întrebă Andrei curios.
- Sunt pricuricii. Au aprins foc pe comori. Sunt oameni prin preajmă... sau poate că se tem de noi doi?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Noi 08, 2011 7:39 am  liviu miron

UN sincer "LA MULTI ANI", sanatate, inspiratie si spor la scris tuturor celor care-si serbeaza azi onomastica!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 11, 2011 9:02 am  liviu miron

Eroii noştri plecaseră din inima pământului făcându-şi griji că nu vor găsi de prima dată drumul spre suprafaţă dar nu merseseră mult şi ceaţa de care se tot apropiau li se părea familiară.
- Ce facem? Întrebă Andrei îndreptand capul în direcţia spre care urmau să ajungă.
- Măcar ştim că nu ne omoară, raspunse mai mult ca pentru el Pick....Mergem înainte fiindcă de mult nu mai facem nimic după voia noastră.
Se pomeniră cu o durere de cap, sufocaţi, cu lacrimi curgând pe obraz necontrolat şi limbile umflându-li-se ca gogoşile aruncate în uleiul încins, apoi ameţiră şi în final, un somn adânc îi cuprinse pe cei doi.
Când au redeschis ochii, soarele se mişca printre ramuri de parcă le-ar fi făcut cu ochiul.
- Cine era femeia aceea?întrebă Andrei care tot visul o văzuse pe singura persoană care ştia să râdă din adâncuri.
-E o glumă omenească?
- De ce?
- Ilaria femeie...? Poate că a fost cu mii de ani în urmă, dar acum…ha, ha, ha, ha.
Şi zâmbetul lui Pick, ca o grimasă la început, se transformă pe dată într-o cascadă de bună dispoziţie.
- O cunoşti?
- Cunosc tot consiliul, spuse cu fală Pick . M-am născut ascultând legendele lor, am adormit cu poveşti despre ei şi am trăit să-i cunosc personal. Ce-şi mai poate dori un pricurici ca mine?
- Dar tu nu mai eşti pricurici. Uită-te la tine! Ai gânduri, ţi-e teamă, credinţa te lasă tocmai atunci când ai avea mai multă nevoie de ea, râzi ca un om şi te minunezi ca unul dintre noi. Ai râsul frumos ca sufletul tău, spuse mai departe Andrei. E prima oară când te văd fericit şi am să te rog să râzi mult mai des!
- De ce?
- Într-un fel straniu, îmi umpli inima de o bucurie inexplicabilă.
- Şi Ilaria râde, dar râsul ei nu are nimic în comun cu binele de care vorbeşti.
Se spune că cel sărutat de ea îşi pierde minţile. Ea aduce sminteala şi toţi oamenii cu zâmbetul tâmp, au cunoscut buzele ei.
- Ce e oare un om fără raţiune?
- Un absent din viaţa asta pământeană, un suflet rătăcit de trupul său incapabil să existe pe un singur plan, o căutare fără ţintă, o aventură fără implicare.
- Oare cum e să nu poţi gândi şi totuşi să fii viu, să trăieşti fără să fii conştient de ceea ce ţi se întâmplă…?
- Sau să nu-ţi pese de cele lumeşti, îl întrerupse Pick. Cine poate şti ce e în sufletul lor?
Poate că visul care-i mistuie din interior e mai important decât grija zilei de mâine, poate că la cunoştinţele la care au ajuns, nu mai contează cu ce se hrănesc, cu ce se îmbracă, sau cum arată la chip….Nu mai au timp să se piardă….” Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”- spunea Matei.
- Şi atunci la ce mai trăiesc pe pământ?
- Să-şi afle menirea sau să şi-o împlinească.
Discuţia asta îi reaminti lui Andrei de propriul vis. Ce departe părea acum de el şi chemările repetate de mult se rătăceau astăzi în ecouri ascunse de munţi.
Încerca să-şi amintească de el, cel de dinainte de vis şi nimic important nu i se releva.
Trăise din inerţie ascultând de cei din jur şi făcându-le pe plac pentru a nu strica armonia fragilă ce se ţesea uşor între ei. Nu-şi amintea de vreo dorinţă anume care să-l fi încercat, nu apucase să cunoască iubirea de care citise prin cărţi, nu era legat nici de părinţi şi nici de fratele lui mai mic, părea să nu aparţină acelor locuri şi poate de aceea, plecarea îi fusese destul de uşoară. Se întreba dacă îl roade dorul, dar viaţa pe care-o ducea acum nu-i mai lăsa timp să-şi plângă de milă, să fie duios după vremuri apuse sau să ofteze ca alţii care au uitat să trăiască.
Avea propria aventură, propriul drum şi chiar dacă în acele momente părea că rătăceşte prea mult, îşi zise că e într-o vacanţă mai prelungită din care s-ar putea să nu se mai întoarcă.
Era fericit fiindcă nu-l mai încercau temeri şi credinţa creştea tot mai mult în sufletul său.
Pick îl ajuta să se desăvârşească, să fie un om adevărat, tocmai prin întrebările infantile pe care i le punea, ochii aceia inocenţi care voiau să vadă lumea ca un om, îl făceau şi pe el să privească altfel totul în jur.
- Mai spune-mi de Ilaria, te rog!
- Se ştie că e pe pământ încă de la începuturi. Nu pot să-ţi spun dacă aici s-a născut, sau dacă a venit din alte ceruri, fiindcă miturile s-au amestecat între ele de foarte mult timp şi adevărul s-a rătăcit. A ales să rămână în slujba planetei noastre şi asta face şi azi.
Când avea anii pe crezi tu că-i are, s-a îndrăgostit de un înger.
- Unul cu aripi?
- Da, de un fel de arhanghel. Acesta fugise din lumea sa, încercând să-şi afle îndumnezeirea, aici pe acest pământ. Şi el o remarcase pe Ilaria şi au trăit o poveste de dragoste cum numai în poveşti mai poţi afla. Se spune că atunci când se ţineau în braţe, înfloreau trandafiri de nicăieri, iar când se sărutau şi vântul se oprea din adieri. S-au iubit mult, poate că veacuri, dar sosise timpul ca Dagda Întâiul, cum i se spunea, să facă dovada de loialitate faţă de seminţia căreia îi aparţinea şi a trebuit să plece.
Nu ştia cum să se despartă de Ilaria, nu ştia dacă mai poate învinge eternitatea departe de ea, sau dacă aveau să se mai vadă.
- N-o să pot să te uit niciodată, i-a zis Ilariei şi totuşi trebuie să ne despărţim.
- Atunci ai să uiţi de tine, i-a răspuns zâna şi sărutându-l pentru ultima oară, i-a sorbit minţile.
Dagda a început să râdă. Râdea în nebunia sa, speriind animalele din poiană, stârnind furtuna de nicăieri şi pământul atunci se cutremură astupând peşteri şi deschizând cratere imense, din ape se revărsa focul adâncurilor, iar cerul se învineţi pentru mulţi ani.
Voi să o lovească, dar iubirea din inima lui îl opri. Îşi acceptă soarta şi se înălţă la ceruri.
Nu s-a mai întors aici, nimeni nu ştie dacă o să mai vină, dar Ilaria, de atunci, pedepseşte bărbaţi sărutându-i şi făcându-i să uite de ei.
- Păi spuneai că ne-ajută.
- Te-ai gândit vreodată că uitarea poate fi o eliberare?
- Adică?
- Sunt amintiri care dor într-atât încât poţi fi chinuit de ele şi peste moarte. Pentru acei oameni uitarea poate că e un mod de a merge mai departe, ultima cale de împăcare cu sinele, cine mai ştie…?
Călăul e bun?
El ucide fiindcă cineva trebuie să o facă. Dacă ar sta să cântărească faptele celor pe care îi pedepseşte, oare ar mai putea să-i ucidă? S-ar transforma în judecător şi altcineva ar trebui să îi ia locul.
Nici raţiunea nu poate să ne definească. E doar o scorneală care ne face să ne justificăm toate neajunsurile.
Dintr-o dată o lumină izvorî în faţa celor doi.
Andrei deschise palma şi lăsă să se vadă un cristal superb lucind ca o idee.
- Ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu, dar cu siguranţă o să aflăm imediat.
- De unde-l ai?
- De la Ilaria. Mi l–a strecurat în sân şi mi-a spus să am grijă de el, să-l cresc cu adevăr, să-l spăl cu lacrimi de rugăciune şi să- l şlefuiesc cu gânduri bune.
Mi-a mai spus că într-o zi mă va ajuta să iau o hotărâre care-mi va schimba toată viaţa.
De aia îmi vine aşa de greu să cred că ea nu e bună…sau poate că se comportă mai diferit doar cu cei care pot să se-ndrepte….
- Oare chiar trebuie să fim pedepsiţi pentru a rămâne drepţi?
- Suntem cu toţii ca brazii carora li se taie din ramuri ca să crească spre înalt. Suferinţa e ca o piatră de care se şlefuieşte sufletul până ce devine un diamant perfect ca cel din mâna ta.
- E un cristal….
- E un diamant care o să tea jute să ştii ce să faci la un moment dat.
În vechime înţelepţii adunau toate cunoştinţele lor în astfel de pietre şi apoi le ascundeau foarte bine de ochii lacomi ai semenilor lor. Lăsau indicii foarte încâlcite în fel de fel de şarade pentru ca doar cei cu adevărat înţelepţi să le găsească şi să le folosească aşa cum se cuvine.
- Acum de ce străluceşte?
- Cine poate şti? Poate că vrea să ne spună ceva sau poate că e primul contact cu ceea ce tu reprezinţi.
La un nivel foarte subtil se crează o legătură între voi, deveniţi cumva un întreg completându-vă unul pe altul.
- Ce-aş putea să am eu în plus faţă de această piatră perfectă?
- Poate că suflet, se auzi din spatele lor un glas de femeie, care ajunseseră lângă ei fără să fi fost auzită.
- Cine eşti? întrebă tulburat Andrei.
- Nu contează, dar ştiu că pe mine mă căutaţi aici, departe de lume.
Îl prinse de încheitura mâinii şi-i întoarse palma cu faţa spre cer.
Cu un deget femeia îi urmărea liniile discrete şi vorbe rostea ca pe o prorocire.
- Sufletul tău nu va cunoaşte recunoştinţa celor din jur, vei trăi pentru alţii şi ca toţi cei din zodia ta, te-ai născut pentru a-ţi justifica sacrificiul.Vei cunoaşte bucuria dar niciodată fericirea ca ceilalţi din jurul tău, vei iubi şi iubirea te va înălţa, dar n-o vei cunoaşte alături de om, n-o vei consuma şi nu te va consuma. Vei cunoaşte deznădejdea, dar speranţa îţi va rămâne în suflet, vei suferi, dar vei trăi acea stare cu multă seninătate, Ai un vis de împlinit, dar nu ştii nimic despre tot ce te aşteaptă. Linia vieţii se întrerupe rapid şi parcă ar vrea să se-nalţe din acel punct, undeva spre alte tărâmuri. Moartea la tine nu înseamnă sfârşit ci mai degrabă un alt început.
Acum nu crezi în nimic şi totuşi din credinţă îţi vei primi mântuirea, vei învăţa să iubeşti doar pentru a putea să o dărui.
- Dacă spui că îmi poţi citi viitorul, ce poţi să-mi spui despre o fată pe care o caut.
- Poartă nume de înger şi nu e, o vei iubi, dar nu va putea să fie a ta niciodată….
- Am s-o caut mult timp?
- Despre care timp vrei tu să-mi vorbeşti? De mult nu mai trăieşti pe o linie dreaptă…şi apoi, de când n-ai mai văzut chip de om în afară de el?
Pick dusese mâna la frunte cumva să se apere de arătătorul femeii cu care părea să ameninţe.
- Ia stai! Nici tu nu eşti un om…ptiu, ptiu ptiu…mergi spre pustia cea neagră şi du de la mine grija degrabă! Te-afundă în codri, ascunde-ne timpul care-o să cadă pe tâmple şi umeri, care ne face din tineri doar umbre, care ne duce departe pe gânduri…ptiu, ptiu ptiu…Du-te departe şi lumea desparte, lasă-ne viaţa şi fură-ne moartea…nu ne atinge şi nu ne chema, pleacă…trăieşte în lumea ta…lasă-ne cerul albastru de-asupra, iubirea de-aproape şi-ascunde-ne ura, du de la noi război şi pârjol, lasă-ne-n loc doar păsări în stol…ptiu, ptiu , ptiu…ptiu, ptiu, ptiu….
Femeia părea atinsă de aripa nebuniei şi Pick observă că femeia cu toate că vedea, ochii ei erau acoperiţi de un val alb al orbirii.
- N-am nevoie de ochi ca să am curajul să văd, aşa cum nici voi nu vă temeţi să priviţi în întuneric.
Rolul meu se termină aici. Am ştiut că veţi veni să tulburaţi apa-n izvoare, că veţi aduce frica în oase şi că ceasul o să meargă înapoi până aproape de zero.
Tu Andrei ai să plăteşti pentru greşelile lumii, ai să duci poveri mai mari decât crezi tu că ai să poţi duce. Roagă-te ca nimic din ce faci să nu mai fie în zadar!
Roagă-te pentru vremuri mai bune! Roagă-te dacă vrei să fii mântuit şi când rugăciunile n-or să mai fie auzite atunci să crezi şi mai mult!
Un vânt se stârni de nicăieri şi ascunsă într-un vârtej, femeia dispăru în neant.
Pick îl privea pe Andrei şi Andrei rămăsese cu privirile-n gol.
Ce voia să spună femeia aceea?
Oare prin ce trebuia ca să treacă să poată răspunde unei chemări pornite din ţinutul de vis…?
Şi de ce era el cel ales?
Ce-l aşteaptă?
Avea nevoie de timp ca să afle şi atunci a privit prima oară spre ceasul lui Pick…(dar e altă poveste deja)

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 11, 2011 6:59 am  liviu miron

Imaginaţi-vă o sală înaltă cam de opt metri cu pereţii din stâncă, din care se zugrăveau o mulţime de filoane din aur neexploatat, şase stâlpi impunători din jad născuţi parcă acolo şi condamnaţi să rămână de veghe pentru o eternitate, podeaua stranie părea a fi din riolit, căci din loc în loc se zăreau bucăţi mari de cuarţ şi trupuri topite a fel de fel de vietăţi subpământene cu groaza încremenită pe chip, încercând să se dezlipească de-acolo prin umbre ce se mişcau lent pe pereţi, în faţa noastră o tribună clădită din oase topite-n răşină, cu margini din cristale imense, parcă sculptate de mână, şi ei….
Pick îşi uni palmele în faţă, apoi duse braţele la frunte şi se ploconi la pământ.
Semăna iar a muşuroi ambulant şi nu ştiu de ce, parcă aşteptam să se înverzească la loc.
Îmi şopti să-l imit şi uite că aşa m-am trezit în genunchi, cu privirea plecată, căutând să-mi dau seama pe ce creatură am piciorul stâng.
Acelaşi cântec clipocind în surdină monoton ca un susur de izvor se auzea dintr-o încăpere alăturată. Părea un cor de femei, fiindcă sunetele erau acute şi totuşi curgeau lin, ca razele de lumină pieptănate de acele brazilor tineri. Mă întrebam dacă ele nu obosesc niciodată, sau poate că erau la vreun fel de concurs.
Lângă mine, Pick tremura cuprins de groază.
Am închis instinctiv ochii şi dintr-o dată am început să aud glasuri amestecate într-un soi de discuţii:
- Ce-i face pe ei mai altfel ca alţii?
- Vremurile lor.
- Şi dacă nu vor fi demni de misiunea care-i aşteaptă?
- Atunci vor dispărea odată cu lumea care le-a dat viaţă.
- N-ar trebui să mai aşteptăm?
- Poate că vor veni şi alţii…. Ei par aşa de …neterminaţi.
- Nu suntem puşi să judecăm, ci să-mplinim ce trebuie să se împlinească. Vă comportaţi ca cei de sus….Tăcere!!!
Şi liniştea căzu brusc în încăpere. Nu se mai auzea nici cântecul, nici tremuratul lui Pick.
Urechile îmi ţiuiau după un sunet şi ochii nu mai desluşeau decât o lumină roşie venită din pământ. Nici să gândesc nu mai puteam. Părea că mă strivesc de propriile margini.
Nu ştiu cât timp a durat acea linişte, fiindcă timpul avea acolo alte măsuri şi părea controlat de acele făpturi nepământene.
Cel de care ascultau cu toţii nici măcar nu ne privea, dar era printre ei o făptură mai curioasă ca o felină. Părea o tânără de seama mea, fugită de la un carnaval brazilian, fiindcă pielea îi strălucea nefiresc, avea pe cap un soi de coroană la fel de strălucitoare bătută în pietre fine, desenând modele prea încâlcite ca să le pot desluşi de la distanţă şi ce mi-a atras atenţia cel mai mult, a fost faptul că zâmbea. Era singura care zâmbea de-acolo şi buna ei dispoziţie părea s-o facă-n ochii mei şi mai frumoasă.
Se apropie de mine, mă prinse de bărbie, rotindu-mi capul şi-ntr-o parte şi-n alta, studiindu-mi trăsăturile feţei, sau poate că-mi scana gândul despre ea, apoi apropiindu-şi buzele foarte aproape de-ale mele, mă întrebă:
- Oare să ai nevoie de sărutul meu deja?
- Ilaria, nu te juca! se auzi din nou glasul care dicta tuturor…Lasă-l în pace!!!
Tânăra se îndepărtă teatral de mine şi nu mi-a venit să cred ochilor văzând-o cum pluteşte în aer.
- Pick, ridica-te! spuse din nou acea voce şi atunci am ridicat privirea şi l-am văzut.
Părea un moşuleţ tare bătrân, mic şi adus de spate, cu barbă argintie ca la piticoţi, lungă şi despărţită la capete în două, obraji proeminenţi şi ochi iscoditori. Pe cap avea un soi de con de pânză fină, cum purtau în vechime magii care se respectau şi avea chiar şi-un toiag misterios care se termina la capăt cu un cristal încrustat în mâner. Hainele lui erau ciudate de parcă ar fi fost învelit într-un cearşaf turcoaz, un soi de chimono, dar fără cordoane sau şnururi creând impresia că e croit dintr-o singură bucată. În picioare purta o pereche de conduri turceşti ascuţiţi la vârfuri şi cam exagerat de lungi comparativ cu mărimea piciorului.
Ochii şi vocea impresionau. Era ferm în tot ce spune, nu se juca deloc cu vorba şi-ţi căuta privirea intrându-ţi direct în suflet. Aveai senzaţia că nu poţi să te-ascunzi de el, că doar adevărul te mântuie şi te declină.
- Ştii ce am eu în mână, întrebă scurt scoţând din mânecile largi un soi de ceas?
- E dovada vinovăţiei mele, răspunse cu claritate Pick.
- Ştii care e pedeapsa pe care o primeşte un pricurici atunci când nu ascultă de porunca ce-a primit-o?
- Moartea….
Şi spunând astea, Pick se prăvăli din nou în genunchi, cu mâinile deschizându-şi pieptul.
- In modus vivendi mors est ultima ratio.(În felul în care trăim, moartea e raţiunea finală)
- Să nu-mi vorbeşti mie –n latină pricurici de pădure rară! Ai murit…acum eşti om şi va trebui să înveţi să te porţi ca atare.
Îi făcu semn să se apropie, apoi îi înmână acel obiect straniu.
- Ţi l–am luat fiindcă-l voiau prea mulţi. S-au înmulţit duşmanii şi suntem iar cu întunericul la porţi. Un Univers se stinge în repaus, lumina care scapătă din el, naşte mişcare şi din nimic se va crea un alt început, de-acolo de unde totul pare că se sfârşeşte. Un cerc se-nchide azi şi voi îi sunteţi martori.
În ceasul care-l ai, stă încorsetat trecutul. Atunci când lumea va căpăta noi forme, va fi cordonul care o leagă de naşterea primară.
În spirit să trăiţi, căci toţi, din unic spirit v-aţi făurit cândva!
Să vă trăiţi lumile acolo în unire, altfel veţi dispărea înainte de a mai avea o şansă!
Dragonul tânăr crede că poate să mai crească, hrănindu-se cu propria sa coadă.
- Şi tu, mi se adresă străfulgerându-mă iar cu privirea?
Ce vrei să faci cu visul tău?
- Să-l duc la capăt, i-am răspuns de parcă altcineva vorbea acum prin mine şi înţelegeam că nu iubire căutam de fapt, ci rostul meu în viaţă.
- Ţi-am zis Dubitus? Uneori viaţa pune în mâna celei mai neînsemnate vietăţi întreaga soartă a Universului.
Dubitus, era un pitic la fel de bătrân ca cel care vorbea, dar cu o cicatrice urâtă ce-i despicase ochiul stâng. Se vede treaba că şi ei au luptele lor şi nu sunt mereu cei mai puternici.
- Cel care mi-a făcut asta, nu mai există acum, îmi zise cu voce tare Dubitus citindu-mi gândul. Noi ne trăim aici nemurirea….
- Audi, vidi, sili( auzi, vezi, taci), se trezi Pick vorbind iar în limba pe care o învăţase întâia oară….
- Te joci cu moartea , se răsti la el bătrânul. Ţi-am zis să laşi latina!
E bine s-o ştii, nu s-o iubeşti, fiindcă mult rău naşte pe lume şi întunericul în limba ei se scrie.
Pick îşi plecă fruntea a resemnare şi îşi spunea că abia îşi schimbase trupul şi mai avea să treacă timp până să fie om şi în gândire.
- Lasă-mi-i mie! se tânguia Ilaria.
- Poate că nu sunt ei aleşii şi trebuie să moară.
- Niciunul din cei doi, n-a mai murit vreodată, iar odată cu ceasul, le-am dat şi girul meu. Am zis! Lasă-i să urce!
Ilaria râdea.
Şi Pick putea să îşi imagineze ce ne aşteaptă, dar mă luă pe după umeri şi făcu primul pas pe drumul anevoios de-ntoarcere spre hotarele scăldate-n soare.
Aveam atâtea întrebări, dar cred că cel mai tare îmi doream să plec de-acolo şi asta am făcut.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 11, 2011 6:57 am  liviu miron

Poate oare dragostea cuiva să se transforme-n zid de temniţă, să te umbrească, să te ţină departe de tine, să te usuce şi să te facă să priveşti doar pământul?
Aşa visa Andrei pe fata nopţilor sale.
Departe de lume, departe de iubire, sub paza unui moş pe care îl simţea a fi părintele ei.
Un tată să chinuiască propriul copil, doar fiindcă îi vrea tot binele din lume?
Vedea în visul său un munte de cărţi şi lacrimi lunecând de pe obrazul palid al fetei pe file citite de prea multe ori. Niciodată lumină, nici verde în jur, doar lumânări atârnate deasupra unei mese imense, într-o sală de bal, în care paşii se căutau în ecouri.
O vedea numai din spate, lunecând ca o umbră printre pereţii umezi şi reci, oftând pe ascuns şi spunându-i pe nume.
- Vino la mine Andrei!
Ajută-mă să trăiesc!
Ia-mă cu tine!

Şi-o imagina blondă, cu părul lung împletit în codiţe, acoperit de o năframă de borangic, cu ochii albaştri ca cerul senin, cu gura măruntă închisă de buze ca două zmeure. Tăcută şi blândă, supusă şi totuşi cu cheful nebun de-a trăi.
Inima ei se grăbea spre aventura care ştia că o aşteaptă.
De ce îl alesese pe el şi-i chinuia nopţile?
Părea mai înaltă şi era prea frumoasă ca să-i stea bine la braţul lui.
El venea, dar nu ştia cât poate să-i fie de lungă calea.
Avea şi-un prieten şi poate aşa, împreună, nici nu va simţi când o s-ajungă.
Ar fi vrut să-i vorbească, dar în vis era mut.
Numai cu gândul putea s-o liniştească.
Ea ştia că-i purtată în suflet şi-i era de ajuns.
- O să vii… cred asta, dar grăbeşte-te, te rog!
Dorul mă doare şi mi-e grea aşteptarea....
Apoi se găsea aproape de ea şi se lăsa mângâiat. Degetele ei foarte subţiri, lăsau în urmă fiori de plăcere. Îi vedea de aproape linia vieţii, îi citea soarta ce se încolăcea peste destinul lui ca o iederă peste un turn de cetate şi alb dintr-o lumină nebună care-l trimitea în lumea lui fără să priceapă prea multe.
Visul lui, ca o poveste neterminată, îl durea şi nu-i dădea pace.
- Hai să mergem la drum, zise sărind dintr-o dată în picioare!
Era transpirat şi limba încă-i era amorţită. Tremura din tot trupul, şi doar voinţa îl ţinea drept.
- Ai visat şi e încă noapte, încercă să-l liniştească micul pricurici.
Eu prefer întunericul fiindcă ochii mei sunt învăţaţi să vadă-n beznă, dar tu ai să te-mpiedici, ai să cazi şi eu nu voi putea să te car.
- O să merg în urma ta, zise Andrei.
M-a atins. N-a fost vis…e atât de aproape….
Pick nu putea să se lupte cu acele forţe ce-l atrăgeau pe Andrei, aşa că îl luă pe acesta de mână purtându-l pe cărări doar de el văzute.
Capul lui Andrei se tot învârtea spre o anumită direcţie arătându-i drumul şi tot mergând, o melodie se desluşea din ce în ce tot mai bine.
Voci murmurate pe care le auzise de mult lângă lac, răzbeau acum din măruntaiele muntelui părând să-i cheme într-acolo.
- Tu auzi Pick, sună vocea pământeanului ca un tunet ?
- Hai să mergem mai departe Andrei, începu să-l implore micuţul pricurici, intuind pericolul care-i păştea!
Nu-i visul tău şi n-ai să primeşti răspunsuri la frământările care te-ncearcă.
- Te temi, încercă să-l tachineze pământeanul?
- N-o să iasă nimic bun din toată povestea. Nu-i grai omenesc ce auzi tu acum şi n-o să avem cale de întors dacă vom merge după chemare.
Andrei se desprinse din mâna pricuriciului şi-o luă înainte, coborând cu atenţie în peştera de unde se auzea clipocitul de voci.
- Nu te temi de nimic? întrebă Pick vădit iritat că trebuia să-şi urmeze prietenul într-un loc pe care simţea că trebuie să-l evite?
- Ba da… de penibil, răspunse cu sinceritate Andrei …. Mă tem că n-am tot timpul ochii deschişi şi trec orbeşte pe lângă viaţă, că nu ştiu cum trebuie să trăiesc frumos, mă tem că nu voi şti niciodată cum se termină visul meu, mă tem de cutremure inexplicabil, mă tem să calc iarba fiindcă ştiu câte gângănii îşi poartă ziua-n spinare pe acolo,mă tem de tot ce-i rău şi pentru atâtea de multe….
- Atunci haide să mergem cât mai departede-aici!
La capătul lumii începe povestea ta, nu în noaptea asta şi nu în adâncuri.
- De unde ştii? întrebă Andrei fără să-l privească în ochi, coborând tot mai mult în peştera întunecoasă?
- Tu vezi fără lumină Andrei?
- Se pare că mi se trage de la norul de abur căzut peste lac, sau poate învăţat de la tine.... Tot ce-i viu luminează ca un pumn de licurici, tot ce-i mineral se compune din umbre.
Parc-aş coborî pe o scară de stele şi cerul întreg s-ar varsa în peştera asta. Apa de pe pereţi e fosforescentă şi pete ciudate se pun pe cărare, să-mi arate pe unde să calc.
- Să nu te temi pentru mine acum, continuă Andrei să-l necăjească!
Grăbeşte-te să nu tacă vocile şi să nu mai ştim încotro să ne-ndreptăm!
Pick tăcea remarcând că Andrei putea să vadă cu inima... şi totuşi era om.
Îşi aminti de mătuşa lui care trăia pe pământ de un amar de veacuri, de poveştile ei cu eroi care luptau cu răul alături de pricurici şi care căpătau în lupta lor puteri nebănuite.
- Spiritul pătrunde, asemenea luminii, oriunde găseşte ferestrele deschise. ...
Uneori un animal poate aduce salvarea pădurii, un om poate schimba soarta pământului şi un pricurici poate trăi printre oameni, dacă destinul o cere. E nevoie doar de o inimă curată şi de un spirit liber de prejudecăţi. Sunt clipe în care soarta trebuie să-şi îmbrace alte straie, când vremurile se termină pentru a lăsa loc altor vremuri. Nimic nu e ce pare a fi. Totul e o plăsmuire, o proiecţie a tot ce-a fost, a tot ce trebuie să fie, pentru a exista ziua de mâine....Da,vremurile se întorc.
El devenise om, un om care abia învăţa cum să-şi îmbrace asemenea povară, cum să-şi rânduiască gândurile care-l inundau de peste tot, cum să se poarte pentru a nu-i fi ruşine să ţină fruntea sus şi ce mult îi plăcea să-l audă pe Andrei spunându-i că a mai crescut un pic.
Coborâseră în inima peşterii cam preţ de o oră apoi drumul părea să se înfunde.
În faţa lor îi aştepta Iarăşi un lac şi pereţi roata-mprejur.
- Oare unde să ducă apa asta Pick? întrebă Andrei fără să aştepte răspuns.
- Nu te apropia! Îţi poţi pierde viaţa. Aici se adună izvoare şi nu ştii pe unde pot să ţâşnească afară din pământ. Te poate strivi “apa asta” de stânci din adâncuri şi nu vei putea să înoţi spre suprafaţă. E un drum fără întoarcere, să ştii.
- Exact cum spui, zise zâmbind Andrei, iar ochii lui căpătară în beznă luciri de nebunie.
Dacă vocile pe care le auzim ne duc spre moarte, o să aflăm, dar eu nu cred....
Toate se-ntâmplă cu-n scop şi vreau să-l aflu....
Toate se leagă-ntr-un ghem. Poate că azi eu voi fierbe în lac şi tu va trebui să încerci să mă opreşti şi să te temi pentru mine. Roata se-nvârte şi dacă închizi ochii, ai să ameţeşti.
Râse cu zgomot, apoi fără cea mai mică ezitare, sări în lac. Pick nu voia să rămână în urmă, nu mai voia să se-nfrunte cu gânduri de tot soiul, aşa că-l urmă, aruncându-se după el.
Ceva părea că-i trage de picioare, sau că au plumbi legaţi de tălpile lor.Se gândea că ar fi bine ca drumul să fie scurt, fiindcă plămânii lui deja voiau aer. Oare Andrei se sufoca la fel ca şi el?
Iarăşi îşi amintea o poveste. Se zvonea că-n inima unor munţi tineri, sălăşluia consiliul celor din adâncuri. Ei erau păstrătorii comorilor de pe pământ, ei hotărau soarta oamenilor, dădeau puteri chiar şi zânelor cu pietrele lor preţioase, tămăduiau pe oricine voiau cu nişte cristale de mină, puteau să oprească timpul în loc, sau să aducă viaţa în trupul încercat de moarte. De acolo se cârmuia drumul vieţii, se plăsmuiau destine, se năşteau eroii care schimbau faţa lumii, sau apăreau pe pământ monştri care să pedepsească sminteala. Acum avea să trăiască povestea alături de-un om, sau poate-şi va găsi sfârşitul sufocat în acest lac subteran. Aerul era pe sfârşite şi înghiţi cu grijă o gură de apă.
Apa aceea merse direct în plămâni aşa că-i veni să tuşească, iar tusea-l forţă să mai ia câteva guri de apă. În câteva clipe, avea plămânii inundaţi, capul părea să-i explodeze, iar ochii voiau să-i iasă prin orbite. Se zvârcolea neputincios în timp ce gândul sfârşitului i se cuibărea în suflet.
- Deci mie mi-e dat ca să mor, reflectă Pick cu tristeţe şi întunericul începu să dispară treptat, lăsând loc unei luminiţe verzi, apoi albăstrui, galben aurii şi-n cele din urmă, devenind de-a dreptul albă.Acel alb era strălucitor ca diamantul şi părea să aducă liniştea cu el.
Nu se mai zbătea. Cumva se resemnase. Nu-şi mai simţea trupul şi nici greutatea care-l trăgea în străfunduri. Acum părea că pluteşte lin, ca un fulg pe spinarea unui vânt cald.Vocile se auzeau iar. Nu-l mai nelinişteau, dimpotrivă….Ar fi vrut să ştie ce face Andrei. Nu-l mai vedea, fiindcă apa îl întoarse în vărtejul ei şi el cobora în adâncuri cu faţa-n sus. Închise ochii căutând să afle dacă lumina pe care o vede, poate fi a sufletului lui care urma să-l părăsească şi se linişti imediat ce-şi văzu firişoarele roşiatice de pe pleoape. Încă trăia şi ce lumină orbitoare tocmai aici, aşa departe de soare….
Oare să se fi făcut ziuă?
Poate că apa o să-i scoată afară.
Da…Mai era foarte puţin până să simtă pământul sub talpă....
De n-ar muri până atunci....
Ce puţin mai era până să treacă….doar puţin.
Lumina devenea din ce în ce mai caldă. Aproape că ardea, sau poate că era rece ca gheaţa. Aici şi acum simţurile îi jucau feste. Auzise el, că atunci când îţi e foarte frig poţi avea senzaţia de arsură. E un truc la care apelează trupul pentru a mai găsi timp şi forţă ca să lupte cu neajunsurile sale… şi corpul său era aşa de moale…. Oare o să mai poată păşi?
În tot acest timp, Andrei încerca să se scufunde uşor, cu capul înainte cu ochii căutând semne în piatră, sau o nişă, ceva, care să-l ducă în locuri secrete.
Pe prietenul lui îl simţea venindu-i din spate ca o uşoară căldură ce-i răsufla în ceafă, de parcă n-ar fi mers prin apă, ci ar fi coborât cu pasul. Era fascinat de cum vede prin beznă milioane de bule de aer ce desprindeau de pe pereţii stâncoşi, particule fine de elemente străvechi, era martor la reacţii tulburătoare din care se năşteau creaturi care trăiau fără oxigen şi se compuneau doar din câteva molecule. Viaţa există pretutindeni, gândi el, doar că mintea noastră ar vrea să găsim doar pe cei care ne seamănă. Pentru noi, doar aceia contează şi poate că nici nu există, poate că suntem unici, aşa cum sunt şi vietăţile astea din apă. Poate că nu alţi semeni trebuie să căutăm, ci firicelul invizibil care ne leagă pe toţi în misterul pe care noi îl numim viaţă.
Bătrânul din vis spusese într-un moment de revoltă că suntem cu toţii nemuritori, dar pentru a simţi şi a crede acest lucru trebuie să murim măcar o dată. Nu erau cuvintele lui. Le citise şi el într-o carte şi-i plăcea cum se aranjau în acest mare adevăr.
- Toţi suntem datori cu o moarte. E o certitudine. Nu poţi să ocoleşti ceea ce trebuie să se întâmple, aşa că atunci când va veni momentul, e bine să fii pregătit, să nu laşi frica să-ţi răpească din plinătatea momentului unic. E o clipă de maximă maturitate, e un examen pe care trebuie să-l trecem cu lauri. Religiile toate, doar asta fac. Te pregătesc pe drumul către eternitate. De ce să bântui încărcat de întrebări fără rost, de ce să doreşti iar pământul, când poţi păşi pe stele şi să te hrăneşti din adevărata cunoaştere? E ca şi cum ai privi la o vitrină cu toate bunătăţile din lume şi tu ai continua să muşti dintr-o pâine, fără să vrei să intri în magazin şi să ceri, să te împărtăşeşti cu tot ce e pe-acolo....
Andrei era hotărât să-şi trăiască destinul până la capăt. Văzu şi el lumina verzuie transformându-se într-un albastru deschis, apoi în galben auriu şi în cele din urmă, topindu-se toate aceste culori într-un alb dens, orbitor. De-atâta lumină nu mai putea să vadă, exact ca cel care nu mai observă copacul din cauza pădurii. Poate că era foarte aproape de moarte, dar tot îi venea să zâmbească. Se concentră chinuit, să asculte atent. Murmurul straniu de până acum, se desluşea în cuvinte bizare. Suna în urechi, ca o poezie, sau ca un cântec monoton, care din când în când, lua note acute. Avea ritmul lent şi plăcea, chiar dacă’ nu era pe deplin înţeles.
Off ... şi tocmai acum i se termina aerul din plămâni. Ce-o să se facă? i se strecură pentru o clipă îndoiala în suflet. Oare Pick cum se descurcă? Şi el se sufocă?
Încă puţin şi-o să treacă….
Şi lui păreau să-i iasă din orbite ochii bulbucaţi de-atâta durere. Se zvârcolea după o gură de aer şi îşi experimenta neputinţa. Trupul său voia să trăiască. Aşa era lăsat în legea firii.
- N-o să dureze prea mult, gândea el cumva, ca să pară că-i tare în acele momente.
O să treacă…. E paharul pe care cu toţii îl vom da peste cap. De ce ochii mei vor să-l vadă? îşi zise şi iar îi apăru un zâmbet pe buze. Nu se ştia capabil de umor negru, dar măcar acea stare de bine într-o mare de nelinişti, îşi regăsea locul în inima lui…. O să treacă.
Simţi cu vârful unui deget, peretele cald şi se apropie de acesta, cu o ultimă zvâcnitură.
Un curent îi schimbă direcţia şi înţelesese că nu se mai scufundă, ci se ridică cu o viteză nebănuit de mare undeva unde apa îşi arăta luciul. Albul din faţa ochilor se intercala cu negrul creându-i senzaţia că s-a transformat într-un sunet ce zburdă pe clapele unui pian imens.
Oare Pick îl urmează? Ar fi păcat să se despartă tocmai aici….
Şi când gândurile îi rătăceau ca şi trupul, simţi că ceva îl izbeşte din spate, iar locul pe unde trebuia să treacă, se îngusta din ce în ce mai mult, zgâriindu-i pielea pe mâini, pe picioare şi pe faţă. Pe nas simţi o furnicătură şi se gândi la o adiere de vânt, sau era doar sângele care voia să iasă prin răni?
- O să am aer? se întrebă iarăşi şi dădu să inspire lacom, dar apa din plămâni voi să aibă întâietate şi ieşi convulsiv, sufocându-l de durere.
Pe undeva pe aproape, cineva tuşea ca şi el.
- A scăpat şi Pick…Mulţumesc Doamne….
Amândoi erau prea obosiţi, aşa că adormiră agăţaţi de malurile stâncoase.
Ca prin vis, simţeau cum sunt purtaţi pe o mie de braţe.
Andrei ar fi dorit să ţină ochii deschişi, dar oboseala îi atârna peste pleoapele grele şi neascultătoare.
- Ce poezie ciudată se-aude, sau poate că e un cântec mai vechi decât lumea….
Ce clar se desluşeşte şi ce bine îmi face.
Oare cine îl cântă?
Oare toate se-ntâmplă, sau oboseala –i de vină?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Oct 11, 2011 6:55 am  liviu miron

Aţi întâlnit vreodată un om chinuit de visele sale?
Povestea mea cu asta începe.
Un pat deşternut cu cearşaful ud de transpiraţie spânzurând la o margine, o pernă adunată la piept în formă de X, ca o necunoscută care lipseşte şi trebuie descifrată pentru ca egalul să-şi recapete sensul în ecuaţie, doi ochi roşii şi grei de neodihnă, întrebări fără sens şi răspunsuri prea mult întârziate, un tânăr cu păr răvăşit care-şi freacă mâinile a neputinţă aşteptând ca noaptea să treacă şi ziua să-i aducă puţină uitare.
Îl tot urmărea un vis anume, în care, un chip neclar de fată îi cerea în continuu ajutorul.
Nu ştia ce puteri o ţineau captivă, din ce Universuri făcea parte tânăra noastră, nici măcar nu ştia cum putea el, un om simplu să o ajute. Înţelegea însă, cu fiecare noapte în care visul se tot repeta, că nimic pe lume nu se rezolvă de la sine şi că nu poţi fugi la nesfârşit de problemele tale, că trebuie să-ţi faci curaj şi să le înfrunţi, ca să afli care e rolul tău pe pământ
În dimineaţa aceea, simţindu-şi neputinţa din vis, se hotărî să plece la drum.
Nu ştia încotro, dar se gândise că visul poate o să se schimbe şi tânăra care-l chema, îi va spune ce trebuie să facă.
Îşi luă rămas bun de la părinţi, rude şi prieteni, apoi, fără să caute vreun semn, o luă după soare. N-am să vă spun cât au încercat cu toţii să-l oprească, n-am să vă povestesc de cuvintele grele ieşite din gura tatălui său, care, ca pe un secret am să vă spun, că era un alcoolic, ci doar am să amintesc de mama lui, care, văzându-l cât e de hotărât, i-a pus un fişic de bancnote în palmă.
- Să ai pentru drumurile tale copile şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Sper să-ţi găseşti ursita în cale şi sa te-ntorci cu ea sănătos.
Se urcă într-un tren şi merse clandestin până fusese prins şi coborât în şuturi.
Lângă ghişeul bagajelor de mână, un mic cerşetor îi atrase atenţia.
Nu hainele murdare, sau mirosul acru de urină şi sudoare îl făceau remarcat, ci privirea aparte din ochi, lumina care părea nelalocul ei, într-un trup obosit şi neîngrijit.
Cumva se regăsea în acel suflet şi pentru o clipă avu sentimentul unui deja-vu .
- Aşa o să arăt pe drumul meu, se întrebă tulburat eroul nostru, gândind că banii care-i are la el n-o să-i ajungă o eternitate?
- Ţi-e foame?
Puştiul privindu-l în ochi clatină afirmativ din cap şi scoase câteva sunete guturale:
- Îhî.
La capătul gării era un chioşc din lemn, vopsit în galben, unde se puteau consuma, din picioare, un crenvurşti cald, sau un hamburger, aşa că-i făcuse semn să îl urmeze.
Comandă pentru amândoi.
Când puştiul se văzu cu pacheţelul în mâini, începu să muşte cu lăcomie bucăţi mari,
de parcă i-ar fi fost frică să nu i-l ia altcineva, înghiţind fără să mestece prea mult şi pâine şi carne şi hârtia de ambalaj. Parcă era un pelican din desenele animate.
- Vrei şi-un suc?
Sclipirea din ochi fusese de-ajuns ca răspuns.
- Ce-mi ceri pentru astea, întrebă puştiul devenind dintr-o dată destul de circumspect ?
- Spune-mi unde pot să dorm peste noapte fără să mă coste un ban.
Puştiul măsurându-l mai atent din priviri îi răspunse cu o întrebare care-l şocă:
- Tot cerşetor?
- Într-un fel, replică acesta în timp ce locul în care CFR-istul îi dăduse un şut, zvâcni ca un semn în care cred babe uitate de timp.
- O să-ţi spun, dar te mai costa 5 lei. Mama-i bolnavă şi doarme flămândă într-un canal. Vreau să-i duc şi ei ceva de mâncare, până nu moare.
*

Prima noapte dormise-n canalul acela lângă ceilalţi, dar ştia că nu e o idee prea bună să-şi continue viaţa alături de ei . Mirosul de-acolo îl ţinuse departe de vis şi de alte griji care-i dădeau târcoale. Apoi femeia care gemea zvârcolindu-se prin somn, bărbatul care nu mai găsise puteri să iasă afară şi să vomite, ţipetele micuţului cerşetor, care pe semne că visa că este bătut… toate astea nu erau pentru el.
Cheltuise o sumă frumuşică din bani, pe medicamente şi smulsese tânărului cerşetor promisiunea că va chema o salvare pentru sărmana femeie. Mai luase salam şi câteva pâini pentru celelalte guri de hrănit, care dormeau în acel canal, dar nu se putea erija în salvatorul lor.
- Nu de asta am plecat eu de acasă, îşi zise şi porni către sat.
Privea la lumea din jur. Nimic nu se schimbase de secole bune. Aici timpul îi uitase de mult. Oameni cărând de mâncare la animalele lor, femei dereticând cât e ziua de mare prin bătături, copii cu vaca la păşunat, gâşte şi raţe pe bălţi la înotat fără griji, câmpuri de porumb, grădini de zarzavat, cartofi aşezaţi pe rânduri aşteptând să fie scoşi din pământ, toate cu scopul de a - l ţine pe om ocupat, cu gândul la o viaţă fără un ideal în care să merite să creadă.
Nu mai erau printre ei prea mulţi eroi, sau poate că, se ascundeau după grija zilei de mâine, de ochi iscoditori. Războaie nu mai fuseseră de mult şi pacea îi cufundase în rutină. Credinţa se măcina şi ea de înjurăturile cotidiene, pentru citit nu se mai găsea timp, iar televizorul se deschidea mai mult iarna.
Se târa ca o umbră pe uliţe, chiorăindu-i maţele de foame, asmuţind câinii cu zgomotele alea ciudate , venite din măruntaiele sale şi vântul şuiera a pagubă. Se întreba dacă n-o luase deja razna şi dacă n-ar trebui să uite de vis şi de căutările sale, să se întoarcă acasă şi să aibă grijă de-ai lui.
Nici nu simţi când trecuse ziua întreagă.
Se opri în faţa unei case fără dulăi, sări gardul şi merse ţintă către cocina de porci.
Iarăşi fusese izbit de un miros înţepător, dar era prea obosit de atâta mers, ca să mai caute şi-n alte părţi un loc de odihnă, aşa că ochi un loc unde să poată să stea întins. Scărpină porcul, care simţindu-l străin, dădea semne de nelinişte şi acesta grohăind sacadat, se culcă lângă el.
Mustul de bălegar îi pătrundea în toate hainele, dar nu mai conta decât să poată dormi câteva ore fără vise, să uite de vânt şi de frig şi să poată şi mâine să meargă la drum.
Ştia că cineva îl aşteaptă.
***


Parca abia adormise, când simţi deodată o mână ce-l scutura de un umăr.
Printre pleoapele lipite de somn, cu greu desluşea un chip de bărbat.
Avea barbă, sau poate că era doar neras de câteva zile, un nas proeminent ce se încovoia spre capăt ca un plisc de uliu, sprincenele groase unite la mijloc de fire ce se zburleau de furie, ochii ascunşi după pungi grele de cearcăn şi o gură din care ieşeau mormăind câteva cuvinte care se amestecau cu cele din vis. În minte începură să i se înghesuie o mulţime de scenarii, cu aceeaşi temă.
- E momentul ucigănelii, gândi… o s-o fur rău de tot.
Omul continua să-i vorbească, dar tânărul nostru buimac, parcă surzise.
Frica pusese stăpânire pe el şi aştepta aproape resemnat să cadă, din clipă în clipă, rafala de lovituri. Privea îngrozit la palma înfiptă în umăr. Degete groase cu unghii mari şi roase de muncă, cu mult pământ de jur împrejur, mirosind a tutun ieftin, se strângeau cu putere de hainele lui. Chiar şi firele alea de păr scurt de pe falange, păreau că ameninţă.
- Gata, începe, îşi spuse când văzu mâna cealaltă că i se apropie de chip şi închise ochii la loc.
Fiindcă plesnitura întârziase cam mult, deschise ochii din nou cu reţinere şi mare-i fu mirarea când observă gesturi de tandreţe prin care bătrânul îi descâlcea părul năclăit de noroi şi de baligă. Nu era nici pe departe nervos şi pe obraji i se scurgeau două lacrimi.
- De ce n-ai bătut la uşă măi pruncuţ, întreba bătrânul tremurând din bărbie?
Uită-te la tine în ce hal ai ajuns şi arzi ca un cuptor!
Te poţi ridica singur?
Tânărul nostru nu era învăţat cu astfel de gesturi şi totul i se părea foarte suspect.
- Sigur a chemat poliţia şi vrea să mă scoată uşor din ograda lui dărăpănată.
În câteva clipe, era lângă sobă, într-o covată din lemn şi apa caldă care curgea peste el, părea că-l botează pentru o nouă viaţă.
Bătrânul îl freca uşor cu o cârpă şi săpunul de casă pe care îl folosea, părea să-l cureţe de toate grijile de până atunci.
Adormi iar la scurt timp după baie şi aproape toata ziua, a lenevit într-o pilotă.
În gură avea gust de scorţişoară şi piper de la vinul fiert care-l moleşise de tot, dar parcă plutea ameţit peste toate gândurile şi planurile sale deşarte
A privit acel tavan verde din bârne de lemn timp de ore întregi fără să se plictisească, de parcă dorea să-i rămână în minte, pentru tot restul timpului pe care-l mai avea de trăit, imagini în care el era fericit.
Aşa cunoscuse adevăraţii români, cuminţi şi retraşi la vatra lor, omenoşi şi săritori, miloşi şi cu frica de Dumnezeu, săvârşindu-şi viaţa domol, într-un ritm agale, ca o apă lină de şes, urmând să dispară în tumultul Universului fără prea mult zgomot, dar contopiţi perfect cu marele necuprins.
A stat cu ei multe zile, i-a ascultat cum vorbesc despre o viaţă întreagă, a învăţat să mulgă la vaci, să trudească la câmp, la porumb, simţea cum fusese ocolit de greutăţile muncii de pe la ţară, dar şi de credinţa, care aici parcă se aşezase în sufletele unora atât de firesc încât părea ireală .
Acolo, nopţile erau doar pentru odihnă făcute şi pentru poveşti în care cu toţii credeau.
Într-una din serile acelea, pe când părea că scăpase de vise, bătrânul îi povesti despre un sfânt care dorea să-l cunoască.
- De unde ştie de mine, Moş Culiţă?
- Omul de care îţi spun le ştie pe toate. I-a dat Dumnezeu putere să vadă lumea în care trăieşte. Ştie de visul care te-ncearcă şi de drumul la care te pregăteşti să pleci iar şi de la noi.
Sunt destul de bătrân ca să ştiu că nu ne vom mai întâlni în viaţa asta, dar măcar mă duc liniştit, ştiind că l-am cunoscut pe cel care mi-a fost copil altă dată
Tânărul era surprins de vorbele bătrânului, mai ales că- l. ştia ortodox, dar pe de altă parte, prin locurile alea credinţa era mai veche decât era cultul lui Hristos.
Din noaptea aceea visul lui vechi se mai contură cu un chip. Mai apăruse sporadic şi-n alte vise şi îl crezuse ca fiind tatăl fetei din vis, dar nu era aşa, se vede treaba. De mult nu-şi mai dorise să adoarmă, dar în seara aceea trebuia să afle mai multe.




Aşa trecură zile de le uitase numărul. Le petrecea mergând fără o ţintă, muncind pentru o lingură de mâncare şi întrebând în stânga şi-n dreapta despre o fată care-l aşteaptă.
De câte ori era întrebat cum arată acea fiinţă, îşi dădea seama că n-o putea descrie, că nimeni nu-i va putea arăta drumul, dar în acelaşi timp simţea că întâlnirea lor va avea loc în realitate.
Când speranţa părea că-l părăseşte, se întâmplă să se găsească la marginea unei păduri.
Un vânt năprasnic îl făcu să se afunde tot mai adânc în desiş gândind că vine furtună.
Nori negri coborau spre pământ întunecând cu aripile lor cuprinsul, fulgere se izbeau de crestele munţilor şi totul sub picioare se cutremura de tunete.
Grăbea pasul spre inima pădurii cătând din priviri un loc potrivit unde să se adăpostească, când deodată simţi că este urmărit.
La câţiva paşi, mai spre coasta muntelui, o moviliţă verde se mişca odată cu el.
Se opri lângă un stejar bătrân. Scorbura sa era imensă şi ar fi putut să se adăpostească acolo, dar se temea ca arătarea care-l urmărea, l-ar fi putut prinde ca-ntr-o capcană.
Nu-i plăcea să se simtă vânat aşa că hotărî să schimbe rolurile şi să afle cine era urmăritorul său. Coborî printre pomi, ca un schior printre jaloane, iar gâlma cea verde îl urma păstrând cam aceeaşi distanţă între ei. Se opri iar. Era ciudat că nu-i auzea paşii, de parcă ar fi mers pe sub pătura de frunziş, sau parcă plutea, ca un balon îmbrăcat în muşchi de copac….
- Foarte ciudat, gândi tânărul în sinea sa.
Dacă ar fi vrut să-i facă rău, l-ar fi atacat de mult, dar aşa, se simţea mai mult studiat.
Se întoarse brusc spre arătare, dar nu se mişcă din acel loc.
Moviliţa cea verde se depărtă cam cu un pas.
Părea să aibă ochi şi acum se gândea că poate e un arici gigant, tăvălit prin frunze şi licheni.
Porni iar la vale, alergând de data aceasta, cât putea el de repede. Arătarea îl urma, dar distanţa dintre ei se tot mărea până ce tânărul dispăru dintr-o dată.
Creatura cea verde se desfăcu şi se ridică pe două picioare. Gâfâia ca un om, deci oboseşte la fel ca noi, gândi omul. Ochii erau diferiţi, cu irisul de-un ocru spre roşu aprins iar pupila când se strângea, devenea o linie pe verticală, de parcă ar fi fost un ochi de felină.
Adulmeca împrejurimile, dar ploaia ce începuse să cadă, îl încurca, amestecând mirosurile toate. Mai făcu câţiva paşi spre un copac gros, când deodată, o mână îl înşfăcă de grumaz în timp ce pe lângă ureche îi trecu un cuţit legat de un capăt de creangă.
Un urlet se ridică peste pădure şi ploaia parcă tresărind pentru o clipă, se o opri să mai cadă.
Creatura cea verde, eliberată din strânsoarea braţului, se prelinse moale spre pământ adunându-se iar într-o cocoaşă şi tremurându-şi spaima, văzu cu coada ochiului, un lup rănit, schelălăind cum se îndepărtează, apoi ceaţa i se puse pe gene, iar inima, care-i bătea nebuneşte, o auzea în timpane ca un ritm de tobe într-un ritual păgân ce pune la cale, schimbări de lumi şi vremuri ce trebuiesc schimbate de lumile-acelea.
Când deschise ochii din nou, era întuneric şi avu strania senzaţie că orbise.
Din beznă, îşi desenă treptat conturul sub fulgerele dese, omul pe care-l urmărise.
Ploaia părea un cântec bizar îngânat de vântul afon.
Omul era ghemuit, cu bărbia sprijinită de genunchi şi mâinile strânse pe după picioare.
Privea clipind des la o frunză ce se tot scutura de picăturile ce voiau să o desprindă de ram şi fiindcă asta nu se-ntâmpla, din văzduh începu să cadă cu boabe de gheaţă.
Aerul se răci dintr-o dată. Crengi trosneau ca nişte coaste care se rup de pe trup, frunze cădeau în noroi, apoi luate de vânt, li se lipeau peste faţă, frigul tăia ca un cuţit în carnea udă şi peste tot pe pământ parcă venise potopul.
Micuţa ciudăţenie duse palmele la urechi. Glasul ploii îl chinuia.
Omul, văzând cum îşi revine, căută să-l ţină strâns, cât mai aproape de el, să-i dea putere din căldura trupului său şi să-l scape de teamă.
- O să treacă, îi tot repeta în surdină, o să treacă…. Sunt cu tine, nu te mai teme. Am mai văzut amândoi nişte ploi.
- Nu de ploaie mă tem, i se răspunse cu glas tremurat şi tot în şoaptă, de parcă vorbele lui ar fi putut face rău cuiva. Vor să m-alunge. Sunt prea mare pentru pădure şi prea mic pentru lume. Ce-o să mă fac?
Companionul său rămăsese tăcut de uimire. Creatura vorbea şi încă foarte bine. Doar accentul era niţel cam ciudat de parcă ar fi venit din vechime.
Nu căuta să înţeleagă ce legături poate fi între pădure şi-o altă vietate, de ce e prea mare că să mai poată rămâne printre copacii ăştia seculari şi de ce nu mai încape în lumea lui, nu ştia de ce îl alungă, dar îi simţea suferinţa.
- Vino cu mine, îi spuse eroul nostru. Acolo unde merg eu nu contează cum eşti.
- Cum aşa?
- Cum auzi.
- Şi unde mergi?
- Să salvez o…prinţesă gândi să spună, dar nu voia să sune ciudat, aşa că zise “o făptură”.
- De ce tocmai tu?
- Asta trebuie să aflu.
- De ce?
- Să ştiu cum se termină visul….
- Şi dacă se termină rău?
- Ăsta ţine cu lupul, îşi zise ştrengăreşte în gând, dar răspunse cu calm: “ Măcar se termină”
- Mie mi-e frică. N-am ieşit niciodată din pădure şi de om m-am ascuns.
N-am ştiut cum să păzesc o comoară şi de atunci am început să cresc. Sunt mult prea mare decât sunt semenii mei şi nu mai pot trăi printre ei.
Am ajuns deja aici şi ştiu că drumul meu duce departe.
Pentru oameni sunt prea mic şi vor râde de mine….
Hainele mele sunt din muşchi de copac…. Ce - o să mă fac?
**


Ploaia se opri. Soarele ieşise, cu ultimele puteri, printre norii care se risipeau duşi de vântul vineţiu.
Cei doi părăsiră scorbura şi păşeau ca pe cioburi de sticlă.
Pick, fiindcă acesta era numele micuţului meu din poveste, era desculţ şi se ţinea cu mâinile pe după umeri, clănţănind din dinţi. Pe jos erau numai diamante de gheaţă, iar când soarele pătrundea printre ramuri, lumina se reflecta multicolor de pe jos, părând totul un tărâm ca de basm.
Doar Pick era verde, sau poate aşa i se părea lui Andrei care îi tot studia hainele acelea foarte ciudate
- Ţi-e frig?
- Îmi este, dar nu de frig tremur eu. Mă îndepărtez de lumea în care am trăit şi mă tem că n-am să rezist.
- Poate că la soare ai să-ţi revii, încercă să-l încurajeze Andrei. Să mergem afară să te-ncălzeşti!
Micuţul nu –i răspunse, lăsând tăcerea să se aştearnă. Prea multe gânduri îl încercau, şi trupul nu-i mai contenea din dârdâit. Pădurea se tot rărea şi printre crengi observa deja cerul.
- Ce albastru frumos. Măcar şi pentru atât merită să –ţi trăieşti frumos ultima zi, gândi Pick privind printre gene…. Câtă lumină, se minună el şi câte culori!
Într-un colţ, văzduhul îşi sângera apusul, în timp ce la cealaltă parte se deschise un pod multicolor.
- Ce e acolo, întrebă extaziat Pick?
- E curcubeul, răspunse Andrei scurt ca la o întrebare prostească, dar văzând mirarea din ochii lui Pick, continuă:
- Se crede că a apărut prima dată ca un legământ între Dumnezeu şi om, după ce a trecut potopul. De fiecare dată când îl zărim, speranţa se retrezeşte în noi şi prindem puteri să trecem iar peste toate.
Pick se gândea la luna de-argint, la rugăciunile lor de taină, la mătuşa lui care lega şi dezlega ape, la licurici şi la licheni fosforescenţi.
- Ce e speranţa?
Andrei ridică din umeri. Nu-şi pusese niciodată întrebarea aceasta.
Cred că e gândul care ne însoţeşte în clipele noastre cele mai grele, e dorinţa de-a merge înainte, aşa cum fac păstrăvii când înoată în amonte ca să-şi depună icrele.
Pick nu ştia nici de păstrăvi, nici de gânduri care să-l poată ajuta. În lumea lor, cuvântul avea putere de incantaţie şi gândul lua formă materială imediat ce se rostea.
Ei nu puteau turui aşa cum fac oamenii, fără să se gândească la ce va urma .
- Eu ştiu de ce tremuri, îl întrerupse Andrei. Ţi-e teamă, şi frica asta o să te ucidă.
Pick rămăsese puţin nedumerit. Cum de-şi dăduse seama un om de ce putea el să simtă? Cum să-i spună că de câteva zile era asemenea lui, la îndemâna destinului pe care nu-l mai putea prevedea?
Lumea lui se năruia. Nu mai era totul cunoscut dinainte şi ai lui îl ocoleau fiindcă le transmitea nesiguranţa clipei ce avea să urmeze.
Se gândea la oameni şi la haosul ce le guverna soarta.
Fuseseră la fel odinioară, dar dorinţele prea multe i-au separat pe oameni de pricurici şi când te gândeşti că-n timpuri străvechi, pricuricii stăteau alături de om, dar pe atunci, omul era curat la suflet şi căuta calea dreaptă prin tot ce făcea…..
Dorinţa e blestemul pe care omul de azi îl trăieşte, e focul ce-i mistuie spiritul şi-i distruge raţiunea, marcându-i destinul.
Oare de ce pricuricii nu aveau nici dorinţe şi nici speranţă?
Le ajungeau să se încreadă în soarta care le fuseseră dată, încă de când se năşteau?
Şi-apoi moartea o priveau cu totul diferit.
Oamenii sunt ca nişte copii. Uneori foarte veseli, alteori foarte trişti, fără o linie care se le dicteze cum să se poarte, nepăsători la ceilalţi din jur, imaginându-şi cu toţii că ei sunt fiecare în parte, un centru al Universului din care se trag.
Zâmbi trist şi cele două linii ce-i conturau gura, păreau să se prelingă până spre pământ. Ce multe îi trec prin cap şi tocmai despre creaturi de care fugise o viaţă.
Oare de la Andrei îi parveneau toate astea?
Şi de el se temuse, dar faptul că l-a apărat de lup, i-a câştigat încrederea
Poate că el era altfel. Poate că aşa trebuia să se-ntâmple, poate că aşa le-a fost lăsat.
Rătăcit printre gânduri, nici nu simţi când ieşise din acoperişul pădurii.
În faţa lui, un lac părea să îl cheme.
Nu se-ntreba cât poate fi de adânc, sau ce poate să se ascundă acolo, nu mai clipea şi parcă atras de o vrajă, intră liniştit. Când piciorul atinse ochiul de apă, aceasta începu parcă să fiarbă şi Andrei îngrozit de ceea ce vede, voi să-şi întoarcă prietenul din drum dar o ceaţă lăptoasă şi densă veni către el, alungându-l de-acolo. În câteva clipe lacul nu se mai vedea şi Pick, care intrase cu mâinile larg deschise, părea o cruce ce se topeşte în propriul destin.
Din el se desprindeau mici bucăţi verzi, de parcă până atunci fusese învelit de o coajă, şi ajungeau la mal în spume albastru-vineţiu. Iarba de pe mal sfârâia şi ea şi păsările îşi luară zborul din loc speriate.
Andrei părea că se sufocă. Ştia că o să adoarmă, sau poate viaţa îi era deja pusă în mare pericol. Aerul era din ce în ce mai greu de respirat şi ceaţa tot mai groasă. Tuşi şi ochii începură să-i lăcrimeze. Căzu în genunchi ţinându-se cu mâinile de gât şi nici în momentele acelea nu se gândea la pericolul care-l pândeşte, ci tot la noul său prieten care părea să se descompună într-un lac plin de acid. Picioarele nu-l mai ascultau şi-i deveniseră grele de parcă ceva îl trăgea spre pământ. În câteva clipe căzu pierzându-şi cuonoştinţa.
Pick continua liniştit să se afunde şi chipul său se desprindea parcă de teama care-i desenase până mai acum câteva momente linii pe faţă. Nu se mai întreba cum o să respire sub apă, sau dacă înotase vreodată. Înaintă până ce apa îi trecu şi de creştet.
Nu trecu mult timp şi dintr-o dată,o bubuitură asemenea unui trăsnet se auzi din străfunduri. Pământul părea că se deschide şi lacul se scurse ca-ntr-o chiuvetă. Ceaţa dispăru şi ea repejor şi Andrei reuşi cu greu să deschidă iarăşi ochii. Vedea pădurea strălucind ca o comoară imensă, învelită într-un verde de crisopaz. În cap îi cântau glasuri stranii de pe altă planetă. Se întoarse pe-o parte şi-n locul lacului stătea întins Pick ca pe o plajă ciudată.
Acum era gol şi pielea lui părea la fel de umană ca a lui. În jur, nisipul părea murdar ca de mătase de broască.
- Ce bruscă schimbare, gândi Andrei privindu-şi prietenul cum se ruşina de privirile lui iscoditoare şi căuta un loc unde să se ascundă.
- Să mergem din nou la stejar, zise Pick. Am straie cum sunt ale tale. Acum pot să plec fiindcă ştiu ce m-aşteaptă .
Andrei căsca o gură ca de tâmp, dar nu spunea nimic.
O să-i fie cam greu în lumea cea nouă, dar avea pe cineva alături de la care putea învăţa. Andrei se ghemui obosit după un firicel de iarbă şi mestecându-l în buze, se lăsă tolanit pe spate.
Puse o mână sub cap şi privind la cerul care se însera, îşi lăsă întrebările pentru altă zi. Era cumva fericit că are cu cine merge la drum.
Un greier scârţâia cu cretă pe o tablă de scris imaginară.
O broască rămasă pe-afară, încerca să-l acopere cu opera sa muzicală şi lacul ascuns cu doruri şi temeri se ridica iar, într-o altă poiană, undeva mai departe, lăsându-se mângâiat de frunzele stejarilor, ce păreau în lumina obscură, palme care ştiu să aline.
Cerul se îmbrăcă în haine de seară cu stele paiete şi drept broşă la piept, îşi puse o lună de-argint, mare cât o nouă dorinţă.
Pick se culcă lângă Andrei şi îşi aşternu capul pe braţul său.
Stăteau amândoi cu ochii închişi, sau abia acum începeau să-i deschidă….




Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 24, 2011 10:38 pm  liviu miron

Aţi întâlnit vreodată un om chinuit de visele sale?
Povestea mea cu asta începe.
Un pat deşternut cu cearşaful ud de transpiraţie spânzurând la o margine, o pernă adunată la piept în formă de X, ca o necunoscută care lipseşte şi trebuie descifrată pentru ca egalul să-şi recapete sensul în ecuaţie, doi ochi roşii şi grei de neodihnă, întrebări fără sens şi răspunsuri prea mult întârziate, un tânăr cu păr răvăşit care-şi freacă mâinile a neputinţă aşteptând ca noaptea să treacă şi ziua să-i aducă puţină uitare.
Îl tot urmărea un vis anume, în care, un chip neclar de fată îi cerea în continuu ajutorul.
Nu ştia ce puteri o ţineau captivă, din ce Universuri făcea parte tânăra noastră, nici măcar nu ştia cum putea el, un om simplu să o ajute. Înţelegea însă, cu fiecare noapte în care visul se tot repeta, că nimic pe lume nu se rezolvă de la sine şi că nu poţi fugi la nesfârşit de problemele tale, că trebuie să-ţi faci curaj şi să le înfrunţi, ca să afli care e rolul tău pe pământ
În dimineaţa aceea, simţindu-şi neputinţa din vis, se hotărî să plece la drum.
Nu ştia încotro, dar se gândise că visul poate o să se schimbe şi tânăra care-l chema, îi va spune ce trebuie să facă.
Îşi luă rămas bun de la părinţi, rude şi prieteni, apoi, fără să caute vreun semn, o luă după soare. N-am să vă spun cât au încercat cu toţii să-l oprească, n-am să vă povestesc de cuvintele grele ieşite din gura tatălui său, care, ca pe un secret am să vă spun, că era un alcoolic, ci doar am să amintesc de mama lui, care, văzându-l cât e de hotărât, i-a pus un fişic de bancnote în palmă.
- Să ai pentru drumurile tale copile şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Sper să-ţi găseşti ursita în cale şi sa te-ntorci cu ea sănătos.
Se urcă într-un tren şi merse clandestin până fusese prins şi coborât în şuturi.
Lângă ghişeul bagajelor de mână, un mic cerşetor îi atrase atenţia.
Nu hainele murdare, sau mirosul acru de urină şi sudoare îl făceau remarcat, ci privirea aparte din ochi, lumina care părea nelalocul ei, într-un trup obosit şi neîngrijit.
Cumva se regăsea în acel suflet şi pentru o clipă avu sentimentul unui deja-vu .
- Aşa o să arăt pe drumul meu, se întrebă tulburat eroul nostru, gândind că banii care-i are la el n-o să-i ajungă o eternitate?
- Ţi-e foame?
Puştiul privindu-l în ochi clatină afirmativ din cap şi scoase câteva sunete guturale:
- Îhî.
La capătul gării era un chioşc din lemn, vopsit în galben, unde se puteau consuma, din picioare, un crenvurşti cald, sau un hamburger, aşa că-i făcuse semn să îl urmeze.
Comandă pentru amândoi.
Când puştiul se văzu cu pacheţelul în mâini, începu să muşte cu lăcomie bucăţi mari,
de parcă i-ar fi fost frică să nu i-l ia altcineva, înghiţind fără să mestece prea mult şi pâine şi carne şi hârtia de ambalaj. Parcă era un pelican din desenele animate.
- Vrei şi-un suc?
Sclipirea din ochi fusese de-ajuns ca răspuns.
- Ce-mi ceri pentru astea, întrebă puştiul devenind dintr-o dată destul de circumspect ?
- Spune-mi unde pot să dorm peste noapte fără să mă coste un ban.
Puştiul măsurându-l mai atent din priviri îi răspunse cu o întrebare care-l şocă:
- Tot cerşetor?
- Într-un fel, replică acesta în timp ce locul în care CFR-istul îi dăduse un şut, zvâcni ca un semn în care cred babe uitate de timp.
- O să-ţi spun, dar te mai costa 5 lei. Mama-i bolnavă şi doarme flămândă într-un canal. Vreau să-i duc şi ei ceva de mâncare, până nu moare.
*

Prima noapte dormise-n canalul acela lângă ceilalţi, dar ştia că nu e o idee prea bună să-şi continue viaţa alături de ei . Mirosul de-acolo îl ţinuse departe de vis şi de alte griji care-i dădeau târcoale. Apoi femeia care gemea zvârcolindu-se prin somn, bărbatul care nu mai găsise puteri să iasă afară şi să vomite, ţipetele micuţului cerşetor, care pe semne că visa că este bătut… toate astea nu erau pentru el.
Cheltuise o sumă frumuşică din bani, pe medicamente şi smulsese tânărului cerşetor promisiunea că va chema o salvare pentru sărmana femeie. Mai luase salam şi câteva pâini pentru celelalte guri de hrănit, care dormeau în acel canal, dar nu se putea erija în salvatorul lor.
- Nu de asta am plecat eu de acasă, îşi zise şi porni către sat.
Privea la lumea din jur. Nimic nu se schimbase de secole bune. Aici timpul îi uitase de mult. Oameni cărând de mâncare la animalele lor, femei dereticând cât e ziua de mare prin bătături, copii cu vaca la păşunat, gâşte şi raţe pe bălţi la înotat fără griji, câmpuri de porumb, grădini de zarzavat, cartofi aşezaţi pe rânduri aşteptând să fie scoşi din pământ, toate cu scopul de a - l ţine pe om ocupat, cu gândul la o viaţă fără un ideal în care să merite să creadă.
Nu mai erau printre ei prea mulţi eroi, sau poate că, se ascundeau după grija zilei de mâine, de ochi iscoditori. Războaie nu mai fuseseră de mult şi pacea îi cufundase în rutină. Credinţa se măcina şi ea de înjurăturile cotidiene, pentru citit nu se mai găsea timp, iar televizorul se deschidea mai mult iarna.
Se târa ca o umbră pe uliţe, chiorăindu-i maţele de foame, asmuţind câinii cu zgomotele alea ciudate , venite din măruntaiele sale şi vântul şuiera a pagubă. Se întreba dacă n-o luase deja razna şi dacă n-ar trebui să uite de vis şi de căutările sale, să se întoarcă acasă şi să aibă grijă de-ai lui.
Nici nu simţi când trecuse ziua întreagă.
Se opri în faţa unei case fără dulăi, sări gardul şi merse ţintă către cocina de porci.
Iarăşi fusese izbit de un miros înţepător, dar era prea obosit de atâta mers, ca să mai caute şi-n alte părţi un loc de odihnă, aşa că ochi un loc unde să poată să stea întins. Scărpină porcul, care simţindu-l străin, dădea semne de nelinişte şi acesta grohăind sacadat, se culcă lângă el.
Mustul de bălegar îi pătrundea în toate hainele, dar nu mai conta decât să poată dormi câteva ore fără vise, să uite de vânt şi de frig şi să poată şi mâine să meargă la drum.
Ştia că cineva îl aşteaptă.
***


Parca abia adormise, când simţi deodată o mână ce-l scutura de un umăr.
Printre pleoapele lipite de somn, cu greu desluşea un chip de bărbat.
Avea barbă, sau poate că era doar neras de câteva zile, un nas proeminent ce se încovoia spre capăt ca un plisc de uliu, sprincenele groase unite la mijloc de fire ce se zburleau de furie, ochii ascunşi după pungi grele de cearcăn şi o gură din care ieşeau mormăind câteva cuvinte care se amestecau cu cele din vis. În minte începură să i se înghesuie o mulţime de scenarii, cu aceeaşi temă.
- E momentul ucigănelii, gândi… o s-o fur rău de tot.
Omul continua să-i vorbească, dar tânărul nostru buimac, parcă surzise.
Frica pusese stăpânire pe el şi aştepta aproape resemnat să cadă, din clipă în clipă, rafala de lovituri. Privea îngrozit la palma înfiptă în umăr. Degete groase cu unghii mari şi roase de muncă, cu mult pământ de jur împrejur, mirosind a tutun ieftin, se strângeau cu putere de hainele lui. Chiar şi firele alea de păr scurt de pe falange, păreau că ameninţă.
- Gata, începe, îşi spuse când văzu mâna cealaltă că i se apropie de chip şi închise ochii la loc.
Fiindcă plesnitura întârziase cam mult, deschise ochii din nou cu reţinere şi mare-i fu mirarea când observă gesturi de tandreţe prin care bătrânul îi descâlcea părul năclăit de noroi şi de baligă. Nu era nici pe departe nervos şi pe obraji i se scurgeau două lacrimi.
- De ce n-ai bătut la uşă măi pruncuţ, întreba bătrânul tremurând din bărbie?
Uită-te la tine în ce hal ai ajuns şi arzi ca un cuptor!
Te poţi ridica singur?
Tânărul nostru nu era învăţat cu astfel de gesturi şi totul i se părea foarte suspect.
- Sigur a chemat poliţia şi vrea să mă scoată uşor din ograda lui dărăpănată.
În câteva clipe, era lângă sobă, într-o covată din lemn şi apa caldă care curgea peste el, părea că-l botează pentru o nouă viaţă.
Bătrânul îl freca uşor cu o cârpă şi săpunul de casă pe care îl folosea, părea să-l cureţe de toate grijile de până atunci.
Adormi iar la scurt timp după baie şi aproape toata ziua, a lenevit într-o pilotă.
În gură avea gust de scorţişoară şi piper de la vinul fiert care-l moleşise de tot, dar parcă plutea ameţit peste toate gândurile şi planurile sale deşarte
A privit acel tavan verde din bârne de lemn timp de ore întregi fără să se plictisească, de parcă dorea să-i rămână în minte, pentru tot restul timpului pe care-l mai avea de trăit, imagini în care el era fericit.
Aşa cunoscuse adevăraţii români, cuminţi şi retraşi la vatra lor, omenoşi şi săritori, miloşi şi cu frica de Dumnezeu, săvârşindu-şi viaţa domol, într-un ritm agale, ca o apă lină de şes, urmând să dispară în tumultul Universului fără prea mult zgomot, dar contopiţi perfect cu marele necuprins.
A stat cu ei multe zile, i-a ascultat cum vorbesc despre o viaţă întreagă, a învăţat să mulgă la vaci, să trudească la câmp, la porumb, simţea cum fusese ocolit de greutăţile muncii de pe la ţară, dar şi de credinţa, care aici parcă se aşezase în sufletele unora atât de firesc încât părea ireală .
Acolo, nopţile erau doar pentru odihnă făcute şi pentru poveşti în care cu toţii credeau.
Într-una din serile acelea, pe când părea că scăpase de vise, bătrânul îi povesti despre un sfânt care dorea să-l cunoască.
- De unde ştie de mine, Moş Culiţă?
- Omul de care îţi spun le ştie pe toate. I-a dat Dumnezeu putere să vadă lumea în care trăieşte. Ştie de visul care te-ncearcă şi de drumul la care te pregăteşti să pleci iar şi de la noi.
Sunt destul de bătrân ca să ştiu că nu ne vom mai întâlni în viaţa asta, dar măcar mă duc liniştit, ştiind că l-am cunoscut pe cel care mi-a fost copil altă dată
Tânărul era surprins de vorbele bătrânului, mai ales că- l. ştia ortodox, dar pe de altă parte, prin locurile alea credinţa era mai veche decât era cultul lui Hristos.
Din noaptea aceea visul lui vechi se mai contură cu un chip. Mai apăruse sporadic şi-n alte vise şi îl crezuse ca fiind tatăl fetei din vis, dar nu era aşa, se vede treaba. De mult nu-şi mai dorise să adoarmă, dar în seara aceea trebuia să afle mai multe.




Aşa trecură zile de le uitase numărul. Le petrecea mergând fără o ţintă, muncind pentru o lingură de mâncare şi întrebând în stânga şi-n dreapta despre o fată care-l aşteaptă.
De câte ori era întrebat cum arată acea fiinţă, îşi dădea seama că n-o putea descrie, că nimeni nu-i va putea arăta drumul, dar în acelaşi timp simţea că întâlnirea lor va avea loc în realitate.
Când speranţa părea că-l părăseşte, se întâmplă să se găsească la marginea unei păduri.
Un vânt năprasnic îl făcu să se afunde tot mai adânc în desiş gândind că vine furtună.
Nori negri coborau spre pământ întunecând cu aripile lor cuprinsul, fulgere se izbeau de crestele munţilor şi totul sub picioare se cutremura de tunete.
Grăbea pasul spre inima pădurii cătând din priviri un loc potrivit unde să se adăpostească, când deodată simţi că este urmărit.
La câţiva paşi, mai spre coasta muntelui, o moviliţă verde se mişca odată cu el.
Se opri lângă un stejar bătrân. Scorbura sa era imensă şi ar fi putut să se adăpostească acolo, dar se temea ca arătarea care-l urmărea, l-ar fi putut prinde ca-ntr-o capcană.
Nu-i plăcea să se simtă vânat aşa că hotărî să schimbe rolurile şi să afle cine era urmăritorul său. Coborî printre pomi, ca un schior printre jaloane, iar gâlma cea verde îl urma păstrând cam aceeaşi distanţă între ei. Se opri iar. Era ciudat că nu-i auzea paşii, de parcă ar fi mers pe sub pătura de frunziş, sau parcă plutea, ca un balon îmbrăcat în muşchi de copac….
- Foarte ciudat, gândi tânărul în sinea sa.
Dacă ar fi vrut să-i facă rău, l-ar fi atacat de mult, dar aşa, se simţea mai mult studiat.
Se întoarse brusc spre arătare, dar nu se mişcă din acel loc.
Moviliţa cea verde se depărtă cam cu un pas.
Părea să aibă ochi şi acum se gândea că poate e un arici gigant, tăvălit prin frunze şi licheni.
Porni iar la vale, alergând de data aceasta, cât putea el de repede. Arătarea îl urma, dar distanţa dintre ei se tot mărea până ce tânărul dispăru dintr-o dată.
Creatura cea verde se desfăcu şi se ridică pe două picioare. Gâfâia ca un om, deci oboseşte la fel ca noi, gândi omul. Ochii erau diferiţi, cu irisul de-un ocru spre roşu aprins iar pupila când se strângea, devenea o linie pe verticală, de parcă ar fi fost un ochi de felină.
Adulmeca împrejurimile, dar ploaia ce începuse să cadă, îl încurca, amestecând mirosurile toate. Mai făcu câţiva paşi spre un copac gros, când deodată, o mână îl înşfăcă de grumaz în timp ce pe lângă ureche îi trecu un cuţit legat de un capăt de creangă.
Un urlet se ridică peste pădure şi ploaia parcă tresărind pentru o clipă, se o opri să mai cadă.
Creatura cea verde, eliberată din strânsoarea braţului, se prelinse moale spre pământ adunându-se iar într-o cocoaşă şi tremurându-şi spaima, văzu cu coada ochiului, un lup rănit, schelălăind cum se îndepărtează, apoi ceaţa i se puse pe gene, iar inima, care-i bătea nebuneşte, o auzea în timpane ca un ritm de tobe într-un ritual păgân ce pune la cale, schimbări de lumi şi vremuri ce trebuiesc schimbate de lumile-acelea.
Când deschise ochii din nou, era întuneric şi avu strania senzaţie că orbise.
Din beznă, îşi desenă treptat conturul sub fulgerele dese, omul pe care-l urmărise.
Ploaia părea un cântec bizar îngânat de vântul afon.
Omul era ghemuit, cu bărbia sprijinită de genunchi şi mâinile strânse pe după picioare.
Privea clipind des la o frunză ce se tot scutura de picăturile ce voiau să o desprindă de ram şi fiindcă asta nu se-ntâmpla, din văzduh începu să cadă cu boabe de gheaţă.
Aerul se răci dintr-o dată. Crengi trosneau ca nişte coaste care se rup de pe trup, frunze cădeau în noroi, apoi luate de vânt, li se lipeau peste faţă, frigul tăia ca un cuţit în carnea udă şi peste tot pe pământ parcă venise potopul.
Micuţa ciudăţenie duse palmele la urechi. Glasul ploii îl chinuia.
Omul, văzând cum îşi revine, căută să-l ţină strâns, cât mai aproape de el, să-i dea putere din căldura trupului său şi să-l scape de teamă.
- O să treacă, îi tot repeta în surdină, o să treacă…. Sunt cu tine, nu te mai teme. Am mai văzut amândoi nişte ploi.
- Nu de ploaie mă tem, i se răspunse cu glas tremurat şi tot în şoaptă, de parcă vorbele lui ar fi putut face rău cuiva. Vor să m-alunge. Sunt prea mare pentru pădure şi prea mic pentru lume. Ce-o să mă fac?
Companionul său rămăsese tăcut de uimire. Creatura vorbea şi încă foarte bine. Doar accentul era niţel cam ciudat de parcă ar fi venit din vechime.
Nu căuta să înţeleagă ce legături poate fi între pădure şi-o altă vietate, de ce e prea mare că să mai poată rămâne printre copacii ăştia seculari şi de ce nu mai încape în lumea lui, nu ştia de ce îl alungă, dar îi simţea suferinţa.
- Vino cu mine, îi spuse eroul nostru. Acolo unde merg eu nu contează cum eşti.
- Cum aşa?
- Cum auzi.
- Şi unde mergi?
- Să salvez o…prinţesă gândi să spună, dar nu voia să sune ciudat, aşa că zise “o făptură”.
- De ce tocmai tu?
- Asta trebuie să aflu.
- De ce?
- Să ştiu cum se termină visul….
- Şi dacă se termină rău?
- Ăsta ţine cu lupul, îşi zise ştrengăreşte în gând, dar răspunse cu calm: “ Măcar se termină”
- Mie mi-e frică. N-am ieşit niciodată din pădure şi de om m-am ascuns.
N-am ştiut cum să păzesc o comoară şi de atunci am început să cresc. Sunt mult prea mare decât sunt semenii mei şi nu mai pot trăi printre ei.
Am ajuns deja aici şi ştiu că drumul meu duce departe.
Pentru oameni sunt prea mic şi vor râde de mine….
Hainele mele sunt din muşchi de copac…. Ce - o să mă fac?
**


Ploaia se opri. Soarele ieşise, cu ultimele puteri, printre norii care se risipeau duşi de vântul vineţiu.
Cei doi părăsiră scorbura şi păşeau ca pe cioburi de sticlă.
Pick, fiindcă acesta era numele micuţului meu din poveste, era desculţ şi se ţinea cu mâinile pe după umeri, clănţănind din dinţi. Pe jos erau numai diamante de gheaţă, iar când soarele pătrundea printre ramuri, lumina se reflecta multicolor de pe jos, părând totul un tărâm ca de basm.
Doar Pick era verde, sau poate aşa i se părea lui Andrei care îi tot studia hainele acelea foarte ciudate
- Ţi-e frig?
- Îmi este, dar nu de frig tremur eu. Mă îndepărtez de lumea în care am trăit şi mă tem că n-am să rezist.
- Poate că la soare ai să-ţi revii, încercă să-l încurajeze Andrei. Să mergem afară să te-ncălzeşti!
Micuţul nu –i răspunse, lăsând tăcerea să se aştearnă. Prea multe gânduri îl încercau, şi trupul nu-i mai contenea din dârdâit. Pădurea se tot rărea şi printre crengi observa deja cerul.
- Ce albastru frumos. Măcar şi pentru atât merită să –ţi trăieşti frumos ultima zi, gândi Pick privind printre gene…. Câtă lumină, se minună el şi câte culori!
Într-un colţ, văzduhul îşi sângera apusul, în timp ce la cealaltă parte se deschise un pod multicolor.
- Ce e acolo, întrebă extaziat Pick?
- E curcubeul, răspunse Andrei scurt ca la o întrebare prostească, dar văzând mirarea din ochii lui Pick, continuă:
- Se crede că a apărut prima dată ca un legământ între Dumnezeu şi om, după ce a trecut potopul. De fiecare dată când îl zărim, speranţa se retrezeşte în noi şi prindem puteri să trecem iar peste toate.
Pick se gândea la luna de-argint, la rugăciunile lor de taină, la mătuşa lui care lega şi dezlega ape, la licurici şi la licheni fosforescenţi.
- Ce e speranţa?
Andrei ridică din umeri. Nu-şi pusese niciodată întrebarea aceasta.
Cred că e gândul care ne însoţeşte în clipele noastre cele mai grele, e dorinţa de-a merge înainte, aşa cum fac păstrăvii când înoată în amonte ca să-şi depună icrele.
Pick nu ştia nici de păstrăvi, nici de gânduri care să-l poată ajuta. În lumea lor, cuvântul avea putere de incantaţie şi gândul lua formă materială imediat ce se rostea.
Ei nu puteau turui aşa cum fac oamenii, fără să se gândească la ce va urma .
- Eu ştiu de ce tremuri, îl întrerupse Andrei. Ţi-e teamă, şi frica asta o să te ucidă.
Pick rămăsese puţin nedumerit. Cum de-şi dăduse seama un om de ce putea el să simtă? Cum să-i spună că de câteva zile era asemenea lui, la îndemâna destinului pe care nu-l mai putea prevedea?
Lumea lui se năruia. Nu mai era totul cunoscut dinainte şi ai lui îl ocoleau fiindcă le transmitea nesiguranţa clipei ce avea să urmeze.
Se gândea la oameni şi la haosul ce le guverna soarta.
Fuseseră la fel odinioară, dar dorinţele prea multe i-au separat pe oameni de pricurici şi când te gândeşti că-n timpuri străvechi, pricuricii stăteau alături de om, dar pe atunci, omul era curat la suflet şi căuta calea dreaptă prin tot ce făcea…..
Dorinţa e blestemul pe care omul de azi îl trăieşte, e focul ce-i mistuie spiritul şi-i distruge raţiunea, marcându-i destinul.
Oare de ce pricuricii nu aveau nici dorinţe şi nici speranţă?
Le ajungeau să se încreadă în soarta care le fuseseră dată, încă de când se năşteau?
Şi-apoi moartea o priveau cu totul diferit.
Oamenii sunt ca nişte copii. Uneori foarte veseli, alteori foarte trişti, fără o linie care se le dicteze cum să se poarte, nepăsători la ceilalţi din jur, imaginându-şi cu toţii că ei sunt fiecare în parte, un centru al Universului din care se trag.
Zâmbi trist şi cele două linii ce-i conturau gura, păreau să se prelingă până spre pământ. Ce multe îi trec prin cap şi tocmai despre creaturi de care fugise o viaţă.
Oare de la Andrei îi parveneau toate astea?
Şi de el se temuse, dar faptul că l-a apărat de lup, i-a câştigat încrederea
Poate că el era altfel. Poate că aşa trebuia să se-ntâmple, poate că aşa le-a fost lăsat.
Rătăcit printre gânduri, nici nu simţi când ieşise din acoperişul pădurii.
În faţa lui, un lac părea să îl cheme.
Nu se-ntreba cât poate fi de adânc, sau ce poate să se ascundă acolo, nu mai clipea şi parcă atras de o vrajă, intră liniştit. Când piciorul atinse ochiul de apă, aceasta începu parcă să fiarbă şi Andrei îngrozit de ceea ce vede, voi să-şi întoarcă prietenul din drum dar o ceaţă lăptoasă şi densă veni către el, alungându-l de-acolo. În câteva clipe lacul nu se mai vedea şi Pick, care intrase cu mâinile larg deschise, părea o cruce ce se topeşte în propriul destin.
Din el se desprindeau mici bucăţi verzi, de parcă până atunci fusese învelit de o coajă, şi ajungeau la mal în spume albastru-vineţiu. Iarba de pe mal sfârâia şi ea şi păsările îşi luară zborul din loc speriate.
Andrei părea că se sufocă. Ştia că o să adoarmă, sau poate viaţa îi era deja pusă în mare pericol. Aerul era din ce în ce mai greu de respirat şi ceaţa tot mai groasă. Tuşi şi ochii începură să-i lăcrimeze. Căzu în genunchi ţinându-se cu mâinile de gât şi nici în momentele acelea nu se gândea la pericolul care-l pândeşte, ci tot la noul său prieten care părea să se descompună într-un lac plin de acid. Picioarele nu-l mai ascultau şi-i deveniseră grele de parcă ceva îl trăgea spre pământ. În câteva clipe căzu pierzându-şi cuonoştinţa.
Pick continua liniştit să se afunde şi chipul său se desprindea parcă de teama care-i desenase până mai acum câteva momente linii pe faţă. Nu se mai întreba cum o să respire sub apă, sau dacă înotase vreodată. Înaintă până ce apa îi trecu şi de creştet.
Nu trecu mult timp şi dintr-o dată,o bubuitură asemenea unui trăsnet se auzi din străfunduri. Pământul părea că se deschide şi lacul se scurse ca-ntr-o chiuvetă. Ceaţa dispăru şi ea repejor şi Andrei reuşi cu greu să deschidă iarăşi ochii. Vedea pădurea strălucind ca o comoară imensă, învelită într-un verde de crisopaz. În cap îi cântau glasuri stranii de pe altă planetă. Se întoarse pe-o parte şi-n locul lacului stătea întins Pick ca pe o plajă ciudată.
Acum era gol şi pielea lui părea la fel de umană ca a lui. În jur, nisipul părea murdar ca de mătase de broască.
- Ce bruscă schimbare, gândi Andrei privindu-şi prietenul cum se ruşina de privirile lui iscoditoare şi căuta un loc unde să se ascundă.
- Să mergem din nou la stejar, zise Pick. Am straie cum sunt ale tale. Acum pot să plec fiindcă ştiu ce m-aşteaptă .
Andrei căsca o gură ca de tâmp, dar nu spunea nimic.
O să-i fie cam greu în lumea cea nouă, dar avea pe cineva alături de la care putea învăţa. Andrei se ghemui obosit după un firicel de iarbă şi mestecându-l în buze, se lăsă toonit pe spate.
Puse o mână sub cap şi privind la cerul care se însera, îşi lăsă întrebările pentru altă zi. Era cumva fericit că are cu cine merge la drum.
Un greier scârţâia cu cretă pe o tablă de scris imaginară.
O broască rămasă pe-afară, încerca să-l acopere cu opera sa muzicală şi lacul ascuns cu doruri şi temeri se ridica iar, într-o altă poiană, undeva mai departe, lăsându-se mângâiat de frunzele stejarilor, ce păreau în lumina obscură, palme care ştiu să aline.
Cerul se îmbrăcă în haine de seară cu stele paiete şi drept broşă la piept, îşi puse o lună de-argint, mare cât o nouă dorinţă.
Pick se culcă lângă Andrei şi îşi aşternu capul pe braţul său.
Stăteau amândoi cu ochii închişi, sau abia acum începeau să-i deschidă….

***


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 16, 2011 8:20 pm  liviu miron

Cerul își scapătă stele
Peste pleoapele grele
Ale pădurii.
Ochiul de apă opac
Și-a întors privirile toate în lac
Sub un colț anume de stâncă
Unde zac
Uitate de doruri
Frământate de vremuri
Și prinse ca într-o cocă
Lacrimi în care ielele-și joacă
Ultimul dans.
Amintiri neatinse de gând
Se adună-n izvoare
Căutând cu sete lumina....
Peste noroaie și neguri
Cocoțat pe un vrej de rugaciune
Zâmbește acum către noi
Ultimul vis- promisiune

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Feb 03, 2013 8:03 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 09, 2011 9:27 am  liviu miron

multumesc Dorina pt urari si sa stii ca aici revin cu amintiri cu tot de fiecare data.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 09, 2011 8:28 am  Dorina Ciocan

Pentru că aici ne-am cunoscut, îți spun La multi ani!!!! și în acest spațiu virtual.cu prietenie

http://www.youtube.com/watch?v=HXzo376nydk&feature=player_embedded#t=151s

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 09, 2011 2:17 am  liviu miron

multumesc frumos pt urari si sa ne vedem cu bine la lansarea lui Raul!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 08, 2011 11:55 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

La mulţi ani, omule! Sănătate şi toate cele bune!


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 08, 2011 11:28 pm  Didina Sava

La multi ani Liviu !..Sanatatea,pacea bucuria si binecuvantarea Domnului in casa ta.


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 26, 2011 12:29 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 26, 2011 9:55 am  liviu miron

Oameni cu feţele albe privind calm pe pereţi oprind cu speranţele lor timpul în loc, dilatând secunda fugară doar pentru a-i mângâia pe cei care rămân să le ducă dorul în inimi.
Printre halate care sortează viaţa după cât mai rămâne de îndurat, o bătrână îmi vorbeşte în şoaptă despre lupta cu boala.
O tânără fată leşină chiar lângă mine şi abia dacă reuşesc să o prind.
Ochii ei par ca de sticlă şi îi simt oboseala din trup cum mi se scurge printre degete.
Umbre în halatele albe vin şi mi-o smulg ca să o ducă într-un loc mai retras unde pot să-i vorbească despre dorinţe şi pofta de viaţă.
Copila e prinsă între lumile ei ca-ntr-un cleşte şi de durere abia dacă poate să mai scâncească. Încearcă să-şi amintească povestea despre curaj, dar tremură toată de parcă sufletul ei şi-ar scutura aripile către eden.
Nu pot să o ajut şi de ruşine îmi întorc privirile în alt colţ unde un puşti tuns chilug parcă ar vrea să-mi zâmbească.
- Boala nu stă să aleagă, parcă îmi spune chipul său mic, apăsat de o durere amară.
O femeie cu chip întunecat mirosind a parfum şi a goană îşi face loc printre semeni să dăruiască din inima ei un buchet mare de flori unei măşti cu halat şi ecuson.
Masca se mişcă în spasme mormăind un mulţumesc şi acel cuvânt sună atât de nepământesc încât parcă noi toţi refuzăm să –l înţelegem şi atunci înclină din cap apoi o văd cum dispare într-o mare de chipuri modelate din ceară.
Nimeni nu vrea să se aşeze la coadă...toţi îşi vor locul în faţă când vine vorba de viaţă, chiar dacă a trăi pentru unii înseamnă doar câteva ceasuri....
Femeia cu care sunt tremură toată. Nu ştie cum să păşească în cuşca cea albă cu pereţi scorojiţi aşa că încerc să-i iau grijile toate în palmă, apoi o sărut foarte uşor pe obraz.
Ea se retrage un pas înapoi cam ruşinată.
- Ce vor spune ceilalţi din jur? mă întreabă ochii ei verzi scuturând din gene a toamnă.
Îi zâmbesc şi o mint că totul va fi mai bine ca înainte, în timp ce ea îşi doreşte să poată ca să mă creadă.
Un alt halat apare pe sală, o prinde de braţ şi se duc împreună spre o lumină albă şi rece.
O uşă se-nchide şi eu rămân prizonier într-o secundă dilatată de teamă.
Simt că fără ea aş rămâne într-o lume de umbre. Pumnii mi se strâng a furie şi a neputinţă şi doar chipul copiilor mei mă lasă să pot respira.
- Macar pentru ei să luptăm, parcă-mi spune ea de dincolo de uşa închisă....
Nu pot să mă mişc şi-mi trimit gândul la o gură de aer.
Picuri de ploaie păşesc peste praf şi lasă în urmă noroaie.
Un câine îşi scutură lanţul apoi se aşează colac în cuşca sa. A trecut şi prin alte furtuni...nu se mai teme că va fi ud pentru o vreme.
Doi copii s-au descălţat de sandale şi se joacă de-a militarii bătând paşi de defilare prin bălţi. Mama lor e plecată de ani buni peste hotare ca să-i poată hrăni, aşa că urechile lor rămân neînvârtite. Râd că sunt plini de noroi şi arată ca Rambo.
Mă întreb care e linia fină ce desparte curajul de nebunie?
Încerc să mă zbat, dar mă simt ca-ntr-o cămaşă de forţă. Poate că o singură lacrimă ar fi de ajuns ca să mă pot elibera, dar i-ar înneca în necazuri pe ceilalţi.
Nu vreau ca teama mea să-i molipsească. Eu n-am nimic...doar o frică nebună în sân că nu voi mai şti cine sunt dacă ea o să mă părăsească.
Înţeleg că viaţa e doar o simplă loterie cu câştigători şi învinşi, cu spectatori ca şi mine şi cu oameni care încearcă din răsputeri să păcălească soarta pentru a face să existe ziua de mâine.
Poartă măşti pentru ca moartea să nu-i recunoască şi să se răzbune pe cei dragi.
Au uitat cum se râde trăind printre rânduri întregi de suferinzi. Albul i-ajută să împrăştie-n jur mai multă lumină. Şi-au ascuns vieţile în recunoştinţa celor pe care i-au tămăduit şi trăiesc doar pentru semeni....Sunt un fel de eroi fără medalii. Gradele lor se ascund în ecusoane de plastic.
Feţe de ceară se adună ca fluturii iar lângă uşă.
Ea iese de acolo hotorâtă să lupte cu soarta cu care s-a întâlnit.
Mă prinde de braţ şi mă trage afară din cuşti.
Ochii ei poartă-n sclipire dornţa de viaţă şi de la ei îmi aprind şi eu curajul din nou.
După colţ sunt copiii ce-aleargă prin bălţi. Nu se văd dar eu ştiu că-s acolo aşa că o rog să mergem ca proştii pe stradă. In urma noastră o babă blesteamă. E plină de draci şi de noroi.
Ea mă priveşte mirată.
- De unde-ai ştiut?
Nu mai ştiu ce să răspund fiindcă mă tot întreb la rândul meu dacă începe coşmarul sau dacă voi fi martor la naşterea unui miracol.
Tot ce pot să mai fac e să mă rog cu putere în gând şi să cred...altfel cum aş putea să mă-ntrec cu necazul?
Sunt un martor la lupta vieţii cu moartea sau poate că lupt cu ochii spre ceilalţi din jur....


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iun 27, 2011 10:40 pm  Anca Acatrinei

frumos si sensibil.... Razz

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 08, 2011 11:26 pm  liviu miron

Doamna Didina intai va multumesc pt lectura.
Si eu recunosc ca textul e cam incomplet si o sa ma gandesc daca ospatarita incurca pe-acolo.
Cu prima ocazie intru pe el si-l corectez. Zi buna!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 07, 2011 8:51 am  Didina Sava

Draga Liviu


Am citit textul :"Circul din viata ns" nu o data, ci chiar de trei ori.Pentru ca nu am timp acum sa fac partea de elogii ,voi scrie cele cateva lipsuri sesizate crezand ca tu mai degraba acum esti in asentimentul meu si astepti sa iti sesizeze cineva neajunsurile textului, decat realizarile lui.Deci eu am o mica problema,si despre care mi se pare mie ca ar trebui sa punctezi mai clar:care si cate eroine feminine are textul? Una sau doua ? Ospatarita,cea de seamana cu Lisa Minelli care este si ea ospatarita sau e aceeasi persoana Poate ti se pare inepta intrebarea mea,insa trecerea brusca
"La masa bărbatului erau două pahare; cel din care sorbea şi unul rămas plin pe jumătate care îi ţinea companie.
Ospătăriţa îl lăsase pe masă fiindcă voia să-l facă să spere că acea persoană care-i lipsea, se va întoarce să umple un gol."

Nu stiu e o amestecatura de personaje feminine,sau poate ai vrut sa prinzi arhetipul feminim general uman si ai vrut intentionat sa lasi aceasta enigma si nedelimitare, insa eu cred ca pentru cititor este frustrant sa nu defineasca clar sirul narativ si sa identifice distinct personajele.Deci aceasta mica inadvertenta eu consider ca ar aduce un neajuns textului.Cititorului ii place sa prinda rapid din prima citire fara sa se intoarca toate schemele si personajele.Deci textul este un amestec placut de metafora cu imersiuni bruste de adevaruri frust si incisiv creionate,dar parerea mea este ca totusi sunt mici inadvertente cu privire la numarul personajelor.Vezi din cele doua fraze selectate de mine mai sus vine toata incurcatura si inca ceva in primul dialog sugerezi ca naratiunea acum incepe, acum curge,apoi bagi la timpul trecut scufundand in amintiri intalnirea.
Spledida ultima fraza
"Se trage cortina,e altă zi şi-n depărtare se vede lumina cum pleacă râzând pe o parte şi plânge pe-o alta, suspinând fără să ne înveţe nimic despre lacrimi." ca si aceasta "zâmbind uşurată că întrebarea nu săpa prea adânc în neajunsurile care-o încercau"


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iun 06, 2011 11:36 am  liviu miron

Prin viaţa multora trec unii oameni ca un circ ambulant, poposesc o singură dată în fața lor şi dau o singură reprezentaţie.
Uneori totul seamănă cu un circ prost fiindcă rolul jucat e inspirat chiar din viața spectatorului, și câți au puterea să râdă de ei înşişi cu gura până la urechi?
Menestrelul din cântec se hrăneşte şi tot de cântec se folosește ca să încânte un pic. Uneori e paiaţă, alte ori e un trist arlechin, dar cel mai adesea îi place să fie bufonul cu nasul roşu şi burta rotundă ca un butoi.
Circul lui îşi aşează uneori cortul pe câte o terasă, și cei din jur îi devin spectatori. Unii aplaudă fără să râdă, alții ar plăti doar ca să-l vadă cum joacă și mai sunt cei care râd fără să înțeleagă nimic din ce se întâmplă acolo.
Era o vinere oarecare.
Ținea între degete piciorul fin al unui pahar umplut cu alcool şi privea drept în față la un alt pahar rămas plin pe jumătate la masa lui.
Ospătăriţa trecea pe lângă el des dar lăsa acel pahar acolo ca un semn. Voia să-l facă să creadă că golul din jurul său se poate umple în orice moment. Paharul avea urme uşoare de ruj conturând povestea a două buze pe care nu le cunoscuse acel om şi pe care acum ştia că nu le va putea atinge decât în joacă. Acele urme îi aminteau de momentul întâlnirii, de cum apăruse ea în ușă zâmbind, de mersul calculat printre scaunele ce păreau aruncate la întâmplare pe o cărare și așa destul de îngustă, dar mai ales de gestul care a urmat când a încercat să o sărute, fiindcă vedeți dumneavoastră, bărbatul credea că un trandafir alb, un zâmbet și un cuvânt bun pot prețui cât un sărut, ori faptul că el se ridicase de la masă, că o prinsese parcă prea repezit în brațe și mai ales că încercase să o sărute pe gură, acolo, de faţă cu toată lumea, o determinase pe biata femeie, care nu mai avea spațiu unde să se retragă în acele momente, să-i întindă obrazul, ca un scut care să o apere de ceea ce putea să se întâmple pe urmă.
Bufonul a amuțit afundat în scaunul lui lăsând-o pe ea să îi vorbească despre nimicuri.
Simțea că femeia se teme de întrebări la care nu avea încă răspuns. O asculta dând din cap aprobator, iar când tăcea epuizată, bărbatul îşi intra în rol, continuând acel dialog în care vorbeau despre orice și nimic despre ei. Ştiau amândoi că joacă un rol și că dincolo de acele măști pe care le afișau cu un zâmbet trist, îi putea aștepta un dezastru...
Apoi a sunat telefonul ei ca un gong de final care a pus capăt șaradei.
- Trebuie să plec, i-a spus speriată, iar el ştia că aşa este, că drumurile li se despărțeau înainte de a se întâlni, și că uneori nu e deloc sănătos să visezi cu ochii deschişi.
Rămăsese în aer un parfum foarte fin născut din speranţe şi temeri mirosind a complicaţii şi a ruină.
În timp ce ea îl strângea tare în braţe, el nu se putea gândi la acel gest decât ca la unul de rămas bun. Nu i-a mai căutat privirile și nici n-a mai încercat să o sărute cu toate că ea poate ar fi vrut să îi arate că nu-i este chiar indiferent.
Se despărţeau fără să fi fost vreodată împreună, și el, încremenit iar în scaun, își căuta refugiul în alcool.
Aflase despre ea că îi plăceau trandafirii… cei albi, și că îşi trăia viaţa fără prea multe întrebări, că acasă avea pe cineva pe care încă îl iubea, că îi aparţinea şi atunci când nu era înţeleasă, că îi era soție şi atunci când el părea că o ignoră cam mult şi nu-i mai vorbea despre ei doi aşa cum o făcuse la începuturi. Aveau un trecut întreg în comun, suficient cât să-i lege și să-i ţină aproape de propriul lor cămin... Și totuși, uneori, când avea chef să râdă, se imagina o tânără liceană capabilă să cucerească orice bărbat din jurul ei. Atunci se învârtea de trei ori pe un picior, se îmbrăca elegant și fugea la marginea unei povești unde se putea întâmpla să fie un circ, un bufon și un rol principal.
Bufonul trebuia să fie nostim, fiindcă așa sunt cu toții... așa este rolul.
Poate fiindcă acceptase să bea un pahar împreună cu el și poate fiindcă avea chef să uite de toate, îl vedea cum râde cu o faţă și cum plânge fără lacrimi cu partea cealaltă… Nu era un cavaler după care se nasc patimi deşarte, nu era o soluţie la problemele ei, ci doar o voce care-i aducea zâmbetul pe buze și o făcea să redevină pentru câteva clipe copila fără griji din trecut. Știa că alături de el putea trăi doar un vis apoi, trezită din acea poveste, urma ca realitatea să se rostogolească peste ea și să o strivească.
- Cine nu iubeşte circul nu are ce să povestească, îi spusese el într-o doară și ea voia cu toată ființa să-l creadă, să-l mângâie, și să vadă cum nasul cel roşu i se aprinde deodată, dar îi răspunse că nu se vedea colindând prin căruţe, pe ploaie şi prin toate noroaiele vieţii.
- E greu să fii circar, să faci acrobaţii fără o plasă de siguranţă, am propria viaţă şi tu o știi foarte bine. Nu te-am mințit cu nimic când am acceptat să ne vedem și nici nu vreau să mă mint că alături de tine viața mea se va schimba în mai bine. Cu tine uit de micile mele probleme și nu e în regulă, fiindcă vine o zi în care acele probleme trebuiesc rezolvate.
S-a ridicat de la masă zâmbind, a strâns bufonul tare în brațe, și era cât pe ce să-l sărute și ea, dar s-a oprit, căci acel gest ar fi putut să rănească mai tare. Ajunsă la ieșire, l-a mai privit o dată prelung apoi i-a șters imaginea cu un gest scurt din mână prin care își lua rămas bun.
Cineva o trezise la timp din visare și acum alerga. Ce conta că nu era înţeleasă în totdeauna şi că râsu-i lipsea uneori?
Circul îi primise tristeţile toate ca plată şi oferise la schimb un balon mare în formă de inimă.
Ce nu ştia tânăra doamnă, era că circarul își pusese tot sufletul în acel balon şi că nasul lui caraghios, atunci când se aprindea, putea să îi aducă în suflet puţina lumină de care ducea lipsă, doar o singură dată în viaţă.
Se trăgea cortina, şi-n depărtare soarele spre apus împletea culorile vii pe un obraz unde un zâmbet cam trist se lăsa sărutat de o lacrimă sărat-amară.
- Pot să te întreb ceva fără să par mai ridicol decât sunt în aceste momente?, zise bărbatul către ospătăriță.
Femeia, învăţată cu tot felul de remarci, care mai de care mai deocheate, de la oameni care se luptau cu alcoolul şi cu problemele lor din viaţa de dincolo de pahar, se întoarse către om zâmbind obosită şi ridică din umeri neştiind ce să răspundă.
- Câţi ţi-au mai spus că semeni cu Lisa Minelli?
- Mulți, răspunse ea cu sinceritate, răsuflând uşurată că întrebarea nu săpase prea adânc în neajunsurile care o încercau.
- Și nu ți-e greu să fii doar ospătar?
- Cel mai greu îmi e să rămân eu însămi când sunt supărată și când mă simt cel mai singur om de pe pământ... și doare când văd că sunt înconjurată de o lume pe care credeam că o ştiu...
Îi luă din faţă paharul cel plin pe jumătate care îi ținuse companie o vreme, apoi puse și ea o întrebare:
- Altceva mai doriți?



Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Mai 19, 2013 3:51 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 02, 2011 2:13 am  liviu miron

..

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 10:52 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 1 din 5 1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum