Domnule Miron,
M-au impresionat toate operele tale.Si proza si versurile.
Mai ales ultima. Sa-ti spun sfarsitul nu-i stupid ci potrivit.
Ultimul text exprima pe larg unele din dezavantajele vietii de om.
"îi striga mut cu lacrimi în ochi" m-a impresionat mult expresia.
De abia astept urmatoarea postare!

Ajunsese în propriul oraş, dar gândurile o copleşeau, împiedicând-o să vadă lumea din jurul ei.
Imaginea omului pe care îl iubea, era pretutindeni şi mirosul parfumului său, părea că o sufocă. Se despărţiseră de câteva ore, dar trăia sentimentul că e aşa de departe de el.
Încercase să-l testeze, să aibă o dată pentru totdeauna certitudinea că nu e folosită ca pe un instrument sexual, să simtă că e iubită la fel cum iubeşte şi ea, că a găsit omul care să merite toată admiraţia şi dragostea pe care voia din toată inima să i le ofere.
Totul ieşise anapoda.
O noapte fără atingerea lui, în care se păzise de vraja pe care o cuprindea când se lăsa mângâiată, o noapte fragmentată de suspine şi lacrimi pe care le scăpa involuntar, ore de chin în care el părea neclintit, împietrit într-un somn profund care-l ajuta să reziste ispitei de-a se contopi într-o iubire pătimaşă cum puţini reuşesc s-o trăiască.
Nu ştia dacă acel om reacţionase din instinct atunci când îi întorsese spatele şi lăsase între ei, un gol care-i răcea tot trupul, nu ştia dacă sforăitul era autentic sau nu, nici măcar nu aflase ce voise să ştie.
Şi-ar fi dorit să-i vorbească, să o scuture de umeri şi să o trezească la o realitate în care, amândoi să iasă învingători. I-ar fi plăcut să-i mărturisească iubirea, să-l audă implorând clipele în care să fie împreună, să-l vadă peste ea, să se simtă dominată şi în acelaşi timp, dorită ca aerul ce-l respirau. Nimic nu se întâmplase din toate acestea .
Dimineaţa se consumase într-un iureş de gesturi mecanice în care, amândoi se grăbeau să-şi strângă toate obiectele personale în bagaje.
Privirile lor păreau că se evită, căutând să se fixeze pe nimicuri, cuvintele puţine care nu spuneau nimic, se rosteau în şoaptă, cu teama de a nu accentua şi mai mult, apăsarea ce se aşternuse între ei.
Avusese curaj să întrebe ce-i aşteaptă.
El îi cuprinse capul în palme, o privise în ochi apoi, retrăgându-şi mâinile uşor de pe obrajii ei, ca-ntr-o mângâiere de adio, îi spuse :
- Tu ştii ce ai de făcut. Fii sinceră cu tine şi spune-mi şi mie ce ai hotărât, atunci când vei afla răspunsul.
- Te iubesc, îi striga mut cu lacrimi în ochi, aşteptând ecoul care să-i mai domolească teama de a nu fi respinsă. E tot ce contează şi acum îmi pare că e tot ce aş vrea să ştii.
El îi zâmbi amar, o strânse în braţe şi parcă o sărutase.
Trebuie să fi fost un sărut scurt, ca cel pe care-l primeşti de la o rudă pe care o revezi după mulţi ani, fiindcă în clipele alea, timpul îngheţase şi atingerile lui, păreau că vor să deseneze-n eter, retragerea.
Nu era pregătită să-l piardă, nu se mai simţea în stare să o ia de la capăt….
Totul se năruia şi ea devenise incapabilă să schimbe cu ceva starea în care se trezise ca-n mijlocul unui coşmar. Lumea ei se întoarse de-a-ndoaselea.
La serviciu avea probleme şi se gândea serios, să renunţe la postul pe care-l ocupa, chiar dacă era bine plătită. Toţi banii din lume n-ar fi făcut-o să accepte umilinţa la care era supusă din partea unei femei fără caracter, care se simţea ajunsă la apogeul carierei ei şi care uitase de mult să se mai poarte normal cu oamenii. Se simţea o simplă angajată, cu multe atribuţiuni şi fără drepturi, o unealtă prin care lucrurile trebuiau făcute să meargă.
Toţi o exploatau, chiar şi cel mic, care voia să-i devină stăpân pe propriul ei timp şi aşa prea scurt. De soţ ce să mai spună?
O înşelase de mult şi nu mai putea avea încredere în el.
Serviciul lui era de aşa natură în cât nu putea fi controlat. Mereu plecat în deplasări, vânând reportaje, ajunsese să cedeze farmecelor propriei colege.
Era o femeie mai tânără ca ea, o femeie care ştia ce vrea de la viaţă, care pusese pe primul plan cariera profesională şi care ştia să îmbine utilul cu plăcutul.
Ea nu era la fel. Visase la un cămin propriu, la un soţ care să o iubească, care să-i dăruiască un copil şi pe care să-l crească-n dragoste şi armonie.
De ce i se spulberase toate planurile simple, în care, până mai ieri putuse să creadă?
Cu ce greşise în faţa lui D-zeu de trebuia să plătească acum?
Mergea pe stradă fără să vadă în jur. Se gândea că trăieşte în van, că nimic bun nu mai poate să o aştepte şi pentru prima oară se gândi la moarte, ca la unica soluţie ce poate rezolva neajunsurile ei.
Un claxon o trezise pentru o clipă şi-i captă privirile-n stradă. Un scârţâit de roţi, un strigăt ascuţit, scurt şi grăbit către alte lumi, oameni adunaţi roi, ca-ntr-un stup de albine, înghesuindu-se unul în altul să vadă victima de azi, feţe insensibile cu suflete ucise mai de mult, ochi goi şi ea printre toţi….
Ar fi putut să fie în locul celei ucise, sau poate că ea aduse moartea în jur, cu gândurile ei disperate. Auzise cândva, că suntem responsabili de tot ce ne trece prin cap, că noi hotărâm ce o să ni se întâmple pe viitor, că toate gândurile crează dialogul dintre noi şi tot ce ne-nconjoară, că vedem o lume pe care, mintea noastră acceptă s-o vadă.
Începuse de mult să creadă în semne.
Ce trebuia să înţeleagă acum?
Se duse, ca atrasă de un magnet, spre acel cadavru ce se împrăştiase inert pe şosea. Privea la poziţia aceea aşa de nefirească în care stătea, cu o mână sub ea şi cealaltă ridicată pe lângă ureche, de parcă ar fi voit să fie scoasă la tablă, privea la acea rochie albă de înger rănit ce-i dezgolea formele trupului, cu umeri sângerând, de parcă i se smulseseră aripile ca lumea să nu i le ştie şi cel mai tare o impresionau ochii care nu mai puteau să vadă. Ghicea lumina lor ascunsă după albastrul nemişcat şi palid, încerca să-şi imagineze povestea lor şi simţi cum fiori reci de gheaţă îi străbăteau şira spinării.
- Aş fi putut să fiu în locul ei, gândi din nou cu înfrigurare apoi continuă cu-n gând laş:
- Măcar şi-a luat de-o grijă. Nu mai simte durerea, nu mai poate fi înşelată. Are alt drum pe care să meargă, sau poate s-a oprit pe pământ fără trup, ca să-nţeleagă, ce i-a lipsit sufletului ca să fie-mplinit….
Şi totuşi, ce stupid sfârşit….
Întoarse capul şi porni fără o ţintă anume.
Pe undeva trebuia să înceapă şi drumul ei.
Trebuie să existe o cărare care să o aştepte, altfel la ce bun să măi rătăcească pe-aici?



Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:49 pm, editata de 3 ori

pentru ca scrii frumos si ...ca sa mai ramai alaturi de noi... :bball:

de ce tii sa magulesti?

frumos...dar stii...

fara bilet

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Iun 03, 2011 10:29 pm, editata de 1 ori

Te-am citit Liviu, în noaptea asta, cu foame şi grabă de a afla cine eşti...şi mi-a plăcut sufletul tău profund, ascuns în poezie şi fragmente de roman!
Eşti foarte bun, mai ales în proză...te-aş fi citit o veşnicie!
Cu admiraţie, VioDor

eu credeam ca subiectele ne aleg pe noi...vezi, am invatat ceva nou de la tine si iti urez activitate frumoasa alaturi de noi. o seara buna!

Nu tu m-ai inspaimantat, ci subiectul ales.
Cam asa fac cand dau de greu, incerc sa-mi aduc aminte de lipsa grijior de atunci si cumva reechilibrez starea de panica ce se naste din lipsa perspectivelor.
Aveti un har aparte in a face omul sa se simta bine in compania voastra, poate de aceea vi se potriveste numele ales( Universul Prieteniei).

candoarea nu are varsta...e o poezie pe care o ciresc ``fara frica`` si nu simt cum se descompune totul...eu te-am inspaimantat...poate de aceea ai simtit nevoia sa te refugiezi in adolescenta...cu drag de sufletul tau.

.

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:32 pm, editata de 2 ori

Eu cred ca Didina are dreptate...oamenii sunt curiosi...mai cu seama eu, desi cunosc sintagma : curiosii mor repede.
poate gasesti totusi ``ceva`` cu prietenie, Dorina

Sincer, in acest moment nu am nimic ce as putea afisa la avatar, dar daca spuneti dv-stra ca e prea mare curiozitatea, am sa vad ce pot face in acest sens.
Dupa parerea mea, cred ca "nu (prea) conteaza cat de lung am parul" vorba unui vers nemuritor cantat de Mot

Domnule Liviu Miron


Va felicit pentru postarile dvs in forumul Asociatiei Universul Prieteniei.Va multumesc si pentru determinarea si cadenta agreabila cu care ne incantati prin postarile dvs diverse .....dar in firea oamenilor sta multa curiozitate .Pana veti veni la sedintele Cenaclului Universul Prieteniei care se redeschid de abia in septembrie si despre care ne-ati aratat intentia ca veti dori sa le frecventati, nu ati vrea sa va personalizati un pic profilul de aici din forum cu o fotografie de a dvs?!..
Eu v-am adunat toate postarile dvs dispersate in acelasi spatiu incercand sa va fac un blog Liviu Miron care ar fi placut sa fie identificat si cu o fotografie de a dvs.Cu calde multumiri si prietenie,Didina Sava

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Lun Iun 06, 2011 9:58 am, editata de 2 ori

o tacere asteptata de orice iubita...asa e mai bn? sa nu-l stergi...cu drag si prietenie...

Uneori merg fără ţintă, fără să-mi pese, fără să fiu parcă pe drum.
Se mai întâmplă s-aud paşi care urcă din urmă şi atunci inima fuge-n trecut, să adune tăcerile toate şi să ascult. Ea îmi sărea în spinare şi-atâta râdea până ce dispăreau toate tristeţile lumii. Un zâmbet mi se-agaţă pe faţă când o văd după pleoape şi încep să fiu eu, nu străinul de-acum.
Paşii trec peste mine, fără staţii, fără umbre, fără urme.
N-am o ţintă anume şi mă-ntreb la ce bun să mai merg, dacă drumul nu mai duce la ea?


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:28 pm, editata de 2 ori

Frumos scris. Am sa te mai citesc: PROMIT.

Oare pentru că sunt mamă?
sau pentru că nu mai aud glasul mării?

tu sa-mi spui de ce te gandesti mai mult la tine

interesant...chemarea maternității care ne sparge visele...de ce mă gândesc acum mai mult la mine?

Într-un compartiment de tren plin ochi, un om răscolea prin bagaje grăbit. Poposeau în acea gară foarte puţin.
Un copil îi ceru o gură de apă, iar un altul se plângea că-i e cald. În faţa lui, pe banchetă, o femeie frumoasă încerca să adoarmă, căutându-şi locul de odihnă pe o pernă de vinilin. Picioarele îi atârnau ciudat, iar în poziţia în care stătea, părea o diformă. Omul îşi duse mâna la tâmplele şiroind de transpiraţie şi din treacăt privi ceasul. Mai avea doar un singur minut.
Scoase tricoul copilului care se plângea de cald, dădu un pahar de suc celuilalt, aşeză picioarele femeii pe locul său de pe banchetă, apoi privi pe geam, spre linia ferată.
Trenul său era staţionat pe linia a treia, iar gara se oprise în urmă cu câteva vagoane.Un mornăit metalic anunţa deja prin difuzoare, drumul pe care-l mai avea de parcurs.
Omul nostru se lumină la faţă când în sfârşit găsi în ruxac, pe pipăite, o pungă de pânză.
O deschise şi din -năuntru se auzi un zgomot ca de zar.
Scoase de acolo un obiect şi-l strânse cu putere în palmă.
Cu ochii închişi căuta să-şi găsească prin minte un vis.
Mâna strânsă în pumn se albea.
Pe linia a 2-ua apăru un alt tren.
Stropi de transpiraţie căzând, măsurau clipele ce căpătau alte dimensiuni.
Duse pumnul la gură şi-l sărută.
Ieşi cu repeziciune din compartiment, sări din vagon şi începu să alerge spre gară, printre cele două trenuri staţionate în paralel şi imaginea asta îl ducea cu gândul la vieţile lor ce nu voiau să se întâlnească. Trecu prin trenul vecin , sări şi peste linia întâi şi descoperi prin întunericul nopţii, o gară forfotind de lume, asemeni unui muşuroi plin de furnici.
Privirile lui căutau disperate un anume chip, dar nu mai era timp.
Deschise pumnul şi lăsă să-i cadă pe peron o scoică, apoi o luă la fugă pe acelaşi drum pe care venise.
Un prunc de vreo 3 anişori văzu forma aceea ciudată, se desprinse din mâna părinţilor şi voi să o ridice de jos, dar tocmai în acel moment, o bătrână neatentă, călcă obiectul vânat de el.
Ţipătul copilului fu estompat de şuieratul trenului care urma să plece.
Inima omului se oprise să bată pentru o clipă ghemuită în regrete dar picioarele continuau să alerge către un tren ce avea să-l ducă atât de departe.
Visul picurat în acea scoică se imprimă pe asfalt, luând o formă ciudată de puzle.
- Îi promisesem o amintire, dar n-a fost să fie, îşi spunea gâfâind bărbatul...N-o să mă creadă că de data aceasta chiar mi-a fost gândul la ea... şi-o să mă uite.
Lacrimile copilului se prelingeau pe pulberea de vise si scoici.
O sandală călătoare, împinse un fragment din acea scoică la picioarele unei femei care privise din umbră tot ce se întâmplase.
Un zâmbet enigmatic, abia perceptibil, îi schimbă preţ de o clipă linia fină a obrazului şi tânărul de lângă ea, îl remarcă atunci când se aplecă.
- De ce râzi?
- Am văzut marea preţ de o clipă în ciobul ăsta de scoică albastră, îi răspunse ciufulindu-l în joacă. Am simţit gustul de sare şi nisipul parcă mi-a mângâiat tălpile....
Inima-i bătea cu repeziciune şi amintiri năvăleau, răscolindu-i stări de care nu se mai credea capabilă să le retrăiască.
În trenul grăbit către casă, omul nostru privea cu ochi goi la o pungă...
Pe un peron de gară, un copil plângea după o scoică sfărâmată şi în jurul său, o lume întreagă continua să-şi ducă zbuciumul pe o mulţime de cărări ţesute de destin... şi mai era ea... văzuse preţ de o clipă marea cu vise cu tot şi murmurând abia perceptibil îşi spuse:
E derbedeu, dar mi-a adus glasul mării până la gară, să pot să -l ascult şi eu anul ăsta...
Nu m-a uitat şi totuşi eu o să-i rătăcesc amintirea, pentru că trebuie să merg mai departe...
Altfel nu se poate...
Sunt mamă înainte de toate şi el e atât de departe ....scoica e spartă, nu-l mai aud când mă cheamă...
sunt mamă....

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 2:23 pm, editata de 2 ori

scuze dacă greșesc vreo literă când scriu...nu privesc tastatura ...

CHIAR MI-A PLĂCUT...Mi-a venit în minte „Enigma Otiliei” de Călinescu...știi că Felix trăiește aceleași sentimente alături de Otilia, cu o seară înainte de plecarea ei alături de Pasclopol...Otilia îi spune că va deveni un OM adevărat pentru că are inima curată...sper că și tu ai devenit un astfel de om...sunt sigură...mă bucur că pot să citesc și astfel de gânduri...
curiozitate: ce părere ai de douămiiști?(curentul fracturist...modul lor exhaustiv de a biciu creierul uman?, crezi că vor răzbatge în timp?)
har și inspirație...cu drag

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 10:13 am, editata de 1 ori

Noaptea mi se aplecase pe pleoape.
Întins pe spate, pe un divan imens, încerc să ghicesc umbrele obiectelor de prin cameră. Salteaua e moale şi-n cearşafurile proaspat scrobite nu prea mă simt în largul meu. Le uitasem mirosul a curat şi a vise. Mă foiesc când pe o parte când pe alta. Starea de nelinişte ce mă învăluia mă duce cu gândul la puţinele clipe petrecute alături de ai mei ca nişte oameni normali.
Mă revad la o nuntă îmbrăcat la 4 ace, la fel de stingher ca acum, analizându-mă într-o oglindă, privind către un chip care nu-mi semăna. Cu părul tuns şi pieptănat, cu haine emanând a curat, vedeam un puşti ce radia de fericire. Hainele noi să fi fost oare răspunsul la starea aia de bine sau lipsa vânătăilor ori poate muzica ce mă făcea să ţopăi ca un ied?
Totul părea o amăgire.
Îmi trece prin cap să mă întind pe jos dar mă gândesc că Mătuşa se poate trezi înaintea mea şi e posibil să mă găsească aşa ca la stână. Ştiam ce mult ţine la ordine şi nu voiam să o supăr.
Trag aer adânc în piept şi încerc să nu mă mai gândesc la nimic. E un truc învăţat de când eram un biet copil. Îmi ascult respiraţia cum se odihneşte şi ea. Inima bate un ritm lent, imitând pasul obosit al unui cal care abia s-a întors de la târg.
Afară vântul şopteşte printre brazi versuri încă nescrise.
Am corpul greu, de parcă ceva m-ar atrage spre pământ.
Azi, n-am fost eu.
Mă-ntorc cu gândul în mine şi simt că-mi e mai bine.
Încerc să-mi dau seama de cele trăite acum câteva ceasuri....
Ceasuri....
E unul chiar în camera mea. Abia acum îl aud.
E un pendul ce se leagănă pe-o umbră sub razele stinse de lună albastră.
Timpul atras de vortex-ul său într-o cutie de lemn băiţuit se lasă agăţat de ticăitul unei ancore cu braţele ridicate spre vise în timp ce roţi de metal se învârt obosite în acelaşi sens, strivind între dinţi clipele ce trec în zadar.
Aşteptam încordat momentul în care să se spargă rutina sub sunet de clopot şi-mi acordam prin rimă cuvântul nerostit să-l pot îngâna pe muzica scrisă din doar două note.
În vârf de picioare mi-am croit cărare până la el, împiedicându-mă de tot ce-mi stătea în cale.
Aşteptarea părea să se transforme într-o mică eternitate ....
M-am trezit că-i mângâi pătratele forme, desenându-i conturul în noapte.
Din el lunecau legate în două lanţuri de fier, lacrimi ce căutau parcă, să se-ngrope direct în podea.
Pipăiam acea cutie de lemn, aşa cum face olarul când picură suflet în lut şi când am desprins-o de cuiul de pe perete, am auzit cum ticăitul i se stinge, trăindu-şi ultima clipă în palmele mele.
Înţelegeam că nimic nu e ceea ce pare.
Îl salvam cumva de la chinul de-a merge mereu înainte fără să mai poată puncta clipe adevărate ce meritau dăltuite în gonguri de teatru.
Greutăţile reci care păreau că-l trag spre pământ se sprijineau acum într-o palmă de-a mea.
Curios… fără acele poveri, un întreg mecanism, se oprise şi fără griji nu mai avea nici puterea să meargă înainte şi nici să se înalţe până la vise, depăşind universul său strâmt ....
- Să nu-l furi, aud un glas cunoscut, tânguind în surdină şoapte care mă fac să tresar... şi aşa e stricat....merge când vrea el.
Încerc să găsesc în minte o mie de scuze, dar nu scot o vorbă fiindcă ea deja mă prinse de mână.
Iar mă prostesc, îmi zic remarcând cum inima sare-n galop şi sângele îmi îngheaţă prin vene. Pe frunte mi-apar broboane reci de sudoare. Un tremur nebun pune din nou stăpânire pe mine şi totuşi nu înţeleg de ce îmi e bine.
- Pot sta la tine-n pat? M-am săturat să fiu singură şi n-am somn.
- Ce-o să spună Mătuşa? o întreb speriat dar ştiu în gândul meu că nu de Mătuşă mă temeam în acele momente.
Ea râde şi-i văd izvorând în lumina palidă a lunii un deget arătând către cer.
- Ia !!!....Auzi?
Pufnesc în râs molipsit de trăirile ei care mă făceau să mă simt diferit…. Râd şi de sforăitul greu care o scutura pe biata mătuşă de grijile de peste zi, turuind ca un motor înfundat de tractor.
Mă simt relaxat şi ea lunecând printre umbre, se-ndreaptă la marginea patului meu.
- Poţi să iei loc unde vrei, îi zic şi intrăm amândoi în acelaşi aşternut.
Stăm pe spate, lăsând între noi un loc generos şi am peste gură o pătură moale care mi-ascunde respiraţia grea.
- De ce te temi? mă intreabă ea... şi realizez că era ceva nou pentru mine să am aşa de aproape o fată ? Nu mai vorbisem cu nici una până acum şi-mi era o frică nebună că n-o să ştiu ce să-i spun. O să-i par un prost dar ce mare pretenţie poate să aibă de la un cioban în devenire?
- Eu nu mă tem de nimic, îi zic fără să o conving şi glasul meu tremurat şi indecis mă face să par un biet lăudăros. Nu ştiam cum să încep, ce să-i spun, fiindcă nu ştiam ce i-ar fi făcut plăcere să audă.
- Da, îmi opri ea gândurile care mă pierdeau... am aflat de la bunica. Mai bine spune-mi cum ai ajuns pe aici.
- Cu trenul, îi răspund la foc automat, scăpând acele două cuvinte de sub un surâs şi primesc ca răsplată un pumn drept în umăr...
Eu nu reacţionez. Cum mi-ar sta să dau înapoi într-o fată?
După o scurtă pauză, îi zic cu voce gravă:
- Am fugit de acasă…. Acuma că ştii…nu te temi?
Ea râde din nou şi scutură capul în semn că nu, în timp ce-i simt mirosul părului plăcut şi parcă familiar ca toate lucrurile din jur.
- Ştii de ce nu mă tem? Că te place Florean. El se pricepe la oameni.
Când am venit prima oară la stână, câinele ăsta m-a apărat de ceilalţi ai lui conducându-mă la bunicu`.
E rău şi lumea se teme, dar în preajma mea devine un pămpălău. Pune capul smierit în pământ când mă vede şi mătură pe jos dând din coadă. Merge anapoda lăsat de spate, aruncându-şi lăbuţele haotic în vânt de parcă mi-ar face cu mâna. Bunicul s-a supărat şi i-a zis bunicii să nu mă mai lase la ţarc, fiindcă-i transform fiara într-o potaie de odaie bună numai de plimbat pe asfalt. Am auzit că te place şi mai ştiu că -l iubeşti şi tu...de-aia mi-eşti drag....
Nici n-apucasem să mă dezmeticesc prea bine, că mă uimi cu o nouă întrebare picată din luna ce se mărea tot mai mult peste geam.
- Părinţii tăi beau?
- Doar tata, îi răspund imediat de frică să nu creadă că şi mama e o beţivă.
- Şi al meu a murit de la alcool, îmi spuse cu o seninătate care mă lăsă fără cuvinte.
Personal aveam o anume reţinere să vorbesc despre acest subiect, dar ea îl trata firesc ca şi cum ar fi povestit despre un personaj dintr-o carte.
- Nu-i vina ta că el bea. Eu l-am iertat, dar n-a mai apucat să o afle, în schimb tu mai ai o şansă.
Să iert, iată ceva nou în viaţa mea, un lux pe care nu ţi-l poţi permite când eşti sărac.
În faţa ochilor îmi veneau imagini cu tata aruncând cu banii în muzicanţi să-i cânte nu ştiu ce melodie la modă, o terasă, o masă lângă care aşteptau cuminţi în frapieră 3 sticle de vin vechi, mici şi cârnaţi aburind pe farfurii de carton şi eu milogindu-mă să îmi dea 3 lei să-mi pot cumpăra un baton de ciocolată pe care să-l împart cu fratele meu. Am salivat toată ziulica cu ochii pe tava plină de batoanele alea şi nu mi-a dat. Zicea că e scump şi c-o să-mi ia din staţia de tramvai, de la cofetăria Ateneu, dar s-a îmbătat şi tot ce-am primit din promisiunile lui au fost tot palmele care trebuiau să mă facă să tac.
Să iert....
- Să-l ierţi, continuă ea, de parcă m-ar fi auzit cum gândesc, ca să te poţi ierta pe tine.
Când nu mai e, să poţi să-ţi spui că ai făcut tot ce-ai putut să fie bine.
Oftă scurt, lăsând liniştea să urle înfundat în locul ei. Nu ştiam ce să-i spun, nici măcar nu eram în stare să o pricep în acele momente.
Norocul tot de la ea a venit, când mi-a alungat gândurile cu o rugăminte….
- Mi-e frig….Nu vrei să mă iei şi pe mine în braţe?
Se întoarse pe o parte şi se cuibări fără prea multă vorbă lângă trupul meu care-ncepuse să fiarbă.
Am cuprins-o cu sfială şi mâna cu care o atingeam, stătea pironită de muşchi, ca nu cumva să atârne incomod peste ea şi în scurt timp se răcise şi devenise ţeapănă ca o scândură.
- Nu sunt de porţelan. Poţi să mă strângi lângă tine, altfel nu-mi ţii de cald şi o să continui să tremur.
Avea o piele fină ca de catifea care se înfiora ori de câte ori îmi mişcam mâna din loc.
Aş fi vrut s-o mângâi dar mi-era frică să nu plece sau Doamne fereşte, să n-o apuce ţipatul. Îi respiram aerul parfumat ce mă îmbălsăma ca pe sfinţi şi îmi imaginam că aşa se odihnesc sufletele bune în rai.
Ochii mi se ascundeau după pleoape dar continuau să o vadă şi mai frumoasă. Era atâta lumină care venea dinspre ea, c-am simţit cum mă topesc în visare.
O auzeam repetând rugător:
- Să nu adormi, să nu adormi, de parcă îmi fredona în şoaptă un refren de cântec popular.
Mi-aş fi dorit să-i mai pot sta alături, să o ascult cum îmi vorbeşte, dar oboseala adunată de peste zi mă trimise pe alte drumuri.
Când m-am trezit a doua zi de dimineaţă, locul unde stătuse ea era atât de rece, că mă întreb şi azi de n-a fost totul numai rodul unei minţi puţin mai odihnite.
Pendulul ticăia pe perete ca o babă care nu-i niciodată de acord cu nimic şi de atunci zilele nu s-au mai numărat în secunde.

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 1:51 pm, editata de 3 ori

dar dacă tu sforăi fară să știi...
superbă descriere a unor fapte dragi, pe care nu ai reușit să le comiți...mi-a plăcut mult cum ai încercat să implementezi tensiunea...ca apoi să demonstrezi că uneori încercările noastre disperate de a mulțimi pe cei din jur nu au finalitatea așteptată...har și inspirație...

Abia mă trezisem cu greu din visul meu.
Lumina n-avea putere să intre pe geam şi abia desluşeam obiectele mari de prin casă.
Răscoleam leneş cu privirea în jur. Aceeaşi uşă lăsată mereu întredeschisă, acelaşi ceas pe perete poticnindu-se constant de fiecare secundă.
Eram dezvelit. Doar mâna ei mă acoperea şi cu un deget îmi bătea abia perceptibil pe piept, semn că nu doarme.
Fusese o săptămână grea pentru toţi şi întâlnirile noastre nocturne se cam lăsaseră aşteptate.
Nu era genul de femeie care să nu poată dormi din cauza dorinţelor carnale, dar e şi ea om mă gândeam în acele momente.
Atingerea ei fină făcea să mă străbată fiori pe care-i uitasem.
N-o auzeam cum respiră.
Stăteam întins pe o parte, cu spatele la ea şi încercam să o văd aşa cum o ştiam numai eu.
Mi-o imaginam cu ochii mici, deschişi cât să poţi desena o singură dungă, cu inima bătându-i nebună, cu pielea ei catifelată, înfiorată de plăcerea ce aştepta să ne învăluie.
Nu se mişca. Nu voia să facă prea mult zgomot.
Din camera cealaltă răzbea până la noi respiraţia liniştită a celor mici.
Devenisem în timp, hoţi de clipe în doi şi iubirea care de mult ne legase, se transformase în astfel de nopţi în care tăceam şi lăsam doar trupurile să-şi mai vorbească.
Nu ştiu de ce, sau poate fiindcă mai eram atârnat de starea de somn, o vedeam la fel de tânără ca atunci când am cunoscut-o.
Ochii ei verzi, ca pădurea ce-şi leagănă chemarea mă priveau complicitari, trupul firav, dezgolit cu sfială sub privirile mele tremura de încordare, apoi îmbrăţişarea finală după lungi frământări şi căutări repetate în care două suflete se reîntregesc m-au făcut să nu mai respir pentru un timp….
În câteva clipe devenisem un arc. Sângele începuse s-o ia razna prin artere şi un şuier şoptit îmi cânta în ureche.
M-am întors către ea s-o mângâi, să-i mai spun c-o iubesc chiar dacă adorm ca –n poveştile nordice, sub vrăji nemiloase şi răpus de grijile cotidiene, iar pentru un scurt timp, am văzut satisfacţia în ochii ei.
Ce-o fi visat, mă întrebam copilăreşte?
Cum de în clipele astea mă poate dori?
Cât să fi fost ceasul?
Era târziu sau urma să ne îngâne lumina?
Ce mai conta?
Am luat-o în braţe şi am închis ochii din nou lăsându-i parfumul să mă inunde.
Eram în al nouălea cer, când deodată, ea îmi aruncă mâna cu care o cuprinsesem, se întoarse pe partea cealaltă şi am auzit-o printre pufnituri spunând doar atât:
- Doamne, cum poţi să mai sforăi….

Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 1:36 pm, editata de 2 ori

Si intregul trecut,
se da la schimb...
pe visul celui
ce iubeste mai mult,
pe steaua cerului
unui nou inceput...

Te felicit,
menestrel,
ce canta iubirea,
si spera ca el,
doar el, e fericirea

troc= un cuvânt cu rădăcini adânci...îți doresc să-ți și reușească.cu drag.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Iul 19, 2010 8:12 pm, editata de 1 ori

,,Şi întregul trecut
Se dă la schimb
Pe un ultim sărut.,,

Superb spus! Felicitari!

Bătăi sacadate
Dăltuiesc ultimul vis
Linişti desfăcute de noapte
Plutesc în sfere de vid
Se topesc în fire de lacrimi
Şi se preling pe un rid

Ghiare de plumb
Săpă adânc pe lângă artere
Ascund dorul
De gurile rele
Şi întregul trecut
Se dă la schimb
Pe un ultim sărut.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Dum Feb 03, 2013 6:18 pm, editata de 3 ori

mulțumesc de trecere prin gândurile mele, cititorule de gânduri...am preluat intervenția ta ca pe ceva ce știam de mult.....o să mai lucrez pe texte...dacă vrei să înveți de la noi, spune-mi pe unde postezi tu ...poate învăț și eu de la voi(a exprima multe în vorbe puține-cum spunea Caragiale în „Sârguința lui Iancu”) .cu drag, dorina

puțin trist...dar poemul este expresiv...poate ne vizitezi la cenacu...o zi bună

O mână-ntinsă ce sprijină-n
Căuşul palmei resemnarea,
Tremur spasmodic din degete
Care-au uitat să mai mângâie
Pe-un grif imaginar alunecând
Se-opresc pe note-acute
Strivind în corzi iubiri
Ce nu mai pot să cânte

Doare pustiul depărtării…
În inimă se zăvorăsc chemări
Piciorul a oprit sub talpă
Răbdarea atâtor aşteptări
Singurătatea i-a rămas în preajmă
De-atunci aşteaptă resemnat
Cu lacrimile-albite pe obraz
Ascunde vise-ntr-un oftat.

Cuvinte ameţesc pe margine de buze
Nelinişti se zgârcesc la colţul gurii
Un zâmbet tâmp aşteaptă masca roasă
Rolul perfect pe care-acum îl ştie,
Dar timpul crud îi lasă câteva secunde
Nimic din ce a fost, n-a vrut să fie
Şi din oftat se naşte-un nume
Ca un sfârşit perfect de poezie.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Lun Iun 27, 2011 1:15 pm, editata de 2 ori

Versuri frumoase, citite cu drag de Alina Arbaiter în emisiunea sa dedicată Mădălinei Manole. Mulţumim frumos!

un poem din care respiră speranța ...versuri construite cu naturalețe.cu drag