Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Joi Oct 19, 2017 10:53 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Mier Oct 18, 2017 6:17 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Liviu Miron-Definitii

Pagina 4 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

15072010

Mesaj 

Liviu Miron-Definitii








Urme albe de aripi
Înghiţite de-abis,
Cărări sprijinite în coate
Mijesc printre ceţuri de vis
Inima tresare în spasme,
Imitaţii de viu şi de viaţă
Umbră întinsă pe aţă
Şi întrebări despre noi,
Rătăciri ce se vor iar sfinţite
Sub roua de lacrimi şi ploi
Fiori stranii din lumi asfinţite
Tremurând pe o strună de harpă
Universul întreg
Adunat pt câteva clipe
În sufletul meu care scapă
Un oftat ce deşiră-n etern,
Iubirea pe care credeam că o stiu
Un contur obsesiv ce pare viu
Pe un cer violet care-l cern
Să te mai am… ca să mai fiu.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:28 am, editata de 2 ori
avatar
liviu miron
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 221
Varsta : 50
Localizare : iasi
Data de inscriere : 11/07/2010

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Liviu Miron-Definitii :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 29, 2010 8:39 am  liviu miron

Cred că făcusem cel mai scurt duş din viaţă, pentru că trebuie să ştiţi că mi-a plăcut apa de când mă ştiu, iar gândul că o fată ar sta afară, în frig să mă aştepte era de neconceput pentru mine aşa că iată-mă în curte, cu capul ud, aşteptând-o să apară.
Toamna îşi lăsase mantia serii destul de devreme şi priveam luna cum se tot mărea dincolo de gospodăria anexă.
Mă întrebam câte vise pot încăpea pe acel tărâm, sub nisipuri de aur, câţi oameni mai priveau odată cu mine la discul de lumină ce tot creştea peste gard, mă pierdeam prin fragmente de gânduri şi nu mai simţeam cum muşcă vântul de faţă amintindu-mi că iarna se grăbea să vină, iar eu nu aveam pe mine decât o geacă de tercot subţire, ca o coală de hârtie.
De undeva de prin dreapta apăru Otilia. Acum mirosea altfel, a curat şi a Chanel nr 5, hainele îi erau călcate cu grijă, coafura perfectă şi ochii ei mari şi sticloşi străluceau mai tare ca stelele ce răzbeau de sub nori.
Mă luă de braţ şi atunci am remarcat cât e de înaltă. I-am privit încălţările gândind că poate e pe tocuri şi mare mi-a fost mirarea constatând că avea în picioare o pereche de pantofi sport tip adidas, albi cu 3 dungi albastre şi cu o talpă foarte subţire.
- De ce ţii capul plecat? Ţi-e ruşine cu mine? întrebă ea vădit supărată.
- Îţi admiram încălţările, i-am răspuns întorcându-mi privirea spre chipul ei ce radia în lumina plăpândă a lunii....Dacă ar fi să alegi dintr-o lume întreagă, bărbatul perfect, cum ar trebui să arate? i-am aruncat nada cu care momeam toate fetele.
- Sincer? Aş vrea să arate ca tine.
- Ca mine? Adică să-ţi ajungă cu nasul la umăr, să tacă atunci când ai vrea să auzi cuvinte de iubire, să bea ca un porc şi să-njure ca un birjar?
- Aşa eşti tu, sau aşa te-au făcut alţii să pari? Eu te văd altfel şi nu te mint când îţi spun că îmi placi...
Ca să rupă tăcerea ce voia să -şi facă loc între noi, continuă imediat:
- Poate ţi-o iei în cap, c-o încurci ....
Am urcat treptele de la cantină fără să le simt, de parcă zburam , sau parcă îmi amorţiseră genunchii cu totul. Când să intru pe uşă, m-am împiedicat de pragul metalic şi toţi au privit către noi.
- Copilu` ai greşit sala. Aici e cantina...peste drum se ţine şedinţa cu părinţii....
- Băh, zi-i să-ţi dea ţâţă, poate creşti şi ajungi şi tu s-o săruţi măcar pe barbă.
- Cât mă costă o oră cu mă-ta, uăi Vasâli?
- Nu-ţi pune mintea cu ei! Sunt nişte ţărani amărâţi, plini de complexe, spuse Otilia strângându-mi mâna ca să-mi atragă atenţia către ea.
În timp ce încerca să mă calmeze, eu îmi căutam adversarii cu privirea prin sala aceea imensă dorind să le memorez figurile. Aveam destul timp să le plătesc poliţele.
- Nu sta-ncruntat! În seara asta vreau să râzi împreună cu mine. Habar n-ai tu cât îi place asta Creţei.
- De unde ştii?
- Păi, împărţim aceeaşi cameră şi ea povesteşte până se dă stingerea.Cumva, povestioarele ei ne fac pe toate să dormim mai bine, să visăm frumos şi-am vrut să simt pe propia piele cum e. Te deranjează?
- Mă deranjează pe mine, spuse Creaţa, care ieşise de după mormanul de vase pe care le avea de spălat, mă luase de-o parte şi-mi arunca fulgere din priviri.
- Tu nu vezi că e mai mare ca tine?
Vrea să râdă de noi... se bagă aşa, ca ariciul din fabulă în mănuşă. Mă faci geloasă. Asta urmăreşti? Renunţi la mine pentru una ca ea?
Eram total debusolat şi inima îmi tremura nebună de frică. Venisem să mănânc cu cineva, ce mare lucru? N-o sărutasem, nu stătuse la mine în braţe şi nici nu vorbisem prea mult.
- Abia de-o cunosc, am încercat să mă apăr.
- Dar ea te cunoaşte, mi-o întoarse imediat Creaţa.
- De unde?
- Din tot ce-a aflat de la mine. Se joacă Gonzales, vrea să ştie cât de mult mă iubeşti... şi tu, acum îi arăţi că nu îţi pasă de noi doi.
Mi-aş fi dorit să am curajul să-i spun că şi ea se joacă la fel de mult cu mine, dar Otilia remarcând situaţia dată, bătu în retragere.
- Nu-mi mai e foame. Mi-a trecut. Mă duc în cameră că mi-e frig. Stai liniştită Claudie, că nu l-am mâncat. E viu şi-ţi aprţine cu totul.
Se răsuci pe călcâie şi alergă împiedicându-se de mese.
Aş fi vrut să mă duc după ea, să-mi cer scuze pentru ieşirea Creţei, dar pe de altă parte, Claudia aştepta să vadă ce am de gând să fac.
Mă simţeam manipulat, ca o păpuşă cu sfori, incapabil să spun un cuvânt în apărarea mea.
Creaţa trântea din picior plină de draci.
- Să vezi ce-i fac în seara asta. Se pune cu mine? O mut în altă cameră. Să stea cu bozgoroaicele, lua-o-ar naiba de scroafă.
- Ce ţi-a făcut, de eşti aşa pornită pe ea?
- Tu taci din gură Gonzales, nu ştii cum stă treaba cu noi şi nici cum gândesc fetele.
- Du-te la masă că am pus o bucată de carne de-o parte, să o mâncăm amândoi!
Eu te aştept cu friptură şi tu umbli cu fata lui Kilometru? Halal prieten!
Totdeauna răutatea m-a făcut să răspund cu răutăţi. Nu ştiu nici azi cum să fiu diplomat, cu atât mai puţin pe atunci, nu ştiu ce-am zis de acea bucată de carne, de relaţia noastă, dar ştiu că am plecat fără să mai mănânc şi am alergat prin părculeţul din curtea şcolii, aproape o oră întreagă.
Nu mai voiam să ştiu de nimic, fiindcă sentimentele care mă încercau, deveneau tot mai confuze şi alergând rămăsesem doar eu şi acea durere pornită dintr-o parte, ca o tăietură de paloş. Gâfâiam de oboseală şi de neputinţă. Cu tot frigul de-afară, eu transpiram. Amorţeala simţită de la intrarea-n cantină nu dispăruse deloc. Cumva, picioarele alergau în legea lor, parcă altcineva respira în locul meu, iar eu eram doar un abur care vede un corp, care ştie de undeva că-i aprţine, dar pe care nu-l mai poate controla şi nici nu mai vrea. Mă detaşasem de tot, cu o ireală nepăsare şi parcă aş fi vrut în acele momente să mor şi eu cum voia şi Otilia....
Chiar...oare ea de ce îşi dorea să nu mai trăiască? Toţi oamenii au problemele lor. Chiar şi fetele cele mai frumoase....
Până azi fusesem invizibil. Nu mă voia nimeni în preajmă şi iată-mă dintr-o dată devenit subiect de scandal între două tipe superbe.
Otiliei părea să nu-i pese prea mult de înălţimea mea şi acest lucru mă intriga. Chiar şi Creaţa începuse să descrie bărbatul perfect ca fiind înalt...Otilia nu. Ea voia un altfel de om în viaţa ei, unul ca mine, sau poate, doar mă prostise cu vorbe pe care voiam eu să le aud....
Oare de ce n-a lăsat Dumnezeu pe pământ oameni egali?
Şi dacă am fi fost cu toţii la fel, ce ne-ar mai fi plăcut la cel de alături şi ce ne-ar fi displăcut?
Era greu să ai 16 ani departe de casă.
Luminile cantinei se stânseră şi parcul se lăsă cuprins brusc de beznă. Doar la poartă mai pâlpâia un bec luminând gălbui o cărare până la mine.
M-am oprit din alergat de frică să nu mă împiedic prin gropi, dar continuam să merg, aşa cum mă învăţase în şcoala primară, profesoara de sport.
- Unde crezi că fugi de mine, aud un glas care mă face să tresar? Vino aici!
Mă întorc către locul de unde venea vocea şi o zăresc pe Creaţa zâmbind copilăreşte.
- Ştii ce vreau? Să mă pupi...chiar aici, fără teama că ar putea să ne vadă cineva.
M-am conformat sărutându-i din fugă obrazul, apoi când am dorit să fac un pas înapoi, mă opri, întorcând capul în cealaltă parte.
- Pe amândoi vreau să-i săruţi...poate fac gropiţe ca tine.
Mă prinse de mână şi mă rugă să facem câţiva paşi împreună, de parcă nimic nu se-ntâmplase între noi.
- Vezi că sunt şi certurile bune la ceva?
- La ce, o întreb?
- Aduc după ele clipele dulci de împăcare....
Urâtule, să nu mă mai superi ca azi, niciodată. M-a durut şi am plâns ca o proastă în cantină, cu farfuriile-n mâini.
Tu eşti al meu şi n-am de gând să te împart cu nimeni.
Pricepi ce tot îndrug eu pe aici?


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 10:18 am, editata de 4 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 27, 2010 11:16 am  alina stasiuc

Uite ca ti-am acceptat invitatia si am venit si eu aici.Imi place si pentru asta trebuie sa iti multumesc.Ti-am citit textul, este cursiv si te tine prins.Multa inspiratie in continuare!
alina

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 25, 2010 5:47 am  Dorina Ciocan

mie imi plac amintirile astea...ai pus in evidenta foarte bine zbuciumul adolescentilor de atunci...semn de lectura...cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 25, 2010 4:06 am  liviu miron

Când nu sunt griji, timpul trece în goană.
Uitasem de certurile zilnice de-acasă, de miile de reproşuri, de profesori care nu vedeau în mine decât un pui de ţigan afurisit, de fete care mă percepeau doar un scandalagiu nenorocit, uitasem şi de aşa zişii prieteni de pahar şi mă simţeam altul.
Şcoala întârzia să înceapă. Toată toamna ne-au dus la cules pe câmpuri imense care azi nu mai sunt fiincă în locul lor tronează vilele celor care-au avut curajul să fure.
Îmi apare în minte o dubă verde toată din tablă, fără geamuri, cu care se transportau animalele către abator pentru a fi sacrificate. Cu aceeaşi maşină eram şi noi transportaţi la muncile agricole.
Cu un singur hublou deasupra capului, spre care priveam cu toţii căutând un petic de lumină, maşina aceea ne înghesuia unii în alţii, obligându-ne parcă, să ne cunoaştem mai bine.
Muzica, devenise o formă de evadare, era exprimarea libertăţii care striga din noi, uneori lua forme de protest, alte ori înlocuia o lacrimă, dar tot ca mugetul vitelor se auzea de pe trotuare. Cui îi păsa de pruncii altora?
Mulţi erau încercaţi de dorul de casă.
- Ţie nu-ţi lipseşte nimic, mă întrebă cineva pe nepregătite?
- Nimic după care să tânjesc.
- Îţi place aici?
- E mai bine ca-n locul din care vin.
- Cum adică? Mâncarea e proastă, somnul puţin, ne muncesc ăştia ca pe robi fără să ne ofere nimic la schimb ... şi tu spui că îţi place?
Cum să-i răspund să înţeleagă că pe mine nu mă deranjau toate astea?
- Urăsc hainele jegoase de pe mine şi mâinile-mi miros a putred şi a pământ,
am degetele galbene de la ţigările fără filtru, părul îmi stă ca o claie de fân, put ca o scroafă-n călduri, se urlă o grasă la mine, şi nu mai pot…Toate oasele mă dor şi mă gândesc tot mai des la cei de acasă.
Vorbele ei mă implorau s-o privesc.
În lumina aceea obscură vedeam un copil ce voia cu tot dinadinsul să semene a femeie adultă. Era fardată, conturul la ochi era trasat cu un creion scump, puteam să ghicesc toată munca-n zadar la o coafură distrusă de vânturi şi praf, îi vedeam mâinile subţiri şi fragile frământându-se una în alta a neputinţă şi a griji, hainele aveau etichete de firme cu nume sonore şi miroseau a parfum scump şi a grajd.
Nu ştiu de ce, sau poate pentru că mi se adresa pe un ton atât de familiar, am avut curajul să o privesc în ochi.
Semănau într-un mod bizar cu ochii animalelor care mergeau resemnate către abatoare, mari, rotunzi, blânzi, radiind o lumină caldă născută din multă înţelegere, dar şi dintr-o dorinţă înăbuşită de a trăi.
Genele ei dese şi lungi clipeau încercând să scuture o lacrimă rebelă, iar timpul se mărunţea în firmituri.
I-am luat mâna dreaptă în palmele mele apoi ducând-o la gură, i-am sărutat foarte uşor linia vieţii. A încercat să şi-o retragă, fiindcă reacţiile colegilor n-au întârziat să apară, dar s-a răzgândit imediat murmurând două versuri printre răcnetele isterice ale celor din jur:
- “Din bube mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”
Oare Arghezi o fi fost şi el la muncile agricole?
Cu siguranţa că da, continuă fără să-şi aştepte răspunsul, nefiind sigură că am auzit-o:
“ Ca să schimbăm , acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.”
Uite, vezi că s-a gândit şi la mine cineva şi mi-a lăsat un testament?
- Cine? am răcnit cea mai proastă întrebare pe care-o puteam inventa doar de dragul conversaţiei.
- Arghezi…şi începu să râdă ciufulindu-mă ca pe un plod care pune mereu întrebări, doar ca să se audă vorbind.
Prin toată hărmălaia din maşină îi ascultam povestea vieţii de până azi.
Fusese un elev destul de slab la învăţătură, dar îi plăcea să citească.
Citea mult dorind să afle din cărţi cum poate să –şi lecuiască dorul şi o iubire neîmpărtăşită.
Nu pricepea cum putea cineva care se ştie iubit, să nu răspundă cu aceleaşi sentimente şi fiindcă nu aflase răspuns, hotărâse să lase tot şi să plece de-acasă cât mai departe.
Părinţii o cocoloşiseră prea mult. Venise timpul să trăiască pe picioarele ei.
N-avea de unde să ştie că o să-i fie aşa de greu şi că o să-i lipsească mama.
Acum o vedea cu alţi ochi şi dacă printr-o minune s-ar fi întâmplat să-i apară în faţă, ar fi îngenunchiat şi i-ar fi sărutat mâinile cu pioşenie fără să-i fie teamă că ar fi considerată patetică .
Iubea baschetul fiindcă era mai înaltă ca multe dintre colegele ei, dar nu era un spirit sportiv, dimpotrivă, prea de multe ori renunţase la luptă, declarându-se prematur o învinsă.
- Uneori îmi vine să mă omor, dar şi pentru asta îţi trebuie curaj, iar eu sunt o laşă.
- Poate că treci printr-o pasă mai proastă, îi spuneam încerând să o consolez. Viaţa nu e făcută mereu numai din distracţii şi iubire. Câteodată e plină de goluri. Când ajungem în astfel de sfere în care nimic nu se întâmplă, resimţim singurătatea şi micimea noastră. Suntem creaturi vanitoase şi preţuim prea mult propriul ego, dese ori credem că Universul se ţese în jurul propriei noastre persoane şi de aceea avem senzaţia că suntem sabotaţi când nu ne iese totul aşa cum ne planificăm.
De fapt suntem fire de praf. Cei mai buni dintre noi se preschimbă în amintiri peste veacuri, alţii, în umbre pe care istoria le percepe doar cu coada ochiului.
- Eşti un mic filosof?
- Nu, sunt un simplu derbedeu, nu mă băga în seamă, te rog!
- Eu ţi-am vorbit despre mine. Acum vreau să aud şi povestea ta.
- Ce e de spus cu voce tare? Sunt un tip care a fost la şcoală să ia cinci-ul de trecere, care credea că valoarea unui bărbat stă în pumnul cu care loveşte, un fiu cu părinţi prea ocupaţi de ei ca să mai ştie şi de alţii, fratele unui mare dansator şi... atât. Nu am o poveste de dragoste, fiindcă statura şi statutul nu mi-o permit.
Sunt ca un lepros într-o lume care vrea să trăiască din goană, invizibil pentru fete, agasant pentru profesori, incomod pentru părinţi şi râvnit de prieteni, fiindcă am învăţat să ascult şi să înţeleg pe cel care e în suferinţă.
- Ce amestec ciudat, concluzionă ea. Poate te lauzi.
Mie îmi pari un băiat de treabă, unul mic cu sufletul mare, mare de tot.
- Nu îndeajuns de mare ca să-mi pot trăi propria poveste de iubire, aşa ca tine.
- Ce prostii spui. Eu iubesc fără să fiu iubită. Am trăit umilinţa de a-i cerşi atenţia şi băieţii devin nişte porci când simt că te au la degetul mic. Ştiu că nu e normal, dar deocamdată asta simt şi nu pot să mă schimb. M-aş vinde cu totul dacă aş şti că în final mă va alege pe mine.
Eu aş şti să-l fac fericit, aş şti să-l mângâi, să-l sărut şi să mă dărui, ca să simtă ce e iubirea adevărată.
El vrea doar sex, să se laude cu asta şi să mă transforme în ochii celorlalţi într-o târfă de zece bani.
Îl urăsc uneori, apoi îl iert şi-l iubesc şi mai mult….Sunt o proastă.
Nimeni nu poate înţelege-o femeie fiindcă nici femeia nu înţelege exact ce se întâmplă cu ea şi cum trebuie să se poarte ca să-i meargă din plin….
Aaaa... stai că te-am prins, spuse zărindu-mi mai bine chipul printr-o geană de lumină coborâtă peste mine într-o curbă destul de strâmtă.
Nu eşti tu tipul care umblă cu creaţa peltică?
Hai, dă-o pe bune, nu te-ascunde-n vrej!
Vezi? Povestea ta tocmai vrea să înceapă.
Cu puţină răbdare ai să-mi dai lecţii de viaţă după vacanţa de iarnă.
Cum să-i spun că nu-i nimic între noi?
O plăceam? Da, dar ea părea că se joacă. Nu găseam în ochii ei acea implicare sufletească pe care orice adolescent îndrăgostit o revarsă fără puterea de-a se ascunde. Se simţea bine în preajma mea, poate fiindcă mă percepea ca fiind al ei, nu ca iubit, ci mai degrabă ca pe un animal mic de companie, pe care-l hrăneşti cu bombonele şi pe care-l laşi din când în când să-ţi lingă mâna cu care-l mângâi.
- Cântăm amândoi, am încercat un răspuns pe care nici eu nu-l puteam accepta. Vocile noastre sună bine când să împletesc una cu alta. Ea e o fire veselă cum sunt şi eu, îi plac bancurile şi eu ştiu multe, râde des şi mie buna dispoziţie a celor din jur îmi face bine. E un soi de simbioză pe care natura-l permite, dar pe care nu-l dezvoltă.
- Spui tâmpenii. Eu cred că te place şi dacă o să te cunoască mai bine, o să te iubească. Tu o iubeşti?
- Suntem prieteni, i-am replicat, neştiind cum să clasific relaţia asta a mea atât de confuză. Poate că şi eu eram la fel de confuz, prea timid să-i vorbesc despre mine şi prea tăcut. În liniştea noastră, doar ea putea vorbi cu detaşare de prieteniile vechi de acasă, de iubiţi care-ar fi făcut orice pentru ea, de puterea ei naturală de a seduce, de joaca perfidă cu suflete sincere….
N-aş fi vrut să-i devin următoarea victimă. Era mai comod să mă ştie prieten, fără mize în relaţia noastră, fără trofee. Eram acolo pentru ea ca o oglindă în care se vedea cea mai frumoasă fiinţă, cea mai dorită şi lucrul acesta îi dădea putere să creadă în propriile forţe. Se dorea mereu în centrul atenţiei, ştia să relaţioneze cu lumea din jur şi contrasta supărător cu ceea ce reprezentam eu, tipul care tace mereu, care vorbeşte monosilabic şi asta numai dacă e întrebat.
Polii opuşi se atrag.
Oare o să mă placă vreodată?
- Unde e acum, mă trezi ea din meditaţie?
- E de serviciu la cantină. Spală vase, serveşte la mese, curăţă cartofi şi învaţă să fie frumoasă şi aşa, cu mâinile trudite şi mirosind a mâncare.
- Am priceput lecţia ta. Poate că apreciem pe cineva pentru ceea ce reprezintă ca suflet. Contează mai puţin haina, parfumul şi limba pusă pe moaţe. Mi-ar plăcea să fim prieteni, aşa cum eşti cu ea, sau mă rog, nu chiar aşa, că te simt c-o iubeşti.
- Eu sunt Otilia, zise întinzând mâna pe care i-o sărutasem.
- Eu sunt Gonzales, i-am răspuns strângând acea mână cu un soi de recunoştinţă, fiindcă mă simţeam onorat că-mi vorbise, că nu crezuse în etichetele pe care le aveam puse pe haine, ca dungile pe zeghe şi simţeam în acele momente că am totuşi o şansă să mă arăt lumii aşa cum sunt, fără prea multe cuvinte, fără prea multe ţoale cu care să sucesc gâturi, fără prea mulţi centimetri care să mă releve a fi un tip…înălţător.
Un tip de treabă…poate că eram dar uitasem de mine.
Uşile dubei se deschiseră şi lumina intră peste noi cu brutalitate.
Am coborât toţi cu ochii strânşi, privind printre linii subţiate de gene, un câmp plin de căpşuni, care ne aştepta să-l culegem.
Vântul bătea ca-n Siberia şi frigul punea stăpânire pe toţi.
Spatele gol de la atâtea aplecări, mâinile reci de la zeama-ncleiată, picioarele amorţite şi gâtul înţepenit, toate strigau neputinţa din noi.
Nu departe de locul unde coboram noi, vitele erau adunate pentru a fi preluate spre abator.
Le priveam ochii şi le citeam resemnarea născută din neputinţă. Cumva ne semănau, doar că noi mergeam la tăierea cordonului ombilical. Eram departe de casă, departe de ceea ce reprezentasem la un moment dat şi eram siliţi să ne redefinim în faţa celorlaţi şi a noastră. Atunci am înţeles de ce acea maşină mirosea a balegă şi a sânge, oricât se străduiau unii să o spele cu furtunul de apă.
Am început să cânt tare, clar şi cu tot sufletul.
Ceilalţi porniră şi ei. Păream o mână de sclavi pe plantaţii, sub privirile arogante ale unei femei care ne păstorea ca pe animale, gândind că nimic nu e mai important pe lume decât să-ţi faci datoria aşa cum te duce capul.
Câmpul acela părea fără capăt şi seara venise încet cu duba care trebuia să ne transporte înapoi spre internat.
Oare Creaţa ce-o face?
I-o fi greu fără ajutorul meu?
Sper că se descurcă….
O să mănânc cartofi curăţaţi de mâna ei, aşa ca un soţ care vine acasă după o lungă zi de muncă….
Oboseala de peste zi, mă făcu să-i uit dorul. Cumva îmi era ruşine de mine.
Parcă o trădasem.
- Ne vedem la masă, prietene? mă întrebă Otilia sărind sprintenă din maşină.
N-am putut s-o refuz. De fapt nu puteam refuza pe nimeni la acea vreme. Cine eram eu ca să pot ridica pretenţii?
- Fac un duş, mă schimb şi cobor în câteva minute.
- Să nu mă faci şi tu să aştept….
- Nu-ţi face grij… voi fi în curte înaintea ta.[…]


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 9:42 am, editata de 7 ori

Sus In jos

Mesaj la data de Vin Sept 17, 2010 9:53 pm  Doina Burghelea

Buna dimineata!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 16, 2010 11:44 am  Dorina Ciocan

toamna-doamnă, cu vesnica ei trenă foșnitoare...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 16, 2010 10:41 am  liviu miron

cad frunze

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 11:19 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 15, 2010 10:28 pm  Marioara Visan

Dorina scumpa mea, acest minunat poem e raspunsul poemului tau, e clar ca l-ai provocat pe Liviu iar el a raspuns provocarii tale, demostrand, inca o data, daca mai era nevoie, si in nici un caz noua, ca e un talent despre care se va auzi cu certitudine, chiar daca prima aparitie in public i-a lasat un gust amar.Ma bucur mult Liviu ca esti un luptator, adica unul de-ai nostri.Cu drag Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 15, 2010 11:59 am  Dorina Ciocan

o chemare a eternitatii in rutina cotidianului...te detasezi usor de sentimentul angoasei si cladesti optimismul ...mi/a placut...doar unele versuri ar mai trebui lucrate...cred ca in strofa a treia...razbate un sentiment fortat...mi/e rece si frica[b] cred ca poti reformula...in rest e chiar foarte bine...har si inspiratie divina

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 15, 2010 9:47 am  liviu miron

ciob

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 11:20 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 13, 2010 7:56 am  Dorina Ciocan

Liviu, daca vrei sa afli mai multe despre lovituri, priveste videoclipul de la lansarea volumului ,,Iarna,, si o sa vezi ca acelasi lucru mi s-a intamplat si mie...erau colegii mei de la scoala ...era directorul meu ...copiii mei si nu am fost laudata...ba mai mult...stiii ce vreau sa spun...eu nu m-am oprit...
stii ca avem de scris ceva impreuna...asa ai zis ...eu vreau sa scriem...
te rog sa faci urmatoarele postari cu gandul ca suntem si vom ramane prieteni...chiar daca tu in jurnalul tau ...ai amintit de obiectele din jur...se pare ca pe mine m-ai uitat...eu sa ma supar pe tine?...nu, pentru ca suntem prieteni...astept sa mai postezi si sa scriem ceva la doua maini, asa cum mi-ai propus...cu drag,Dorina...har si inspiratie[b]

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 12, 2010 11:45 pm  Marioara Visan

Liviu, eu acasa nu am internet si asteptam cu emotie sa ajung azi la scoala sa citesc ce ai postat, nici inceputul de an scolar nu mi-a creat atatea emotii. Eram sigura ca te vei simti " despuiat" sufleteste , si am trait cu teama ca te vei simti ranit, si durerea iti va infrana mana sa mai astearna pe hartie " filme scrise".Nu e nimeni vinovat de nimic, nici Didina, nici eu, nici tu, nici macar Liviu nu e vinovat. Asa a fost sa fie, a fost frumos, emotiile au fost atat de puternice incate vibratia se simtea in aer, Liviu cititnd Pendulul nu s-a putut concentra pe mesajul transmis, pentru ca asa cum ai scris tu, el s-a concentrat pe virgule, gerunziu si dativ, si e firesc pentru un om de litere sa fie asa. Eu am perceput critica lui Liviu Apetroaie ca pe un joc stimulativ pentru tine, asa trebuie sa-l percepi si tu. Pendulul e un eseu de o sensibilitate remarcabila si foarte profund ca transmitere a emotiilor, daca nu a fost perceput asa a fost doar pentru ca persoana care l-a redat nu a trait ceea ce a citit. Oricare fragment l-ar fi ales Didina, citit cu ochii dupa virgule si dativ, ar fi sunat la fel de fad.Apoi dragul meu prieten, mai gandeste-te ca era citit dupa 3 ore de asteptare. Eu Liviu, iti multumesc pentru toate cuvintele frumoase, dar raman la parerea mea, pe care nimeni nu mi-o poate schimba, ca esti un talent, ca vei scrie mult frumos si plin de har, ca vei aduce in sufletele celor care te citesc aroma si parfum de tinerete.Tu sa nu indraznesti sa cazi la prima lovitura, stii? e un proverb care spune ca: "Tot ce nu ne omoara ne intareste,, imi doresc sa ai puterea, si am convingerea ca o ai, sa-i demonstrezi lui Liviu Apetroaie, si nu numai lui, ca scrierile tale sant adevarate oaze de frumos emotional, astept cu aceasi emotie sa te citesc in continuare, cu respect si recunostinta pentru prietenia ta, Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 12, 2010 2:00 am  Didina Sava

Cum sa nu iti meriti un loc in acest Univers ?.....Noi toti avem locul nostru ,si nu trebuie sa ne simtim ca l-am ocupa pe altul ,ca nu am fi doriti .Este o chestiune de imagine de sine,la care de fapt nu doar tu ci fiecare trebuie sa lucreze.
Cum sa nu mai scrii ?!...mai abitir si mai incapatanat trebuie sa te afunzi in scris.Proza ta este o proza introspectiva,este o proza de emotii si reverberatii spirituale.O gusta omul care simte ca refuleaza din propriile frustrari citind trairile tale.O gusta oamenii interiorizati care se regasesc si dupa lectura isi simt sufletul "înfăgurit" cu nectarul simtamintelor si pasiunilor zugravite de tine.Tu ai paleta ta de citititori traitori intru reflexii .Textele tale le gusta cei crimpotiti de framantari sufletesti .Tu scrii o proza gen Jurnal la care rezoneaza anumiti oameni ,dar fiecare gen literar isi are galeria lui .Tu ieri ai fost defavorizat pentru ca
-sedinta s-a intins foarte mult,Liviu intrecandu-se pe sine in lansarea volumului lui Raul(ca doar il stim noi cat e de expeditiv)
-colocviul s-a intins la peste o ora si 15 minute
-nu a fost textul cel mai potrivit ales din ceea ce tu ai postat aici pe forum-SI EU SUNT VINOVATA.Sunt vinovata si iarta-ma !...sunt vinovata ca nu am adus textul care trebuia citit scos la imprimanta asa cum i-am adus lui Sorin,spunandu-i clar: citesti asta si asta.
Regret foarte mult pentru ca textul care trebuia citit era:"Porti inchise pentru dincolo",un text introspectiv ,cu final neasteptat ,interesant pt ca un barbat adica tu autorul te substitui mintii si sentimentelor unei femei.
Dar nu fi trist,chiar ma pufnea rasul cam cat de ingaduitor a fost Liviu ieri cu Mircea ,(pentru ca atunci cand l-am cunoscut pe Mircea care a citit la Cenaclul Junimea Noua- poemul lui postat aici pe forum a fost facut arsice ).Asa ca si impresiile auditoriului sunt altele la a doua citire ,in alt timp si alt loc citite.Doar Liviu a marturisit ca si-a schimbat radical opinia despre poezia lui Raul la a doua citire,adica l-a inteles ,a gasit trecatoarea catre tainita sufletului lui ascunsa prin "rapile " trudei lui zamislitoare de cuvant.
Important este sa iti continui poteca ta pentru ca ea te duce la o lume mirifica ,iar zbaterea si stradania ta isi are admiratorii ei pasionati.
Te rog frumos ca textul tau postat mai sus de fapt reportajul tau sa il mai postezi odata si la sectiunea cu cenaclul de ieri,pentru ca este autentic ,te defineste si orice vizitator al acelui topic ar fi incantat sa ti-l citeasca

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 12, 2010 12:37 am  liviu miron

zi

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 11:22 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Sept 11, 2010 10:16 pm  Dorina Ciocan

ma simt mai bn cand te vad..drag,har si inspiratie

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 09, 2010 9:57 am  Dorina Ciocan

sa nu chefuiesti prea tare...sa fii fresh sambata...har si inspiratie!!!!!!!!!!!!!!!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 09, 2010 9:13 am  liviu miron

Va mutumesc pt urari, chiar daca nu ma cunoasteti, ma faceti sa ma simt unul de-al vostru si e foarte flatant.
Multi ani si voua, har si inspiratie(vorba voastra)!!!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 09, 2010 1:19 am  Costea Sorin Iulian

Ultimul, dar cel din urma
La multi ani!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 11:29 pm  Marioara Visan

Ma alatur si eu buchetului de urari frumoase care sper sa-ti umple gradina vietii cu parfum de prietenie si apreciere , iti doresc sa ai parte de iubire divina, de armonie in suflet si in viata alaturi de cei pe care ii iubesti, cu respect Mara.




Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 2:16 pm  Violetta Petre

La mulţi ani!
O clipă să te-opreşti din drum, să ocoleşti frunza desprinsă dintr-o ramură pustie, pe care o vor strivi trecătorii...dar , nu tu!Tu să o ridici şi să îi săruţi oftatul şi ...de ce nu? să-i scrii un eseu!Cel puţin aşa va rămâne nemuritoare!
Gândul meu de bine să străbată distanţele şi să îţi bată la geam!


E-atâta poezie-n noi!


E-atâta poezie-n noi
Ca primăvara -n ghiocei
E-atâta Vers în amândoi
Ca vara -n florile de tei...

Ştiu că m-auzi când pe poteci
Mă scriu Poeme de-ale tale
Spre Versul verde mă apleci
Eu, stupul tău îţi ies în cale...

Să-mi iau nectarul din potire
De flori pe care le aşterni
În faţa mea, cănd trec, iubire!
Şi-n Poezia ta mă chemi...

Mi-e sufletul o primăvară
Ce se-mpleteşte -adânc în doi
Tu , mai citeşte-mă o seară!
Eu te-oi citi mereu în noi...

Un dar de suflet , de ziua ta!
Cu drag, VioDor



!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 1:55 pm  Dorina Ciocan

LA MUUUUUUULŢI ANI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 12:45 pm  Rodica Rodean




Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 10:07 am  Didina Sava

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 06, 2010 1:27 am  Violetta Petre

Mulţumesc frumos, Liviu pentru răspuns!
Aprecierea mea este sinceră! Eşti atât de profund! Când te citesc trec într-o cu totul altă dimensiune...dar ce este cel mai minunat pentru mine este că uit de toate şi mă liniştesc pe dată...îţi aud şi glasul...şi pacea se aşterne peste sufletul meu, mereu trist şi neliniştit...
Da, aici rezonăm toţi...altfel nu am fi împreună...
Îmi pare f. rău că nu ai lăsat nici un semn când ai trecut pe la mine!
M-aş fi bucurat enorm! Sunt un om modest care iubeşte oamenii...
Te aştept cu drag!
Eu te voi citi mereu cu bucuria unui copil care a găsit jucăria mult dorită!
O săptămână cu Lumină în suflet!
Cu drag, Vio
Dor

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 06, 2010 12:32 am  liviu miron

Vio, vreau sa-ti multumesc pt aprecieri si cu riscul de a ma repeta, cred ca sunt putin nemeritate.
Fiecare scrie ce simte si cum simte.
Poate ca pe acest forum s-a nimerit sa simtim cam la fel si sa relationam pe aceeasi lungime de unda.
Si eu te citesc, dar fiind nou, am cautat sa nu ies in fata ca paduchele si m-am abtinut de la comentarii.
Am remarcat supararea ta ca nu esti citita.
Eu zic ca te inseli si ca sa-ti demonstrez am sa las mereu cate un semn al trecerii mele.
Zi buna!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 06, 2010 12:16 am  Violetta Petre

Scrii atât de minunat , încât nu mă mai satur citind...şi plâng când se termină gândul, se opreşte şi se retrage în tine şi numai în tine...Nici că se putea un alt sfârşit...ştiam că nu se va întâmpla nimic...dar sunt liberă să visez mai departe...ne-ai lăsat pe fiecare să visăm şi eu nu mă gândesc neapărat la un happy-end...pentru că nu ştiu ce poate fi mai bine decât atât...
Sfârşitul poveştii este minunat! Copilul este realitatea fericită care te aduce cu picioarele pe pământ...certitudinea trecerii tale prin ceea ce numim VIAŢĂ...
Îţi mulţumesc pentru ''frumosul'' din tine, pe care îl pot atinge cu ochii minţii şi eu...
Cu drag, Vio
Dor

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 05, 2010 10:03 am  Marioara Visan

jemarioara este id-ul meu, multumesc frumos pentru raspuns, tot ce a creat Dumnezeu este de cea mai mare importanta pentru univers, iar noi santem creatia Lui.In ce priveste alaiul " ca la nunta", fii linistit nu vom veni mai mult de o persoana , dar daca tu spui ca nu e nevoie, e ok.
Astept sa intri pe messenger si sa vorbim mai mult. Cu respect Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 05, 2010 9:17 am  liviu miron

Mara, faptul ca tu vezi tot ce scriu poate fi un semn ca sufletele noastre vibreaza pe-aceeasi frecventa. De CV ce sa spun? Nu sunt prea multe de spus despre mine.
Sunt omul simplu pe langa care treci pe strada fara sa-l vezi.
Ma simt prea magulit cand ziceti ca ma asteptati in statia de tramvai.
Eu sper sa nimeresc fara alai, ca la nunta.
Imi dai prea multa importanta si pe nemerit.
Lasa un nr de telefon sau o adresa de mess si vorbim tot ce vrei sa stii.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 05, 2010 7:10 am  Marioara Visan

Ai putea realiza un film, ti-am mai spus, fiecare fraza a ta se transforma inaintea ochilor mei in imagini, parca nu te citesc, parca te privesc, te privesc cum joci fiecare rol principal din franturile tale de povestiri,nu mi-ai raspuns, dar banuiesc ca te-a contactat Didina si ai stabilit cu ea cum vei proceda, inca o data multumiri pentru decizia de a te face in sfarsit cunoscut si fizic, sper ca aceasta fraza
" Îmi plăceau acele momente, când ne regăseam cu toţii sub un singur acoperiş, când uitam să ne văicărim şi deveneam puternici pentru ceilalţi din jur, dar cel mai mult, cred că-mi plăcea să-mi fac noi prieteni. ", sa fie valabila si la intalnirea cu noi cei din Asociatie, sambata.
Astept urmatorul tau " film" scris, cu respect Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Sept 05, 2010 2:28 am  liviu miron

Eram la vârsta la care nu mai credeam în poveşti.
Aruncasem la coşul uitării toate cărţile copilăriei şi nu înţelegeam de ce eram atât de supărat că nu mă mai regăsesc în omul care fusesem până mai ieri.
Voiam să cred că am trăit îndeajuns încât să ştiu că mă pot descurca pe picioarele mele, aveam un loc de muncă, făceam tot ce-mi trecea prin cap fără să-mi refuz vreun moft şi chiar mă-nsurasem.
Nu prea conştientizam că mă acoperă monotonia ca o iederă ce umbreşte pereţii unor ruine.
Uneori se-ntâmpla ca rutina despre care vă spun, să se mai spargă sub vraja unor numere norocoase. Erau acele zile de naştere în care ne sărbătoream prietenii şi care deveneau clipe de referinţă pentru o viaţă şi aşa trăită cam din goană.
Îmi plăceau acele momente când ne regăseam cu toţii sub un singur acoperiş, când uitam să ne văicărim şi deveneam puternici măcar şi pentru ceilalţi din jur, dar cel mai mult, cred că-mi plăcea să-mi fac noi prieteni.
Prin tot peisajul pestriţ, remarcasem o femeie deosebit de frumoasă. O priveau deopotrivă şi femei şi bărbaţi. Arăta ca o zână şi faptul că era neînsoţită, mi se părea a fi un lucru total nefiresc. În jurul ei roiau tot soiul de bărbaţi, dar nici unul nu reuşea să se apropie prea mult.
Eu ajunsesem la chef destul de târziu.
Soţia era de serviciu şi cu greu m-am lăsat convins să apar singur pe - acolo.
Minute în şir am stat la o masă, turnându-mi alcool în propriul pahar şi înveselind pe cei din jur cu bancuri spuse unul după altul.
Doar privirile îmi rămăseseră îndrăzneţe şi se agăţau din când în când de liniile perfecte ale femeii care mă făceau să visez.
Nu vreau să v-o descriu fiindcă ştiu că toate cuvintele pe care le-aş folosi, n-ar putea zugrăvi perfect noţiunea de frumos.
Uneori se uita şi ea către mine, dar cred că atenţia îi era atrasă doar de insistenţa cu care o studiam.
În încăpere muzica ne învăluia cu amintiri şi ne îmbia să ne destindem, să ne manifestăm.
Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am zis că trebuie să-mi încerc norocul.
Am pornit către ea, hotărât să o invit la dans. În timpul cât am făcut acei câţiva paşi mă gândeam la fel de fel de scenarii cum să mă retrag fără să par ridicol, căci eram aproape sigur că mă va privi de sus şi mă va refuza politicos şi totuşi îmi întinse mâna să o ajut să se ridice de pe scaun. Gestul ei mă luase prin surprindere, iar uimirea ce mi se citea pe chip mă încremenise pe dată.
O priveam ca un tont şi parcă nu mai ştiam ce am de făcut şi de ce îi stăteam în faţă. Trebuia să dansez, dar dacă cineva m-ar fi întrebat în acele momente cum mă cheamă, n-aş fi ştiut să-i răspund.
Mai mult de atât, din dorinţa de-ai face loc să se ridice, m-am împiedicat de masa din spate vărsând cu mâna care voia să se agaţe de ceva, un pahar cu băutură.
- O să creadă că-s beat, îmi ziceam cu frică în gând şi o să mă lase ca pe un idiot, singur pe ringul de dans.
Parcă vrând să mă contrazică prin gesturi, ea îmi strânse cealaltă mâna uşor, mă trase aproape de ea, apoi am început să ne rotim într-un mic cerc în care ochii, dincolo de atmosfera din jur, căutau să-şi formeze o primă impresie.
Mă credeam desfiinţat până i-am auzit glasul limpede şi cald:
- Chiar voiam să te cunosc, îmi zise ea pe un ton familiar.
S-a vorbit mult despre tine până să vii şi deja devenisem curioasă.
- M-ai bârfit, i-am reproşat sub formă de glumă, dar după reacţia pe care a avut-o, am înţeles că avea o altă măsură pentru umor.
- Eu nu te cunosc, ai uitat?
I-am spus numele meu şi porecla cu care mă apelau prietenii, modulându-mi vocea ca un maimuţoi în călduri.
- Nu-mi plac poreclele, mă întrerupse ea imediat, aşa că am să te rog să mă laşi să-ţi spun numai pe nume.
- Deci n-o să fim prieteni, concluzionez în pripă şi simt că nu ştiu să-i vorbesc.
Trebuie să vă mărturisesc că nu mă simţeam în largul meu şi mă comportam ca un bleg. N-aveam nici chipul, nici replicile cu care să o atrag. Aş fi vrut să mă retrag într-un colţ unde să nu mă vadă nimeni, să-mi trag singur şuturi, dar îmi era greu să mă dezlipesc de acel chip care mă fascina.
Dacă ea mă suporta, puteam şi eu să mă rabd până la finalul melodiei.
O piesă populară porni pe nepregătite şi ringul de dans se goli simţitor. Mai rămăsesem noi şi încă vreo două perechi.
Ea îşi desprinse cu eleganţă mâna din palma mea şi simţeam că pierdusem şansa de a o cunoaşte câtuşi de puţin.
- Deja vrei să te odihneşti? am întrebat-o trădându-mi regretul din glas.
- Nu ştiu să dansez pe muzică populară, mi-a replicat…. Tu te pricepi?
- Păi uită-te puţin la faţa mea! N-am eu moacă de ţăran?
Zâmbi tolerant şi gestul ei sublinia a nu ştiu câta oară că nu ştiu să fiu eu când îi sunt în preajmă. Eram plin de complexe. Nu găseam puterea de a o privi în ochi şi dintr-o dată realizam că mă oprisem cu ochii pe decolteul ei larg.
Am prins-o de mijloc şi am apropiat-o de mine. A avut un moment în care a reacţionat, trăgându-se puţin înapoi şi impunând distanţa care trebuia să se instaleze între noi, lipindu-şi podul palmei de pieptul meu.
Vreo câteva clipe n-am mai văzut-o frumoasă, nu fiindcă devenise uşor respingătoare, ci fiindcă stângăcia ei îmi ocupa toate gândurile. Dacă eu mă duceam în stânga, ea parcă voia să ţopăie în dreapta, eu făceam un pas într-un loc, ea punea tot acolo piciorul.
Eram jalnici, dar nici că voiam să mă las păgubaş.
O idee salvatoare îmi reaprinse licărul în ochi.
- Dar ragae ştii?
- Da, de ce?
- Atunci ştii şi populară, numai că în loc de al doilea pas, doar îţi schimbi greutatea pe picior şi-l îndoi, fără să te deplasezi, aducându-l apoi şi pe celălalt lângă el.
Urmară câteva mişcări la fel de stângace ca primele, o călcătură, dar nu mai conta la număr şi încet, încet, ne trezirăm din nou pe ritmul muzicii, mai degajaţi şi mai zâmbitori.
- E simplu, nu?
- Acum da…. Auzi la el….reggae.
Paşii noştri îşi găsiseră ritmul şi formau o pereche, ne sincronizam mişcările din trup şi parcă altfel vorbeam unul altuia. O simţeam mult mai aproape de parcă muzica ne învăluise într-o vrajă aparte pe amândoi.
Când se mai poticnea, eu începeam să-i spun bancuri şi parodiam versuri celebre în timpul scurt în care eram opriţi din dansat, apoi reluam rotirea prin sală.
Turuiam despre orice ca să-mi ascund timiditatea în timp ce ea zâmbea, furând priviri către picioare.
- Să nu priveşti spre pământ, îi spuneam. Muzica ne înalţă. Uită-te în ochii mei şi ascultă cum păşim către stele.
Ea îşi făcea vânt cu mâna şi nu ştiam dacă-i e cald, sau e transpirată de vorbele mele ce păreau că vor să o aburească
- Hm…E adevărat, zise zâmbind.
- Ce? am întrebat-o, neînţelegând la ce se referă.
- Cu tine, chiar că totul pare uşor.
- Cine a zis asta?
- Are importanţă…? Aşa eşti mereu?
- Nu, i-am răspuns imediat ca la un concurs de cunoştinţe generale... uneori sunt îngrozitor de… însurat.
Izbucni în râs, atrăgând a nu ştiu a câta oară privirile celor din jur şi râdea cu toată inima, cu un râs provocator, sau poate nervos de cele aflate, dar se opri prea repede, ducându-şi mâna la gură. Nu ştiu ce o speriase. Eu eram mulţumit că, în sfârşit, îmi reuşise o glumă, în timp ce ea se-nroşise toată la faţă.
Au urmat clipe în care ne vorbeam doar de plăcerea de a comunica şi am dansat pe tot felul de ritmuri.
Ajunsesem în faza în care ni se părea că ne ştim de o viaţă şi cred că am fi continuat dansul nostru toată noaptea, dar apăruse pe-acolo şi sora ei şi mă rugă insistent să o învăţ şi pe ea paşii noi de populară.
Le deschisesem pofta de viaţă, eu, un maimuţoi, care până mai ieri, stăteam într-un colţ privind la ceilalţi cum îşi trăiesc visele în faţa mea.
Păreau aşa de încântate că sunt ca şi ceilalţi din jur. Nu mai stăteau izolate şi dansau cu toţi bărbaţii care le invitau, pentru a exersa paşii nou învăţaţi, sau intrau în hore cu zâmbetul larg.
Spre dimineaţă, când lumea se retrăgea spre casă, am luat loc lângă ele şi m-am trezit că le mulţumesc pentru o seară de neuitat.
- Noi ar trebui să-ţi mulţumim, spuse cea mare. În seara asta chiar n-am fost singure.
- Cum singure, mi-am exprimat eu nedumerirea? Fete ca voi pot avea toţi bărbaţii la picioare.
Vorbele mele o făcu să se schimbe la faţă şi chiar încercă să mă privească pentru o clipă, cu dispreţ.
- Şi tu mă pui în ramă? E aşa greu să înţelegi că lumea ne judecă după felul în care arătăm, că frumuseţea de care eşti aşa de încântat, ne ţine la distanţă de ceilalţi, că nu avem prietene fiindcă toate se tem că le vom fura prietenii şi abia aşteaptă să facem o greşeală pentru a ne pune la zid?
Aproape că ne resemnasem până să apari şi faptul că ne-ai arătat că se poate şi altfel, mie personal, mi-a dat speranţă.
M-am simţit minunat, tocmai fiindcă n-am mai fost tratată "special".
Am râs cu voi şi am dansat cum n-am făcut-o de mult.
A fost o seară ca cele din copilăria mea, când mă furişam în sufragerie să dansez lângă uşă, alături de invitaţii părinţilor mei.
Din tot ce spunea, pricepeam dintr-o dată, drama de a fi judecată doar după aspectul fizic. Frumuseţea orbeşte şi uneori nu ne lasă să vedem dincolo de ea.
Recunosc că nu mă gândisem niciodată la tot ce-mi spunea.
Eu sesizasem doar ochii bărbaţilor din jur, mă uitam şi la mine în suflet şi mă găseam la fel ca toţi ceilalţi, mut de admiraţie, cu ochii lipiţi de acele forme perfecte, visând pentru foarte puţin timp, la cum mi-ar sta alături de un fotomodel, dar ea avea dreptate, căci tot acel gând dura mai puţin de o clipă. Se pare că toţi porneam de la ideea preconcepută că nu avem nicio şansă să fim băgaţi în seamă de astfel de fete şi renunţam înainte de a încerca să aflăm dacă ne înşelăm, sau nu.
Într-o clipă de sinceritate, recunoşteam că şi eu le-aş fi evitat, dacă nu eram singur şi atât de curios în seara aceea.
Până atunci nu mă gândisem că un fizic de invidiat poate să ţină lumea la distanţă şi că se poate transforma într-un handicap, nu intuisem drama unui suflet captiv într-un trup superb şi-am înţeles că toţi avem problemele noastre, când vine vorba de comunicare.
- O să ne mai vedem, mă întrebă cu vocea stinsă, parcă intuind răspunsul meu atât de previzibil?
- Poate la anul, dar nu va mai fi ca şi-acum, fiindcă voi lua loc pe o bancă şi te voi privi din colţul meu, contemplativ, aşa cum face o lume întreagă…Cine ştie, poate totuşi, vom mai juca pe o melodie populară, am continuat eu s-o dreg, văzând cum lumina din ochi i se topeşte, transformându-se într-un bob de amar agăţat de o geană?
Mi-a rămas până azi, întipărită în minte privirea ei. Se dorea a fi la fel de inexpugnabilă, ca în momentul în care am invitat-o la dans.
A oftat atât de încet, că dacă i-aş fi pus în faţa gurii o lumânare, n-ar fi mişcat flacăra din loc şi am simţit pentru o clipă, cât de adâncă era tristeţea ei şi cât de bizară.
Toţi bărbaţii din sală mă întrebau dacă am sărutat-o şi eu râdeam tâmp fiindcă ştiam că nu mi-am luat nici măcar rămas bun de la ea. S-a întâmplat să plece în goană.
Nu ştiam mare lucru despre ea, am şi uitat cum o cheamă, sau nu vreau eu să vă spun acest mic detaliu.
Era cineva, care avusese neşansa să se nască ireal de perfectă.
A trecut multă vreme până să ne revedem şi atunci când s-a întâmplat, eram amândoi pe o stradă.
Parcă nici nu mai era aşa de frumoasă, sau poate că soarele din ziua aceea îi scotea la iveală mai pronunţat rănile din suflet.
Ochii ei albaştri păreau goi până să mă vadă şi poate doar imaginea mea a dat mai multă lumină acelor priviri din care nu mai izvora aceeaşi poftă de viaţă cu care mă-nvăţasem la cheful de-atunci.
Mi-a zis într-o doară, că m-a urât o bucată de timp fiindcă nu i-am dat măcar şansa unei aventuri, dar că îmi mulţumeşte pentru că am fost corect cu ea şi că n-am încercat să o mint, aşa cum fac mai toţi bărbaţii pe care ea îi cunoaşte.
- Te-ai măritat? am întrebat-o cu teamă, rostind cuvintele alea ca pe un blestem ce urma să se rostogolească peste noi.
- Sunt cu cineva care-mi cântăreşte frumuseţea în aur, mi-a răspuns coborând privirea ruşinată, dar aş fugi uneori de lângă el măcar pentru o seară, să mai joc pe o muzică populară, aşa ca atunci....
O priveam nedumerit şi în acele momente, mă detestam pentru că nu mai puteam să cred în poveştile copilăriei mele, în care, uneori zâne se-ndrăgostesc de personaje banale aşa cum sunt eu….
Ne-am despărţit ca doi străini, fugind amândoi care-ncotro, grăbiţi către vieţile noastre care nu ne mai aparţineau de mult.
Rămăsese o clipă cu capul aplecat către mine, aşteptând să vadă ce am de gând.
N-am sărutat-o nici atunci de teama unor ochi străini care-au trecut pe lângă noi nepăsători şi de atunci n-am mai văzut- o.
[…]
Pe braţe am un prunc.
Îi spun o poveste de care nu se mai satură ascultând-o, fiindcă pun în fiecare cuvânt, câte puţin din sufletul pe care mai reuşesc să-l adun.
E vorba despre o fată care arăta perfect şi despre un tânăr ca mai toţi ceilalţi, care a avut norocul să o cunoască, dar care nu ştia mai nimic despre curaj.
Începutul frumos, îi place pruncului meu, nespus. E obosit şi acei ochi mari şi rotunzi caută spre propriile vise şi adoarme curând.
N-a aflat până acum cum se termină basmul.
Nici eu nu ştiu cum să il spun.
Îl las să viseze şi-l mângâi. Râde prin somn şi zâmbetul lui mă ajută să mai trăiesc înc-o zi fără temeri.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 4:41 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 03, 2010 7:13 am  Dorina Ciocan

Mara, dar poate il astept si eu....glumesc...te asteptam cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 03, 2010 7:07 am  Marioara Visan

Multumesc mult, ai multumesc si lui Dumnezeu ca mi-a ascultat rugamintea. Deci sambata pe 11 septembrie 2010,sedinta de cenaclu va avea loc la Casa Memoriala Mihail Sadoveanu, cea din Copou, daca stii unde e , daca nu, eu sau Didina te vom astepta la capatul tramvaiului 1 si vom merge impreuna pana acolo( sant doar 5 min de mers pe jos). In cadrul cenaclului exista o rubrica ce se numeste" Sa facem cunostinta cu...". In aceasta rubrica prezentam pe cei care pentru prima data isi vor citi creatiile in public, indiferent de varsta, sau de profesie. Persoana prezentata isi va citi una din creatii, o poezie, sau un fragment dintr-un roman sau eseu, dupa care invitatii care vin la cenaclu isi vor spune parerea, adica intr-un fel, mai plastic spus, vei primi botezul scrisului.Pentru ca trebuie sa facem o scurta prezentare, o sa te rog sa-mi scrii un mic c.v. pe care eu sau Didina il vom prezenta in fata celor prezenti.Ne vom intalni la 10,30 daca esti de acord, pentru a avea putin timp la dispozitie sa ne cunoastem si sa vedem ce ai hotarat sa prezinti. Astept raspuns pozitiv, si inca o data iti multumesc pentru decizia de a ne fi alaturi, cu respect Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Sept 03, 2010 6:38 am  liviu miron

ok, accept si astept detalii

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Sept 02, 2010 3:45 am  Dorina Ciocan

o poveste inocenta pentru care te invidiez...in primele zile de liceu nu m/a pupat nimeni pe obraz...eram de-a dreptul panicata , disperată şi complexată...

vino dacă vrei pe casa -gândului si tu...cu mare drag,te astept

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Sept 06, 2010 5:40 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Aug 30, 2010 9:37 am  Marioara Visan

Postarea mea e pentru frantura din povestea de iubire.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Aug 30, 2010 9:36 am  Marioara Visan

Si cum s-a incheiat povestea de iubire?ce-ar fi ca, fiecare cititor al tau sa-i faca un final? Cred ca ar fi interesant, oricum pe mine m-a captivat povestioara ta iar finalul meu e unul in care ati ramas impreuna.Felicitari Liviu pentru felul in care reusesti sa transformi fiecare scriere intr-un film al sufletului, atunci cand te citesc, sufletul meu traieste fiecare cuvant scris de tine.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 11:24 am  liviu miron

Trecuse săptămâna fără să o simt cum se duce şi eram curios cum o să-mi petrec prima zi de sâmbătă într-un internat departe de casă. Stăteam la rând pentru un bilet de voie pentru a putea ieşi pe poartă pentru câteva ore. Pedagoga, aşa cum ne învăţase, mânca seminţe de floarea soarelui şi scuipa cojile a lehamete în timp ce semna hârtiuţele rupte dintr-un carneţel de vocabular.
Îmi amintesc că era o zi călduţă pentru un sfârşit de septembrie şi mă gândeam că un tricou şi o geacă de tercot mi-ar fi fost de ajuns pentru o plimbare prin oraşul care avea să mă adopte pentru mai bine de un an.
Încă mai aveam mărunt prin buzunare ca să-mi ajungă de un suc şi o prăjitură aşa că abia aşteptam să scap de gratiile prin care vedeam străzile care pentru mine însemnau libertatea.
Copacii îşi aşterneau resemaţi frunza ofrandă pe trotuare şi vântul părea că aleargă desculţ pe acel covor uscat de melancolii.
Un fior rece şi totuşi plăcut mă trecu pe şira spinării, poate şi de la vânt, dar mai mult de la gândul că poate o să ies pentru prima oară împreună cu Creaţa( cum începusem să-i spun Claudiei) şi că o să fiu văzut de toată lumea alături de ea.
Faptul că ne apelam folosind porecle ne crea impresia că ne suntem mult mai aproape şi apoi ea avea părul creţ (chiar dacă fusese pus pe moaţe) şi eu eram un şoarec care căuta să i se cuibărească pe sub piele.
Printre crengile copacilor soarele părea să-mi facă din ochi ştrengăreşte, cerul era senin iar eu putem privi dincolo de albastrul pe care-l recunoşteam a fi a lui Bălaşa.
Am ajuns la rând în faţa pedagogei şi ea privindu-mă chiorâş îmi zise doar atât:
- Dacă-mi întârzii macar şi cinci minute nu mai vezi oraşul două săptămâni, ne-am înţeles?
- Aţi vorbit în română? am întrebat-o eu făcând aluzie la accentul ei ce amintea de limba maghiară.
- Dispari până nu-mi pare rău că te-am lăsat în oraş!
- Sărrr`na, am rârâit-o dispărând ca un motan pe acoperişuri.
Îmi imaginam că sunt aşteptat de Claudia pe undeva pe aproape aşa că am grăbit pasul, dar strada era goală în faţa mea.
Din urmă se auzeau hohote de râs şi mi se părea că de mine râd cu toţii.
Mi se pusese un nod în gât şi-am luat-o la fugă fără o ţintă anume pe străduţele acelea înguste, mărginite de ziduri înalte, alcătuind din când în când curţi interioare care te derutau lăsându-ţi impresia că ai intrat pe domenii private şi că te-ai rătăcit.
M-am trezit la un moment dat că alerg pe un ponton. Picioarele săreau de parcă urmau să se desfacă de la locul lor, gata gata să ma lase să cad în apă, podul îngust se balansa cu mine şi nu ştiu de ce nu aveam deloc intenţia de a mă opri. În acele momente era mai important pentru mine să fiu departe de lume şi de gândurile care mă copleşeau.
M-am oprit pe malul celălalt al apei privind un zid de cărămidă unde se afla o unitate militară. Se spune că acolo a stat mult timp o statuie ce evoca dorinţa de libertate a unor ofiţeri unguri din perioada paşoptistă care au fost prinşi de armata rusă şi executaţi prin spănzurare.
13 generali revoluţionari din armata maghiară care visaseră că pot să se elibereze de sub puterea austriacă.
Parcă le vedeam feţele inexpresive şi resemnarea din priviri cu funia ameninţătoare clătinându-se înaintea ochilor, lume cârcotaşă huiduindu-i şi prieteni disperaţi care nu puteau să-i ajute ca să scape de sentinţă. O linişte surdă tăiată din când în când de câte un croncănit de ciori, frunze moarte şi vânt.
- N-au fost decât 5 unguri, mi-a spus mai târziu un coleg de etnie maghiară care ştia istoria lor, doi erau sârbi, trei germani,un croat, un armean şi chiar un austriac sătul de o domnie sângeroasă.
Aici, sub cetate au fost spânzuraţi doar nouă, patru din ei fiind împuşcaţi într-o mină fără să mai poată privi pentru ultima oară soarele.
Umbre se tot mişcau peste ziduri şi fiori reci mă treceau pe şira spinării.
Moartea mă îngrozea şi atunci m-am gândit iar la ea.
Creaţa părea că zâmbeşte, dar ochii ei îmi ocoleau privirea. Profilul ei caraghios şi atât de drag mie, se scufunda sub valurile spumegânde ale Mureşului.
Realizam în acele momente că ea nu-mi spusese nicio clipă că simte ceva anume pentru mine iar eu mă îndrăgostisem de ea iremediabil fără să fi avut un motiv concret. Voiam să-i găsesc o mie de scuze, îmi doream să cred că e cu fetele din clasa noastră la o prăjitură şi că mintea mea rătăcea din cauza peisajului sinistru, dar inima îmi spunea clar că ea nu-mi aparţine.
Priveam trist la apa care curgea neagră peste gândurile mele.
Îi plăcea să fie mereu în centrul atenţiei, îi plăceau băieţii înalţi cu trăsături exotice şi era topită după ochii albaştri. Eu nu mă încadram în tiparele ei şi pricepeam că nu mă va dori niciodată pe mine ca pe un iubit.
Soarele apunea după pomi şi cerul se-nvineţi către zări lăsând loc întunericului ce cobora prea grăbit peste locurile alea.
Am privit către ceas speriat că voi întârzia la apel, dar mai erau două ore în care nu ştiam ce să fac. M-am întors în oraş încercând să-mi amintesc pe unde venisem şi priveam mirat la clădirile alea cu ziduri groase de parcă nu le mai văzusem niciodată.
Ca din pământ se ridica în surdină o melodie în vogă. Deasupra capului, lumina fosforocent o pancartă pe care scria colorat şi cu litere inegale „Discoteca Tineretului”.
O uşă mare şi grea din metal şi sticlă mă despărţea de o lume străină mie.
Îmi plăcea muzica dar până atunci nu apucasem să învăţ să mă bucur de ea prin dans.
Mă încercau emoţii inexplicabile şi totuşi în loc să fug aşa cum îmi stătea în fire, m-am trezit că deschid uşa. Un hol pătrat, o masă exact lângă intrare, o pânză pluşată roasă de ani, un teanc de bilete şi un tip bâlbâit care-mi cerea 6 lei ca să mă lase să intru.
Am plătit imediat fiindcă auzeam voci cunoscute, am coborât scările spiralate apoi m-am întânit pentru prima oară în viaţă cu o orgă de lumini.
În sală luminau ca de pe altă lume postere imaginând dansatori sălbateci, chitare electrice, portative muzicale şi note care se desprindeau din planul lor. Başii din boxele mari cât un perete îmi zguduiau pe ritm de rock toate măruntaiele din mine.
În mijlocul sălii, tineri ţopăiau fără griji. Râsul lor dezveleau dinţi albăstrui coloraţi de lămpile de quarţ. Erau mulţi colegi din şcoala mea, majoritatea de anul II şi printre ei am zărit-o pe Creaţa.
M-am ascuns după un stâlp urmărindu-i cu mult interes fiecare gest, fiecare mişcare şi n-a trecut mult până ce neliniştile mele s-au confirmat fiindcă ea deja vâna un tip. De câte ori privirile lor se întâlneau, ea râdea cu gura până la urechi iar el îi făcea semne cu ochiul.
La prima melodie mai lentă el s-a apropiat de ea şi a invitat-o la dans.
O vedeam pierdută în braţele lui cum se lipeşte discret cu fiecare pas prin care se roteau ca într-un dans de împerechere, adulmecându-i mirosul trupului transpirat de efort, sprijinindu-şi fruntea de pieptul lui înfoiat care o făcea să viseze şi gelozia pe care n-o puteam controla, mă durea cu fiecare secundă care trecea. Dintr-o dată am simţit că nu mai pot respira, aşa că am urcat treptele scărilor umilit, căutând o gură de aer proaspăt.
Cred că am ajuns printre primii în curtea internatului şi singur în cameră, răsturnat cu faţa în jos pe salteaua rece, am putut să-mi plâng singurătatea.
Ştiam că nu trebuia să mă mint şi chiar de atunci am început să îmi ascund sentimentele faţă de ea.
Am luat un carneţel din valiză şi scriind în el tot ce simţeam, am priceput că istoria avea să se repete. Trist şi deznădăjduit am adormit îmbrăcat şi cu faţa în jos, ascunzându-mi prin aşternuturi primele lacrimi vărsate din iubire.
M-a trezit Marius clătinându-mă de umăr uşor.
- Mai e până la noapte...hai scoală că te aşteaptă Creaţa să mergeţi împreună la masă!
Mi-era greu să înţeleg de ce mă mai aşteaptă pe mine şi-am coborât din cameră mânat mai mult de curiozitate.
În faţa cantinei erau Ionuţ, Mihai şi cu ea, zbenguindu-se pe scările late din mozaic.
- Vere, dar mult te mai laşi aşteptat. Te-ai coafat sau ţi-ai făcut unghiile cu ojă?
N-am răspuns dar mi-am oprit privirile în ochii ei.
- Lăsaţi-l în pace, a zis ea sărindu-mi în ajutor. Poate că visa la o fată şi a uitat de timp şi de noi.
Nu puteam să-i spun nimic fiindcă nu ştiam cum.
Dacă ea putea să se prefacă şi să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, puteam şi eu să-mi pun o mască şi să râd fără griji.
Cred că le-am spus zeci de bancuri în seara aceea.
Am mâncat apoi ne-am despărţit îmbrâţişându-ne.
În cameră cânta la un difuzor pe care nu-l băgasem până atunci în seamă, melodia pe care Creaţa dansase cu tipul din discotecă.
- A fost o dedicaţie din partea lui Miron pentru Claudia, se auzi o voce metalică şi inima mea aproape că a refuzat să mai bată.
- Când ai dedicat melodia? m-a întrebat Marius.
- Nu eu sunt cel cu pricina. Nu e un singur câine cu coada scurtă.
- Miron- Cludia...e prea mare coincidenţa.
- Râde soarta de mine, i-am răspus vădit supărat.
- V-aţi certat?
- N-am avut când.
- Atunci ce se întâmplă?
- Creaţa a găsit pe cineva care să aibă acelaşi nume cu mine şi care să fie exact aşa cum îşi doreşte ea să arate.
- Adică?
- Înalt, frumos şi cu bani, deştept, modest şi romantic.
- Există?
- Întreab-o pe ea!
- Eu nu cred că o să se despartă de tine. N-am văzut prea des doi oameni care să se potrivească într-atât cum puteţi voi să vă potriviţi.
Nici frumuseţea fizică, nici banii şi nici coincidenţa de nume nu pot să o facă pe ea să te uite. Eu cred că doar rătăceşte.
Poate că tipul fusese regele discotecii şi a vrut să-şi demonstreze că poate să aibă pe oricine dacă-şi doreşte, dar fiindcă a luat masa tot împreună cu tine, eu zic să nu-ţi faci griji. E a ta, ascultă-mă pe mine!
Mi-aş fi dorit să îl pot crede, dar inima mea îmi spunea altceva.
Trebuia să mă comport ca şi ea, să nu arăt că îmi pasă şi să îi las timp să se hotărască pe cine-şi doreşte alături.
Până la urmă eram doi colegi care se înţeleg foarte bine, aşa că nu trebuia să stric totul de dragul unui capriciu.
Poate că ar fi trebuit să merg în sala radio, să-i dedic şi eu o melodie, dar nu aveam atâta curaj.
Am preferat să rămân cu ochii în tavan şi să ascult muzica sfârâită în difuzor, până ce somnul m-a condus iar spre visele mele.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 9:12 am, editata de 9 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 10:19 am  Dorina Ciocan

nu am mai scris asta...as fi interesata...cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 9:15 am  liviu miron

Dorina, tu esti un suflet mare. Esti prima persoana care m-a intampinat pe acest site si as fi onorat sa te cunosc, sa va cunosc. Cat despre intersectarea povestilor, ar fi interesant sa scriem ceva la doua maini sa vedem ce ar putea iesi

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 9:11 am  Dorina Ciocan

frumoasă poveste...o să se intersecteze cu a mea....tot la anii petrcuţi în internat am ajuns...dacă vii la cenaclu o să fiu acolo ca să te susţin...mie îmi plac şi persoanele scunde...pentru că nu sunt prea înaltă...nici la propriu , nici la figurat...cu mare drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 8:48 am  Didina Sava

Draga Liviu,

preconizam ca prima intalnire sub cupola Cenaclului Universul Prieteniei va avea loc sambata 11 septemebrie ora 11 la Muzeul Mihail Sadoveanu din Copou.Daca accepti sa participi la sedinta cenaclului si anume la rubrica "Sa facem cunostinta cu ...." trebuie sa ne spui numele real si sa ne dai acceptul de a ti-l pune pe afisul manifestatiei .Afisele se plaseaza in afisierele din oras ale Muzeului Literaturii Romane -Iasi,pe geamurile bibliotecilor si librariilor de notorietate ale orasului.Tu ar urma ca in timpul intalnirii sa ne citesti ceva din ceea ce tu scrii.De regula invitam trei astfel de persoane care ne prezinta creatiile lor.Lumea si literatii care vin acolo comenteaza ,apeciaza ,dau sfaturi....

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 8:33 am  liviu miron

luna septembrie are o semnificatie anume in familia mea. Atunci m-am nascut si eu si fratele meu, fiul meu cel mic de asemeni si sa nu uitam hramul sfintei Marii cand mama isi serbeaza onomastica.
Asa ca daca ma anuntati mai din timp cand au loc intrunirile, poate pot aparea si eu pe acolo.
Cat despre rubrica de care vorbiti, cred ca cel mai indicat ar fi Sorin, nu eu, dar sa spunem ca vreau mai multe detalii, daca se poate. Seara placuta!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 7:31 am  Marioara Visan

Liviu, la cenaclul nostru exista o rubrica ce se intituleaza: "Sa facem cunostina cu..."Mi-ar face placere sa accepti sa participi la intalnirea lunii septembrie la aceasta rubrica.Daca accepti, iti voi detalia ce inseamna asta.Cu respect Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Aug 29, 2010 7:02 am  liviu miron

Uneori te simţi singur chiar şi când în jur e multă lume, când nu ştii sau n-ai chef să găseşti un subiect comun cu cel care caută să ţi se bage-n suflet cu de-a sila, când nu vrei să-ţi omori timpul oricum, când nu doreşti să te laşi disecat de o minte mediocră cu pretenţii prea mari pentru ceea ce debitează, singurul lucru care-ţi mai rămâne la îndemână atunci, e să afişezi o faţă de om sociabil şi sub acea mască, să-ţi derulezi în tihnă toate gândurile care vor să te frământe.
Cel mai adesea primele imagini pe care le vizualizezi în minte se transformă în amintiri, orice cuvânt poate deveni un simbol care să te propulseze în trecut şi atunci devii martor la ceea ce ai însemnat cândva.
Vecinul meu turuie într-una acoperind zgomotul monoton al motorului de maşină.
La difuzor, o melodie veche cântată în surdină mă ajută să stau concentrat pe trecut. Pe acel ritm mai spun din când în când câte un DA , să nu-mi trădez mitocănia, în timp ce ochii privind introspectiv, derulează clipe din ceea ce eu cred că a fost viaţa mea de până acum.
Sunt trist, abia am pierdut-o şi n-am chef de nimeni şi de nimic, mă întreb obsesiv dacă am fost vreodată iubit, dacă am iubit cu adevărat, dacă sunt capabil să fiu eu şi să mă plac măcar şi pentru câteva clipe.
Pe geamul microbuzului munţii îşi desenează veşnicia.
Ce e viaţa omului, dacă durează o clipire de pleoape, şi cântăreşte cât un oftat pe cântarul eternităţii?
Ce poate să dea măreţie unui destin împletit printre atâtea miliarde de drumuri?
Privesc pe geamul maşinii şi-mi conştientizez micimea gândindu-mă că şi munţii se pierd printre vremuri, iar praful acoperă totul. Peisajul care se tot schimba îmi readucea în memorie primul meu drum cu trenul spre Arad, de momentul în care cineva a tras semnalul de alarmă şi de valiza mea de lemn care mi-a căzut direct în cap rănindu-mă destul de serios. Aşa l-am cunoscut pe Marius care mă ţinea la pieptul lui şi-mi apăsa pe rană un tricou ca să oprească sângerarea.
Plecasem departe de casă, de rude şi de prieteni şi instinctiv, cred că simţeam că-mi venise vremea să mă cunosc mult mai bine pe mine.
Până atunci fusesem un simplu derbedeu care credea că e cineva dacă în urma unei lupte cu pumnii era cel care rămâne în picioare.
Îi uram pe toţi care mă desconsiderau şi îi făceam să plătească cu multă durere pentru asta. Loveam cu sete pentru a le demonstra că se înşeală, sau poate că voiam să-mi demonstrez mie că nu contează chiar aşa de mult cum arăt. Mă hrăneam cu uimirea lor, le savuram nelămurirea din priviri, ei tăvăliţi la pământ şi eu privindu-i de sus.
Acum era altfel. Un străin îmi era aproape, fără interese ascunse şi eu nu ştiam cum să mă port.
Afară nori gri prevesteau ploaia. Tot gri şi mohorât era căminul în care am ajuns să mă cazez. Pe dinafară semăna a închisoare, fiindcă avea gratii la ferestre, tencuiala se jumulise de la vânt şi părea că e o clădire ce stă să se dărâme.
Acele gratii de la geam dădeau pedagogilor de atunci senzaţia că numai aşa pot ţine în frâu o hoardă de adolescenţi adunaţi de prin toate colţurile ţării.
Călătorisem de la Iaşi la Arad cam 16 ore cu trenul.
Oboseala pusese stăpânire pe mine şi tot ce-mi doream în acele momente, era un colţ al meu unde să pot pune capul.
Am trecut printr-o curte interioară, apoi undeva în stânga clădirii, o uşă deschisă luminată de un bec economic mă aştepta să-i trec pragul.
Mai târziu aveam să aflu că era intrarea în căminul fetelor. După un mic hol de la intrare, am pătruns într-un culuar lung unde am cotit spre dreapta până ce am găsit o cameră pe uşa căreia scria "pedagog".
Înăuntru ne aştepta o femeie cam de 35-40 de ani cu privirea plictisită de ceea ce vedea, obosită după o zi lungă de muncă şi enervată că noii elevi tot continuau să vină chiar şi în miez de noapte.
Era o femeie robustă, cu forme rotunde ce cădeau în valuri de sub un halat de culoarea cerului spălăcit. Scuipa seminţe ca un golan în timp ce ne tuflea în braţe câte 3 pături şi o lenjerie de pat, apoi ne scria la fiecare numele silabisindu-l cu voce tare în timp ce ne nota într-un caiet.
În acea cameră mirosul de detergent ieftin se amesteca neinspirat cu parfumul ei puternic şi dulceag.
Încercam să găsesc ceva care să-mi placă la acea femeie, să pot s-o primesc în suflet, dar în acele momente, mintea mea o percepea ca pe o caricatură. Avea părul despletit şi vopsit blond iar chipul acela îmi amintea de Miss Pyggy, purcica din Mupets.
Oare ea se vedea frumoasă?
Nu mai aveam putere să râd, şi doar un zâmbet îmi mai scăpă prin colţul gurii.
- De ce-ţi rânjeşti fasolea la mine negrule, mă întrebă cu batjocură?
- Îmi amintiţi de mama, i-am răspuns, luând o faţă de om spăşit, în timp ce-n gând îmi continuam ideea… “de mama ta să-ţi f… grăsanco!”
- Ce duios, îmi dau lacrimile, continuă ea în acelaşi ton zeflemitor.
Îţi iei lucrurile şi mergi la etajul 3…. Copilu`, să nu uiţi şi restul moldovenilor pe-aici, nu de alta, dar sunteţi peste tot şi mi-e frică să nu mă împiedic de vreo unul.
Îmi veneau în cap o mie de replici, voiam să-i răstălmăcesc vorba şi să o fac împiedicată de burta prea mare pe care-o avea, aş fi vrut să o fac să se simtă incultă punând-o în antiteză cu toţi oamenii mari de cultură pe care i-a dat Moldova de-a lungul timpului, dar o mână prietenească, sprijinită pe umărul meu, îmi opri vorbele pe buze.
- Nu te pune cu ea, pare să aibă mintea odihnită şi n-o scoţi la capăt. Îţi faci singur rău şi doar tu o să ai de suferit…. Hai să mergem acolo unde ne trimite! E noapte şi poate că e supărată că nimeni nu vrea s-o aibă în pat.
- Pe duşumea, am replicat, că patul nu poate s-o ţină….
Am chicotit cu Marius până în camera noastră şi am adormit cu zâmbetul pe buze.
Nu era aşa de rău pe cât mi se păruse la-nceput şi simţeam că o să-mi placă pe-acolo, mai ales că aveam strania senzaţie că nimerisem într-o tabără de vară mai prelungită.
Dimineaţa începu foarte devreme, cu o sonerie cum numai la pompieri mai poţi auzi, sunând enervant pe culoar, la fel ca şi vocea care tot striga repetitiv:
- Deşteptarea nivelul trei…deşteptarea!
Aveam impresia că e o glumă proastă, că un dement a băut prea mult şi s-a trezit cu chef de viaţă, că nu-i pasă de cei care abia de-au prins câteva ore de somn fugărit şi mă gândeam leneş ce-ar fi trebuit să-i fac, să-l lecuiesc.
Uşa de la camera noastră se izbi de perete şi pe ea intră o namilă care părea cu zece ani mai mare ca noi toţi.
De cum l-am zărit printre gene mi-a trecut pofta de răzbunare şi mă încerca o teamă nebună ca nu cumva să fi gândit cu voce tare.
Era un tip pătrat, cu umerii la fel de laţi ca şi şoldurile, braţe scurte şi umflate de muşchi atârnând încovoiate fără să se atingă de trup, picioare ca doi cârnaţi făcuţi în grabă care păreau că vor să-i iasă din pantalonii prea strâmţi, un cap mare ca de taur, cu păr scurt şi ţepos, ochi injectaţi şi aspri, şi cu o gură mai mereu întredeschisă de muşchi faciali foarte bine conturaţi. Scrâşnea din dinţi şi urla:
- Băh, voi n-auziţi ce vă spun?
Toată lumea sus din pat şi-n două minute să ieşiţi la înviorare.
Cine rămâne în cameră, o să aibă de-a face cu mine.
Oare nimerisem direct în armată, sau greşisem căminul…?
Ăştia nu dorm niciodată?
Nu ştia namila că am mers o zi întreagă cu trenul şi nopatea de somn a fost foarte scurtă?
Mormăind incantaţii cu sfinţi printre dinţi, am coborât din pat dezlipindu-mă cu greu de visele mele. Am sărit în papucii de casă şi în timpul cel mai scurt am căutat să părăsesc încăperea. Ceilalţi patru colegi de cameră erau şi ei în spatele meu, gata să iasă pe uşă. Ne-am numărat câte unul de la spălător către sala geamantanelor pentru ca şeful de nivel, cum se numea tipul fioros, să ştie că nu lipseşte nimeni de la activitatea pe care o coordona, apoi a urmat un gen de ţopăială, o melodie fără ritm cântată la papuci de casă şi întreruptă din când în când de ropote de palme sparte deasupra capului, apoi câteva flotări şi gata.
- Aveţi un sfert de oră să vă spălaţi, să vă faceţi paturile la fel cum le-aţi găsit şi să coborâţi la careu.
Spălătorul era o încăpere de vreo zece metri lungime, cu chiuvete pe mijloc, care mai de care mai infecte şi mai înfundate, oglinzi jumulite de vreme în care căutai să te vezi doar prin anumite colţuri, apă pe jos şi vorbe prea multe, ochi lipiţi încă de somn şi multe înjurii.
Îmi spălam dinţii şi mă gândeam că aşa va fi pe tot timpul şcolii, dar nu-mi păsa fiindcă eram învăţat cu trezitul devreme.
Întors în cameră, am deschis geamantanul de lemn, am ales de acolo o cămaşă cu mânecă lungă, i-am suflecat manşetele, apoi am tras un pantalon peste mine şi gata…eram pregătit să dau ochii cu noua mea lume care mă aştepta în curtea înterioară a şcolii.
Jos mai erau încă vreo trei sute ca mine. Alcătuiam o lume plină de culori, unde profesorii se amestecau cu elevii, unde libertatea nu era constrânsă de o ţinută impusă şi de sloganuri care nu spuneau nimic, o lume unde se adunaseră laolaltă toate dialectele din ţară şi unde fiecare era atent la cum se exprimă pentru a se putea face înţeles.
Profesorii păreau plictisiţi şi din mişcările lor mecanice ce trădau lehamitea înţelegeam că nu le plăcea acel moment de debut.
Clasele formate cu un an în urmă erau grupate spre stânga curţii şi mă intriga tonul familiar pe care-şi vorbeau.
Se strângeau în braţe ca din joacă şi chiar îi vedeam pe băieţi cum fură săruturi fetelor de faţă cu toţi ceilalţi. Privind mai atent intuiam şi micile bisericuţe formate între prieteni, dar după dialectele folosite, pricepeam că nu locul lor natal îi ţinea împreună ci felul cum percepeau ei viaţa.
Eu eram un tip timid şi plin de complexe.
Ajunsesem la şaisprezece ani fără să fi avut prea multe contacte cu fetele, nu-mi plăcea să vorbesc decât celor pe care îi cunoşteam şi atmosfera din jur mă inhiba.
Cei nou veniţi erau la fel de speriaţi ca şi mine, la fel de nesiguri, căutând din priviri feţe cât de cât cunoscute şi dacă cei de anul doi erau amestecaţi, noi stăteam grupaţi după zona din care proveneam.
Prin tot vacarmul din jur, o voce ce-mi părea cunoscută, îmi atrase atenţia.
Era vocea unei fete minione, cu păr cârlionţat, toată numai un zâmbet şi bună dispoziţie, care contrasta cu noi, ceilalţi boboci prin felul său degajat prin care se manifesta.
Părea că e acolo de când lumea, că e acasă şi că ne aştepta să-i fim oaspeţi.
Era însoţită de doi băieţi pe care-i necăjea dându-le din când în când câte un şut, ca să-i trezească din transa care părea că-i cuprinde.
- Ce-aveţi mă? N-aţi mai fost pe la şcoală? Ia spuneţi câte un banc ca să vă iert blegoşeala.
Băieţii n-aveau de ales şi ascultau poruncile ei fără să comenteze.
Simţeam că o ştiu.
Poate c-o văzusem pe stradă sau în tren, poate că era din oraşul meu sau poate că am parcurs drumul spre şcoală împreună.
O priveam insistent căutând un şablon care să i se potrivească şi cred că m-a simţit, fiindcă s-a întors către mine, mi-a zâmbit, le-a spus ceva celor doi , apoi a venit ţintă să mă salute.
Eu eram, cum v-am mai spus, tipul de puşti care atunci când se afla în preajma unei fete, uita să mai scoată sunete articulate. Mă trezeam că mă înec la fiecare cuvânt, că-mi dreg glasul sugrumat de emoţii, că vreau să spun şi eu câte ceva dar că totul mi se părea atât de lipsit de importanţă încât în final, scârţâiam câteva vocale din gât sau doar tuşeam încurcat. Nu mai vedeam nimic în jur şi nu mai auzeam decât glasul ei .
Mă privea în ochi, iar eu nu puteam suporta contactul direct, aşa că am lăsat capul în jos, aşteptând parcă să mi se dezlege un şiret.
Posibil să mă fi-nroşit, dar tenul meu ars de soare nu mă trăda.
M-a cuprins în braţe strivindu-şi de trupul meu, sânii mici, mă sărută pe obraji ca pe unul de-al ei şi-mi spuse:
- Tu trebuie să fii Alin.
Avea un accent suspect de corect şi înţelegeam în acele momente că o confundasem cu cine ştie cine, fiindcă noi, moldovenii, muiem “e” –ul de la sfârşitul cuvintelor şi - l transformam în “i”.
Nu vorbeam. O tot priveam tâmp, întrebându-mă în gând de unde o ştiu în timp ce ochii ei scormoneau după un răspuns.
Am înclinat capul scurt într-o parte, ridicând umerii în acelaşi timp, semn că aşa e cum spune ea.
- Dacă trebuie să fiu…musai mă fac şi un Alin, sau măcar am să încerc când îmi va fi greu să mă alin cu tine.
- Mă bucur că o să fim împreună…o să fie perfect, ai să vezi, continuă ea să vorbească de parcă nu m-ar fi auzit.
Cum de era posibil să simţim amândoi că ne ştim fără să ne fi văzut măcar o dată?
Parcă venise din visele mele şi se întrupase în acea lume ca să mă ajute, fiindcă se purta cu mine foarte protectiv.
“Eşti cu mine”, păreau să-mi spună vorbele ei nerostite.
Mă sărută scurt pe obraz, apoi îmi zise la ureche şoptit:
- Nu contează cum te numeşti, eu o să-ţi spun Gonzales, fiindcă semeni cu şoricelul acela simpatic din desenele animate….Acum mă duc înapoi la ăia doi, să nu se supere. Nu vii şi tu să-i cunoşti?
Oare cine-mi oprea cuvintele la porţile buzelor?
Nici să mă mişc nu puteam.
Mă cuprinsese o amorţeală ciudată, de parcă urma să adorm înapoi.
Devenisem o statuie de smoală şi parcă fugisem cu mintea de-acolo.
Ea nu se supără că nu-i răspund şi continuă împăciuitor:
- Bine, lasă că avem timp să ne vorbim….
Aaa… era să uit. În ce clasă ai nimerit?
- “A”… cred că “A”, i-am răspuns în stilul meu monosilabic şi m-a pupat fericită fără motiv încă o dată.
- Suntem în aceeaşi clasă…. Beton… şi chiţcăind ca un şoricel, plecă ţopăind la cei doi şi le sări în spate agăţându-se de gâturile lor.
- Mă, iar dormiţi? Deschideţi ochii fiindcă numai eu am voie să vă fac să visaţi!
Era peltică şi părea că veşnic se alintă când vorbeşte, dar mie îmi devenise drag acest mic defect al ei din primul moment în care-l sesizasem.
Toate cuvintele în care se includeau “s” - uri, deveneau sâsâieli, limba ei nefiresc de lungă şi îngustă adormea pe acea consoană de parcă, abia învăţa s-o pronunţe.
Nu pot spune că era deosebit de frumoasă, dar cu siguranţă era tare simpatică şi ştia să se facă plăcută tocmai prin felul ei natural şi degajat de a fi.
Faptul că era scundă îmi conferea un aer de egalitate cu ea şi aveam un motiv în plus să – mi pară mai dragă. Nici ochii nu aveau o culoare fascinantă, dar străluceau de veselie şi te-ncălzeau privirile ei când te-atingeau. Bărbia i se termina brusc, ţuguiindu-i puţin rotundul feţei, iar urechile…urechile i le-am văzut mult mai târziu, într-o seară, în care buzele mele i se scurgeau pe gât, într-un sărut pătimaş.
Avea mersul dezordonat ca al unui copil căruia nu-i pasă de cum arată şi degajarea de toate complexele pe care le are un adolescent de vârsta ei, îi conferea un statut de superioritate în faţa celorlalţi.
Încă din acea zi am înţeles că nu suntem suma imperfecţiunilor care ne limitează, ci spiritul care prinde contur prin reflexia părerilor celor din jur, că nu contează prea mult dacă suntem scunzi sau graşi, cicălitori, sau tăcuţi, conta să fim noi înşine, să ne-mpăcăm cu propria persoană şi să ne facem plăcuţi celor din jur, aşa cum şi ceilalţi reuşeau în faţa noastră.
Marius îmi făcu din ochi, semn că sunt pe drumul cel bun.
- Dacă n-aş fi văzut toată faza, aş fi spus că te descurci…. Vă cunoaşteţi?
- Aşa ni s-a părut la amândoi, i-am răspuns zâmbind ştrengăreşte.
- Eşti un tip norocos, aşa că trebuie să exploatezi această şansă.[…]
Am fost conduşi în sala de clasă şi am aşteptat ca ea să se aşeze în bancă cu unul din tipii cei doi, apoi Marius mi-a făcut semn să stăm în faţa lor.
- Aşa nu are cum să nu te vadă, mi-a spus mai mult în şoaptă. Pare o tipă de treabă şi tu eşti la fel.
Celălalt tip se aşeză în spatele Creţei şi părea izolat pe nedrept.
Dirigintele începu să ne vorbească.
Era un tip tânăr de vreo 28 de ani cu plete lungi de parcă ar fi făcut parte dintr-o trupă rock şi nu din colectivul de profesori, avea ochii albaştri şi privirile blânde, un glas liniştit de ardelean sadea şi un zâmbet care-i făcea toată faţa să lumineze. Înalt, cu o constituţie atletică părea că va impune ordinea lui pe acolo, dar din felul în care ne vorbea, înţelegeam că doreşte mai mult să ne fie prieten.
Ştia cum e viaţa departe de casă, ştia să privească prin suflet, îi mângâia pe cei care încă nu-şi găseau locul ciufulindu-i în joacă, sau le punea câte o mână pe umăr.
- O să fie uşor, ne spunea în timp ce se tot plimba printre bănci ca să ne cunoască. Nu se cere prea multă carte şi tot ce trebuie să învăţaţi pe aici e cum să faceţi timpul să meargă constant după ceas.
Vremea uită uneori se treacă de parcă am găsi-o zbătându-se într-o capcană, alte ori se grăbeşte nebună şi ne lasă în urmă.
Vreau să vă văd cum învârtiţi de cheiţă şi cum ceasurile toate din clasă merg pe acelaşi cadran.
Ticăitul din palmele voastre e viaţă. Ceasul trăieşte prin sufletul pe care i-l daţi.
Uneori veţi vedea că se încăpăţânează să meargă şi atunci veţi şti că este legat de cineva cu probleme. Uneori vor trăi ultimile secunde, alte ori vor zâmbi şi vor vrea să se rotească asemeni dansului ielelor din păduri.
Suntem medici de mecanisme ciudate. Noi inventăm cu fiecare mişcare precizia proverbială. Pe vremuri, meşterii ceasornicari făceau într-o viaţă doar câteva ceasuri,
dar ei ştiau să-l compună de la un capăt până la altul. Erau şi bijutieri, şi alchimişti în acelaşi timp. Azi e totul mai simplu şi breslele s-au înmulţit.
Unii din voi vor fi foarte buni, alţii vor trata meseria ca pe o simplă afacere.
Ceasurile ieşite din mâna voastră n-o să vă ierte.
Cât suflet puneţi, atâta viaţă vor avea.
Îl ascultam fascinat şi încercam să văd printre roţile zimţate locul unde ceasul îşi are inima ascunsă. Eu aveam suflet şi-l risipisem până azi de aiurea.
Mă gândeam că voi deveni un ceasornicar special şi că lumea întreagă din oraş, în scurt timp, mă va căuta doar pe mine.
Eram acolo de o singură zi şi deja aveam vise cât pentru o viaţă întreagă.
Aveam un drum pe care să merg, în care să cred şi care să mă facă să simt că nu fac umbră degeaba pământului pe care umblu. Soarta mişcase cheiţa ceasului meu şi lucrurile se întâmplau acum de la sine. Am întors capul de parcă aş fi vrut să-mi revăd încă o dată trecutul dar am zărit-o pe ea toată numai un zâmbet şi inima mea a început să bată mai altfel.
În prima pauză m-am aşezat în banca ei fără să-mi pese de ce avea să-mi spună colegul ei. Puteam să-i inchid gura cu un singur pumn şi acest lucru îmi dădea curaj să fac ce doream. Ea îmi zâmbea.
- Mi-a spus Marius că trebuie să te sărut, şi fără să aştept o reacţie din partea ei am întins buzele atingându-i obrazul ca pe o icoană.
- Cine e Marius ăsta? întrebă ea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
- E colegul meu de bancă, dar mai contează dacă am reuşit să te sărut?
- Contează fiindcă vreau să-i spui că de azi înainte trebuie să mă săruţi în fiecare dimineaţă.
- Îţi place să fii sărutată?
- Doar de cei care-mi sunt dragi.
-… Şi eu…?
- Tu-mi eşti drag din prima viaţă….Hai să cântăm!
- Ce?
- Orice de la cenaclu, mi-a răspuns şi a început să fredoneze o melodie în vogă.
Cântam odată cu ea şi aveam strania senzaţie din cauza melodiei că mai făcusem cândva acest lucru.
Colegii cântau şi ei, chiar şi Mihai, băiatul de lângă ea.
Cenaclul lui Păunescu era mai mult decât o mişcare culturală, pe atunci, devenise un mod de a fi pentru cei tineri, eram generaţia în blugi, cu plete şi cu mult suflet, băieţi ce fumau ţigarete Carpaţi şi visau la fete cu rujuri şi farduri scumpe.
Îmi mai amintesc că purta la gât un pix lung de plastic cu capac rotund şi turtit ca o acadea, pictat în multe culori vii care mă făcea să privesc fără să vreau la sânii ei mici care abia se ghiceau de sub bluza largă a sarafanului.
- Unde-ţi fug ochii ţugulane, m-a întrebat în glumă…? La pix sau la formele mele?
Îmi era groaznic de ruşine şi fiindcă nu ştiam ce să-i răspund, i-am smuls acel obiect din capac şi am luat-o la fugă.
A venit imediat după mine, încercând să mă prindă.
Ceilalţi cântau încă în cor fără să ne bage în seamă. Doar Mihai se întreba ce hram port şi cine mă cred.
Ionuţ, prietenul lui, îl prinsese pe după umeri ca să-i arate că-i esta aproape.
Eu alergam fără să-mi pese. Nu eram pe pământ în acele momente. Paşii mă purtau într-un zbor nefiresc. Ea rămânea tot mai în urmă aşa că a trebuit să încetinesc lăsând-o să creadă că mă va prinde, apoi am eschivat schimbându-mi brusc direcţia.
Îi scăpasem chiar de sub nas şi râdeam fără griji.
- Dă-mi picsssul înapoi Gonzalesssss, îmi striga tânguitor, pe jumătate supărată, pe de altă parte alintându-se copilăreşte !!!
Eu scuturam din cap şi-i răspundeam în felul meu:
- Neee …
Parcă fugeam de toate grijile lumii de până acum şi simţeam că fericirea se ascunde dese ori în lucruri atât de mărunte.
Alergam aşteptând să mă prindă dar simţeam că oboseşte şi mi-era teamă să nu se plictisească tot urmărindu-mă aşa că am redus din viteză şi când a crezut că mă va prinde, m-am întors brusc, şi am prins-o în braţe.
Râdea şi gâfîia. Îmi scutura capul ca o mămică ce-şi ceartă cu năpădăi de drag odrasla apoi sărutându-mi obrazul ca să mă cumpere îmi zise:
- Să nu fii ţugulan cum sunt alţii!
Să nu mă superi niciodată, te rog, fiindcă vreau să rămânem mult timp împreună! Cât putem noi de mult…şi mă pupa apăsat, repetând:” mult, mult de tot…toată viaţa, dacă ne lasă”
Erau copilării la prima vedere, dar nu ştiţi voi cât de mult mă mişcau acele vorbe, cât de adânc se întipăreau în inima mea şi pentru prima oară, îmi doream să fiu bun, să mă placă şi să mă pot plăcea şi eu.
Tot în acea zi ne-am ales în cantină o masă a noastră. O ochisem amândoi şi ne hotărâsem să aşteptăm oricât până se va elibera. Nu era o masă aparte, şchiopăta ca toate celelalte dacă nu-i puneai o bucăţică de hârtie sub picior, faţa de masă mirosea tot a rânced ca şi celelalte, dar de acolo, puteam să văd toată încăperea şi pe fereastră afară.
La masa aceea aveam impresia că toată lumea mă ştie, că sunt în centrul atenţiei şi că toţi mă invidiază.
Dintr-o dată nu mai erau lupte de dus ca în locul de unde veneam şi mi-era o frică nebună că n-o să ştiu cum să mă port.
Era mai bine decât acasă chiar dacă în jur erau numai străini.
O aveam pe ea şi era tot ce puteam visa la acea vreme.
Era foarte isteaţă şi avea un simţ al umorului deosebit de dezvoltat. La pofta ei de a trăi era suficient să mişc un deget, ca ea să râdă şi să mă mai pupe un pic când îi venea.
Mihai şi Ionuţ se resemnaseră imediat. Acceptaseră că sunt un cunoscut de al ei de mai înainte şi chiar râdeau şi ei împreună cu noi.
Păream acum ca şi cei din anul doi şi colegii noştri ne priveau derutaţi.
- Auzi Creaţo…?
- De când m-a făcut mama.
- Tu ai iubit vreodată?
- Îhî…
- Şi ai întâlnit băiatul perfect?
- Nee
- Cum ar trebui să arate?
- În primul rând să fie înalt, să fie puternic ca să mă facă să mă simt în siguranţă alături de el, să aibă ochii albaştri şi cel mai mult îmi doresc să ştie să mă facă să râd. Iubesc viaţa Gonzales şi vreau ca toată lumea de aici să mă cunoască şi să mă iubească.
Se alinta ca un copil mic când îmi vorbea şi-n timp ce râdeam de cum se maimuţăreşte, înţelegeam că nu mă potrivesc tiparelor ei.
A fost o zi lungă în care am priceput că trebuie să mă schimb după ceilalţi.
Am dormit ca un prunc şi-am visat-o pe Lili, care-mi spunea că a ştiut ce face când m-a trimis să învăţ să repar ceasuri.















Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 8:52 am, editata de 7 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Aug 27, 2010 7:51 am  Marioara Visan

Ne spui despre tine,
ne spui despre noi,
ne regasim destine
din timpul de apoi.
Frumos Liviu, felicitari, ca tot ce scrii de altfel, foarte emotionant, multumesc frumos ca ai avut amabilitatea sa-mi raspunzi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Aug 27, 2010 4:32 am  liviu miron

.

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Sept 12, 2010 3:05 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Aug 27, 2010 4:21 am  liviu miron

Sunt in Iasi, voi fi cu gandul la voi, dar din pacate lucrez la acea ora.
Tot ce pot sa fac, e sa va doresc o sambata cat mai reusita si distractie maxima

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Aug 27, 2010 2:31 am  Marioara Visan

Buna Liviu, am placerea sa te invit sambata, 28 august, la ora 10 la un picnic cultural la Casa memoriala Mihail Sadoveanu in Copou, sper sa fii in Iasi si sa ne poti onora cu prezenta, poti citi mai multe despre acest picnic pe :
Sezatori ,picnicuri,serate,ateliere culturale , unde vei gasi toate datele care sa te convinga, sper, sa participi si tu.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 17, 2010 11:38 pm  Marioara Visan

Sorin are dreptate, sfarsitul nu e stupid, ci un sfarsit care o scapa de toate framantarile interioare, ii aduce linistea in sufletul atat de zbuciumat, abia astept sa te cunosc, esti un munte de talent, te rog din nou sa ne onorezi cu prezenta la sedinta cenaclului Universul prieteniei din septembrie, ce va avea loc la Casa memoriala Mihail Sadoveanu, la o data ce o vom anunta din timp, sper ca la acea data sa fii in Iasi, cu respect si consideratie Mara.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Aug 17, 2010 12:48 pm  Violetta Petre

Dureros de frumos...şi trist!

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 4 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum