Ultimele subiecte
Căutare
Subiecte similare
Reţele de socializare
Dorina Neculce
Forumul Prieteniei :: Clubul Forumului Prieteniei :: Bloguri personale ale membrilor Forumului Prieteniei
Pagina 15 din 18
Pagina 15 din 18 • 1 ... 9 ... 14, 15, 16, 17, 18
11112009
Dorina Neculce
http://misionara-misionara.blogspot.com/
http://misionara.toateblogurile.ro/2010/11/08/mereu-inainte/
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 8:14 pm, editata de 62 ori
Dorina Neculce :: Comentarii
Timpul meu nu mai are răbdare...
Cu gura îmi ascund o gură iubită,
să ne sfârșim în întâiul sărut.
Cu mâna mea, petrec apele in ceruri.
Tu îmi treci sărutul în spuma albă a mărilor,
și gura mea îl duce peste alte ape
care ne cheamă în adâncuri.
Mitul lui Sisif se împlinește în gura noastră:
Iată, s-a creat iubirea!!!
Se tot uimește bătânul obosit.
Poveștile renasc de sub nourii de gânduri.
Valul nu mai răsună haotic.
Pâraiele se umflă și se reîntorc la cer
să ne descuie lacătul adâncului...
Noi ne căutăm prin buzunare copilăria pierdută
sau un suflet de care să ne rezemăm,
așa cum cerbul cu mii de ramuri înflorite în coarne
își caută îndurerat ciuta pierdută
prin codrii îmbătrâniți prea devreme.
Timpul mă privește.
Pe sub vălul uitării, îmi spun povestea
pe care mi-o șoptescdoar azi,
sfârșită, lângă izvoare,
când tu nu-mi ești aproape
și umbra sparge timpul...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Sept 10, 2010 10:47 am, editata de 2 ori
Poveste:
Câte cărări, atâtea destine.
Oamenii, furnicar neobosit,
își țes pânzele nesfârșite
pentru a și le arunca în vânt...
La ce bun să mai strigi
că ți s-a umezit o aripă?
Că ți-ai pierdut diadema îngerească?
Dacă aripa și diadema
sunt pronunțate pe buzele nesacre,
precum se pronunța în colb de timp,
cuvântul cu pecete,
„anatema”?...
Manifest:
Și multe alte vorbe noroioase,
mai urâte,
se iau de mâini, în arșița amiezii,
și merg pe căi murdare,
cu gând turbat,
să se mărite.
Să nască alte vieți îngălbenite,
cu aceleși vise adormite,
cu aceleași vorbe seci,
ce nu au scop
sau idealuri,
ci doar se zbat fără de sens,
în două maluri...
Și vor să se-odihnească împreună,
Să-și pună iar, pe fruntea fără gânduri,
o cunună.
Dar iată, e banul putred
iar Stăpânul,
Ce își întinde grabnic scheletica-i ființă ca nebunul...
Și guvernează:
Peste ochi, în trup, în gând, chiar și-n cuvânt,
Și pasul ni-l îndreaptă spre mormânt...
&&&
EL este rege, aici, în țara mea,
Și cu o mână descărnată,
ne arată calea,
cuvântând așa:
-Tâlharilor, ce mi-ați furat credința,
nu-i loc de voi!
Nu vreau să vă aud căința!
Să vă întoarceți de unde ați venit!
Să vă întoarceți în mormânt!
EU...
am buze mult mai moi, lucioase,
palate luminoase,
am haine scumpe,
genți de firmă,
am ape mai curate în piscină,
și-mi curge fierea fără nici o vină...
Chiar dacă am promis,
Nu fac un troc de compromis
cu cei ce m-au vândut,
pe un sărut...
Plecați, plecați, din țara voastră!
Nu mai e loc de voi!!!
Acum e doar a noastră,
și-om încărca-o de nevoi...
&&&
Accept alți bani în schimb,
Cu fețe luminoase,
Cu alte gânduri colțuroase,
Cu inimi putrede ascunse-n oase,
Cu spini crescuți în mâini frumoase,
Ce azi, aruncă ciocolate dureroase,
În țeasta copiilor săraci din inundate case...
Și ne privesc, ca pe-un gunoi...
Așa cum le-am cerut-o noi...
Cu ce ne depășesc?
Cu lașitatea noastră...
Ce s-a îngrășat de când om fi primit-o-n casă...
Prin sticla de ulei ce zace goală, pe sub masă...
Și-acum, acel „ceva” stricat, ar vrea,
ca nesătulul arici țepos,
să-și scoată acele spinoase
și să străpungă până dincolo de os,
Să știți și voi
că țara geme în nevoi.
Copiii noști-n sate umblă goi.
Bătrânii îs cerșetorii din gunoi...
Dar damele-n campania soioasă,
uită de fiecare dată, imaginea hidoasă
a unei țări sleite de ventuza gurii, lipicioasă.
Și-și cumpără sandalele,
cu tocul cui,
călcând nepăsătoare pieptul de țăran și de copil,
al orișicui.
Și-și cumpără chiar blănuri moi,
uitând pe veci, bătrânii și copiii în nevoi,
aproape goi...
ce-noată în același vechi noroi...
Rugă:
Și-atunci, vă rog pe voi:
Să nu uitați!
Gândiți cu capul
când votați!
Că suntem frați
madamelor de prin campanii mincinoase,
cu vorbe goale, de doi lei.
Dar nu uitați că sunteți frați
chiar și cu Ei,
bătrânii și copiii mei...
Câte cărări, atâtea destine.
Oamenii, furnicar neobosit,
își țes pânzele nesfârșite
pentru a și le arunca în vânt...
La ce bun să mai strigi
că ți s-a umezit o aripă?
Că ți-ai pierdut diadema îngerească?
Dacă aripa și diadema
sunt pronunțate pe buzele nesacre,
precum se pronunța în colb de timp,
cuvântul cu pecete,
„anatema”?...
Manifest:
Și multe alte vorbe noroioase,
mai urâte,
se iau de mâini, în arșița amiezii,
și merg pe căi murdare,
cu gând turbat,
să se mărite.
Să nască alte vieți îngălbenite,
cu aceleși vise adormite,
cu aceleași vorbe seci,
ce nu au scop
sau idealuri,
ci doar se zbat fără de sens,
în două maluri...
Și vor să se-odihnească împreună,
Să-și pună iar, pe fruntea fără gânduri,
o cunună.
Dar iată, e banul putred
iar Stăpânul,
Ce își întinde grabnic scheletica-i ființă ca nebunul...
Și guvernează:
Peste ochi, în trup, în gând, chiar și-n cuvânt,
Și pasul ni-l îndreaptă spre mormânt...
&&&
EL este rege, aici, în țara mea,
Și cu o mână descărnată,
ne arată calea,
cuvântând așa:
-Tâlharilor, ce mi-ați furat credința,
nu-i loc de voi!
Nu vreau să vă aud căința!
Să vă întoarceți de unde ați venit!
Să vă întoarceți în mormânt!
EU...
am buze mult mai moi, lucioase,
palate luminoase,
am haine scumpe,
genți de firmă,
am ape mai curate în piscină,
și-mi curge fierea fără nici o vină...
Chiar dacă am promis,
Nu fac un troc de compromis
cu cei ce m-au vândut,
pe un sărut...
Plecați, plecați, din țara voastră!
Nu mai e loc de voi!!!
Acum e doar a noastră,
și-om încărca-o de nevoi...
&&&
Accept alți bani în schimb,
Cu fețe luminoase,
Cu alte gânduri colțuroase,
Cu inimi putrede ascunse-n oase,
Cu spini crescuți în mâini frumoase,
Ce azi, aruncă ciocolate dureroase,
În țeasta copiilor săraci din inundate case...
Și ne privesc, ca pe-un gunoi...
Așa cum le-am cerut-o noi...
Cu ce ne depășesc?
Cu lașitatea noastră...
Ce s-a îngrășat de când om fi primit-o-n casă...
Prin sticla de ulei ce zace goală, pe sub masă...
Și-acum, acel „ceva” stricat, ar vrea,
ca nesătulul arici țepos,
să-și scoată acele spinoase
și să străpungă până dincolo de os,
Să știți și voi
că țara geme în nevoi.
Copiii noști-n sate umblă goi.
Bătrânii îs cerșetorii din gunoi...
Dar damele-n campania soioasă,
uită de fiecare dată, imaginea hidoasă
a unei țări sleite de ventuza gurii, lipicioasă.
Și-și cumpără sandalele,
cu tocul cui,
călcând nepăsătoare pieptul de țăran și de copil,
al orișicui.
Și-și cumpără chiar blănuri moi,
uitând pe veci, bătrânii și copiii în nevoi,
aproape goi...
ce-noată în același vechi noroi...
Rugă:
Și-atunci, vă rog pe voi:
Să nu uitați!
Gândiți cu capul
când votați!
Că suntem frați
madamelor de prin campanii mincinoase,
cu vorbe goale, de doi lei.
Dar nu uitați că sunteți frați
chiar și cu Ei,
bătrânii și copiii mei...
De când ai plecat,
sunt mai bogată cu un curcubeu...
În zori de zi,
îmi revărs toate nuanțele aprinse
spre tine,
Și-ți spun povești
pe care le-am gândit
împreună,
când copacii mai aveau
frunze verzi...
Tu crezi că-s doar ale tale...
Dacă aș reface drumul,
M-aș opri la jumătate
și te-aș ruga
să-mi pipăi talpa dreaptă,
ca să te poți mira
de soarele
pe care mi l-ai zugrăvit
într-o noapte ploioasă de toamnă
să mă lumineze până dincolo de întuneric...
Dacă aș ridica talpa stângă,
aș putea elibera
o puzderie aurie de fluturi bezmetici...
Dar pașii mei au adormit în așteptare.
Conturul soarelui se șterge
și flurutii mei
își înghit aripile
în agonie...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Aug 03, 2010 6:51 pm, editata de 1 ori
sunt mai bogată cu un curcubeu...
În zori de zi,
îmi revărs toate nuanțele aprinse
spre tine,
Și-ți spun povești
pe care le-am gândit
împreună,
când copacii mai aveau
frunze verzi...
Tu crezi că-s doar ale tale...
Dacă aș reface drumul,
M-aș opri la jumătate
și te-aș ruga
să-mi pipăi talpa dreaptă,
ca să te poți mira
de soarele
pe care mi l-ai zugrăvit
într-o noapte ploioasă de toamnă
să mă lumineze până dincolo de întuneric...
Dacă aș ridica talpa stângă,
aș putea elibera
o puzderie aurie de fluturi bezmetici...
Dar pașii mei au adormit în așteptare.
Conturul soarelui se șterge
și flurutii mei
își înghit aripile
în agonie...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Aug 03, 2010 6:51 pm, editata de 1 ori
A venit și vremea să merg la școală . Cu emoție și frică pășesc pe
holurile școlii care mi se părea imensă, deși într-o vizită, după mulți
ani am privit zidurile acelea albe care acum îmi păreau prea joase , iar
lumina pătrundea șovăind prin geamurile mici.
Aceleași șanțuri și același teren mâlos, cu iarbă sălbatică, neprietenoasă care ne tăia genunchii prin
asprimea ei.
Mă și mir că am învățat carte din primul an...
Tovarășul ( Dumnezeu să-l odihnească în pace!) nu era un om rău dar căzuse în patima
băuturii, iar noi eram o altă generație sacrificată pe altarul beției
sale...Nu am amintiri pregnante, nu rețin sfaturi sau clipe
memorabile...Îmi amintesc doar de o veșnică durere de spate care m-a
chinuit până ce am plecat în altă școală ,la clasa a cincea....
Tovarășul ne lăsa mereu în pauză. Pauzele erau prea lungi și ne zbenguiam, de
cădeam frânți când ajungeam acasă. Parcă am fi tras ca boii în jug.
Tovarășul avea o fetiță mai mică decât mine cu un an , care fizic mă depășea cu
trei, patru. Era greoai și bondoacă. Durerile de spate veneau pentru că o
căram zilnic în brațe, spre a-i atrage atenția tovarășului învățător.
Sigur nu mă vedea niciodată...Nu prea existam pentru el...Mai importantă
era sticla lui, ce se odihnea veșnic după sobă . De aceea ne ține mereu
în pauză...pentru a-și îneca amarul.
Era prieten cu tata și ne vizita mereu, ba mai serveau un pahar de vin împreună. Îi spunea tatei că am
cap bun, dar nu vreau să scriu frumos...
După ce pleca, tata îmi cerea caietele , îmi lua ușor urechea între degete și mă întreba ce am
scris...Ce să înțelegi din niște semne încâlcite? Dar tata înțelegea,
și-mi citea...Abia atunci, parcă mi lua se o perdea de pe ochii și înțelegeam
ce am scris...
Îmi vorbe bând și-mi spunea cu glas de arhanghel : să te silești, să înveță, să nu zică lumea că ai luat premiul pentru că învățătorul mi-e prieten...
Eu promiteam cu lacrimile ca niște perle neșlefuite, și nu ridicam privirea până nu pleca... Mă sileam...mă
sileam...două- trei zile...Apoi, literele se așezau iar strâmbe în
caiete parcă scoțând limba la mine și făcând semnul acela cu degetele la
tâmplă, pe care ni-l făceam noi, copiii, când voiam să ne scoatem din
sărite unii pe alții...
Cu inima strânsă, gândeam: de nu mi-ar cere iar caietul...
Când încep altul o să mă silesc mai mult...
După câteva zile urechea mea ajungea iar în mâinile tatei și el mă strânge ceva mai
puternic ...spre a-mi aduce în minte promisiunea făcută.
Pot zice că tata era învățătorul meu...
Chiar mă gândeam la dezavantajul celorlalți...
Când am ajuns la altă școală, profesoara de română, mereu întreba de ce
numai eu știu...
Eram într-o concurență acerbă cu 3-4 băieți...
Unul dintre ei, era cel mai deștept și-mi cam umplea visele...dar le spunea
colegilor că m-ar fi plăcut dacă eram mai albă...Mă spălam mereu și-mi
frecam obrajii când mă apropiam de școală doar, doar i-oi părea mai
albă... Nu i-am părut niciodată...Nici nu îi mai rețin numele și ce drag
mi-era atunci, Dar în mintea mea îl porecleam , fără să știe nimeni „gălbejitul”..Poate dintr-o frustrare copilărească, pentru că-mi luase locul la învățătură.
Tatăl învățătorului era veterinarul din zonă . Venea pe la tata și îi povestea câți juncani a vândut el să-și facă
feciorul învățător și om mare. Mare era , pertru că era masiv și
grăsimea îi atârna ostentativ pe burtă.
Mă gândeam că tata nu are atâția juncani și că eu nu o să ajung niciodată învățătoare...
Atunci, am început să învăț singură cu acea furie care apare când nu ai
alternative...
Am luat premiul întâi în fiecare an . Nu știam dacă îl merit sau e un semn al prieteniei învățătorului față de tata .
Primeam de fiecare dată diploma cu o vinovăție copilărească...ba și colegii mai
ducea vorba că tata îl roagă pe tovarășu” să mă trecă prima și mă
priveau cu invidie și neîncredere.
După mulți ani am aflat că tovarășul devenise primarul comunei. A făcut niște lucruri ilegale. A
ajuns în pușcărie și acolo a murit.
Mă gândeam la vorbele îndârjite ale tatălui său când îi spunea tatei: Măi, Nică , pentru copii să faci
totul ca să-i faci oameni...Nu știi câți bani am dat eu să-l fac om pe Ghițăluș al meu (pe domnul îi chema Gheorghe).
Mă gândeam dacă omenia se cumpără sau e doar o iluzie. Și-n inima mea de copil se dădea o luptă pe viață și pe moarte.
Apoi, mai târziu, singură am împărțit lumea în două categorii : a celor care
cumpără totul și a celor care câștigă, prin sudoarea frunții, totul . Am
știut că o să fac parte din a doua categorie...
Cine , și când ne face oameni și cât trebuie să plătească pentru omenia din noi?
Sărmane învățător care nu mi-ai lăsat amintiri plăcute în inimă. Cum te-am
iubit ca pe o icoană atunci când mintea mea nu putea pătrunde în
adâncurile omenești. Alergai mereu pe imaș și noi te priveam de acasă :
eu, cu drag, frații mei, cu hohote de râs , spunând că ești un prost
pentru că și tatăl tău recunoaște asta, și-ți spune „ghițăluș”,
recunoaște și el că nu ești decât un bou mic, mic, chiar dacă ești
mare...
Alergam cu lacrimi în ochi la tata și palmele lui se odihneau pe fundul fraților mei, punându-i să-și ceară scuze de la mine care nu mă mai opream din plâns, așa, doar ca să-l pot răzbuna pe învățător pentru nedreptatea care i se făcuse...
Tatăl lui îl aducea în ridicol din prea multă dragoste. Și acum îmi răsună cuvintele lui, strident în urechi, când se întorce le la târg:
-Ghițăluș al tatii!!!!!!!!!!!Hai acasă, că ți-a adus tata halviță !
Frații mei iar erau pe jos chircindu-se în hohote doar spre a-mi face în ciudă.
După ani și ani, mă aflam în sala de repartiție a învățătorilor pe posturi...Eram eu ,dar și fata lui, fetița bondoacă, pe care în momentul în care am zărit-o ,din senin m-au luat durerile de spate...
Aveam o medie mult mai mare decât ea...atât de mare încât puteam alege orice post de
pe listă...aș fi vrut să mă întorc în sat...Ea mă privea cu frică...
Dar destinul mă chema în altă parte ...O altă lume își deschidea porțile
pentru mine...
Lumea din oglindă se retrege: tovarășul bețiv, fetița lui mică și greoaie, tata, frații mei...toți își
acoperă fețele cu mantia uitării și încercă să se mai odihnească..
holurile școlii care mi se părea imensă, deși într-o vizită, după mulți
ani am privit zidurile acelea albe care acum îmi păreau prea joase , iar
lumina pătrundea șovăind prin geamurile mici.
Aceleași șanțuri și același teren mâlos, cu iarbă sălbatică, neprietenoasă care ne tăia genunchii prin
asprimea ei.
Mă și mir că am învățat carte din primul an...
Tovarășul ( Dumnezeu să-l odihnească în pace!) nu era un om rău dar căzuse în patima
băuturii, iar noi eram o altă generație sacrificată pe altarul beției
sale...Nu am amintiri pregnante, nu rețin sfaturi sau clipe
memorabile...Îmi amintesc doar de o veșnică durere de spate care m-a
chinuit până ce am plecat în altă școală ,la clasa a cincea....
Tovarășul ne lăsa mereu în pauză. Pauzele erau prea lungi și ne zbenguiam, de
cădeam frânți când ajungeam acasă. Parcă am fi tras ca boii în jug.
Tovarășul avea o fetiță mai mică decât mine cu un an , care fizic mă depășea cu
trei, patru. Era greoai și bondoacă. Durerile de spate veneau pentru că o
căram zilnic în brațe, spre a-i atrage atenția tovarășului învățător.
Sigur nu mă vedea niciodată...Nu prea existam pentru el...Mai importantă
era sticla lui, ce se odihnea veșnic după sobă . De aceea ne ține mereu
în pauză...pentru a-și îneca amarul.
Era prieten cu tata și ne vizita mereu, ba mai serveau un pahar de vin împreună. Îi spunea tatei că am
cap bun, dar nu vreau să scriu frumos...
După ce pleca, tata îmi cerea caietele , îmi lua ușor urechea între degete și mă întreba ce am
scris...Ce să înțelegi din niște semne încâlcite? Dar tata înțelegea,
și-mi citea...Abia atunci, parcă mi lua se o perdea de pe ochii și înțelegeam
ce am scris...
Îmi vorbe bând și-mi spunea cu glas de arhanghel : să te silești, să înveță, să nu zică lumea că ai luat premiul pentru că învățătorul mi-e prieten...
Eu promiteam cu lacrimile ca niște perle neșlefuite, și nu ridicam privirea până nu pleca... Mă sileam...mă
sileam...două- trei zile...Apoi, literele se așezau iar strâmbe în
caiete parcă scoțând limba la mine și făcând semnul acela cu degetele la
tâmplă, pe care ni-l făceam noi, copiii, când voiam să ne scoatem din
sărite unii pe alții...
Cu inima strânsă, gândeam: de nu mi-ar cere iar caietul...
Când încep altul o să mă silesc mai mult...
După câteva zile urechea mea ajungea iar în mâinile tatei și el mă strânge ceva mai
puternic ...spre a-mi aduce în minte promisiunea făcută.
Pot zice că tata era învățătorul meu...
Chiar mă gândeam la dezavantajul celorlalți...
Când am ajuns la altă școală, profesoara de română, mereu întreba de ce
numai eu știu...
Eram într-o concurență acerbă cu 3-4 băieți...
Unul dintre ei, era cel mai deștept și-mi cam umplea visele...dar le spunea
colegilor că m-ar fi plăcut dacă eram mai albă...Mă spălam mereu și-mi
frecam obrajii când mă apropiam de școală doar, doar i-oi părea mai
albă... Nu i-am părut niciodată...Nici nu îi mai rețin numele și ce drag
mi-era atunci, Dar în mintea mea îl porecleam , fără să știe nimeni „gălbejitul”..Poate dintr-o frustrare copilărească, pentru că-mi luase locul la învățătură.
Tatăl învățătorului era veterinarul din zonă . Venea pe la tata și îi povestea câți juncani a vândut el să-și facă
feciorul învățător și om mare. Mare era , pertru că era masiv și
grăsimea îi atârna ostentativ pe burtă.
Mă gândeam că tata nu are atâția juncani și că eu nu o să ajung niciodată învățătoare...
Atunci, am început să învăț singură cu acea furie care apare când nu ai
alternative...
Am luat premiul întâi în fiecare an . Nu știam dacă îl merit sau e un semn al prieteniei învățătorului față de tata .
Primeam de fiecare dată diploma cu o vinovăție copilărească...ba și colegii mai
ducea vorba că tata îl roagă pe tovarășu” să mă trecă prima și mă
priveau cu invidie și neîncredere.
După mulți ani am aflat că tovarășul devenise primarul comunei. A făcut niște lucruri ilegale. A
ajuns în pușcărie și acolo a murit.
Mă gândeam la vorbele îndârjite ale tatălui său când îi spunea tatei: Măi, Nică , pentru copii să faci
totul ca să-i faci oameni...Nu știi câți bani am dat eu să-l fac om pe Ghițăluș al meu (pe domnul îi chema Gheorghe).
Mă gândeam dacă omenia se cumpără sau e doar o iluzie. Și-n inima mea de copil se dădea o luptă pe viață și pe moarte.
Apoi, mai târziu, singură am împărțit lumea în două categorii : a celor care
cumpără totul și a celor care câștigă, prin sudoarea frunții, totul . Am
știut că o să fac parte din a doua categorie...
Cine , și când ne face oameni și cât trebuie să plătească pentru omenia din noi?
Sărmane învățător care nu mi-ai lăsat amintiri plăcute în inimă. Cum te-am
iubit ca pe o icoană atunci când mintea mea nu putea pătrunde în
adâncurile omenești. Alergai mereu pe imaș și noi te priveam de acasă :
eu, cu drag, frații mei, cu hohote de râs , spunând că ești un prost
pentru că și tatăl tău recunoaște asta, și-ți spune „ghițăluș”,
recunoaște și el că nu ești decât un bou mic, mic, chiar dacă ești
mare...
Alergam cu lacrimi în ochi la tata și palmele lui se odihneau pe fundul fraților mei, punându-i să-și ceară scuze de la mine care nu mă mai opream din plâns, așa, doar ca să-l pot răzbuna pe învățător pentru nedreptatea care i se făcuse...
Tatăl lui îl aducea în ridicol din prea multă dragoste. Și acum îmi răsună cuvintele lui, strident în urechi, când se întorce le la târg:
-Ghițăluș al tatii!!!!!!!!!!!Hai acasă, că ți-a adus tata halviță !
Frații mei iar erau pe jos chircindu-se în hohote doar spre a-mi face în ciudă.
După ani și ani, mă aflam în sala de repartiție a învățătorilor pe posturi...Eram eu ,dar și fata lui, fetița bondoacă, pe care în momentul în care am zărit-o ,din senin m-au luat durerile de spate...
Aveam o medie mult mai mare decât ea...atât de mare încât puteam alege orice post de
pe listă...aș fi vrut să mă întorc în sat...Ea mă privea cu frică...
Dar destinul mă chema în altă parte ...O altă lume își deschidea porțile
pentru mine...
Lumea din oglindă se retrege: tovarășul bețiv, fetița lui mică și greoaie, tata, frații mei...toți își
acoperă fețele cu mantia uitării și încercă să se mai odihnească..
Ideea există...trebuie doar să ai răbdare să o prinzi...cu drag.
dar o să țin cont de sfat...
dar o să țin cont de sfat...
Ia-mi tâmplele în mâini,
Ca-n fiecare seară,
Și așază-mi dinainte
Cărarea de cununi,
Spre a nu te pierde
iară,
Pe marginea de luntre,
În care pasul meu
coboară,
Pe când al tău
se-nalță
pe altă punte,
Să asfințească singur,
la început de noapte ancestrală.
&&&
Ia-mi tâmplele și mă înalță,
Cum o înălța-i pe Ibis,
pasărea măreață,
Când își rănise zborul,
în geana încolțită
a ochiului din ceață.
&&&&&
O stea se îneacă-n gând
la mine,
Și luna ți se-nalță-n gând,
Eu mă ridic
din luntrea mea
spre tine...
Ca rănile,
să ni se vindece,
alăturea mergând.
Ca-n fiecare seară,
Și așază-mi dinainte
Cărarea de cununi,
Spre a nu te pierde
iară,
Pe marginea de luntre,
În care pasul meu
coboară,
Pe când al tău
se-nalță
pe altă punte,
Să asfințească singur,
la început de noapte ancestrală.
&&&
Ia-mi tâmplele și mă înalță,
Cum o înălța-i pe Ibis,
pasărea măreață,
Când își rănise zborul,
în geana încolțită
a ochiului din ceață.
&&&&&
O stea se îneacă-n gând
la mine,
Și luna ți se-nalță-n gând,
Eu mă ridic
din luntrea mea
spre tine...
Ca rănile,
să ni se vindece,
alăturea mergând.
Era o zi toridă de vară cu un soare leneș care abia își târa pașii pe drumul cerului.Satul dormea alături de trupurile noastre prăfuite și zbuciumate. Deodată liniștea somnoroasă este trezită de un zgomot nemaiauzit...Noi, gloata ne îndreptăm fuga spre movila de la intrarea în sat și nu ne venea să credem ceea ce vedeam: un automobil luxos( ni se parea nouă, neavând termen de comparație) se apropia pufnind și înghițind pământul. Așa ceva nu le mai fusese dat ochilor noștri de viezure să mai vadă. Rămânem înmărmuriți, gurile noastre nu îndrăznesc să se închidă , parcă temându-se să nu dispară minunea.Automobilul trece în trombă pe lângă noi, prăfuindu-ne chipurile care și așa erau unse de praf și noroi...Pe geamul din spate vedem chipul ireal de frumos al unui băiețel cam de vârsta mea...Ne privește cu aceeași uimire ca și a noastră: noi ne mirăm de frumusețea lui, el de sălbăticia noastră...Copilul e atât de fragil și atât de alb încât eu îmi închipui că nu poate fi decât un înger coborât pe o rază de soare...Ne mai privim o dată și ne întrebăm fără de glas ce s-a întâmplat.
Apoi, uităm de tot incidentul și ne îndreptăm spre iaz.Mergem pe cărarea din grădina mea și porumbii ne taie fețele și brațele cu sulițele frunzelor.Porumbii trosnesc sub trupurile noastre și mama ne strigă din ogradă să nu mai fugim. Parcă poți, când te inindă atâta frumusețe și atâta rai?
Ne aruncăm zgomotoșiîn apă și începem ca întotdeauna întrecerea : la înot, scufundări și plonjoane.Mama mi-a spus că în iaz avem doua hectare de pământ, exact locul unde ne scăldăm noi și eu mă consider un fel de stăpână a apelor...Gândul mă umple de putere și sufletul mi-e inundat de un ocean de apă în care înoată o mulțime de pești.
Unii copii umflă broaștele cu paiul și râd prostește, sigur o să-i pârăsc părinților și plâng să le lase în pace ...
Spre seară ne întoarcem acasă rupți de foame și oboseală.
Bătrâna, mama lui Ostiță mai are un fecior, domnul Ionică îi spune tata. Stă în București și nevasta lui e crainică la Radio România, o ascultăm mereu...Ei au un fiu, Amedeo.
Acasă Amedeo stă la masa din păduricea noastră de salcâmi lăngă bunica lui și eu cred că visez...ba cred că de când am văzut automobilul încă nu m-am trezit. Îl privesc uimită și constat că e și mai frumos, are genele lungi și dese, iar ochii par desenați migălos de un pictor renascentist...
Copilul mă privește și îi spune bunicii:
-Buni, vreau să vină și ea la noi să ne jucăm cu Ostiță...o să se bucure.
Eu tresar îngrozită și visul renaște în mine la o intensitate mai mare.Mâna nebunului îmi strânge umărul cu putere și ochii mă fulgeră dureros.
-Hai, mă...Nu-ți face nimic. Ne pitulăm și el trece peste și se bucură.
Mult aș vrea să merg, dar groaza îmi încleștează fălcile și nu spun nimic...Fug în pod și privesc prin turnulețul de sticlă cum se îndepărtează . Tata îi conduce până la poarte . Mâine o să meargă la ei în vizită...
Seara, Amedeo mă ia de mână și alergă pe o pajiște înflorită, iar eu îl privesc așa, cum nu am mai privit niciodată pe nimeni și mă întreb : ce Dumnezeu o fi clocotul asta din mine? Și de ce-mi simt un trandafir tatuat în inimă? Privesc la copilul-înger și aș vrea să-i pipăi subrațul să vad dacă aripile nu se ascund acolo ca niște evantaie strânse de o mână nevăzută. Ochii de un albastru intens mă poarte pe o apă mult mai limpede ca cea din iazul nostru și mă las scufundată până în adâncuri, unde întâlnesc lumea lui ...Trag cu nesaț aer în piept și o mireasmă dulce mă inundă ca o pâlpâire de rai...O fi iubirea? gândesc eu revoltată și nedumerită. Oare așa sângerează inima oricui? Dar copilul se îndepărtează și eu uit că i-am stat alături...
Le spun tovarășilor de joacă cine e copilul și mergem cu toții să vedem ce face Ostiță...Privim de la distanță și vedem joaca lor nevinovată. Amedeo se așeza cu trupul chircit și nebunul trecea peste el...dar râsul lui era acum dulce ca al unul copil binedispus...
Noi ne privim unii pe alții și ca într-o minte colectivă gândim : dar Ostiță e al nostru , cum poate el să vină de o zi și să ni-l fure...
Invidia ne dă un ghiont și roade cu plăcere din sufletele noastre nevinovate, ștergându-și disgrațios buzele vineții și gura știrbă ca o baba...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 1:04 pm, editata de 1 ori
Apoi, uităm de tot incidentul și ne îndreptăm spre iaz.Mergem pe cărarea din grădina mea și porumbii ne taie fețele și brațele cu sulițele frunzelor.Porumbii trosnesc sub trupurile noastre și mama ne strigă din ogradă să nu mai fugim. Parcă poți, când te inindă atâta frumusețe și atâta rai?
Ne aruncăm zgomotoșiîn apă și începem ca întotdeauna întrecerea : la înot, scufundări și plonjoane.Mama mi-a spus că în iaz avem doua hectare de pământ, exact locul unde ne scăldăm noi și eu mă consider un fel de stăpână a apelor...Gândul mă umple de putere și sufletul mi-e inundat de un ocean de apă în care înoată o mulțime de pești.
Unii copii umflă broaștele cu paiul și râd prostește, sigur o să-i pârăsc părinților și plâng să le lase în pace ...
Spre seară ne întoarcem acasă rupți de foame și oboseală.
Bătrâna, mama lui Ostiță mai are un fecior, domnul Ionică îi spune tata. Stă în București și nevasta lui e crainică la Radio România, o ascultăm mereu...Ei au un fiu, Amedeo.
Acasă Amedeo stă la masa din păduricea noastră de salcâmi lăngă bunica lui și eu cred că visez...ba cred că de când am văzut automobilul încă nu m-am trezit. Îl privesc uimită și constat că e și mai frumos, are genele lungi și dese, iar ochii par desenați migălos de un pictor renascentist...
Copilul mă privește și îi spune bunicii:
-Buni, vreau să vină și ea la noi să ne jucăm cu Ostiță...o să se bucure.
Eu tresar îngrozită și visul renaște în mine la o intensitate mai mare.Mâna nebunului îmi strânge umărul cu putere și ochii mă fulgeră dureros.
-Hai, mă...Nu-ți face nimic. Ne pitulăm și el trece peste și se bucură.
Mult aș vrea să merg, dar groaza îmi încleștează fălcile și nu spun nimic...Fug în pod și privesc prin turnulețul de sticlă cum se îndepărtează . Tata îi conduce până la poarte . Mâine o să meargă la ei în vizită...
Seara, Amedeo mă ia de mână și alergă pe o pajiște înflorită, iar eu îl privesc așa, cum nu am mai privit niciodată pe nimeni și mă întreb : ce Dumnezeu o fi clocotul asta din mine? Și de ce-mi simt un trandafir tatuat în inimă? Privesc la copilul-înger și aș vrea să-i pipăi subrațul să vad dacă aripile nu se ascund acolo ca niște evantaie strânse de o mână nevăzută. Ochii de un albastru intens mă poarte pe o apă mult mai limpede ca cea din iazul nostru și mă las scufundată până în adâncuri, unde întâlnesc lumea lui ...Trag cu nesaț aer în piept și o mireasmă dulce mă inundă ca o pâlpâire de rai...O fi iubirea? gândesc eu revoltată și nedumerită. Oare așa sângerează inima oricui? Dar copilul se îndepărtează și eu uit că i-am stat alături...
Le spun tovarășilor de joacă cine e copilul și mergem cu toții să vedem ce face Ostiță...Privim de la distanță și vedem joaca lor nevinovată. Amedeo se așeza cu trupul chircit și nebunul trecea peste el...dar râsul lui era acum dulce ca al unul copil binedispus...
Noi ne privim unii pe alții și ca într-o minte colectivă gândim : dar Ostiță e al nostru , cum poate el să vină de o zi și să ni-l fure...
Invidia ne dă un ghiont și roade cu plăcere din sufletele noastre nevinovate, ștergându-și disgrațios buzele vineții și gura știrbă ca o baba...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 1:04 pm, editata de 1 ori
E masiv , are chipul tâmp și un rânjet de hienă i s-a întipărit pe buze...E Ostiță...Lumea vorbește că era un băiat inteligent și învăța carte la oraș, dar a fost speriat într-o vacanță de un vânător beat care l-a alergat până acasă, amenințându-l cu pușca...
Pentu că-i știu povestea, sub hidoșenia lui, eu văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul spasmodic...
La noi vine mereu o femeie tistă ca un cimitir...își șterge mereu ochii cu un colț de basma curată , de parcă acum a scos- dintr-o ascunsă ladă de zestre.Femeia e de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită.E mama nebunului.Plânge cu niște lacrimi care întâi trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.
-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești.Lacrimile se lasă ușor pe dușumea și femeia parcă se sfîrșește ca o lumânare.
Tata se îmbracă și pornesc împreună...Simt cum inima ei începe să crească și trupul împuținat se îndreaptă..vorbesc și tata îi zâmbește încurajator...
Noi, copiii, îl știm și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată de nebunia lui...uneori poartă mâinile la spate , privește în jos și râde...Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de undeva de foarte aproape ,din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor șovăielnici...apoi râsul.Un râs de diavol ,care ne îngheață inimile în piept...
Unul dintre noi , mai ager de picior, țâșnește din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună..Aleargă toți...eu nu știu ce să fac...aproape am murit de frică..dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...aud pașii nebunului în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic...Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și nebunul abandonează fuga. Eu plâng, plâng de frică, plâng de milă, plâng pentru că există nebunie ...
Seara, în vis, nebunul îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul, iar voce lui tuna, ochii fulgerau.Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic și flămând...Mama mă mângâia și-mi făcea cruce:ai visat urât...liniștește-te, dormi!...Ea nu știe că-l necăjim pe nebun... s-ar supăra...Ea ne-a povestit că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată...și bețivul de Gheorghe Tofan l-a speriat cu pușca...
Tata îl liniștea mereu...mă întrebam cum? și de ce mătușa nu chema un om mai voinic.Tata e un om obișnuit, dacă mi-l omoară ...Așteptam cu frica răscolindu-mi stomacul.
Se întorcea spre seară...era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați...știu că doar îi vorbea și îl privea în ochi și Ostiță se liniștea ca și cum cineva i-ar fi administrat o doza de calmant puternic...mereu mă întrebam ce-i spunea tata...
De fiecare dată ne aduce faguri de miere și multă miere de albine, o găleată plină, noi mâncam dar simțeam că vizitele asta îl epuizau...niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bâtrâna îi mulțumea, așa cum mulțumești în fața unei icoane...
După ce a murit tata, Ostiță mai trăia. Bătrâna ne vizita și plângea mereu...Îl plânge mai mult pe tata.
În prima mea vacanță de liceană, când m-am întors acasă am aflat că a murit Ostiță...
Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte...Nebunul era copilăria mea înlănțuită...acum eram liberă...
Ce poți face cu o libertate neașteptată?
Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit...cu ochii pândalnici, ca o pasăre de pradă...El era decorul sumbru al copilăriei mele...Oare își mai amintește cineva de el?
Priveam luna...Își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...
După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng plecații, prea mulți și prea devreme. Satul mirosea a pustiu și a moarte...Aud ecouri...glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz...Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină...
O, biet chip sluțit de nebunie, ale cui păcate ancestrale le-ai purtat pe umer-ți masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care zace de veacuri în sufletul meu?
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 10:00 am, editata de 1 ori
Pentu că-i știu povestea, sub hidoșenia lui, eu văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul spasmodic...
La noi vine mereu o femeie tistă ca un cimitir...își șterge mereu ochii cu un colț de basma curată , de parcă acum a scos- dintr-o ascunsă ladă de zestre.Femeia e de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită.E mama nebunului.Plânge cu niște lacrimi care întâi trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.
-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești.Lacrimile se lasă ușor pe dușumea și femeia parcă se sfîrșește ca o lumânare.
Tata se îmbracă și pornesc împreună...Simt cum inima ei începe să crească și trupul împuținat se îndreaptă..vorbesc și tata îi zâmbește încurajator...
Noi, copiii, îl știm și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată de nebunia lui...uneori poartă mâinile la spate , privește în jos și râde...Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de undeva de foarte aproape ,din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor șovăielnici...apoi râsul.Un râs de diavol ,care ne îngheață inimile în piept...
Unul dintre noi , mai ager de picior, țâșnește din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună..Aleargă toți...eu nu știu ce să fac...aproape am murit de frică..dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...aud pașii nebunului în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic...Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și nebunul abandonează fuga. Eu plâng, plâng de frică, plâng de milă, plâng pentru că există nebunie ...
Seara, în vis, nebunul îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul, iar voce lui tuna, ochii fulgerau.Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic și flămând...Mama mă mângâia și-mi făcea cruce:ai visat urât...liniștește-te, dormi!...Ea nu știe că-l necăjim pe nebun... s-ar supăra...Ea ne-a povestit că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată...și bețivul de Gheorghe Tofan l-a speriat cu pușca...
Tata îl liniștea mereu...mă întrebam cum? și de ce mătușa nu chema un om mai voinic.Tata e un om obișnuit, dacă mi-l omoară ...Așteptam cu frica răscolindu-mi stomacul.
Se întorcea spre seară...era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați...știu că doar îi vorbea și îl privea în ochi și Ostiță se liniștea ca și cum cineva i-ar fi administrat o doza de calmant puternic...mereu mă întrebam ce-i spunea tata...
De fiecare dată ne aduce faguri de miere și multă miere de albine, o găleată plină, noi mâncam dar simțeam că vizitele asta îl epuizau...niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bâtrâna îi mulțumea, așa cum mulțumești în fața unei icoane...
După ce a murit tata, Ostiță mai trăia. Bătrâna ne vizita și plângea mereu...Îl plânge mai mult pe tata.
În prima mea vacanță de liceană, când m-am întors acasă am aflat că a murit Ostiță...
Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte...Nebunul era copilăria mea înlănțuită...acum eram liberă...
Ce poți face cu o libertate neașteptată?
Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit...cu ochii pândalnici, ca o pasăre de pradă...El era decorul sumbru al copilăriei mele...Oare își mai amintește cineva de el?
Priveam luna...Își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...
După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng plecații, prea mulți și prea devreme. Satul mirosea a pustiu și a moarte...Aud ecouri...glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz...Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină...
O, biet chip sluțit de nebunie, ale cui păcate ancestrale le-ai purtat pe umer-ți masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care zace de veacuri în sufletul meu?
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 10:00 am, editata de 1 ori
Și mai pot să spun că tata cânta foarte rar ...copil fiind , eu credeam, și cred și acum ,că era o veselie pe care o convertea în cântece de jale...doine.Foarte rar cânta cântece vesele ...la sărbători ,îmi amintesc , tot în serile de Anul Nou...are ca o continuare a ceea ce au început frații bunicii.Mulțumesc . O să țin cont de părerile tale...scriu pentru oameni, nu doar pentru mine....o seară liniștită alături de cei dragi...
Interesant Mos Racu.
Eu as dezvota putin creionarea lui. Parca-l vad zambind mereu, un zambet nascut din cunoastere, intelegere si compasiune pt toti cei din jur, amintesti in fragment de un soi de blestem, dar il suspenzi imediat. Ai si mici scapari, de ex: "tatal vesel canta cu jale"
"I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă."- eu cred ca-i vei iubi mereu asa ca mergea f bine prezentul in fraza asta.
"Ii iubesc pe oamenii astia cu muzica lor cu tot"- nu suna simpu si adevarat?
Ma rog, pare un text scris cu mult suflet si dintr-o singura suflare. E plin de potential, dar e schamatic.
E proza, deci trebuie sa te supui detaiului-sau e o mica povestire?
Boala grea cu cititorii astia care nu se mai satura...
O seara buna si nu pune a suflet daca am ranit cu vorba, am facut-o fiindca-mi plac personajele tale si seamana mult cu cei despre care scriu si eu
Eu as dezvota putin creionarea lui. Parca-l vad zambind mereu, un zambet nascut din cunoastere, intelegere si compasiune pt toti cei din jur, amintesti in fragment de un soi de blestem, dar il suspenzi imediat. Ai si mici scapari, de ex: "tatal vesel canta cu jale"
"I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă."- eu cred ca-i vei iubi mereu asa ca mergea f bine prezentul in fraza asta.
"Ii iubesc pe oamenii astia cu muzica lor cu tot"- nu suna simpu si adevarat?
Ma rog, pare un text scris cu mult suflet si dintr-o singura suflare. E plin de potential, dar e schamatic.
E proza, deci trebuie sa te supui detaiului-sau e o mica povestire?
Boala grea cu cititorii astia care nu se mai satura...
O seara buna si nu pune a suflet daca am ranit cu vorba, am facut-o fiindca-mi plac personajele tale si seamana mult cu cei despre care scriu si eu
Ce cântece dumnezeiești îmi mai cânta tata din fluier...
Cântecele lui, doinite cu jale, îmi pătrundeau ca un foc binefăcător și sacru în adâncul sufletului.
-Pot cânta și eu?
-Poți.Încearcă...
Suflu puternic dar sunetele ies betege și scârție dezacordate.El îmi așază degetele pe fluier și îmi zice să le ridic și să le așez, așa cum îmi spune inima. Dar inima nu-mi spune nimic și eu mă îndepărtez îmbufnată.
-Lasă că tu o să cânți altfel, cum numai tu o să poți face.
Totul e nativ în familia bunicilor. Bunica avea 7 frați care au format o fanfară, cea mai renumită din zona noastră. Cântau cu mare prestanță pe la nunți și înmormântări. Erau căutați mereu. Nimeni nu i-a învățat să cânte, fiecare a îndrăgit un instrument și muzica a venit din interior.
Odată au venit de Anul Nou și pe la tata și au cântat o noapte întreagă, cântece aproape nepământene.
I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă.Și am să-i iubesc mereu pentru că ocupă locurile lor de neînlocuit în oglinda mea interioară.
Un alt frate al bunicii era prezicător. Trăgea zodiile, așa spuneau oamenii și-l căutau ziua și noaptea.
Uneori venea pe la noi, mai ales seara și tata îl ruga să ne spună și nouă, copiilor viitorul. Moșul nu prea vroia, mereu amâna lucrul ăsta. Parcă știa lucruri, pe care noi , în mulțumirea aceea trecătoare nici nu le bănuiam. Și trebuie să fi suferit tare mult știind câte necazuri ne vor roade familia peste un timp, când el își va fi încheiat socotelile cu viața.Era o prezență parcă desprinsă dintr-o icoană veche, afumată de flacăra candelei: mic, negricios,cu un zâmbet încolțit veșnic în colțul gurii și mereu mirosind a fructe coapte.
Întotdeauna ne aducea câte ceva și noi săream de bucurie și strigam într-un glas:„Vine moșul Racu!”. În seara aceea a tras zodiile pentru fiecare. Eu stăteam pe vatra sobei, cu picioarele în sus și capul în jos ca un mic liliac și-l vedeam invers, apoi făceam o tumbă și iar mă așezam în poziția incomodă, dar ascultam vorbele lui cu atenție, parcă și acum vocea lui răsună ca un ecou interior.
Moșul le spunea fraților mei de primul val, adică de cel de la 30 de ani, dacă vor trece de el,vor trăi viață lungă. Frații mei au fost înghițiți de vâltoarea valului.
-Despre asta mică, și mă privea cu drag, pot spune că așa o să fie toată viața...când cei din jur vor merge cu picioarele pe pământ ea o să se încăpățâneze să meargă în mâini. O să moștenească multe.
Am moștenit totul dar aș fi dat tot ce-mi aparținea oricui ar fi spus că îmi poate aduce sufletele pierdute.
Și ne povestea multe moșul, iar noi îl așteptam să se întoarcă.
Odată, nu s-a mai întors și ne-am întristat tare mult. Obrazul tatei, din acea zi, a devenit mai pământiu, ochii mai încercănați și privea mereu spre poartă.
Cu ramura asta a familiei mă definesc și eu...Cine știe care dintre ei nu și-a terminat misiunea și mă obligă să o fac eu.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Iul 19, 2010 8:29 pm, editata de 1 ori
Cântecele lui, doinite cu jale, îmi pătrundeau ca un foc binefăcător și sacru în adâncul sufletului.
-Pot cânta și eu?
-Poți.Încearcă...
Suflu puternic dar sunetele ies betege și scârție dezacordate.El îmi așază degetele pe fluier și îmi zice să le ridic și să le așez, așa cum îmi spune inima. Dar inima nu-mi spune nimic și eu mă îndepărtez îmbufnată.
-Lasă că tu o să cânți altfel, cum numai tu o să poți face.
Totul e nativ în familia bunicilor. Bunica avea 7 frați care au format o fanfară, cea mai renumită din zona noastră. Cântau cu mare prestanță pe la nunți și înmormântări. Erau căutați mereu. Nimeni nu i-a învățat să cânte, fiecare a îndrăgit un instrument și muzica a venit din interior.
Odată au venit de Anul Nou și pe la tata și au cântat o noapte întreagă, cântece aproape nepământene.
I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă.Și am să-i iubesc mereu pentru că ocupă locurile lor de neînlocuit în oglinda mea interioară.
Un alt frate al bunicii era prezicător. Trăgea zodiile, așa spuneau oamenii și-l căutau ziua și noaptea.
Uneori venea pe la noi, mai ales seara și tata îl ruga să ne spună și nouă, copiilor viitorul. Moșul nu prea vroia, mereu amâna lucrul ăsta. Parcă știa lucruri, pe care noi , în mulțumirea aceea trecătoare nici nu le bănuiam. Și trebuie să fi suferit tare mult știind câte necazuri ne vor roade familia peste un timp, când el își va fi încheiat socotelile cu viața.Era o prezență parcă desprinsă dintr-o icoană veche, afumată de flacăra candelei: mic, negricios,cu un zâmbet încolțit veșnic în colțul gurii și mereu mirosind a fructe coapte.
Întotdeauna ne aducea câte ceva și noi săream de bucurie și strigam într-un glas:„Vine moșul Racu!”. În seara aceea a tras zodiile pentru fiecare. Eu stăteam pe vatra sobei, cu picioarele în sus și capul în jos ca un mic liliac și-l vedeam invers, apoi făceam o tumbă și iar mă așezam în poziția incomodă, dar ascultam vorbele lui cu atenție, parcă și acum vocea lui răsună ca un ecou interior.
Moșul le spunea fraților mei de primul val, adică de cel de la 30 de ani, dacă vor trece de el,vor trăi viață lungă. Frații mei au fost înghițiți de vâltoarea valului.
-Despre asta mică, și mă privea cu drag, pot spune că așa o să fie toată viața...când cei din jur vor merge cu picioarele pe pământ ea o să se încăpățâneze să meargă în mâini. O să moștenească multe.
Am moștenit totul dar aș fi dat tot ce-mi aparținea oricui ar fi spus că îmi poate aduce sufletele pierdute.
Și ne povestea multe moșul, iar noi îl așteptam să se întoarcă.
Odată, nu s-a mai întors și ne-am întristat tare mult. Obrazul tatei, din acea zi, a devenit mai pământiu, ochii mai încercănați și privea mereu spre poartă.
Cu ramura asta a familiei mă definesc și eu...Cine știe care dintre ei nu și-a terminat misiunea și mă obligă să o fac eu.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Iul 19, 2010 8:29 pm, editata de 1 ori
Ochiul stâng mi se zbătea în dimineața aceea ca un șoarece prins în cursă.
Semn rău, ar fi spus mătușa Aglaia, dacă ar fi putut stăbate timpul până în colțul amintirilor.
Mereu e semn rău,îmi murmură ea încălzindu-mi urechea de parcă ar fi vrut să-mi dezvăluie o taină pe care trebuia să o descopăr demult, nu doar în dimineața aceea apăsătoare.
Ochiul drept, doar el aduce vestea bună, mai adaugă umbra ei, ștergându-și cu un colț al basmalei vechi lacrima îmbărtânită ce se agățase de genele roase. Apoi dispare ca o arătare palidă, în zarea însângerată și proaspătă și se topește în lumea adormită a copilăriei mele..
Îmi apăs ochiul stâng până simt durerea cum pătunde ca o nepoftită. Îl îndemn pe celălalt să se zbată, așa ca peștele în apa răcoroasă a muntelui...Dar ce spun eu, toate au un scop în viață, chiar și-n lumea din oglindă.
Îmi pipăi ochii și simt că ochiul meu stâng are în loc de geană o aripă cenușie de vrabie, iar ochiul drept o aripă albastră de fluture, de toată frumusețea.
Gândesc : ciudată le-oi părea oamenilor de azi înainte...Gândul mi se stinge în alte gânduri care-mi bat ca nebunele la poarta sufletului.
Aripa de fluture aduce mângâiere și împarte neobosită stihuri necântate visătorilor nemângâiați.
Trebuie să te trezești devreme, să te așezi la rândul din fața casei mele și să aștepți să treacă timpul.
Un circar(mi-e prieten) cu cip de cioclu întoarce clepsidra când e nevoie și gândește batjocoritor: la magazinul din colț s-a adus carne proaspătă și ei se calcă în picioare pentru niște tocite visuri.
Ochiul lui e sticlos și albastru. Numai eu pot vedea un curcubeu conturat cu migală în adâncul sufletului său...
E copilul-înger, nenăscut, mă lămurește el.Se odihnește doar, aici, în sufletul meu...am și eu suflet. Fiecare avem un suflet și uneoari chiar mai multe când le furăm pe cele frumoase și le ascundem în inima noastră...Și mă gândesc la bieții oameni ce au rămas fără suflete, cum trebuie să și le stige ei în miez de noapte...Doamne, ce triști trebuie să fie...
Tresar, îmi pipăi genele-aripi...Gândeam că ar putea să mi le fure cineva să-și umbrească arsura din suflet, dar ele stau resemnate și-mi țin ascultătoare loc de gene...
Dacă aș clipi din ce în ce mai des, oare n-aș putea zbură?
Parcă-mi aud gândul și încep un vibrato-crescendo, iar zborul se naște în mine ca o eliberare. Aripa cenușie dansează spre dreapta, cea de fluture spre stânga și eu mă las dusă de ele încotr-o or vrea. În dansul lor, chiar nu uită să-ți scrie o scrisoare de dragoste pe zarea albastră. Tu o citești și gândești că ți-am îndeplinit o dorință...Așa e , doar sunt femeia cu genele din aripi.
Dacă aș putea străbate timpul...
Trupul mi se îngreunează de povara amintirilor și coboară vertiginos spre casa viselor mele.
Adorm. Cele două aripi îmi veghează liniștite somnul. În mine se trezește lumea din oglindă.
Dor le-a făst oamenilor aceștia de mine. Fiecare vrea să-mi smulgă câte o pană din aripa de vrabie. Îndrept poruncitor mâna spre ei și le strig: hei, lăsați-mă! Nu sunt doar o aripă de vrabie. Cândva o să fiu o pasăre adevărată. Ei se îndepărtează prietenește să mă poată privi mai bine.
Eu dorm.Mă privesc de la înălțimea grinzilor. Sunt în casa părinteasc.Doamne , mare îmi pare acum camera...un infinit cu ochii deschiși.Am chipul împuținat de timp, fața arsă de soare și pe ochi aceleași aripi... aripile s-au născut în mine încă din copilărie.
Aud glasuri vesele de copii. Sunt tovarășii mei de joacă. Voioșia lor mă cutremură. Tata îmi îndeasă în picioare sandalele noi: ca să nu mai suferi, îmi șoptește și îmi mângâie obrazul cu căldură.
Arunc, așa cum fac întotdeauna, sandalele peste gard, în tufa de regina-nopții și pornesc desculț, să simt țărâna și ierburiele uscate.
Alegăm, alergăm și ne umplem de viață. De ce oi fi vrut să-mi supăr mereu tovarășii de joacă, nu știu. Mereu voiam rolurile cele mai frumoase și dacă nu erau de acord, nu mai mă jucam...mereu erau de acord și eu ca o micuță sadică preluam comandă...Trup tuciuriu și cu tălpile înspinate, chiar nu te puteai opri?
Spre seară ne întorceam acasă.Cu mâna mică pipăiam florile parfumate să-mi găsesc sandalele, mă încălțam și tata era mulțumit că nu m-am înspinat. După 2-3 zile șchiopătam ca o vietate mică și neajutorată.Tata mă lua în brațe.
A câta oară îmi căuta și-mi mângâia tălpile rănite?
Aducea acul și-mi spărgea bubele puroioase, apoi stângea, lacrimile îmi alunecau pe obraz, pe gât, dar nu strigam.Talpă respira ușurată.Aceleași cuvinte dojenitoare și calde îmi mângâiau sufletul...
Acum, simt uneori spinii, în inimă. Aș vrea să fie lângă mine, să îi arăt locul și să-i spun că s-au copt demult spinii...Așteaptă doar acul să-i elibereze....Și aștept, aștept...
Tălpile mă ajutau să merg mai departe, inima m-ar ajuta să o iau de la capăt...
Când eu mă trezesc, lumea din oglină adoarme...
Somn bun,umbre sfinte...Oglinda mea vă așteaptă mereu să vă scăldați în apă viselor sale...
Dacă aș putea străbate timpul...
Semn rău, ar fi spus mătușa Aglaia, dacă ar fi putut stăbate timpul până în colțul amintirilor.
Mereu e semn rău,îmi murmură ea încălzindu-mi urechea de parcă ar fi vrut să-mi dezvăluie o taină pe care trebuia să o descopăr demult, nu doar în dimineața aceea apăsătoare.
Ochiul drept, doar el aduce vestea bună, mai adaugă umbra ei, ștergându-și cu un colț al basmalei vechi lacrima îmbărtânită ce se agățase de genele roase. Apoi dispare ca o arătare palidă, în zarea însângerată și proaspătă și se topește în lumea adormită a copilăriei mele..
Îmi apăs ochiul stâng până simt durerea cum pătunde ca o nepoftită. Îl îndemn pe celălalt să se zbată, așa ca peștele în apa răcoroasă a muntelui...Dar ce spun eu, toate au un scop în viață, chiar și-n lumea din oglindă.
Îmi pipăi ochii și simt că ochiul meu stâng are în loc de geană o aripă cenușie de vrabie, iar ochiul drept o aripă albastră de fluture, de toată frumusețea.
Gândesc : ciudată le-oi părea oamenilor de azi înainte...Gândul mi se stinge în alte gânduri care-mi bat ca nebunele la poarta sufletului.
Aripa de fluture aduce mângâiere și împarte neobosită stihuri necântate visătorilor nemângâiați.
Trebuie să te trezești devreme, să te așezi la rândul din fața casei mele și să aștepți să treacă timpul.
Un circar(mi-e prieten) cu cip de cioclu întoarce clepsidra când e nevoie și gândește batjocoritor: la magazinul din colț s-a adus carne proaspătă și ei se calcă în picioare pentru niște tocite visuri.
Ochiul lui e sticlos și albastru. Numai eu pot vedea un curcubeu conturat cu migală în adâncul sufletului său...
E copilul-înger, nenăscut, mă lămurește el.Se odihnește doar, aici, în sufletul meu...am și eu suflet. Fiecare avem un suflet și uneoari chiar mai multe când le furăm pe cele frumoase și le ascundem în inima noastră...Și mă gândesc la bieții oameni ce au rămas fără suflete, cum trebuie să și le stige ei în miez de noapte...Doamne, ce triști trebuie să fie...
Tresar, îmi pipăi genele-aripi...Gândeam că ar putea să mi le fure cineva să-și umbrească arsura din suflet, dar ele stau resemnate și-mi țin ascultătoare loc de gene...
Dacă aș clipi din ce în ce mai des, oare n-aș putea zbură?
Parcă-mi aud gândul și încep un vibrato-crescendo, iar zborul se naște în mine ca o eliberare. Aripa cenușie dansează spre dreapta, cea de fluture spre stânga și eu mă las dusă de ele încotr-o or vrea. În dansul lor, chiar nu uită să-ți scrie o scrisoare de dragoste pe zarea albastră. Tu o citești și gândești că ți-am îndeplinit o dorință...Așa e , doar sunt femeia cu genele din aripi.
Dacă aș putea străbate timpul...
Trupul mi se îngreunează de povara amintirilor și coboară vertiginos spre casa viselor mele.
Adorm. Cele două aripi îmi veghează liniștite somnul. În mine se trezește lumea din oglindă.
Dor le-a făst oamenilor aceștia de mine. Fiecare vrea să-mi smulgă câte o pană din aripa de vrabie. Îndrept poruncitor mâna spre ei și le strig: hei, lăsați-mă! Nu sunt doar o aripă de vrabie. Cândva o să fiu o pasăre adevărată. Ei se îndepărtează prietenește să mă poată privi mai bine.
Eu dorm.Mă privesc de la înălțimea grinzilor. Sunt în casa părinteasc.Doamne , mare îmi pare acum camera...un infinit cu ochii deschiși.Am chipul împuținat de timp, fața arsă de soare și pe ochi aceleași aripi... aripile s-au născut în mine încă din copilărie.
Aud glasuri vesele de copii. Sunt tovarășii mei de joacă. Voioșia lor mă cutremură. Tata îmi îndeasă în picioare sandalele noi: ca să nu mai suferi, îmi șoptește și îmi mângâie obrazul cu căldură.
Arunc, așa cum fac întotdeauna, sandalele peste gard, în tufa de regina-nopții și pornesc desculț, să simt țărâna și ierburiele uscate.
Alegăm, alergăm și ne umplem de viață. De ce oi fi vrut să-mi supăr mereu tovarășii de joacă, nu știu. Mereu voiam rolurile cele mai frumoase și dacă nu erau de acord, nu mai mă jucam...mereu erau de acord și eu ca o micuță sadică preluam comandă...Trup tuciuriu și cu tălpile înspinate, chiar nu te puteai opri?
Spre seară ne întorceam acasă.Cu mâna mică pipăiam florile parfumate să-mi găsesc sandalele, mă încălțam și tata era mulțumit că nu m-am înspinat. După 2-3 zile șchiopătam ca o vietate mică și neajutorată.Tata mă lua în brațe.
A câta oară îmi căuta și-mi mângâia tălpile rănite?
Aducea acul și-mi spărgea bubele puroioase, apoi stângea, lacrimile îmi alunecau pe obraz, pe gât, dar nu strigam.Talpă respira ușurată.Aceleași cuvinte dojenitoare și calde îmi mângâiau sufletul...
Acum, simt uneori spinii, în inimă. Aș vrea să fie lângă mine, să îi arăt locul și să-i spun că s-au copt demult spinii...Așteaptă doar acul să-i elibereze....Și aștept, aștept...
Tălpile mă ajutau să merg mai departe, inima m-ar ajuta să o iau de la capăt...
Când eu mă trezesc, lumea din oglină adoarme...
Somn bun,umbre sfinte...Oglinda mea vă așteaptă mereu să vă scăldați în apă viselor sale...
Dacă aș putea străbate timpul...
Aici se comentează...așa cum am făcut și eu pe textele tale...aș putea să colaborez cu tine dacă dorești...eu îmi exprim părerea față de textele prezentate de tine și reciproc...nu e o iubire interzisă...e doar iubirea pe care eul liric o cântă în mii și mii de moduri.mulțimesc de sinceritate ...o să mai lucrez pe texte...de mult voiam să le reiau pe toate și să le șlefuiesc...dar timpul nu mi-e prieten...cu respect,dorina
poezia ta e deosebită și exprimi multă sensibilitate....cu drag
poezia ta e deosebită și exprimi multă sensibilitate....cu drag
Nu stiu inca daca aici se comenteaza pe text, sau daca doar se expun pareri, dar un lucru e cert, temele tale sunt mai triste decat tot ce mazgalesc eu. Daca as exclude ultima strofa, totul ar fi trist
"Apoi,
viii să se-nchine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate"
ceva ma face sa cred un pic fortate versurile 3 si 4
Am priceput imaginea, dar raman la parerea ca ai putea lucra mai mult ideea.
Pe unde mai scriu eu, se cauta cuvinte putine care sa vorbeasca mult.
Nu ma prea pricep la poezie, dar sper sa invat si de la voi.
Weekend placut tie si celor care vor sa tina aprinsa flacara culturii!
(De ce ma duce cu gandul la o iubire interzisa poezia ta?)
"Apoi,
viii să se-nchine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate"
ceva ma face sa cred un pic fortate versurile 3 si 4
Am priceput imaginea, dar raman la parerea ca ai putea lucra mai mult ideea.
Pe unde mai scriu eu, se cauta cuvinte putine care sa vorbeasca mult.
Nu ma prea pricep la poezie, dar sper sa invat si de la voi.
Weekend placut tie si celor care vor sa tina aprinsa flacara culturii!
(De ce ma duce cu gandul la o iubire interzisa poezia ta?)
Urc o treptă,
înc-o treaptă,
zâna, ce-o aștept
de veacuri, îmi presară
flori de nalbă...
peste piept,
peste mormânt.
Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță
rând pe rând,
și se așază peste tine.
Noaptea albă ce-o aștepți
s-a pornit acum,
revine...
Lacrima din ochii tăi
se revarsă
peste lume .
Lumea lumii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
mi-este luna cea mai plină.
Și aștept
doar trupu-ți dulce,
fără lacrimi,
În Edenul pregătit,
să-l pot duce,
fără patimi.
Să ne pregătim în taină,
fiecare,
câte-o cruce.
Apoi,
viii să se-nchine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri,
ce se împreună
astăzi, două.
Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar spre tine,
ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta de gând...
tu, cu mine.
Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu , ascunsă-n gând la tine.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 13, 2010 10:20 am, editata de 1 ori
înc-o treaptă,
zâna, ce-o aștept
de veacuri, îmi presară
flori de nalbă...
peste piept,
peste mormânt.
Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță
rând pe rând,
și se așază peste tine.
Noaptea albă ce-o aștepți
s-a pornit acum,
revine...
Lacrima din ochii tăi
se revarsă
peste lume .
Lumea lumii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
mi-este luna cea mai plină.
Și aștept
doar trupu-ți dulce,
fără lacrimi,
În Edenul pregătit,
să-l pot duce,
fără patimi.
Să ne pregătim în taină,
fiecare,
câte-o cruce.
Apoi,
viii să se-nchine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri,
ce se împreună
astăzi, două.
Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar spre tine,
ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta de gând...
tu, cu mine.
Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu , ascunsă-n gând la tine.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 13, 2010 10:20 am, editata de 1 ori
Ceasul meu o lua mereu înainte
când te zăream alergând.
Îți puneam piedică
să ne sincronizăm timpurile
și nu știam dacă aveai nevoie
de plierea mea.
Tu alergai fără să îți pese .
Îți urmăream
de după aceeași perdea veche, roasă de molii,
ieșirea din casă,
erai obosit
și purtai cămașa pătată
de o dorință
ascunsă în buzunatul de la piept.
Băteam în geam și
doar îți arătam ceasul,
ca tu să îmi oprești timpul
și să îmi mai scrii pe cer
anostele bilețele de dragoste
pe care mi le citea mama.
Îmi pui pentru o secundă
inima în piept...
Ceasul meu o ia înainte.
Alergi cu tălpile goale să îmi simți bătăile sacadate.
E timpul copilăriei mele...îți zic.
când te zăream alergând.
Îți puneam piedică
să ne sincronizăm timpurile
și nu știam dacă aveai nevoie
de plierea mea.
Tu alergai fără să îți pese .
Îți urmăream
de după aceeași perdea veche, roasă de molii,
ieșirea din casă,
erai obosit
și purtai cămașa pătată
de o dorință
ascunsă în buzunatul de la piept.
Băteam în geam și
doar îți arătam ceasul,
ca tu să îmi oprești timpul
și să îmi mai scrii pe cer
anostele bilețele de dragoste
pe care mi le citea mama.
Îmi pui pentru o secundă
inima în piept...
Ceasul meu o ia înainte.
Alergi cu tălpile goale să îmi simți bătăile sacadate.
E timpul copilăriei mele...îți zic.
Un înger, iată,
a murit,
în adormire.
Iar altu-i plânge somnul liniștii
și-ar vrea să-și vină-n fire.
Un înger astăzi,
a murit,
în amintire.
Și eu îi caut trupul liniștit,
țesut cu zeci de mii de fire.
Un înger
aripa și-a rupt
la tine-n poartă.
Și te întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
o nouă soartă...
ca pe o haină de-mprumut
pe care nimeni n-o mai poatră.
Să-i fie haina lui,
de sărbătoare,
să-și apere doar oasele cu ea
și poate,,
lutul,
să-i mai simtă...
a ei răcoare
&&&
Un înger,
dimineață, s-a trezit.
Și te întreabă
de-ai gândit
că el,
aseară,
în miez de noapte,
a murit...
a murit,
în adormire.
Iar altu-i plânge somnul liniștii
și-ar vrea să-și vină-n fire.
Un înger astăzi,
a murit,
în amintire.
Și eu îi caut trupul liniștit,
țesut cu zeci de mii de fire.
Un înger
aripa și-a rupt
la tine-n poartă.
Și te întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
o nouă soartă...
ca pe o haină de-mprumut
pe care nimeni n-o mai poatră.
Să-i fie haina lui,
de sărbătoare,
să-și apere doar oasele cu ea
și poate,,
lutul,
să-i mai simtă...
a ei răcoare
&&&
Un înger,
dimineață, s-a trezit.
Și te întreabă
de-ai gândit
că el,
aseară,
în miez de noapte,
a murit...
Vorbe
Vorbe bune, vorbe rele,
Supte-n gând
de lacrimi grele.
Vorbe coapte sau necoapte,
Spuse-n șoaptă
dar nu în șoapte.
Vorbe care-ați fost uitate,
îngropate,
dezgropate...
Vorbe tandre de iubire,
adormite-n amintire
și țesute
fire,
fire.
Ce-au urzit multe minciuni
și pe cap au pus cununi.
Vorbe pline, vorbe goale,
Vorbe strânse-n călimare,
Ce așteaptă pana fină
care vorba ta ți-alină
ca iubirea cea senină.
Tot mereu legați de gânduri,
scrise-n rânduri,
alte rânduri:
rânduri-gânduri,
gânduri-rânduri...
Vorbe calde, vorbe reci,
Întinzi mâna apoi pleci,
doar cu visul mă petreci,
când prin gândri îmi mai treci...
&&&
Dar eu nu-mi ascund mesajul,
nici în vorbe preafrumoase,
Și nu îmi îmbăt cuvântul
în spoială
de palate luminoase.
Eu doar vorba mea din gând
o înalț acum spre tine,
Să te însoțească-n timp,
chiar și-n nopțile senine,
nopți mai goale
sau
mai pline...
Când mă dau de trei ori peste cap
și rostesc acele cuvinte pe care Dumnezeu mi le-a trimis pe un petic de cer,
tu îmi strângi mâna.
Eu știu că m-ai luat în palmă
doar să-mi privești în creștet
și să te convingi
că vorbele tale tatuate cu acuratețe aici,
încă nu s-au șters.
Eu îmi îmbrac ființa
în care ne-am strecurat
de bună voie în seara aceea
când am privit cerul care ne certa ca pe niște ucigași de suflete.
Priveam în oglina apei.
Vedem cum stelele se înecau pe rând în apa noastră.
Pentru tine am azvârlit cuțitul cu tăiușul în sus și am spintecat cerul.
Din cer ne ploua o pulbere de aur.
Mă întristez și-mi spui că de fapt era noaptea în care trebuia dezlegat cerul.
Prea se acoperă de gânduri.
Prea multe gânduri și îl văd cum se aruncă,
ca un sinucigaș în apa noastră
sătul de atâta singurătate.
Sorbim cu nesaț apa amestecată cu cerul
În noi se naște o mulțime de pești și
o altă mulțime de stele.
Uneori peștii înoată în amonte prin trup
și ne obligă să ne aruncăm în mare
să mai respire prin gurile noastre.
Apoi stau cuminți și își dăruiesc unii altora diademe din stele
privindu-se în neștire.
Poate de aceea te privesc eu, mereu, în oglinda ochilor
și mă văd în tine.
Te întreb de când sunt aici. Tu-mi spui că m-am născut într-o zi toridă de vară
iar tatăl meu voia să mă numească violeta ,
prea semănam cu o floare câmpenească.
Îmi mai spui că în copacul cerului nu mai sunt stele,
că sufletele au nevoie de apa când le este sete,
nu le ajunge doar hrana
care și așa niciodată nu a fost îndestulătoare.
Mi-amintesc de moartea bunicii.
O mătușă a pus în seara de priveghere un pahar cu apă
și o farfurie cu mălai
ca să se hrănească sufletul, zicea.
Nu știai că sufletul are forma de pasăre și se întoarce mereu prin locurile pe unde a bântuit pământul?
Nu știam, răspund eu din negura timpului.
Da.De fapt asta suntem niște fantome care și-au pirdut sufletul. Venim. Îl căutăm. Îl găsim și plecăm spre lumea umbrelor. Furul vine și le aruncă iar pe pământ. Noi revenim și o luăm de la capăt.
De ce ți-ai învălurit ochii în panglica sigurătății?
Îți pipăi fruntea.
Încă mai porți diadema stelară pe care ți-am dăruit-o?
Atunci îmi spun că iubirea e rotundă...
și rostesc acele cuvinte pe care Dumnezeu mi le-a trimis pe un petic de cer,
tu îmi strângi mâna.
Eu știu că m-ai luat în palmă
doar să-mi privești în creștet
și să te convingi
că vorbele tale tatuate cu acuratețe aici,
încă nu s-au șters.
Eu îmi îmbrac ființa
în care ne-am strecurat
de bună voie în seara aceea
când am privit cerul care ne certa ca pe niște ucigași de suflete.
Priveam în oglina apei.
Vedem cum stelele se înecau pe rând în apa noastră.
Pentru tine am azvârlit cuțitul cu tăiușul în sus și am spintecat cerul.
Din cer ne ploua o pulbere de aur.
Mă întristez și-mi spui că de fapt era noaptea în care trebuia dezlegat cerul.
Prea se acoperă de gânduri.
Prea multe gânduri și îl văd cum se aruncă,
ca un sinucigaș în apa noastră
sătul de atâta singurătate.
Sorbim cu nesaț apa amestecată cu cerul
În noi se naște o mulțime de pești și
o altă mulțime de stele.
Uneori peștii înoată în amonte prin trup
și ne obligă să ne aruncăm în mare
să mai respire prin gurile noastre.
Apoi stau cuminți și își dăruiesc unii altora diademe din stele
privindu-se în neștire.
Poate de aceea te privesc eu, mereu, în oglinda ochilor
și mă văd în tine.
Te întreb de când sunt aici. Tu-mi spui că m-am născut într-o zi toridă de vară
iar tatăl meu voia să mă numească violeta ,
prea semănam cu o floare câmpenească.
Îmi mai spui că în copacul cerului nu mai sunt stele,
că sufletele au nevoie de apa când le este sete,
nu le ajunge doar hrana
care și așa niciodată nu a fost îndestulătoare.
Mi-amintesc de moartea bunicii.
O mătușă a pus în seara de priveghere un pahar cu apă
și o farfurie cu mălai
ca să se hrănească sufletul, zicea.
Nu știai că sufletul are forma de pasăre și se întoarce mereu prin locurile pe unde a bântuit pământul?
Nu știam, răspund eu din negura timpului.
Da.De fapt asta suntem niște fantome care și-au pirdut sufletul. Venim. Îl căutăm. Îl găsim și plecăm spre lumea umbrelor. Furul vine și le aruncă iar pe pământ. Noi revenim și o luăm de la capăt.
De ce ți-ai învălurit ochii în panglica sigurătății?
Îți pipăi fruntea.
Încă mai porți diadema stelară pe care ți-am dăruit-o?
Atunci îmi spun că iubirea e rotundă...
Undeva,
în timp legendar,
bătrânii mă sărutau patimaș
pe gură
de-mi dezlipeu aripile
de pe buze...
Eu citeam viitorul
în cutele frunții lor
și invocam prezența zeilor
fămânzi
care
se hrăneau
veșnic
din gândurile mele
tulburi de visare,
și-mi respirau
clipele înșiruite
ca niște perle
desprinse dureros din trupul scoicilor
ascunse în valul melodiei
din mine...
Respirația mea mirosea a fân proaspăt
și a primăvară...
Și ei se îmbătau...se îmbătau
de nu mai știau
a se întoarce în legenda
din care au pornit spre mine...
Timpul...
Titan necruțător
care-mi sfarmă inima în mii de bucățele
și mi le lipește ostentativ pe frunte...
Îmi spui că iar e dimineață?
în timp legendar,
bătrânii mă sărutau patimaș
pe gură
de-mi dezlipeu aripile
de pe buze...
Eu citeam viitorul
în cutele frunții lor
și invocam prezența zeilor
fămânzi
care
se hrăneau
veșnic
din gândurile mele
tulburi de visare,
și-mi respirau
clipele înșiruite
ca niște perle
desprinse dureros din trupul scoicilor
ascunse în valul melodiei
din mine...
Respirația mea mirosea a fân proaspăt
și a primăvară...
Și ei se îmbătau...se îmbătau
de nu mai știau
a se întoarce în legenda
din care au pornit spre mine...
Timpul...
Titan necruțător
care-mi sfarmă inima în mii de bucățele
și mi le lipește ostentativ pe frunte...
Îmi spui că iar e dimineață?
Uneori, doar noroiul mă mai spală de îndoieli
și întunericul îmi ține loc de lumină.
Eu pot să mă scăld în apă neagră...
Ba pot fi stăpâna vieții și a morții .
Atunci, apare locul în care luna-mi zâmbește
cu obrazul scăldat în cărbune
și rămân tovarăşă zborului din mine...
Traiectoria e aceeași:
capricii...
forma perfectă...
Mâna mea străpungând ceața,
Inima ta mi se odihnește în palmă.
Nu știu dacă doare,
dar eu îți masez ușor învelișul acesta fragil
și-ți sărut aortele, sufând un abur de suflet viu peste ele
să-ți simt sângele
și să-ți descifrez
mesajele.
e un mesaj de iubire frățească?
Un sânge proaspăt mai poate fi o ființă paradisiacă?
Tu stai cu geamantanul în mână
și-mi pipăi cu venele intuiția de femeie-oglindă,
ba îți și aranjezi conturul sprâncenelor încruntate
în mine
cu gândul la forma femeii perfecte...
Din colivia de sticlă,
pot trece prin pereți
dacă încerci să mă ții captivă...
Dar ecoul pasul tău îmi răspunde
ca o eliberare de care
nu mai am trebuință...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Sept 03, 2010 9:51 am, editata de 2 ori
și întunericul îmi ține loc de lumină.
Eu pot să mă scăld în apă neagră...
Ba pot fi stăpâna vieții și a morții .
Atunci, apare locul în care luna-mi zâmbește
cu obrazul scăldat în cărbune
și rămân tovarăşă zborului din mine...
Traiectoria e aceeași:
capricii...
forma perfectă...
Mâna mea străpungând ceața,
Inima ta mi se odihnește în palmă.
Nu știu dacă doare,
dar eu îți masez ușor învelișul acesta fragil
și-ți sărut aortele, sufând un abur de suflet viu peste ele
să-ți simt sângele
și să-ți descifrez
mesajele.
e un mesaj de iubire frățească?
Un sânge proaspăt mai poate fi o ființă paradisiacă?
Tu stai cu geamantanul în mână
și-mi pipăi cu venele intuiția de femeie-oglindă,
ba îți și aranjezi conturul sprâncenelor încruntate
în mine
cu gândul la forma femeii perfecte...
Din colivia de sticlă,
pot trece prin pereți
dacă încerci să mă ții captivă...
Dar ecoul pasul tău îmi răspunde
ca o eliberare de care
nu mai am trebuință...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Sept 03, 2010 9:51 am, editata de 2 ori
Îți dezgolesc gândul
de toate femeile acelea
stridente, roșii la suflet,
cu zâmbet lasciv,
care ți-au striat la nebunie
circumvoluțiunile
cu dorința lor avidă
de tine...
de curcubeu
și de paturi nenupțiale...
învelite cu perdele
mereu roșii,
înroșite în sentimentul meu
de pudoare
atunci când te întorceai
și-mi spuneai că cerul
e alb...
Câmașa ta era mereu
decupată în spate
sub formă de inimă...
Pe acolo intra fumul tavernelor
și te trăgeu în piept
aceleași femei
înroșite
care te eliberau
fără durere
prin ochii lor goi
conturați cu fluturi scheletici
sau pe sub nările fremătânde
ca niște copite nărăvașe...
Prea multă rutină...
Prea multă viață insiropată?
Ai nevoie și de culoare?
Gustul ți-a străpezit ființa
și-ți miroase a sânge proaspăt?
Încheie-ți nasturii jiletcii
ciuruite în râzboi...
Și trece-ți sufletul
prin miile de curcubeie...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Iul 12, 2010 7:09 am, editata de 1 ori
de toate femeile acelea
stridente, roșii la suflet,
cu zâmbet lasciv,
care ți-au striat la nebunie
circumvoluțiunile
cu dorința lor avidă
de tine...
de curcubeu
și de paturi nenupțiale...
învelite cu perdele
mereu roșii,
înroșite în sentimentul meu
de pudoare
atunci când te întorceai
și-mi spuneai că cerul
e alb...
Câmașa ta era mereu
decupată în spate
sub formă de inimă...
Pe acolo intra fumul tavernelor
și te trăgeu în piept
aceleași femei
înroșite
care te eliberau
fără durere
prin ochii lor goi
conturați cu fluturi scheletici
sau pe sub nările fremătânde
ca niște copite nărăvașe...
Prea multă rutină...
Prea multă viață insiropată?
Ai nevoie și de culoare?
Gustul ți-a străpezit ființa
și-ți miroase a sânge proaspăt?
Încheie-ți nasturii jiletcii
ciuruite în râzboi...
Și trece-ți sufletul
prin miile de curcubeie...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Iul 12, 2010 7:09 am, editata de 1 ori
Cred că nu a fost cea mai bună zi a mea...
Am pornit pribeagă pe culoarul abisal al visării.
Mergeam împleticindu-mă printre gînduri ca o vinovată,
așezându-mi cu delicatețe aripile,
care parcă voiau să mă părăsească și ele
de frica zborului...
Am ajuns la capătul gâdurilor ,
acolo unde se întâlnesc oamenii onești...
Credeam că am prieteni, și am salutat politicos,
cu o plecăciune pe care am învățat-o dintr-un film de epocă...
Oamenii salutați aveau capetele plecate
și piei de oaie aruncate dezordonat peste umeri ,
le luceau ochii ca ai corbilor .
Mă priveau hulpavi...
Mi-am făcut cruce.
M-am depărtat gândind:
Nu-i nimic , mai pot avea prieteni .
Încă mai pot zbura și mi-am pipăit, dureros. subrațul.
Supărate, aripile se înfoiau...
...încă erau acolo...
Îndârjită, am pornit pe aceeași cărare prăfuită.
Mi-am scuturat sandalele.
Am vrut să intru în sufletele pe care le cunoșteam mai bine...
dar, azi, erau zăvorâte.
Atunci am pornit hotărâtă spre nord, sud, est, vest,
în același timp.
Mi-am strecurat o mânecă prin gând și am șoptit :
-Hei, suflete, întoarce-te în crisalidă...
Mănâncă-ți aripile!
Fără aripi, nu te va observa niciodată
ignoranța...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Sept 24, 2010 4:13 pm, editata de 2 ori
Am pornit pribeagă pe culoarul abisal al visării.
Mergeam împleticindu-mă printre gînduri ca o vinovată,
așezându-mi cu delicatețe aripile,
care parcă voiau să mă părăsească și ele
de frica zborului...
Am ajuns la capătul gâdurilor ,
acolo unde se întâlnesc oamenii onești...
Credeam că am prieteni, și am salutat politicos,
cu o plecăciune pe care am învățat-o dintr-un film de epocă...
Oamenii salutați aveau capetele plecate
și piei de oaie aruncate dezordonat peste umeri ,
le luceau ochii ca ai corbilor .
Mă priveau hulpavi...
Mi-am făcut cruce.
M-am depărtat gândind:
Nu-i nimic , mai pot avea prieteni .
Încă mai pot zbura și mi-am pipăit, dureros. subrațul.
Supărate, aripile se înfoiau...
...încă erau acolo...
Îndârjită, am pornit pe aceeași cărare prăfuită.
Mi-am scuturat sandalele.
Am vrut să intru în sufletele pe care le cunoșteam mai bine...
dar, azi, erau zăvorâte.
Atunci am pornit hotărâtă spre nord, sud, est, vest,
în același timp.
Mi-am strecurat o mânecă prin gând și am șoptit :
-Hei, suflete, întoarce-te în crisalidă...
Mănâncă-ți aripile!
Fără aripi, nu te va observa niciodată
ignoranța...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Sept 24, 2010 4:13 pm, editata de 2 ori
Chiar dacă oglinda era spartă,era aceeași oglindă în care și-a privit copilăria,adolescența, viața în cele mai adânci simțiri.
Privește și acum...
Își trece o mână tremurândă peste chip.Mâna sau chipul sunt înscrise cu dâre aspre de care nu scapă nici o rătăcitoare pe acest înșelător paradis...
E oglinda...
Sau poate doar cartea amintirilor își pâlpâie filele sale peste față ,ca o adiere ușoară într-o zi tristă de prier.
Crede că nu va regreta nimic, nici nopțile de mai inundate de parfului valerian al liliacului, nici poveștile aprinse cândva, într-o seară imaculată de iarnă, poveștile acelea care au prins aripi și au zburat ca într-un arabesc nedeslușit...pierzându-și culoarele uitării...
Pipăind, caută copilăria.
Copilăria?
Tărâmul acela al viselor candide .Nimeni nu a mai trăit-o la fel.Să te simți regină peste ape, să le stăpânești cu puținul tău trup, și ea, uriașa fantasmă, ca o știmă neîmblânzită să te asculte, să-ți cânte valuri pe care nu le-a mai cântat nimănui și să-ți legene visele.
Te așteaptă undeva, departe, casa cu nucul cel falnic de la poartă. Nucul cu mirosul iodului purificator, păstrător fidel al gândurilor tale de mic faun, cu pătucul dintre ramuri unde veneau prietenii să ți se alăture ca într-un altar sacru, iar tu să-i umbrești cu veșnicia.
Să te simți stăpâna unor ținuturi, oamenii să recunoască satul ca pe o moșie a bunicului tău, să oferi și altora din paradisul ce a fost cândva numai al vostru , și într-o clipă de durere să pierzi totul, să ții mîinile răsfirte și să simți cum sufletul ți se scurge printre degete...
Ai simțit vreodată cum și se scurge sufletul și bucăți din tine se ridică înfiorător spre cer???
Tu, de dragul celor dragi, trebuie să o iei de la capăt...și iar...și iar de la capăt.
Simți că drumul e nesfârșit și anevoios?
Dar mă întorc în gând, în lumea oglinzilor mele paralele și văd chipuri dragi ce-și arată doar pentru o secundă fața, apoi se pierd înălțându-se cât mai sus, până în locul în care mâna mea nu mai poate ajunge.
Bietele chipuri pierdute...le mulțumesc pentru că s-au depărtat, așa vor trăi veșnic în mintea mea ca niște buni tovarăși de joacă, cu care dacă vreau pot să mă joc mereu, să inventez mii și mii de jocuri...glasurile lor mai au ecou în inima mea și vor avea veșnic...
Asta e lumea pe care o țin ascunsă în oglindă ca să o pot privi doar eu...
Lumea aceea pierdută și căreia azi, îi cânt o sfâșietoare melodie din flaut...așteptând să se desfacă cerul...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Sept 06, 2010 8:07 am, editata de 1 ori
Privește și acum...
Își trece o mână tremurândă peste chip.Mâna sau chipul sunt înscrise cu dâre aspre de care nu scapă nici o rătăcitoare pe acest înșelător paradis...
E oglinda...
Sau poate doar cartea amintirilor își pâlpâie filele sale peste față ,ca o adiere ușoară într-o zi tristă de prier.
Crede că nu va regreta nimic, nici nopțile de mai inundate de parfului valerian al liliacului, nici poveștile aprinse cândva, într-o seară imaculată de iarnă, poveștile acelea care au prins aripi și au zburat ca într-un arabesc nedeslușit...pierzându-și culoarele uitării...
Pipăind, caută copilăria.
Copilăria?
Tărâmul acela al viselor candide .Nimeni nu a mai trăit-o la fel.Să te simți regină peste ape, să le stăpânești cu puținul tău trup, și ea, uriașa fantasmă, ca o știmă neîmblânzită să te asculte, să-ți cânte valuri pe care nu le-a mai cântat nimănui și să-ți legene visele.
Te așteaptă undeva, departe, casa cu nucul cel falnic de la poartă. Nucul cu mirosul iodului purificator, păstrător fidel al gândurilor tale de mic faun, cu pătucul dintre ramuri unde veneau prietenii să ți se alăture ca într-un altar sacru, iar tu să-i umbrești cu veșnicia.
Să te simți stăpâna unor ținuturi, oamenii să recunoască satul ca pe o moșie a bunicului tău, să oferi și altora din paradisul ce a fost cândva numai al vostru , și într-o clipă de durere să pierzi totul, să ții mîinile răsfirte și să simți cum sufletul ți se scurge printre degete...
Ai simțit vreodată cum și se scurge sufletul și bucăți din tine se ridică înfiorător spre cer???
Tu, de dragul celor dragi, trebuie să o iei de la capăt...și iar...și iar de la capăt.
Simți că drumul e nesfârșit și anevoios?
Dar mă întorc în gând, în lumea oglinzilor mele paralele și văd chipuri dragi ce-și arată doar pentru o secundă fața, apoi se pierd înălțându-se cât mai sus, până în locul în care mâna mea nu mai poate ajunge.
Bietele chipuri pierdute...le mulțumesc pentru că s-au depărtat, așa vor trăi veșnic în mintea mea ca niște buni tovarăși de joacă, cu care dacă vreau pot să mă joc mereu, să inventez mii și mii de jocuri...glasurile lor mai au ecou în inima mea și vor avea veșnic...
Asta e lumea pe care o țin ascunsă în oglindă ca să o pot privi doar eu...
Lumea aceea pierdută și căreia azi, îi cânt o sfâșietoare melodie din flaut...așteptând să se desfacă cerul...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Sept 06, 2010 8:07 am, editata de 1 ori
O lume de ape
inundă simțirea.
În inimi de jar,
o rază ca de foc,
aprinde iubirea.
Atunci, îmi trec și eu
trupul prin apă,
O ploaie eternă
din trupul meu s-adapă.
Și îmi aplec fruntea
în țărână,
de-mi simt prin coaste,
cum ea...moarta-ți iubită
îmi strecură o mână...
Și-mi pipăie gândul,
și-n mine se rotește.
Vrea culmea nebună
s-o plece.
Să strige sppre tine:
-Privește! Sunt eu,
iubita cea sacră.
Credeai despre mine
că și acum sunt moartă?
&&&
Alergi pe câmpie
cu pieptul desfăcut,
calci peste vreascuri țepoase.
Și-ntrebi sângele
ce-ți curge din talpă,
de nu e prea mult...
E jertfa iubirii!
Mai las-o să crească...
În noi, ieri s-a născut...
și aripile-n lacrimi
mai pot să umezească
Și niciodată să nu-l uiți,
să te strecori la el în gânduri,
iar când va crede că-l săruți,
să-i sufli vraja ta,
și-alături,
să-i pregătești același pat de scânduri.
Să-l prinzi cu fire de oțel,
de subsuori.
Și să-l privești de sub penel
de multe ori.
Privirea ta să-i dea fiori.
&&&
Măiastră pasăre albastră
cu chip de menestrel,
mai lasă-ți sufletul pe-afară.
De ce îl ții legat
cu fire de oțel,
de tine-n fiecare seară?
&&&
Dar ție nici nu-ți pasă.
E suflet?
Sau ești...tu?
Atunci, te-ntrebi nedumerit:
-De ce-ar mai vrea să iasă,
dacă-ntr-o zi s-a prin în plasă?
să te strecori la el în gânduri,
iar când va crede că-l săruți,
să-i sufli vraja ta,
și-alături,
să-i pregătești același pat de scânduri.
Să-l prinzi cu fire de oțel,
de subsuori.
Și să-l privești de sub penel
de multe ori.
Privirea ta să-i dea fiori.
&&&
Măiastră pasăre albastră
cu chip de menestrel,
mai lasă-ți sufletul pe-afară.
De ce îl ții legat
cu fire de oțel,
de tine-n fiecare seară?
&&&
Dar ție nici nu-ți pasă.
E suflet?
Sau ești...tu?
Atunci, te-ntrebi nedumerit:
-De ce-ar mai vrea să iasă,
dacă-ntr-o zi s-a prin în plasă?
Căutătorii de iluzii...
Sărmanilor profani sihastri,
Cu chipuri pline de păcate
Si mâinile orbecaind,
Vă credeți, încă, isihastri.
Chiar buni de zugrăvit icoane,
Dar în icoană sfântul doarme...
N-ar vrea să se trezească,
Răceala voastră poate să-l orbească.
Si doarme,
doarme în icoana vietii tale
Chiar îngerul
ce Dumnezeu ți l-a trimis în cale.
Ridica-te și scutura țărâna,
În care mii de ani te-ai adapat!
P R I V E Ș T E !
Cineva-ți întinde mâna:
HAI, simte-te cu a ta icoană
împăcat!
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 13, 2010 9:10 am, editata de 2 ori
Sărmanilor profani sihastri,
Cu chipuri pline de păcate
Si mâinile orbecaind,
Vă credeți, încă, isihastri.
Chiar buni de zugrăvit icoane,
Dar în icoană sfântul doarme...
N-ar vrea să se trezească,
Răceala voastră poate să-l orbească.
Si doarme,
doarme în icoana vietii tale
Chiar îngerul
ce Dumnezeu ți l-a trimis în cale.
Ridica-te și scutura țărâna,
În care mii de ani te-ai adapat!
P R I V E Ș T E !
Cineva-ți întinde mâna:
HAI, simte-te cu a ta icoană
împăcat!
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 13, 2010 9:10 am, editata de 2 ori
Este noapte...
Iar o fee-și plimbă trena
Prin grădina fermecată,
Cu bagheta lucitoare,
Floarea crinului mi-arată.
Și cu mâna-i sidefie
Îmi dezmiardă fruntea albă,
Draga fee, diafană,
I-a crescut în păr o nalbă.
Dar de trupul ei subțire
I s-agață iedera,
Plânge macul în neștire,
Vrea să-i aibă inima.
Și-nrt-o caldă îmbrățișare,
Ea pe toate le adună,
Mi le-aduce-n astă seară,
La fereastră să le pună.
Eu le iau pe fiecare
Și le strîng la piept cu drag,
Le sărut cu a mea candoare,
Ție le trimit în prag.
Iar o fee-și plimbă trena
Prin grădina fermecată,
Cu bagheta lucitoare,
Floarea crinului mi-arată.
Și cu mâna-i sidefie
Îmi dezmiardă fruntea albă,
Draga fee, diafană,
I-a crescut în păr o nalbă.
Dar de trupul ei subțire
I s-agață iedera,
Plânge macul în neștire,
Vrea să-i aibă inima.
Și-nrt-o caldă îmbrățișare,
Ea pe toate le adună,
Mi le-aduce-n astă seară,
La fereastră să le pună.
Eu le iau pe fiecare
Și le strîng la piept cu drag,
Le sărut cu a mea candoare,
Ție le trimit în prag.
Îmi simt tristețea-n astă seară,
ca pe-o carte
ce își deschide fila
mereu în altă parte.
Aș vrea să stea o clipă
să mă privescă-n față,
să-mi spună
dacă o carte poate
cuprinde-n file
o altă viață.
Să fie viața mea de vină
că n-are nici o filă?
Sau cartea mea stă-n gânduri
și se inundă de lumină?
Ar vrea să iasă din sertare
să se înghesuie-n tipare,
când aurul o crește în câmpie
și inima o să reînvie...
Și...stau așa hai-hui
cu sufletul pe față,
tot întrebându-mă mereu:
în care viață...
în care viață?
Dar tu mă-ntrebi tristețe:
de câte ori ai plâns
în astă seară?
Eu număr filele din altă carte
și îți răspund:
am plâns și prima...
și-a doua...
și a treia oară...
Tu îmi apeși pe gură
bomboanele amare
și îmi zâmbești perfidă...
Îmi spui:
sunt poame,
aseară le-am cules
din pomul vieții tale...
pe-alt ram îți crește
poama cea sărată...
&&&
Tristețea blestemată.
Ridică mâna-i fadă
și floarea pomului
mi-arată...
De aceea-s trisă iar în astă seară
precum i-o catedrală părăsită....
Caut cuvântul printre rime...
Mi l-ai găsit chiar tu?
Să fie el,„iubită”?,,,
ca pe-o carte
ce își deschide fila
mereu în altă parte.
Aș vrea să stea o clipă
să mă privescă-n față,
să-mi spună
dacă o carte poate
cuprinde-n file
o altă viață.
Să fie viața mea de vină
că n-are nici o filă?
Sau cartea mea stă-n gânduri
și se inundă de lumină?
Ar vrea să iasă din sertare
să se înghesuie-n tipare,
când aurul o crește în câmpie
și inima o să reînvie...
Și...stau așa hai-hui
cu sufletul pe față,
tot întrebându-mă mereu:
în care viață...
în care viață?
Dar tu mă-ntrebi tristețe:
de câte ori ai plâns
în astă seară?
Eu număr filele din altă carte
și îți răspund:
am plâns și prima...
și-a doua...
și a treia oară...
Tu îmi apeși pe gură
bomboanele amare
și îmi zâmbești perfidă...
Îmi spui:
sunt poame,
aseară le-am cules
din pomul vieții tale...
pe-alt ram îți crește
poama cea sărată...
&&&
Tristețea blestemată.
Ridică mâna-i fadă
și floarea pomului
mi-arată...
De aceea-s trisă iar în astă seară
precum i-o catedrală părăsită....
Caut cuvântul printre rime...
Mi l-ai găsit chiar tu?
Să fie el,„iubită”?,,,
Mă trezesc mereu în lumea aceea
în care
licuricii își pictează ostentativ trupurile cu vopsele acrilice
și nopțile dorm în întuneric...
Felinărașele minuscule din mâinile lor nu țin loc de lumină, ci fac doar
ca întunericul să se înece și mai adânc.
Prometeu încă își frige palmele cu focul omenirii și-și suflă cu setea
deznădejdii între degete...întrebându-se dacă ingrații mai au nevoie de
miracole sau de foc.
Iar și-ar frige unii altora aripile și într-un târziu și-ar vinde lumina de la ferestre...
Și-atunci...la ce-o mai fi bun oceanul acesta de muzică, când greutatea
se mută de pe un picior pe celălalt și doar surzii mai ascultă simfonii?
în care
licuricii își pictează ostentativ trupurile cu vopsele acrilice
și nopțile dorm în întuneric...
Felinărașele minuscule din mâinile lor nu țin loc de lumină, ci fac doar
ca întunericul să se înece și mai adânc.
Prometeu încă își frige palmele cu focul omenirii și-și suflă cu setea
deznădejdii între degete...întrebându-se dacă ingrații mai au nevoie de
miracole sau de foc.
Iar și-ar frige unii altora aripile și într-un târziu și-ar vinde lumina de la ferestre...
Și-atunci...la ce-o mai fi bun oceanul acesta de muzică, când greutatea
se mută de pe un picior pe celălalt și doar surzii mai ascultă simfonii?
Dacă înflorește trifoiul
e pentru că nu ai uitat să-mi ții lumina aprinsă.
ai lasat-o să-mi străluească prin toate sufletele astea translucide
care se soresc deasupra norilor.
Acolo unde glasul păsărilor are ecou profund și miroase a viață.
Gândesc:
Dacă am mai avea o palmă , am putea netezi noi cerul cu o aripă împrumutată de la un înger,
să-l răcorim sau să-i amintim să privească pământul care s-a asprit de atâta umblet.
Când levănțica adoarme duhuri rătăcitoare și își îngroapă buzele în nisip, noi îngenunchem și ne rugăm pentru simfonia lumii, pentru secundele cernute...
Norii încearcă să ni se dezlipească de pe umeri.
Unde se ridică unul, îngenunchează altul
și umărul meu ar vrea să strige,dar luna își pune un deget pe buze și eu tac...tac...
&
Pașii profani contină să scrie povestea pe același lut sacru pe care a pășit cândva Moise, cu tălpile goale de s-au cutremurat cerurile...
Tot mai ies aburi din suflete ca dintr-un pământ primăvăratec în care s-au născut noi anotimpuri.
Cine o mai avea răbdare să le numere:
anotimpul speranței,
anotimpul durerii,
anotimpul albastru,
sau chiar anotimpul iubirii(ascunse)...
sau al tău...sau al cui o vrea să mai numere...
Eu nu am atâtea degete și simt că mai pierd ceva din mine...
Era o aripă care începuse să-mi alunece de pe umăr...
Trec duhuri împletite în mister,
trec peste ape...
Ca niște bieți flămânzi
ce-și lasă pașii la izvor,
să se adape...
Azi, aerul miroase
a smirnă și tămâie.
Un duh își despletște
geana nopții
și peste ape
te îmbie...
Sub vise răscolite
pân, la cer
ar vrea să te îngroape.
Cu aripa ca de oțel
a început
să sape..
Însă văzduhul
calea către cer
nu ți-o îmbie,
și duhul
își trage aripa sub el
ca arsă de tămăie...
ca arsă...
trec peste ape...
Ca niște bieți flămânzi
ce-și lasă pașii la izvor,
să se adape...
Azi, aerul miroase
a smirnă și tămâie.
Un duh își despletște
geana nopții
și peste ape
te îmbie...
Sub vise răscolite
pân, la cer
ar vrea să te îngroape.
Cu aripa ca de oțel
a început
să sape..
Însă văzduhul
calea către cer
nu ți-o îmbie,
și duhul
își trage aripa sub el
ca arsă de tămăie...
ca arsă...
Motto:
Hei, inimă de-a-pururea pustie,
Ți-atârnă doru-n gene,
Azi, zarea-mbracă haina purpurie
Și sufletul tău geme...
***
Ți-s ochii așa de negri
și-o umbră diafană
îmbracă chipul tău...
Ca șarpele ce-și caută culcușul
printre frunzele uscate,
așa te caută,
prin vise,
trupul meu...
Dar nu-mi privi paloarea
de moartă dezgropată...
Sunt vie ,astăzi,
pentru tine,
chiar dacă viața
îmi pare-acum uitată.
Am genele din frunze arămii
și buzele de piatră.
Am brațele
din ramuri
uscate și târzii...
și pieptul
mi-e ca scoarța de copac
striată...
Întinde mâna
și îmi netezește fruntea
încărunțită...
Prefă-te într-o
mare-nspumegată
și lasă-mă
să-ți fiu pe veci iubită...
Hei, inimă de-a-pururea pustie,
Ți-atârnă doru-n gene,
Azi, zarea-mbracă haina purpurie
Și sufletul tău geme...
***
Ți-s ochii așa de negri
și-o umbră diafană
îmbracă chipul tău...
Ca șarpele ce-și caută culcușul
printre frunzele uscate,
așa te caută,
prin vise,
trupul meu...
Dar nu-mi privi paloarea
de moartă dezgropată...
Sunt vie ,astăzi,
pentru tine,
chiar dacă viața
îmi pare-acum uitată.
Am genele din frunze arămii
și buzele de piatră.
Am brațele
din ramuri
uscate și târzii...
și pieptul
mi-e ca scoarța de copac
striată...
Întinde mâna
și îmi netezește fruntea
încărunțită...
Prefă-te într-o
mare-nspumegată
și lasă-mă
să-ți fiu pe veci iubită...
Părerile de rău
* Postat de dorina-violeta neculce în Iulie 3, 2010 la 7:00
Se cer în mine-ades strigate
părerile de rău
ca niște înroșite răni cicatrizate,
ce zac uscate și pătate
deasupra sufletului meu.
Te-ntrebi și astăzi cine sunt?
Sunt vorba strecurată-n vânt...
Ecoul prăfuitelor hrisoave
cântat în vocile suave...
Himera nenăscutului poet
sau gândul tău mai desuet...
Și gama ce-a rămas tăcută aseară
în sunet stins de clarinet...
Sunt templul ridicat fățarnic,
pe șubrezii piloni de pergament.
Și visul cel purtat în taină,
cel îmbrăcat ades, în altă haină.
Sau lutul omenesc
ce-n tâmplă mi se zbate
și încă îmi șoptește vorbe deșănțate
ce-au fost uitate...
sărmane vorbe îngropate...
Și atunci pășesc cu pasul meu profan,
ecoul mi se stinge în cadran,
pe falsul murmur de chitară
și-aștept să se repete visul
a doua oară...
Cu aceleași răni cicatrizate
rămase-adânc săpate-n gândul meu
deși de tine-au fost demult uitate
părerile de rău,
părerile de rău...
Eu cred că azi nici nu mai sunt...
Doar umbra mea cutreieră în noapte
și doar ecoul mai slobozește
aceleași șoapte din zori de zi
sau
miez de noapte...
* Postat de dorina-violeta neculce în Iulie 3, 2010 la 7:00
Se cer în mine-ades strigate
părerile de rău
ca niște înroșite răni cicatrizate,
ce zac uscate și pătate
deasupra sufletului meu.
Te-ntrebi și astăzi cine sunt?
Sunt vorba strecurată-n vânt...
Ecoul prăfuitelor hrisoave
cântat în vocile suave...
Himera nenăscutului poet
sau gândul tău mai desuet...
Și gama ce-a rămas tăcută aseară
în sunet stins de clarinet...
Sunt templul ridicat fățarnic,
pe șubrezii piloni de pergament.
Și visul cel purtat în taină,
cel îmbrăcat ades, în altă haină.
Sau lutul omenesc
ce-n tâmplă mi se zbate
și încă îmi șoptește vorbe deșănțate
ce-au fost uitate...
sărmane vorbe îngropate...
Și atunci pășesc cu pasul meu profan,
ecoul mi se stinge în cadran,
pe falsul murmur de chitară
și-aștept să se repete visul
a doua oară...
Cu aceleași răni cicatrizate
rămase-adânc săpate-n gândul meu
deși de tine-au fost demult uitate
părerile de rău,
părerile de rău...
Eu cred că azi nici nu mai sunt...
Doar umbra mea cutreieră în noapte
și doar ecoul mai slobozește
aceleași șoapte din zori de zi
sau
miez de noapte...
Bat la porțile iubirii iară
visuri destrămate,
vorbe picurate
și inimi uitate...
Mii de morți, aseară,
cu mâini descărnate
începeau a bate
la uși ferecate...
Îngropăm sub soare
bobul de iubire.
Nu-l găsi-voi oare
cioclii de safire,
cu chip de sticlete
și ochi de orbete?
Nopți de Sânzâiene
sau de Dragobete,
nopțile tîrzii
când uitai să vii,
ne așteaptă-n zori
cu umblet fiori...
Vai, se naște vraja
dar le porțile iubirii
iar se pune straja...
straja despărțirii?
Suflete din cer
păsări albe poartă.
Stâlpii porții tale
sprijină o moartă...
Tânăra fecioară
se trezește iară.
Joacă dansu-i tainic,
pe un pod de cuie
înroșite-amarnic...
Și-și îndeasă talpa
să n-o întrecă alta...
Pentru ca de aseară,
bat la poartă iară
visuri destămate
și iubiri furate,
cioclii de safire
cei fără iubire...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Iul 03, 2010 5:18 pm, editata de 1 ori
visuri destrămate,
vorbe picurate
și inimi uitate...
Mii de morți, aseară,
cu mâini descărnate
începeau a bate
la uși ferecate...
Îngropăm sub soare
bobul de iubire.
Nu-l găsi-voi oare
cioclii de safire,
cu chip de sticlete
și ochi de orbete?
Nopți de Sânzâiene
sau de Dragobete,
nopțile tîrzii
când uitai să vii,
ne așteaptă-n zori
cu umblet fiori...
Vai, se naște vraja
dar le porțile iubirii
iar se pune straja...
straja despărțirii?
Suflete din cer
păsări albe poartă.
Stâlpii porții tale
sprijină o moartă...
Tânăra fecioară
se trezește iară.
Joacă dansu-i tainic,
pe un pod de cuie
înroșite-amarnic...
Și-și îndeasă talpa
să n-o întrecă alta...
Pentru ca de aseară,
bat la poartă iară
visuri destămate
și iubiri furate,
cioclii de safire
cei fără iubire...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Iul 03, 2010 5:18 pm, editata de 1 ori
Când nu-mi ești aproape
sunt floare de piatră născută în creștetul munților.
Am rădăcinile adânc înfipte în seva amintirilor...
Am obrazul grunzos, galben și șters.
În mine, noaptea, se ridică un zid rece din pietre ascuțite,
pe care ai putea urca asemenea unei ființe neterminate,
născută din șubrezimea unor vise
uitate la margine de hotar neatins...
Încearcă să ajungi pe zidul din mine,
în inima munților...
Dacă o să cobori, din când în când,
o piatră ascuțită care îți va tăia respirația.
Să nu renunți.
Trupul meu te veghează
doar pentru a te obliga să-mi privești aura arhanghelică
pictată de păduri pe deasupra petalelor mele ascuțite...
Privește ochiul de gheață care mi se odihnește pe frunte...
Îți poți netezi cutele sufletului în oglida ochiului veșnic deschis.
Pletele-mi curg într-un râu înspumegat,
în care picură de veacuri aceeași lacrimă albastră a sufletului nostru,
prăvălită într-un ecou răsunător din universul vorbelor regăsite
în sipetul mâncat de carii...
Lacrima e cristalină și are același anost gust sărat și leșioș...
O liniște se împărățește
ca o noapte senină, răsfățată în adâncul unei mări moarte la capăt de timp...
Jumătăți de sferă orbecăie ca și cârtițele prin destine răzlețe
doar când TU nu-mi ești aproape...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Sept 19, 2010 3:44 pm, editata de 2 ori
sunt floare de piatră născută în creștetul munților.
Am rădăcinile adânc înfipte în seva amintirilor...
Am obrazul grunzos, galben și șters.
În mine, noaptea, se ridică un zid rece din pietre ascuțite,
pe care ai putea urca asemenea unei ființe neterminate,
născută din șubrezimea unor vise
uitate la margine de hotar neatins...
Încearcă să ajungi pe zidul din mine,
în inima munților...
Dacă o să cobori, din când în când,
o piatră ascuțită care îți va tăia respirația.
Să nu renunți.
Trupul meu te veghează
doar pentru a te obliga să-mi privești aura arhanghelică
pictată de păduri pe deasupra petalelor mele ascuțite...
Privește ochiul de gheață care mi se odihnește pe frunte...
Îți poți netezi cutele sufletului în oglida ochiului veșnic deschis.
Pletele-mi curg într-un râu înspumegat,
în care picură de veacuri aceeași lacrimă albastră a sufletului nostru,
prăvălită într-un ecou răsunător din universul vorbelor regăsite
în sipetul mâncat de carii...
Lacrima e cristalină și are același anost gust sărat și leșioș...
O liniște se împărățește
ca o noapte senină, răsfățată în adâncul unei mări moarte la capăt de timp...
Jumătăți de sferă orbecăie ca și cârtițele prin destine răzlețe
doar când TU nu-mi ești aproape...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Sept 19, 2010 3:44 pm, editata de 2 ori
Lumina de veghe
Întunericul clipocește din genele plumburii încercând să pătrundă o fărâmă din lumina de veghe uitată de singura ființă vie care mai cutreiera abisul...Pasul ei șovăitor, desprins parcă dintr-o neînțeleasă eră se auzea tot mai apăsat, mai cutremurător, contopindu-se într-un nemaiauzit ecou, făcând ca Universul să crape în milioane de celule dispersate de un „bum” amețitor.
Hăurile se căscau ca gurile știrbe, adânci și amenințătoare iar peste tot ținutul crepuscular se întrezărea, ca o geană timid deschisă din somnul omenirii,o rază sângerie trezită dintr-o nedeslușită sete de evadare...
Celulele nășteau vieți și fiecare viață încerca o formă care să i se potrivească...
Milioane de piei încercau să umple trupuri dezgolite dezagreabil...
Niciuna parcă nu se potrivea și ca într-un magazin second-hand, ca într-o paradă a umilinței, pieile umblau dintr-o mână descărnată în alta încercând să-și acopere dureros chipurile.Uneori ochii nu se potriveau cu ferestrele tăiate în dreptul sufletelor...alteori oasele craniului împungeau ostentativ scalpul...
După o muncă de sisif, piei și trupuri au fost invadate de o lumină orbitoare.
„-E lumina de dincolo”, șopteau jalnicele...ascunzându-se una în spatele celeilalte.
Dar acea lumină a făcut ca obositele „făpturi” să-și găsească grabnic pielea pregătită de Providență.Numai că unele piei erau ciuruite...și...când simți că ți se scurge sufletul, e pentru că ai nimerit într-o astfel de piele.
Lumina orbitoare s-a stins.Moartea și-a luat în dinți trandafirul însângerat și a început să însemne oamenii...Îi alegea pe cei mai proaspeți și îi trimite pe „insula poeților”...Acolo aerul e veșnic rarefiat...coșciugurile miros a flori de lavanda, iar cimitirele scriu slove de iubire...
Aici a rămas doar lumina de veghe, lumina mea, în care îmi sprijin coatele ascuțite în noianul gândurilor mele, cu care dacă vreau mă prăvălesc în „insula poeților” ca într-un carusel al vieții și al morții...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Iul 03, 2010 6:19 am, editata de 1 ori
Întunericul clipocește din genele plumburii încercând să pătrundă o fărâmă din lumina de veghe uitată de singura ființă vie care mai cutreiera abisul...Pasul ei șovăitor, desprins parcă dintr-o neînțeleasă eră se auzea tot mai apăsat, mai cutremurător, contopindu-se într-un nemaiauzit ecou, făcând ca Universul să crape în milioane de celule dispersate de un „bum” amețitor.
Hăurile se căscau ca gurile știrbe, adânci și amenințătoare iar peste tot ținutul crepuscular se întrezărea, ca o geană timid deschisă din somnul omenirii,o rază sângerie trezită dintr-o nedeslușită sete de evadare...
Celulele nășteau vieți și fiecare viață încerca o formă care să i se potrivească...
Milioane de piei încercau să umple trupuri dezgolite dezagreabil...
Niciuna parcă nu se potrivea și ca într-un magazin second-hand, ca într-o paradă a umilinței, pieile umblau dintr-o mână descărnată în alta încercând să-și acopere dureros chipurile.Uneori ochii nu se potriveau cu ferestrele tăiate în dreptul sufletelor...alteori oasele craniului împungeau ostentativ scalpul...
După o muncă de sisif, piei și trupuri au fost invadate de o lumină orbitoare.
„-E lumina de dincolo”, șopteau jalnicele...ascunzându-se una în spatele celeilalte.
Dar acea lumină a făcut ca obositele „făpturi” să-și găsească grabnic pielea pregătită de Providență.Numai că unele piei erau ciuruite...și...când simți că ți se scurge sufletul, e pentru că ai nimerit într-o astfel de piele.
Lumina orbitoare s-a stins.Moartea și-a luat în dinți trandafirul însângerat și a început să însemne oamenii...Îi alegea pe cei mai proaspeți și îi trimite pe „insula poeților”...Acolo aerul e veșnic rarefiat...coșciugurile miros a flori de lavanda, iar cimitirele scriu slove de iubire...
Aici a rămas doar lumina de veghe, lumina mea, în care îmi sprijin coatele ascuțite în noianul gândurilor mele, cu care dacă vreau mă prăvălesc în „insula poeților” ca într-un carusel al vieții și al morții...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Iul 03, 2010 6:19 am, editata de 1 ori
Din cupa de cleștar, amară,
Ne bem nestingheriți,
la umbra teilor bătrâni,
iubirea de odinioară.
Iar vii ce muri-vor mâine,
beau vin în cinstea morților de ieri
și azi, mai mușcă dintr-o pâine...
Am obosit și-aș vrea să dorm,
aievea, în grădină,
pe iarbă, sub castani,
uitată de cei vii
măcar treizeci de ani...
La piept puternic să mă strângă
amețitorul somn...
Și ajunsă-n zdrențe, fără de-ncălțare,
la ușa liniștii să dorm,
să dorm...
Dar buza ta cea pătimașă
învinețește ochii mei
și-n brațul somnului
nu mă mai lasă...
Și tristă gura ta
de cavaler medieval,
nu prididește să-mi însemne
păsări de legendă
pe obrazu-mi veșnic pal...
Ne bem nestingheriți,
la umbra teilor bătrâni,
iubirea de odinioară.
Iar vii ce muri-vor mâine,
beau vin în cinstea morților de ieri
și azi, mai mușcă dintr-o pâine...
Am obosit și-aș vrea să dorm,
aievea, în grădină,
pe iarbă, sub castani,
uitată de cei vii
măcar treizeci de ani...
La piept puternic să mă strângă
amețitorul somn...
Și ajunsă-n zdrențe, fără de-ncălțare,
la ușa liniștii să dorm,
să dorm...
Dar buza ta cea pătimașă
învinețește ochii mei
și-n brațul somnului
nu mă mai lasă...
Și tristă gura ta
de cavaler medieval,
nu prididește să-mi însemne
păsări de legendă
pe obrazu-mi veșnic pal...
Când întunericul ca o fantasmă din înalt coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:
De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine o mie de povești
cu feți frumoși și zâne-mpărătești?
De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se aprind?
De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi
și pasărea din suflet se înalță
până de dincolo de grinzi?
De ce când candele s-aprind în cer văpăi
eu tot mai cred că-s ochii tăi?
De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm
de rănile adânc săpate-n talpă?
Dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu lacrima curată...
De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul „mușcat” în dinți?
De ce aceeași despletită nimfă întristată
ne șoptește în surdină
povestea toată.
Povestea cu „a fost odată
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?
Și tot așa m-aș întreba mereu
de dragul tău...
de dragul tău...
eu mă întreb a nu știu câta oară:
De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine o mie de povești
cu feți frumoși și zâne-mpărătești?
De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se aprind?
De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi
și pasărea din suflet se înalță
până de dincolo de grinzi?
De ce când candele s-aprind în cer văpăi
eu tot mai cred că-s ochii tăi?
De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm
de rănile adânc săpate-n talpă?
Dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu lacrima curată...
De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul „mușcat” în dinți?
De ce aceeași despletită nimfă întristată
ne șoptește în surdină
povestea toată.
Povestea cu „a fost odată
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?
Și tot așa m-aș întreba mereu
de dragul tău...
de dragul tău...
În harfa inimii s-aude-un cântec înfundat,
de suflet dezrobit
ce hăuri a cutreierat
și m-a găsit...
cu ale mele corzi demult neacordate,
cu ale mele gânduri reci,
dar...uneori mai dezghețate...
Străine,
ce-ți cânți, alene, dorul sugrumat...
de unde vii?
Din care zări?
Că nici în vise, himera pribegită nu ți-am așteptat...
De ce-mi strunești cu patimă
a zilelor mister?
E-atâta liniște în cer...
că aș putea, fără să vrei,
să-ți torn în vene apă vie...
cu care sufletul mi-am adăpat,
când zarea ne era pustie...
și-atunci ,îți amintești?
Noi am oftat...
Te mai întreb:
De ce-mi mai cânți,
în pieptul dezgolit, iubirea?
Ca pe-o sirenă despletită ce se-neacă-n zori de zi,
de teamă că nu-și amintește cântul
cu care mateloții ar muri...
Dă-mi mâna ta, străine,
cu ochii goi, cu fața suptă
și trupul ca o torță-nflăcărată,
să ne-avântăm în marea veșnic tulburată,
ca valul ei albastru-nspumegat,
să ne absoarbă pieptul
de păcat....
de suflet dezrobit
ce hăuri a cutreierat
și m-a găsit...
cu ale mele corzi demult neacordate,
cu ale mele gânduri reci,
dar...uneori mai dezghețate...
Străine,
ce-ți cânți, alene, dorul sugrumat...
de unde vii?
Din care zări?
Că nici în vise, himera pribegită nu ți-am așteptat...
De ce-mi strunești cu patimă
a zilelor mister?
E-atâta liniște în cer...
că aș putea, fără să vrei,
să-ți torn în vene apă vie...
cu care sufletul mi-am adăpat,
când zarea ne era pustie...
și-atunci ,îți amintești?
Noi am oftat...
Te mai întreb:
De ce-mi mai cânți,
în pieptul dezgolit, iubirea?
Ca pe-o sirenă despletită ce se-neacă-n zori de zi,
de teamă că nu-și amintește cântul
cu care mateloții ar muri...
Dă-mi mâna ta, străine,
cu ochii goi, cu fața suptă
și trupul ca o torță-nflăcărată,
să ne-avântăm în marea veșnic tulburată,
ca valul ei albastru-nspumegat,
să ne absoarbă pieptul
de păcat....
Îmi simt în trup o pasăre
ce-mi umblă
cu ghearele-nfierate,
și mă înscrie până-n gând...
Și-n astă scriere de șoapte,
Mă-ndeamnă să mă-ntreb:
DAR PÂNĂ CÂND???
haină pasăre albastră,
mă ciurui cu amaru-ți cioc...?
și nu-mi lași sufletul să scalde
eternii munți din loc în loc...?
Și nu mă lași
să-mi cern cuvântul
în sita neamului apus...?
Și nu-mi dai voie
să îmi termin...
măcar poemul-ce-l aveam de spus...?
Și nu-ți scoți aripile-afară,
să zbor cu tine
spre un loc,
Cu-aceleași aripi de pribeagă,
și cu mână siderală
să-ți leg neastâmpăratul cioc...?
Mirosul crinilor cucernici,
să ne pătrundă-amețitor,
din rând până-n cuvânt...
Cu foșnet de mătase veche,
penajul tainic,
să ne-ndrepte
spre veșnicia din avânt...
ce-mi umblă
cu ghearele-nfierate,
și mă înscrie până-n gând...
Și-n astă scriere de șoapte,
Mă-ndeamnă să mă-ntreb:
DAR PÂNĂ CÂND???
haină pasăre albastră,
mă ciurui cu amaru-ți cioc...?
și nu-mi lași sufletul să scalde
eternii munți din loc în loc...?
Și nu mă lași
să-mi cern cuvântul
în sita neamului apus...?
Și nu-mi dai voie
să îmi termin...
măcar poemul-ce-l aveam de spus...?
Și nu-ți scoți aripile-afară,
să zbor cu tine
spre un loc,
Cu-aceleași aripi de pribeagă,
și cu mână siderală
să-ți leg neastâmpăratul cioc...?
Mirosul crinilor cucernici,
să ne pătrundă-amețitor,
din rând până-n cuvânt...
Cu foșnet de mătase veche,
penajul tainic,
să ne-ndrepte
spre veșnicia din avânt...
Destin...
O risipă de gânduri.
Mă înconjoară mii de cioburi multiforme
în care mă privesc amănunțit ca în acea zi.
Același chip,
alte lucruri trudite...
Bunătăți tardive mă ademenesc din umbră,
precum bătrânilor cu gurile eliberate
li se împart bomboane tari,
fabricate din zahărul cenușiu,
topit în căldura sufletelor blânde.
Negustori gușați le- poruncesc să le strivească aprig
în gingiile sângerânde.
Timpul e limitat...
Potecile duc spre întortocheatele hățișuri.
Păsările văzduhului mor în fiecare clipă nejelite de ingrații
care și-au netezit cutele în trilurile măiestre.
Lor nu le mai fac oamenii parastase.
Lumânările nu-și plâng stropii în aprinsele amintiri...
Focul și azi trosnește în vatră
arzând sufletele copiilor nenăscuți.
Un furnicar de lume se îneacă, neștiutor,
într-o mlaștină de vise moarte
făr-a încerca să-și încordeze brațele inerte...
Și peste toate neîmplinirile,
domnește de veacuri,
aceeași acvilă uriașă,
cu brațele puternice întinse peste zările nemărginite,
ca o amenițare...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Ian 25, 2011 9:38 am, editata de 1 ori
O risipă de gânduri.
Mă înconjoară mii de cioburi multiforme
în care mă privesc amănunțit ca în acea zi.
Același chip,
alte lucruri trudite...
Bunătăți tardive mă ademenesc din umbră,
precum bătrânilor cu gurile eliberate
li se împart bomboane tari,
fabricate din zahărul cenușiu,
topit în căldura sufletelor blânde.
Negustori gușați le- poruncesc să le strivească aprig
în gingiile sângerânde.
Timpul e limitat...
Potecile duc spre întortocheatele hățișuri.
Păsările văzduhului mor în fiecare clipă nejelite de ingrații
care și-au netezit cutele în trilurile măiestre.
Lor nu le mai fac oamenii parastase.
Lumânările nu-și plâng stropii în aprinsele amintiri...
Focul și azi trosnește în vatră
arzând sufletele copiilor nenăscuți.
Un furnicar de lume se îneacă, neștiutor,
într-o mlaștină de vise moarte
făr-a încerca să-și încordeze brațele inerte...
Și peste toate neîmplinirile,
domnește de veacuri,
aceeași acvilă uriașă,
cu brațele puternice întinse peste zările nemărginite,
ca o amenițare...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Ian 25, 2011 9:38 am, editata de 1 ori
Subiecte similare
» Lansare de cărţi: "La marginea tăcerii", de Dorina Neculce, "Vade Mecum", Antologie versuri. Şase poeţi contemporani. "Contraria",Rameel şi Dorina Neculce
» Vasile Anton-Despre sufletul pereche
» Anca Acatrinei -Lacrimi pentru fata din oglinda
» Vasile Anton-Despre sufletul pereche
» Anca Acatrinei -Lacrimi pentru fata din oglinda
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Ieri la 5:21 pm Scris de Didina Sava
» Decorațiuni din fetru
Lun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava
» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Joi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava
» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava
» Heraclidul Alb roman semi-SF
Mar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica
» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk
» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava
» Dorina Neculce
Dum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan