Lansare "Anonim pe ringul adolescenţei" de Liviu MIRON şi "Reflecţii" de Vasilica Ilie-08 dec 2012

Sunt mulți autori care consideră că literatura pentru copii sau adolescenți face parte dintr-un gen minor și că rigorile artei veritabile n-ar fi obligatorii în această întreprindere.
Nu-l cunosc pe autor nici personal, ca om, nici nu știu de când scrie proză, dacă a mai scris ori a publicat și, deci n-am citit de Liviu Miron decât acest roman. Așa încât ”ochiul” meu critic este proaspăt și poate fi și obiectiv (pe cât de obiectivă poate fi o judecată în sine subiectivă).
Acum fie că scrie din instinct, fiind născut cu harul de a povesti, fie are cunoștințe despre tehnicile narative și elementele de organizare epică a unui test prozastic.
“Anonim pe ringul adolescenței”, așa cum “transpiră” și titlul, e o carte de inițiere, de formare și descoperire, de autodefinire, de recuperare a trăirilor, a visurilor unor tineri aflați în căutarea identității proprii, a acelei armonii între ființa inteioară și lumea în care le-a fost dat să “crească”.
Narațiunea curge firesc, lin, ici cu ceva strepeziri, prețiozități (dar ele pot fi elemente caracterizătoare ale vârstei personajelor- atunci când nu vin din partea naratorului matur și sunt puține și, așa cum spuneam, în linie cu limbajul în formare al adolescenților), colo cu creionări ferme de personaje, cu psihologia, labilitățile, defectele și calitățile proprii vârstei acestora, astfel încât capătă lumină, se rețin și trimit (aceste modele) la realitățile trăite de către cititor.
Chiar dacă pare autobigrafic (Silviu, supranumit Gonzales, identificându-se cu naratorul și autorul înscris pe frontispiciul romanului, într-un pact autobiografic poate negândit), întâmplările și personajele au o plajă de cuprindere largă de generalitate, astfel încât cititorii se vor regăsi în această lume redată Lumii de către autor.
În sinteză, acțiunea se petrece înrt-un internat clasic, obișnuit, dintr-un oraș din vestul României. Autorul nu este interesat decât de aceată sferă în care elevii se descoperă pe ei înșiși, cu adâncurile lor abisale, prin ei și prin ceilalți cu care trăiesc în internat.
Cheia pare a fi căutarea și descoperirea perechii potrivite, a armoniei unui cuplu.
Viața îi prinde în vârtejul ei cu complexele, calitățile, defectele, victoriile de o ”clipă” pe : Gonzales, Creața, Erjika, Petruș, Lili, Sini...
Sunt multe meritele acestei narațiuni. Pentru un lector foarte critic, important este că lipsesc dizarmoniile, dezacordurile, semnele unui discurs literar scris de către un începător și că, din loc în loc (posibilitate ce oferă speranța într-o evoluție literară pozitivă, chiar spre profesionalism) textul încântă.
Iată un eșantion:” Când reuşeam să intru în ritm, ea complica dansul învârtindu-se sau lunecând pe lângă mine ca mai apoi să se lase prinsă şi să revină în micul cerc pe care-l cream, trasă de mână. Trebuia să învăţ repede cum să respir ca să nu obosesc, dar să mă şi bucur de muzică trăind-o din fugă, învăţam cum să întind o mână, cum să o prind şi cum să o apropii de mine, cum să mă mişc ca să-i las spaţiu şi totuşi să-i fiu mereu aproape. Nu aveam timp pentru altceva. Îmi plăcea că totul în jur dispărea ca într-un vârtej pe care noi îl năşteam, o vedeam doar pe ea cum pluteşte prin sală cu ochii ţintă la mine, râzând puţin nervos ca să se descătuşeze de încordare şi simţeam că mă place în acele momente.”(p. 279)
Anonim pe ringul adolescenței se citește ușor, cu bucurie, încântare și folos și poate constitui puntea spre alte împliniri romanești.

O călătorie! Asta ne propune Vasilica Ilie odată cu acest volum…
Dar ce înseamnă de fapt o călătorie, mai ales una lirică? Înseamnă, în primul rând, derelicţiunea, abandonul, fuga, şi, mai apoi, întoarcerea în lumea ostilă, neîndurătoare, tot aşa cum Ghilgameş se întoarce acasă, fără să se lase îngrozită de destinul care o sperie, de drumul existenţial dramatic al omului. Pe drumul acesta, timpul are consistenţă, nimic nu se întâmplă, totul are rost.
Mi-ar plăcea să beau o cafea cu Vasilica Ilie, mi-ar plăcea o cină cu Vasilica Ilie, dar să fie aşa cum se întâmplă în poeziile sale. Pentru că timpul de acolo are sens…
Poţi spune, la o primă abordare, că poeta se aruncă în cotidian; că, viaţa nu e continuă, ci se compune treptat, cuantificat, din momente disipate, că un timp existenţial nu e… Şi totuşi, câtă continuitate… „Visez că mă scald într-o clepsidră,/ mă scurg ca nisipul gâtuit de timp,/ mă eliberez în pielea unei cenuşărese/ aşteptată de o trăsură ţesută de iluzii”, spune poeta, asumându-şi mărginirea, visându-şi nemărginirea.
Până la urmă, orice clepsidră se întoarce…
Tot ce e omenesc, e în paginile acestei cărţi. Omenescul de care ne ascundem, şi de care ne este atât de dor, omenescul de care fugim, şi pe care îl căutăm exact atunci când nu mai avem lumină să-l vedem.
Dar, în planul secund, în „jocul secund” al poeziei, Vasilica Ilie rămâne o însingurată. Asta pentru
că vrea să iubească lumea aceasta deodată. Oare de ce ne plimbăm prin anotimpuri, oare de ce, iarna ca şi vara, primăvara ca şi toamna, sunt proiecţii ale iubirii? Oare de ce peisaje pline de pictural ne invită la un sentiment…
Drumul pe care suntem chemaţi, odată ce deschidem paginile acestei cărţi, e un drum al răbdării, al aşteptării, dar şi al unui orizont care, după noaptea trăită în suferinţă, îşi cere răsăritul.
Înaintea neantului, acela care ne construieşte parcursul, cel de mai târziu, desigur, nu avem decât un sentiment: iubirea. Cel care o prinde, măcar de ultimul deget, o trăieşte… Cel care nu o prinde, o doreşte… Aceasta am învăţat din poema Vasilicăi Ilie, şi aceasta să rămâie pentru sufletul iubitoriu de poemă.
Într-un final de carte (obiect rar, în vremea noastră şi finalul, dar şi cartea) Vasilica Ilie ne pro-pune felul în care trebuie să ne punem întrebări. Aparent narativă, până la explicativ, cartea aceasta pune întrebări.
Cartea aceasta are un timp, dar are şi un răspuns. Are ceea ce trebuie să consacre titlul… Speranţă! Dar ştiţi câtă suferinţă este în lumea nevăzută a acestei speranţe? Duceţi până la capăt lectura acestui volum, şi veţi afla.
Îi apreciez inspiraţia, bucuria aceea omenească, cu care îşi traversează tristeţile, apăsarea, tăietura, şi, înainte de toate, sinceritatea.
Îi respect suferinţa, cea care provoacă deschiderea. De ce are nevoie Vasilica Ilie de poezie, într-o lume în care numai poezia, deşi multă, lipseşte. Ea crede că poezia va învinge. Basileul, întru numele ei, Vasilica, e vehiculul care transportă, către noi, ceilalţi, atât talentul, cât şi viziunea…
Deschid această carte cu distanţă, cu un pic de frică, o deschid, undeva, sub lumina lunii. O închid la răsărit de soare…O să o mai deschid, da, o să o mai deschid…
Am să deschid această carte pentru că e vorba de iubire.
Vom spune, atunci ca şi acum, că suntem în lumea neatinsă, doar de suflet, a poeziei.
Vom spune că suntem fericiţi de contemporaneitatea Vasilicăi Ilie.
Vom spune că lumea, deşi tristă, e mai frumoasă aşa…
„O, suflet al meu, să-ţi rămâie poezia!”

Într-un continuu dialog cu Eul propriu, Vasilica Ilie caută cheile potrivite ca să desferece sentimentele, lăsându-le mai apoi să ţâşnească precum cele din cutia Pandorei. Dintre toate acestea: foame de dragoste, setea neostoită de îmblânzire a curgerii timpului, dorul de lumină, sunt printre cele mai pregnante. Erosul liric este potolit, tandru, liniştea abisală a sufletului alternând perpetuu culorile anotimpurilor: verdele înmuguririi, galbenul-auriu al pârguirii, arămiul vârstelor bogate ori albul pur al senectuţii - elemente spectrale ale luminii descompuse în versuri de iubire: „m-am gândit să construiesc un turn/ din primăvara care se apropie,/ să pun pe fiecare nivel câte un gând /al cuvintelor pierdute, ca o rugăciune,/ să renasc cu fiecare treaptă parcursă sub cuvântul divin,/ fără să mă uit înapoi/ sau să îngenunchez după o clipă efemeră…”.
Acest romantic tablou existenţial este completat de amintiri vii ori tardive regrete, de bucuria reuşitei ori de tristeţea asumatelor neîmpliniri. Din acest melos sinestezic şi iraţional – uneori - învingătoare iese Poezia. O poezie a sufletului, cântată de un aed, scrisă pe pânzele memoriei de un antic scrib şi dăruită timpului, spre recunoaştere şi, de ce nu, spre nemurire.

Poeziile din volumul "Reflecţii" se înscriu în linia deja consacrată a liricii Vasilicăi Ilie (vezi volumul "Fereastra de la Răsăritul Cuvântului", Editura PIM, Iaşi, 2010), autoarea optând pentru o sinceritate absolută a confesiunii, pigmentându-şi, din când în când, jerbele metaforice cu subtile inserţii care ţin de o abordare mai deschisă a problematicii de viaţă şi, de ce nu, de o filosofie oarecum genuină a faptului existenţial. Întâlnim în paginile acestei fermecătoare cărţi aceeaşi propensiune spre dimensiunea erotică, aceeaşi cultivare a candorii şi a stărilor surdinizate, învelite într-o aura de calm şi discreţie, uneori, sau de explosive expansiuni sentimentale, alteori.
Autoarea se mişcă dezinvolt pe o arie tematică generoasă (subsumând erosul carnal sau spiritualizat, cultul reveriei, al stărilor crepusculare, dar şi exuberanţa trăirilor ardente), apelând la mijloace poetice diverse.Este meritul poetei de a fi reuşit să ocolească locul comun, tirada grandilocventă şi găunoasă, insertul filosofard şi lipsit de rezonanţă şi să fi ales calea cea mai sigură spre sensibilitatea cititorului: expresia revelatoare şi plurivalentă, imaginea poetică percutantă, capabilă să stârnească emoţii şi să provoace acel frison de tulburare interioară, pe care doar adevarata poezie îl poate genera. Şi, dacă am încercat să sugerăm resurecţia emoţiei şi delicateţea sentimentelor prezente în acest volum al Vasilicăi Ilie, nu ne putem cenzura plăcerea de a constata că autoarea mânuieşte cu siguranţă uneltele poetice, aplecându-se cu atenţie asupra expresiei şi cizelând-o cu încăpăţânare şi dragoste de bijutier. Vasilica Ilie refuză aproape ostentativ tentaţia facilă a ludicului, alegând, în locul unui discurs minat de vers-librismele unui postmodernism prost înţeles (şi la fel de prost aplicat), rigoarea unor stanţe cu evidentă coloratură imagistică.
Egală cu sine în ceea ce priveşte generozitatea şi autenticitatea sentimentelor, dar şi cu predilecţia pentru imaginea expresivă, reverberantă, Vasilica Ilie îşi conturează cu acest volum o personalitate distinctă, cultivând o poezie care-şi scrutează viitorul cu încredere, luciditate şi, deopotrivă, cu orgoliu. Ferită de obscurităţi şi de contaminări facile, lirica Vasilicăi Ilie îşi proclamă propria condiţie şi propria raţiune de a fi: aceea de a instaura, prin cuvânt, prin metaforă, primatul purităţii sufleteşti într-o lume asaltată de clişee şi impostură.Confesivă în datele ei primordiale, poezia Vasilicăi Ilie nu-şi refuză, totuşi, o anumită tentaţie a problematizării, nefiindu-i deloc străină dimensiunea reflexivă.
Volumul "Reflecţii" prefigurează, fără îndoială, un prag matur al poeziei Vasilicăi Ilie, anticipând un traseu liric în care esenţializarea temelor, grefată pe o imagistică originală, anunţă iminente surprize viitoare.