Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Ieri la 8:03 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Joi Noi 23, 2017 7:57 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Mircea Boboc

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06092010

Mesaj 

Mircea Boboc







Eu sunt cosmic…

O nucă îşi reneagă creanga, înecându-se în valurile statice ale unui pământ răbdător. În urma impactului se dezbracă de coaja verde şi se rostogoleşte ameţită la picioarele mele. O ridic prin simpla încordare a privirii până-mi pluteşte deasupra degetelor şi gândesc: ”Ce lume ciudată! Pe aici toate fiinţele stau ascunse în haine multiple, ba chiar îşi construiesc ziduri artificiale şi măşti.” În timp ce meditez, crusta maronie se deschide, dezvelind miezul.”Totodată se devorează unele pe altele...”
- Bună ziua! Vă simţiţi bine? Pare că v-aţi rătăcit.
Creatura cu baston, armă şi o uniformă albastră ce o individualizează de ceilalţi oameni mă priveşte plină de suspiciune. Mi se pare o întrebare atât de ciudată... Aş putea să fiu altfel decât fericit?
- Da, sunt bine.
Mă aşez pe bancă în faţa Universităţii. O persoană îmbrăcată cu haine rupte şi însoţită de un patruped şchiop întinde mâna semenilor pentru a primi cercuri metalice. Se apropie de mine la fel de umil şi presupun că vrea acelaşi lucru. Modelez în interiorul pumnului pielea elastică a Nimicului şi-i ofer obiectele râvnite. Ochii săi plini de recunoştiinţă îmi mulţumesc. În stânga mea, o fiinţă umană de sex feminin mă priveşte contemplativ.
Începe să plouă subit şi violent din nori întunecaţi, răspândiţi ca o epidemie a melancoliei. Nu-mi place. Alung vremea rea la fel de brusc şi invoc plăcerea care gâdilă a razelor.
După un timp, intru la cursuri să văd oamenii tineri cum îşi notează entuziasmaţi ciudăţeniile pe care le aud.
- Eşti amabil să-mi împrumuţi un pix?
- Descrie-mi obiectul.
Studentul mă priveşte uimit. Îi observ caietul gol şi bănuiesc că e vorba de un lucru cu care se scrie. Frământ lumina soarelui până devine solidă şi îi ofer un pix unic şi strălucitor. Îl primeşte, dar nu înţeleg de ce nu mai zice nimic. Pare stupefiat. Toată lumea se adună curioasă în jurul celui care arată insistent cu degetul spre mine... Oare am făcut ceva rău?
Călătoresc afară şi mă joc cu umbra copacului sub care stau. Aceasta dansează după ritmul dorinţelor mele, părăsindu-şi planul bidimensional, rotindu-se pe stradă şi scuturându-şi crengile-întuneric. Oamenii se sperie. Nu-i înţeleg. Probabil că de aceea îmi plac...
Iată fata care mă privea cu insistenţă. Se apropie şi...:
- Salut! Ce faci? Presupun că eşti nou pe aici, pari debusolat. Eu sunt colega ta de la cursul de anatomie.
- Eu sunt cosmic...
Începe să râdă, ţinând mâna întinsă:
- Cu siguranţă eşti.
Palma ei e atât de mică! Dar de ce e îndreptată spre mine?
- Ştiam eu că am fost prea îndrăzneaţă!
Când să şi-o retragă, îmi amintesc că acesta-i neconvenţionalul lor salut şi îi găzduiesc degetele între ale mele.
- Eşti un tip foarte ciudat!
Zâmbeşte larg.
- Dar ştiu că ai un suflet mare şi că nu eşti ca ceilalţi. Îţi place să fii singur, să admiri şi să te bucuri de linişte. Personalitatea ta contrastează cu superficialitatea şi dovezile interminabile de prostie şi teribilism ale majorităţii. Eşti cumva artist?
- Creez, deci cred că da...
- Atunci, domnule artist, ce zici de o prăjitură?
Plină de seninătate, îmi cuprinde braţul cu al ei în timp ce mergem pe stradă.
- S-ar putea să avem multe în comun. Îmi place să pictez, să admir cerul şi păsările lui. Ce mult aş vrea să le prind pentru a le convinge să-mi cânte la ureche!
Râde din nou şi renunţă la braţul meu pentru a-mi prinde palma cu a ei. Pun stăpânire pe mintea primitivă a unui şobolan zburător numit vrabie; pasărea mi se aşează pe deget.
- O vrei?
- Dumnezeule! Comunici cu animalele! Probabil că e o simplă întâmplare uşor ciudată, nu e niciun motiv să mă panichez. Cert este că pari genul de băiat care ar putea să-mi aducă şi luna. Chiar meriţi o prăjitură!
Ne aşezăm pe scaune, iar în faţa noastră avem nişte ciudăţenii albe şi moi. Ce trebuie să fac cu ele? Iată că fata introduce bucăţi pescuite cu un metal concav în cavitatea bucală. Gust şi simt bombardamente divine de plăcere stimulându-mi viziunea asupra vieţii, e o senzaţie incurabilă de beatitudine topită, dizolvată în percepţii. Mănânc cu poftă şi mă murdăresc în jurul gurii şi pe bărbie.
- Ai uitat năsucul.
Surâde şi îmi fixează cu degetul nişte cremă pe nas.
Mergem apoi spre un loc cu flori, spune că îi plac. Mă gândesc să îi arăt precipitaţiile unice în Univers de pe planeta ţepoasă.
- Ciudat, nu îmi amintesc de coridoarele ce se deschid la capătul străzii.
Nici măcar nu îşi dă seama că a călătorit la milioane de ani lumină depărtare.
- E divin! Ce loc! Cât de superb! Ce fel de flori sunt acestea? N-am mai văzut niciodată aşa ceva! Acum cad din cer... Adică nu cresc din pământ? Cred că visez...
Au trecut trei ore de când a leşinat. Mintea umană nu e destul de blindată pentru asemenea comori. Se trezeşte:
- Am adormit? Ce vis nebun! Mă bucur că nu te-ai evaporat odată cu el.
Mă cuprinde cu braţele şi îşi sprijină capul de umărul meu.
- N-am avut niciodată o zi aşa plăcută! Până şi luna conspiră la magia ei! Priveşte cât e de mare!
Nu ştie că eu m-am jucat cu ea? Aşa spusese, că vrea să i-o aduc.
Îşi apropie chipul şi îşi lipeşte buzele de ale mele. Şi le apasă tot mai tare, însă în mod paradoxal, delicat. E ciudat... Se pare că ei îi place foarte mult. Se poartă de parcă ar avea nevoie de mine. Nu înţeleg. E foarte neobişnuit ca o fiinţă să-şi împingă cu o asemenea pasiune materia din care e constituită spre o alta. Ochii ei zâmbesc acum.


II


Probabil că ar trebui să mut soarele în dreapta de această dată şi să-l eclipsez parţial cu nişte munţi. Mi se pare un peisaj fără potenţial; lumea pe care am creat-o înainte era mai uşor de modelat datorită poziţiei planetei în sistem. Oricum, mă ocup mai târziu, acum am chef de-o plimbare.
E ciudat cum există atâtea puncte aprinse, Cosmosul fiind totuşi întunecat. Trebuie să mă feresc de meteoriţi... Gata! Îmi place steaua din faţă, dar aş vrea să fie roşie. Aşa... Iar astrul de lângă ea, puţin mai mare. Ceva lipseşte... Cred că mă ataşez de planeta cu prăjituri şi multe panorame. Mă întorc acolo.
Stau întins în iarbă, iar oamenii trec nedumeriţi pe lângă mine. Parcă e mai bine...
- Tu eşti tipul cu puteri!
Studentul căruia i-am dăruit pixul de lumină se apropie cu o hârtie colorată:
- Poţi să faci mai multe bancnote? Foarte multe!
Nu vreau decât un moment de linişte, de aceea mă uit la obiectul subţire şi îl multiplic de nenumărate ori. Băiatul culege totul entuziasmat, rătăcindu-şi mâinile flămânde pe pământ.
Fuge fără să se uite înapoi, de parcă a făcut ceva rău şi vrea să scape neobservat.
Ceva apasă cu delicateţe pe ochii mei închişi instinctiv. După forma zonei aflate sub presiune bănuiesc că sunt nişte degete umane.
- Ghici cine e?
Fata se arată, mă îmbrăţişează şi-şi lipeşte din nou gura de a mea. Pentru a reduce din disconfortul bizarei apropieri întredeschid buzele şi experimentez o căldură umedă ce-mi invadează simţurile.
- De fapt acum realizez că nu ştim nimic unul despre celălalt, nici măcar numele! Cine eşti, misteriosule?
Ea râde, dar întrebarea frânează cu violenţă pe solul fragil al minţii mele.
- Nu ştiu...
- Atunci e perfect! Nici eu nu-ţi voi spune altceva despre mine. Ce poate fi mai pur şi mai dulce decât o iubire lipsită de datele şi intervenţiile indiscrete ale mediului exterior? Vreau să fim doar noi, să ne descoperim esenţa fără obstacolul informaţiilor.
Am o revelaţie. Chiar nu ştiu cine sunt, când am apărut, de ce sunt diferit şi cum mi se explică autosuficienţa izvorâtă dintr-un sentiment continuu de revoltă.
- Vorbesc singură? Aiuritule! Cred că aşa îţi voi spune de acum dacă tot nu-ţi ştiu numele. Îmi dai voie să te alint, nu?
Îşi lipeşte buzele de obrazul meu şi le retrage cu un uşor clipocit. Se uită apoi în ochii mei:
- Eşti de-a dreptul irezistibil! N-am văzut o îmbinare mai reuşită de naivitate, linişte şi... aiureală!
Mă ciupeşte cu seninătate de umăr, după care devine serioasă şi emană un sentiment de vulnerabilitate, întinzându-se cu capul pe pieptul meu.
- Dacă acum două zile cineva mi-ar fi spus că urmează să-mi petrec timpul cu un străin excentric, căruia îi place să se relaxeze în iarbă fără să-i pese câtuşi de puţin de părerea celor din jur... Ei, bine, l-aş fi trimis să numere capre!
Focul zâmbitor i se aprinde din nou în privire.
- Hai să privim norii şi să ne imaginăm diverse forme. Uite o raţă! Tu ce vezi?
- E un joc trăsnit. De ce trebuie să-mi imaginez dacă pot să-i modelez ?
- Ce vrei să spui? Fă-mi o inimă pufoasă atunci. Te provoc!
Sculptez cu uşurinţă în nori, îndeplinindu-i dorinţa. Conturul, simetria şi consistenţa creaţiei sunt perfecte. Se uită la mine speriată:
- Trebuie să fie o coincidenţă! Fă un trandafir!
De această dată pun şi puţină culoare. Îmbin verdele şi roşul pentru a crea copia celestă a florii.
- Este superb! În mod normal ar trebui să te asaltez cu o mulţime de întrebări, dar în numele iubirii mele pentru tine îmi voi reprima curiozitatea şi te voi cunoaşte prin faptele tale... care sunt cuceritoare!
Clipeşte repede, aplaudând din genele ei mari. Îşi lipeşte cu posesivitate urechea de mine.
- Vreau să-ţi ascult inima şi să fiu recunoscătoare motorului vieţii tale! Te iubesc!
Am mai auzit această expresie, cu siguranţă se bucură de popularitate pe acest tărâm, însă nu pot să-i pătrund înţelesul.
- Probabil n-ar trebui să zic asta aşa devreme, dar aş muri dacă nu m-aş exterioriza. Tu nu simţi nimic pentru mine?
Chipul ei devine grav.
- Îmi sunt autosuficient...
Tăcere. În cele din urmă repetă pierdută:
- Autosuficient... Cum? Deci nu e vorba de mine, tu chiar nu poţi să iubeşti?
Începe să-i curgă apă din ochi.
- Până acum părea că simţi la fel!
- Mi-e indiferent tot ceea ce fac. Mă las purtat de valurile întâmplărilor.
- Da, acum înţeleg! Tu de fapt reacţionezi! Nu acţionezi, ci răspunzi stimulilor!
Chipul i se inundă din ce în ce mai tare, apoi se loveşte probabil de un obiect ascuţit din iarbă şi îi curge sânge din deget.
- Eşti rănită!
- E doar o înţepătură.
- Da, dar produce durere.
- Tu nu vezi că plâng? Crezi că-mi pasă de o zgârietură banală? Înmulţeşte această suferinţă cu o infinitate şi poate vei înţelege prin ce trec acum!
- Eu sunt cauza agoniei tale...
Sunt devastat... Vreau să trec prin lume interacţionând cu ea cât mai puţin, fără să provoc neplăceri.
- Nu e vina ta că eşti aşa...
Mă mângâie pe obraz cu ochii lichizi şi plini de culoare.
- Voi lupta pentru a te ajuta să înţelegi ce e dragostea! Deşi m-ar ajuta să ştiu de pe ce planetă vii...
Râde uşor.
- ... voi onora puritatea sentimentelor mele pentru tine apreciindu-te pentru ceea ce eşti... Un singur lucru trebuie schimbat... dar până voi reuşi...
Se împotmoleşte în cuvinte de parcă ar adăposti în interior un vulcan gata să erupă, pe care încearcă totuşi să-l controleze.
- ... promite-mi că nu mă vei părăsi!
Mă îmbrăţişează subit, cu pasiune, iar debitul cascadei din ochi se măreşte, fiind acompaniat de vibraţia trupului, de accelerarea bătăilor inimii şi de un sunet discontinuu izvorât din intimitatea ei. Aceasta e misterioasa erupţie.
- Nu te voi părăsi.
- Nu?
Privesc spre cer şi îi zic ce gândesc:
- Nu am niciun motiv s-o fac.
- Atunci ne vedem în această seară sub copacul din faţa Universităţii?
- Da.
Îşi şterge ochii şi pare mai calmă.


III


- Ai milă de mine din nou!
Cerşetorul îşi plouă ochii. Mi se pare atât de trist să văd materia organică prizonieră în braţele tăioase ale suferinţei!
- Ceea ce-ţi trebuie e mâncarea.
- Nu râde de mine, te rog.
Îl invit pe bancă şi-mi imaginez o masă plină de comori culinare, printre care acele prăjituri albe. Ochii bătrânului sunt şi mai inundaţi. Dacă nu mi-ar mulţumi insistent aş crede că l-am supărat cu ceva...
Cât de înalte sunt clădirile printre care mişună oameni grăbiţi! Zbor spre culmea solitară a unei construcţii gigantice şi admir peisajul: atâtea vieţi ce se ţin de mână sau dansează izolate, căutând fără oprire ceva, în funcţie de particularităţile fiecăreia. Lumea aceasta e un labirint de suflete...
Nu am uitat neajunsul revelat de femela umană. Cine sunt? De ce am un sentiment de revoltă ascuns şi cosmetizat prin autosuficienţă?... Bine că mi-am amintit de ea, probabil că mă aşteaptă.
Am ajuns şi o văd desculţă sub copac, înecată în tristul ser al ochilor. Părul ei zburlit încoronează întreaga făptură neîngrijită şi răvăşită de agitaţia interioară a emoţiilor.
- Credeam că nu mai vii.
Vorbeşte cu detaşare, dar ceva îmi spune că e doar o aparenţă. Mă aşez cu grijă şi mă îmbrăţişează flămândă de mine.
- Te-aş fi aşteptat aici pentru totdeauna!
Mă fixează cu privirea.
- De ce taci? Zi-mi că-ţi pasă!
Mă loveşte cu pumnii în umăr, însă fragilitatea impactului nu mă poate afecta.
- Iartă-mă... dar e devastator să te am şi în mod paradoxal să nu fii al meu!
Nu-i înţeleg contradictoriile manifestări.
- Te-ai împotrivi unei fete care ar încerca să te sărute?
- Dacă acţiunea nu ar fi însoţită de fapte colaterale care să mă îndepărteze, probabil că nu.
Se uită în ochii mei de parcă şi-a pierdut respiraţia şi se întinde pe pământ. Mă gândesc că e foarte nefericită. Şopteşte sfârşită:
- Deci chiar nu simţi nimic pentru mine...
Poate că ar trebui să-i ridic moralul:
- Cred că simt ceva...
- Ştiu că minţi! Ce situaţie bizară... Te cerşesc, mi te oferi, dar nu-mi aparţii!
Se reculege.
- Aşa-mi trebuie dacă m-am îndrăgostit de-un aiurit!
Încearcă să zâmbească.
- Stelele sunt de admirat: atât de îndepărtate, reci, invulnerabile şi divine... La fel ca tine!
- Vrei să mergem?
- Unde?
- Printre stele.
- Acum vrei să mă duci printre stele? Mi-ar plăcea să cred că e adevărat!
O prind de mână, iar chipul i se luminează; îmbrăţişând-o strâns, tremură de fericire. Ne ridicăm în zbor deasupra copacului, apoi atât de sus încât gustăm norii şi observăm marea de lumini ce populează Pământul. Deschid o scurtătură strălucitoare spre una din lumile pe care le-am creat. În următorul moment ne odihnim în vârful muntelui albastru, admirând apusul cercului de sori. Fata e încremenită.
- Hai să ne jucăm cu peisajul!
Plimb una din luni pe patinoarul cosmic al cerului şi o ciocnesc ludic de curcubeul pătrat al tărâmului, modificându-i forma. La comanda mea, celeştii licurici ai nopţii se fugăresc, se ascund şi se ţin de mână.
- Spuneai că-ţi place să pictezi. Acum ai ocazia să personalizezi o planetă.
Îmi mărturiseşte încă sub influenţa şocului:
- Vreau cai coloraţi...
Adun stelele fosforescente şi dau naştere unor contururi cabaline portocalii. Călăreţii sunt roşii şi aleargă prin Univers, suindu-se din fugă. Râd satisfăcut. Doresc să crească cele mai frumoase plante, le desprind cu vântul şi creez un uragan multicolor de petale pe care îl rătăcesc deasupra noastră. Acum plouă cu miresme şi bucăţi nevinovate de flori. Ea pare vrăjită.
- Vrei să vezi ceva unic în Univers?
Dă din cap de parcă arsenalul cuvintelor îi este golit.
O plimb prin Cosmos, adaptându-i organismul călătoriei. Viteza cu care o port printre stele e foarte mare. Jocurile de lumini, panoramele planetelor vizitate în zbor, meteoriţii grăbiţi, senzaţia teribilă de gol aspaţial şi sunetul impunător al grandorii se îngrămădesc cu generozitate în percepţiile ei...
- Acesta e Soarele Cubic, singurul de acest fel, o adevărată capodoperă a Creaţiei! Nu există altceva în jur, întrucât raritatea trebuie să se bucure de singurătatea şi liniştea binemeritate. Îl vom admira fără să ne apropiem prea mult. Nu ştiu de ce, mă sperie.
Se uită la mine negând din priviri, ca şi cum ar spune că nu poate fi real. O port în zbor spre lumea de puf, planeta cu un sol alb uniform, foarte moale, pe care am pictat diferite semne. Exclamă absentă:
- E ca un pat uriaş!
Se întinde alintându-se, îmbrăţişând pământul, apoi se aşează extenuată cu capul
în braţele mele şi adorme.


IV


Deschide ochii leneşă, aflându-se tot în braţele mele. Chipul i se luminează de fericire şi se cuibăreşte mai tare. Pipăie solul pentru a fi sigură că n-a fost un vis, după care observă difuzia cerească a culorilor. Mă mângâie cu privirea:
- Îţi mulţumesc!
O duc acasă într-o clipă imperceptibilă, sub copac. Curiozitatea mă îndeamnă să o întreb:
- Ce înseamnă cuvintele „te iubesc”?
Suspină şi îşi lipeşte din nou buzele de ale mele.
- Ce-ţi sugerează acest gest?
- Nimic în afară de un comportament bizar şi inutil.
- Acum te îmbrăţişez, mă joc cu părul tău. Îţi admir ochii, te vreau lângă mine, iar împlinirea mea e determinată de fericirea ta... Să-ţi explic în termenii tăi aiuriţi: dacă viaţa ar fi o prăjitură, dragostea ar fi zahărul.
- Pare a fi o dependenţă gratuită faţă de altă persoană, conservând însă şi încălcarea legilor naturii prin cultivarea altruismului. Cred că e un sentiment interesant. Mi-ar plăcea să-l încerc.
Ochii i se aprind
- Trebuie să aflu cine sunt mai întâi.
Îi zic despre ce e vorba, după care intrăm la cursuri. Stă lângă mine şi mă ţine de mână, iar profesorul observă acest lucru. Predă ceva despre feromoni.
- Mecanismul fiziologic al atracţiei constă în...
Tinerii par captivaţi de noua perspectivă asupra subiectului
- Să încercăm un experiment neconvenţional pentru metodologia didactică. Vom încerca să corelăm valenţele psihologice ale pasiunii cu realitatea ei anatomică. Cei doi care se ţin de mână ne vor ajuta dacă vor puncte în plus.
Mă las purtat de valul chemărilor şi ajung în faţă.
- Ce te-a atras prima oară la această domnişoară?
Nu înţeleg întrebarea prea bine dar încerc un răspuns:
- Prăjitura...
Mulţimea râde zgomotos, iar profesorul zâmbeşte:
- Nici nu vreau să mă gândesc la ce prăjitură te referi, dar mi-am făcut înţeles punctul de vedere.
Deodată studenţii se agită şi aud voci acuzatoare:
- El e tipul ciudat care face lucruri imposibile! Pixul de lumină!
- Da! Şi umbrele tridimensionale... E ceva suspect în legătură cu el!
Profesorul îi calmează autoritar.
- Gata! Terminaţi!
Mi se adresează:
- Fă ceva ieşit din comun... Nu poate, vedeţi? Lăsaţi băiatul în pace! De unde vă vin aceste idei?
Îi fac pe plac prezentând holograma soarelui ţepos, unul din preferaţii mei.
- Dumnezeule!
- Opriţi-l!
Fata mă ia de mână, ieşim pe coridor şi ne ascundem într-un dulap. Paşii celorlalţi se apropie. Mă roagă în şoaptă:
- Fă-i să se îndepărteze.
- Mai bine plecăm noi.
O las în locul cu flori, unde îi place, plec, iar cuvintele ei mă ajung din urmă:
- Să te întorci la mine cât mai curând!



V


Se aud nişte zgomote ieşite din comun, generate de locul în care se odihnesc automobilele. Mă apropii şi observ nişte obiecte care se încadrează în tiparul instrumentelor muzicale. Câteva persoane se ceartă:
- E cântecul meu! Eu l-am scris!
- Vocea ta-i oribilă!
- Asta-i picătura care a umplut paharul! Adio, rataţilor!
Omul trece nervos pe lângă mine, bruscându-mă.
- Concertul e în seara asta! Unde găsim pe cineva care să întregească formaţia?
- Tu la ce te uiţi?
- Lasă-l puţin. Tipule, ştii să cânţi la chitară electrică?... Dă-i să încerce.
Îmbrăţişez animalul metalic şi reproduc în minte ce am auzit, iar instrumentul îmi transpune gândurile în realitate.
- Trebuie să fii un geniu! Cânţi cu noi, nu-i aşa?
Accept. Indivizii mă ţin lângă ei în vederea onorării unui proces numit repetiţie. Se înserează şi mă iniţiază pentru eveniment.
- Aşa... poartă şi tu un fes.
- Puţin machiaj negru în jurul ochilor pentru un aspect întunecat...
- Să fii cât mai spectaculos, teatral dacă se poate...
Urc scările, intru pe scenă şi mulţimea bate din palme. Chitara devine o parte din mine, iar nevoia dezlănţuită de a improviza îmi pune stăpânire pe creativitate; lansez o ploaie a sunetelor ascuţite ce se ţin de mână şi se fugăresc cu o viteză care gâdilă foarte plăcut simţul auditiv. Le sporesc efectele prin invocarea rezonanţelor fantomatice ale Lunii de Nisip şi plutesc învăluit de grandoarea luminilor solare, împrăştiind ecouri crepusculare spre public. Norii se deschid şi mă învelesc în fulgere. Par un spectru luminos, un dirijor al simfoniei tăcute de stele, ce dă o formă vizibilă vibraţiilor, materializând notele în porumbei albi, pierduţi în evanescenţa roşie a cerului apocaliptic. Plecarea îmi este camuflată de iluzoria explozie a trupului în fluturi gigantici.
Mă plimb singur pe stradă, întrebându-mă dacă am fost destul de teatral. În scurt timp mă simt ca şi cum toată lumea m-ar cunoaşte, iar oamenii cu microfoane se îngrămădesc să-mi vorbească.
- Cum aţi realizat efectele?
- Cum te numeşti?
- De unde vii?
- Nu ştiu!
Le răspund agasat, îmi reamintesc marele gol, lipsa unei identităţi. Îi alung, dar o femeie ascunsă după un copac mă întreabă:
- Cum i-ai făcut să dispară?!
Îşi temperează uimirea şi continuă:
- Ştii... aş face orice pentru un interviu în exclusivitate!
Mă prinde de braţ şi mă conduce spre casa ei. Înăuntru îmi oferă o băutură aromată numită ceai. În timp ce-mi vorbeşte mă fixează cu ochii întredeschişi şi pătrunzători, de parcă ar vrea să treacă de hotarul organic al fiinţei mele şi să-şi lipească privirea de pielea fragedă a minţii. Mişcările îi sunt lente şi precise, îşi trece deseori mâna prin păr, zâmbind larg.
- Care e povestea ta, străinule?
- Nu ştiu...
Renunţă cu aceleaşi gesturi subtile la nişte accesorii vestimentare superficiale, trupul armonios fiindu-i învelit de un costum roşu mulat. Se apropie. Comportamentul îi trădează focalizarea tuturor mijloacelor persuasive spre mine, ca şi cum aş poseda ceva de care are nevoie.
- Acum ţi-ai amintit?
- Nu.
Îşi lipeşte buzele de ale mele, însă apropierea e mai intimă decât cea experimentată cu cealaltă fată.
- Dar acum?
Îi zic adevărul:
- Nu.
Mă găzduieşte cu o pasiune crescândă în braţele ei lacome, după care îmi dă drumul din puternica strânsoare:
- Dacă încetezi să fii atât de misterios poate vom reconstitui şi finaliza scena...
Surâde vinovată, gustându-şi degetul înmuiat în ceaiul meu.
- Deci?
- Deci nu ştiu nimic despre mine.
- Vrei să fiu topită după carisma ta de introvertit inabordabil şi indiferent... Chiar mă tem că vei reuşi! N-am văzut un amestec mai periculos de autocontrol şi tărie de caracter. Te avertizez că voi găsi o modalitate de a te scoate din carapace. Până atunci, nu scapi de mine!
Îmi face cu ochiul.
Nu o înţeleg şi plec.


VI


Oriunde merg îmi văd chipul imortalizat de ecrane, iar oamenii arată cu degetul spre mine.
- El e! Nu-l abordaţi cu violenţă căci n-aveţi nici o şansă să-l prindeţi. Invitaţi-l cu politeţe să vă urmeze şi o va face.
Studentul primeşte hârtii colorate de la indivizii costumaţi, cu ochii acoperiţi de sticlă neagră. Aceştia se apropie:
- Bună ziua, domnule! Sunteţi amabil să mergeţi cu noi?
Ajung într-o cameră întunecată unde mi se fac teste.
- Ne-ar face mare plăcere dacă ne-aţi răspunde la nişte întrebări. Cine sunteţi? Nu figuraţi în nicio bază de date, parcă aţi apărut de nicăieri.
- Nu ştiu cine sunt.
Situaţia îmi reaminteşte necazul identităţii.
- Atunci mărturiseşte-ne ceva ce ştii.
Observ paharul de apă şi manevrez elementul naturii, scriind pe birou cu litere lichide:
„Asta ştiu!”
Omul încremeneşte. Mi se aduc calcule cu cifre interminabile şi le rezolv imediat. Rezultatele sunt comparate cu cele ale calculatoarelor de care pot fi efectuate.
- Sunt identice!
Mă relaxez plictisit pe scaun.
- E timpul pentru testul psihologic. Creează ceva care îti place, primul lucru ce-ţi vine-n minte.
Înfăţişez un ansamblu miniatural de sisteme solare pierdute în mijlocul încăperii precum un tablou tridimensional agăţat de vid. Frumuseţea bogăţiei stelare impresionează până la leşin. După ce îşi revin, oamenii concluzionează:
- Oricine ai fi, ai o legătură deosebită cu Universul.
- Da, sunt cosmic... Simt asta dintotdeauna.
Persoanele îmbrăcate în halate albe aduc rezultatele:
- Am analizat ţesutul, iar ADN-ul... Ei, bine, nu putem formula un diagnostic. Putem oferi cel mult nişte impresii oarecum abstracte... Cazul ne depăşeşte!
- Cum adică?
- Structura e foarte bizară, ca şi cum ar avea la bază tiparul termic al unor flăcări cubice. E imposibil! În plus, consistenţa organismului sugerează comprimarea organică a elementelor cosmice. Nu ştim mai multe.
Acum înţeleg! Soarele Cubic îmi va oferi răspunsul, întrucât exercită o suspectă atracţie combinată cu teamă, iar corpul meu respectă matricea sa existenţială.
Îmi arunc fiinţa în adâncul Universului căutând entuziasmat prin întuneric, înlăturând stelele din cale, până când... Iată-l! E momentul să mă pierd în interiorul său, gustându-i revelaţia! Câtă lumină! Da! Acum ştiu! Călătoria mea s-a sfârşit! Un singur lucru trebuie să mai fac. Să am grijă de ea...



VII


Aceasta e casa ei. Câte flori! Stă desculţă şi întinsă în grădină, citind cartea pe care i-am rătăcit-o între mâini. Mă observă şi...
- Iubitule!
Sunt sufocat în strânsoarea nebună a braţelor.
- Unde ai fost, aiuritule? N-o să-ţi vină să crezi, tocmai lecturam o nuvelă care ţi se potriveşte suspect de bine! Cred că posedă răspunsurile pe care le cauţi, trebuie să vorbim numaidecât cu scriitorul!
Călătorim imperceptibil exact în faţa dedublării mele terestre.
- Bună ziua, domnule! Sunteţi autorul nuvelei „Eu sunt cosmic...” ?
- Da.
- Aţi putea să ne ajutaţi cu nişte informa...
Fata e fulgerată de o altă curiozitate:
- Nu vă surprinde apariţia noastră subită de nicăieri?
- Nu.
- O.k... Ideea e că el pare întruparea perfectă a personajului principal.
Arată cu degetul spre mine.
- Nu ştie nimic despre sine. Sunteţi singurul care ar putea să ne ajute.
Mă roagă să îi demonstrez scriitorului puterile. Creez o floare de lumină care-şi scuipă prin atmosferă petalele aromate.
- Nu păreţi uimit!
- Pentru că nu sunt. Eşti amabilă să te aşezi pe bancă lângă mine?... Mulţumesc. Cartea mea prezintă peregrinările unui călător cosmic, artist rătăcit printre stele, blestemat cu darul creaţiei şi autosuficienţei. El este însăşi întruparea Cosmosului, avatarul acestuia, aparent naiv, însă dotat cu puteri nemărginite. Epopeea şi zbuciumul i se sfârşesc când îşi află identitatea.
Fata vine lângă mine şi-mi şopteşte:
- Erai nerăbdător să afli secretul, dar nici tu nu pari prea entuziasmat. Ce se întâmplă? Nu mă aşteptam ca scriitorul să fie atât de tânăr şi indescifrabil. E ciudat, însă atrăgător. La fel ca tine!
Îi zâmbesc:
- Mă bucur că ţi-ai găsit alt aiurit, deoarece vreau să te las pe mâini bune.
- Nu!
Exclamă sfârşită:
- Nu poţi să mă părăseşti! Mi-ai promis!
Vreau să-mi găsesc puterea de a respira pentru a silabisi cuvintele, dar îmbrăţişarea îmi îngreunează încercarea.
- Ne vom revedea mai curând decât crezi.
- Promiţi?!
Îmbrăţişarea devine o strângere de mână, iar degetele alunecă absorbite de drumuri diferite. Trupul meu îşi păstrează forma umană, însă arată ca o comprimare a întregului Cosmos văzut de la depărtare. Orizonturile solare mă învăluiesc în lumină şi dinamica tăcută a elementelor mă face să vibrez de viaţă.
- Deci aşa arăţi tu cu adevărat?
Scriitorul se apropie de ea.
- Eşti frumos! Adio, aiuritule!
Mă topesc în chemarea natală a Universului, lăsând-o cu întrupara mea pământească.
- M-a dus printre stele şi mi-a dăruit luna. La propriu... Tu eşti la fel de cosmic?
- Încearcă-mă cu o prăjitură!
Îşi dă seama şi înmărmureşte de fericire. Îmi iau forma fizică iniţială. Simt pentru prima oară focul devastator întreţinut de ochii ei mari şi blegi, de serul lor trist ce-mi stimulează dorinţa de a o proteja, de părul zburlit care încoronează întreaga făptură neîngrijită şi răvăşită de agitaţia interioară a emoţiilor. Îmi lipesc buzele de ale ei.
avatar
Boboc Mircea

Numarul mesajelor : 8
Varsta : 30
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 22/08/2010

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Mircea Boboc :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Lun Dec 05, 2011 9:20 am  Didina Sava

Am plăcerea să vă anunţ şi să vă invit la lansarea noului volum de versuri al Dorinei Ciocan Neculce- "Surâsul meu gothic "care va avea loc sâmbătă 10 decembrie 2011 la ora 11 în Galeriile Pod Pogor-fiul.

Lansarea este organizată de Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea "Junimea '90" a carei membră este şi autoarea volumului.

Lansarea volumului va avea loc în cadrul întâlnirii colocviale cu tema ESTETICA GOTICĂ ŞI ECOURI MODERNE ce îl are ca invitat pe criticul literar profesor doctor Nicolae Creţu

Momentul artistic al întâlnirii va fi oferit de Alex Marinescu care va susţine un recital de muzică gotică interpretată la orgă.


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iul 05, 2011 2:58 am  Didina Sava

Felicitari pentru nominalizarea la concursul de debut literar UNICREDIT -editia a IV-a 2011, la sectiunea proza scurta,pentru volumul „Inspirat din vise reale”

http://www.bibliofagia.ro/images/pdf/prezentare_premiere_debut_literar_4.pdf

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 11:55 pm  Marioara Visan

Epopee,
ai scris despre o lume
ce probabil candva,
in alta dimensiune,
fosta lumea ta.

Dar,
ce inseamna viata pentru tine,
e tot un Dar,
al Iubirii Divine.
Ce- ti incarca sufletul cu Har.


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 7:07 am  Boboc Mircea

Berserk

De Mircea Boboc


O aripă mi-e neagră, smolită-n damnare,
O alta-i lumină şi vis de salvare,
Fiori de crepuscul în abisuri astrale
Se-ascut radiant din privirile-mi goale,
Zborul mă arde, căderea mă doare,
Ah, îngerul moare...


Hubris infect,
Natură prea blândă,
Prea multe daruri într-o fiinţă plăpândă,
Cosmicitate bătută în frunte senină,
Splendoare şi cântec, numai lumină,
Incandescenţă divină, nealterare,
Cimentuire de graţie în orice mişcare,
Înrămare de zâmbet în chipul plutonic...
Cum să n-alunec în eterul demonic?
Implozia nefastă ce-aşteaptă mândriei
Aglomerarea în sine a superbiei
Mă adânceşte în spirituala-mi inflaţie
A bogăţiei de sine, o nebună atracţie
Spre abject!


Îngemănări incestuoase de boală şi leac,
Comutări volitive de înger şi drac,
Toate acestea mi se-adună şi-mi zac
În electricu-mi sânge şi mă prefac
Într-un boţ de revoltă, prăbuşire de foc
Şi pene cleioase, plâns, nenoroc,
Un semiangelic meteorit,
Incurabil certat şi izgonit,
Aspru murat în agonie,
Săgetat spre nimicnicie.


Scânteiere celestă virusată de noapte,
Gând alb şi naiv, înveninat rău de fapte,
Senectutea tânără-mi de patron sideral
Guvernează întinsul contingentului mal,
Din supralumescu-mi tărâm să înveţi,
Misterele-absurdului, cum să regreţi,
Să plângi, să disperi – îi inspir pe poeţi.


Privit-am spre om cu îndârjire,
În faţa Lui am acuzat a sa fire,
Pe preţuirea-I gelos; i-o oferă,
Unui netot, o păcătoasă himeră,
Când pentru mine, niciodată greşit
Respectu-i acelaşi, mereu neclintit.


Tu nu ştii, mi-a zis, sărmanul ce simte
Cum se afundă în Rău, cum se minte,
C-aşa i-e hazardul, deci nu că ar vrea,
Pe când ţie, copile, hazardul ţi-e stea.


N-am înţeles, ci am fiert şi mai tare
Spre om, spre-acest morman de oroare,
M-am infiltrat în viaţa-i de vierme mărunt,
Adânc înecându-l, lovindu-l mai crunt!
De-atunci, o, nemernic, atroce blestem
Fără de vrere început-am să gem,
Furibundele ceruri tunând s-au deschis
C-o rază de fulger de Domnul trimis,
O energie ciudată, smolită şi rea,
Adus-a în sufletu-mi noaptea cea grea.
Cambrându-mă-n spini nevăzuţi şi solemn
Primit-am mutaţia în demon nedemn.


Glasu-i celest şi-a descreţit norii,
Înseninându-mi cu Sine de groază fiorii
Chiar de ştiam pe cine-urma să renege:


Tu, fiule, încălcat-ai o lege.
Prin pedeapsa ce, iată, te schimbă,
Învăţa-vei cuminte o altă limbă,
O altă trăire, o iniţiere
În hăul în care sufletul piere
Şi-odată cu el şi ignoranţa
Şi fericirea, chiar şi speranţa...
Vei şti că există o altfel de stare,
Cum se greşeşte şi cum se moare.
Şi vezi, o aripă ţi-e încă lumină,
O alta se-ntinde de negură plină
Ţi-am împărţit divinitatea la doi
Ca după moarte să-Mi vii înapoi.


Zâmbind, i-am răspuns: Să-nvăţ cum se moare
Este un dar mai ales ca oricare.


Ca pecete a firii cu care te-ncerc
Numele tău să fie Berserk.


Atât mi-a mai spus şi în tabloul stelar
C-un singur cuvânt mi-a deschis un portal.
Zburătăcit-am răpus de dreptate
Confuz şi-ofilit pe jumătate,
Căzut-am prin planul psio-astral,
Prin şoapte de stele, plâns sideral,
Sori sângerii, fantomatici quasari
Ce ard numai gânduri în ochii lor mari
Semiexistente năluci selenare,
Bizar diluate, fără hotare.


Şi o luptă atunci în mine-a-nceput
Între forţele ce-n două m-au rupt
Căutând prin tendinţa de întregire
Fiecare să mă ia-n stăpânire,
Tumult lăuntric, conştiinţă scindată,
Monopol eşuat, încă o dată,
Arhanghel sau diavol, ce să rămâi?
Ah, cum tremur şi ard spre cel dintâi!


Cauterizat de-aripă, pseudodivin,
Descendent lichefiat în curenţi de chin,
Blindat în penitenţe, şoapte efemere,
Ce carbonizează speranţele-n durere,
Îmbăiat în lacrimi spre îngerul ce-mi moare,
Umil, zdrobit de-nvolburata-mi degradare
Îmi răstignesc căderea de-angelicul regret
Şi totuşi mi se-arată abisul violet.


Elementalitate crudă, rău famată
În care orice suflet se preschimbă-n pată
Cromatic irigată, topită-n mozaic,
Magmatic negativ de infernal nimic.
Mii mici torturi îngrămădite-n minte
Se-ascut în mult mai mari electric şi fierbinte,
Pavând cu dezgoliri de fiinţări ce cad,
Clocotitor de fiere, acid – drumul spre Iad,
Subconştienta ghenă, incinerare trează,
Sublumic agonie şi rău expectorează.


Un râs nechezat hectic de-o ceaţă amară
Se-adună gigantic într-o prezenţă clară,
Armătură de scuturi, hlizire haină
Şi-n spate, sublim, un punct de lumină
În feminitate divin franjurat,
Un înger albastru, pur, nealterat,
Cu senzualitate aur’olat,
Tremur de buze, priviri înstelate,
O Ea ofilită-n captivitate...


Sabia mi-o scot spre demonul-soare
Cu nocturna-mi aripă în avântare,
Străfulger în scutu-i un flux de lumină,
Fotonic extaz, torpilă divină,
Furios ‘genunchiindu-l pe-abisului pături,
‘Zorzonarea de cranii îi zboară în lături.


Eu arhinom sunt, belphegoric!, îmi spune
Constelat roşu, Shipiako pe nume,
Dar tu, intruziune hibridă din alte luni
Ce focul în mine c-obrăznicie ţi-l tuni?
Să-mi spui, de tridentu-mi cât te fereşti,
Pe muchie de moarte, cum te numeşti!


Tunel de lovire de neevitat
Îmi brăzdează făptura, cad secerat,
Clăbuci de furie sparţi în frăţie
De-o stare mai densă, un tumult ce-adie
Spre pace, topind-o-n nimicnicie,
Animând cu războiul grea nebunie,
În braţ îngeresc, de diavol tărie,
Încăierării ce are să fie!


Încremenindu-mi silueta spre-arhom, solarul cerc,
Încordat-am pân’ la sânge palma-n sabie: Berserk!


Efervescenţe de zboruri călite-n turbare,
Îl sting şi îl spulber soare cu soare,
De-ntuneric precis săgetându-l,
Suliţe-vânt în eter dizolvându-l,
Fâlfâiri de crepuscul, ochi sângerânzi,
Răciţi în confuzie, goi şi flămânzi,
Îl vântur dement prin praf cosmic de-abis,
Stelar detronându-l ca într-un vis.
Ce e cu mine, ce mi se-ntâmplă?
Furia-mi urlă, ţintuindu-l de tâmplă,
Sub apăsarea-mi ţeasta-i stă să se spargă
Şi-l simt implorând, tremurând ca o vargă,
Glasu-i robit îşi prelinge doar şoapte:
De ce mă striveşti nemilos, pui de noapte?
Cândva, în origini, fost-am ca tine,
Plin de-ncălzire şi raze divine,
De ce, izgonit cu-aşa răutate,
Loveşti răzbunare în cel ce ţi-e frate
Întru nedreptate?
Nu eşti decât demon, fii ca atare,
Înjură blesteme atunci când te doare
Spre-angelica zare,
Spre Tiranul cu mintea sucită,
Senilitate divină şi otrăvită
De judecăţi în care îngerii pier,
O lege absurdă, ascunsă-n mister.


Zâmbesc punitiv, se zvârcoleşte şi mârâie
Căci sub picioru-mi, craniul îi pârâie.


Şi iat-o pe Ea, o îngerească speranţă,
Aglomeraţie femelă de eleganţă,
Un cântec diurn, dantelare sonoră,
Astral stilizată, a cerului soră.


Ce demon, mă ceartă, eşti tu şi ce vrei?
Răpus-ai un monstru ca tu să mă iei?
Diavoli murdari, între voi vă certaţi
Cine şi cum mă răpiţi, mă salvaţi...
Aflaţi că mai bine mă sting într-o stea,
Fie şi stinsă la rându-i în altceva!



Mă alintă c-o palmă de senini fiori,
Primită de obrazu-mi ca pe-un buchet de flori.


Legea mea, sfântă prezenţă, e înaltă şi divină,
Chiar de-aripa îmi greşeşte printr-o lipsă de lumină.


Electrici şi lichizii ochi îi sclipesc a plâns oprit,
Iară vocea-i îşi descarcă un regret: Vai, te-am lovit!


Faţă de vâscosu-mi foc, ce mă arde prin tăiere,
Ştii, lovirea ta îmi pare o duioasă mângâiere.


Şi m-aruncă în genunchi, înmuiat în disperare,
O căinţă aburindă, vis pierdut de liberare,
Pierzania mov mă înfioară,
Încordându-se să doară...


Umărul mi se aprinde-n miriade pure-atingeri
Supraetajate-n zâmbet, în credinţă de buni îngeri,
Apoi două buze roşii, timid, cald îşi explodează,
Prelung în obraz lovit, un sărut – speranţa-mi trează!


Un cutremur! Fum magmatic, herghelie alertată,
Demoni din orice tărâm, o multicoloră gloată,
Suspendaţi în orizonturi, se adună, mă studiază,
O privesc însă pe ea şi tresar – speranţa-mi trează!


Translucid plonjând pe smoală energetică, drăcească,
Flamboaianţi ori simpli, mici, giganţi, supralumească
Revărsare infernală, râu grotesc – transfigurări,
Mortuar în carne vie prea tăiat – de rău urări,
Pistruiaţi cu piercinguri, cranii şi împletituri de cozi,
Coarne-ntoarse iar în cărnuri, robuşti, sobri şi nărozi,
Djinni întunecaţi, efriţi, lipitori îngemănate,
Incubi, cerberi şi magogi, maxilare-nvecinate,
Caracatiţe ori şerpi, pisici-rac înveninate!


Ea mi se ascunde-n spate, zgribulită, speriată,
Eu, înfăşurat în noaptea-mi ca-n cocon, şi aripată
Lung mă-ntind drept zid demonic pentr-o Ea mai protejată


Înger blând, cu sabia flămândă din toţi răii mă înfrupt,
De aş şti măcar o clipă pentru care nume lupt.


Tu, frumos şi trist războinic, dulce-apărător al meu,
Să îmi spui de-acum Adona, să te-ajute Dumnezeu!


Parcă un alt strat de pleoape peste ochi mi se aşterne,
Dor de-acest nume preasfânt, de lumină, lumi de pene,
Mineralitate-n lacrimi de fiinţă păcătoasă,
Să mă scurg din luptă seacă înapoi, murind, acasă...


Ninsori de gheare şi tăişuri, fiere, foc şerpuitor,
Se îngrămădesc în juru-mi ca bieţi fluturii ce mor,
Spintec, storc, distrug balistic, să îmi protejez madona,
Scut îi sunt, nebun şi mistic, pentru scumpa mea Adona.
Craterele se topesc une-n altele, adânci,
Thanatoşii cosmic aruncă ploi gazoase, reci, de stânci,
Săgetări neîntrerupte, colţi ieşiţi din guri ştirbite,
Oclusiv sedimentate-n zboruri aspre şi grăbite,
Isteric armate de coarne încreţesc elemental
Supralicitări de smoală, violet tumult astral,
Dintr-un orizont vulcanic, coşmatricşi, plâns karierac,
Toţi se sparg fără de noimă în al meu acid atac.
Şuier pene de-ntuneric, râs de înger solitar,
Vopsit în inimi-vârf de sabie ce greşeşte foarte rar,
Necuraţii necurat luptă, spre Adona, sub mănuşă,
Dar pe cel ce o atinge îl prefac pe loc cenuşă.
Cu aripa-mi de lumină zeci şi sute, mii sugrum,
Cosmic învârtind-o-n toţi, risipindu-i fum şi scrum,
Munţi, mormane de învinşi, după luptă, acalmie,
Cozile între picioare, chef de-ofensă, vorbărie:


De nimeni nu eşti dorit, o spurcat-anomalie,
Tu, nici înger şi nici demon, glumă proastă a naturii,
Nu oferi loialitate nici iubirii şi nici urii!


Vorbele-i mă umplu iară de revoltă şi furie,
Iute îngereasca-mi armă! Ei las’ să vezi, ţi-arăt eu ţie!


Spre patetici, rămăşiţe de diavoli, fac doi paşi,
Dar toţi nechează-nfricoşaţi, lamentabil – nişte laşi!


Ce-nseamnă asta? Ma aflu-n Iad şi caut o moarte,
Adică biletul spre casă de care, iată, n-am parte!
Nu mai dormiţi, spirite negre, încăierare vă cer,
O forţă demnă de-a mă trimite la cer!


Demonii fug şocaţi de răul cerut,
Disipându-se-n nori şi-n fum nevăzut,
Dramatic surprinşi de-a mea arătare,
De nepomenita-mi a firii negare,
De setea-mi de moarte, de-a durerii miasmă,
De disperare, a Infernului spasmă,
Dorinţa-mi de preţ plătit purificării
Şi-n Rai glorios, reîncarnării,
Nişte coarne în inimă sunt tot ce vreau,
Ferite de moartea ce tre’ s-o dau
Oricărui vrăjmaş ce mă atacă –
Nu mi se-oferă cu sabia-n teacă
Iertarea ce-o caut; fără de luptă,
În zădărnicie speranţa mi-e ruptă.


Rănile-mi scapără-n tăioase mii,
Ca după fulger un tunet, dureri târzii,
Ridicol’ colecţii de hemoragii,
Şi totuşi prea vruta-mi trişoare pieire
Crud mă ignoră în nemurire.


Dintr-un vortex demonic se revarsă-n abis
Un Arhdiavol spinopt de Baal trimis,
O făptură uscată, carbonizată,
În decădere spectral asudată
Şi-n loc de inimă, ce lucru straniu,
În pieptu-i spart se află un craniu.


El e năluca, mici demoni nechează,
Ce ne omoară şi lung oftează,
Cel c-o aripă de întuneric
Şi-o alta lumină, lucind feeric!


Cu privirea-ncruntată, spinoptul duce,
Plin de trufie, ameninţare mi-aduce:
Ragrroth să-mi spui; c-o flamă sumbră,
Dintr-o ochire, fi-ve-mi doar umbră
Renăscută rotundă-n a mea armată,
Fantom’ de înger trist înnoptată.


Iată ce-mi spune şi îşi aruncă
O salvă neagră, de convertire poruncă,
Un jet de-ntuneric devorator,
O sclavie ce nu-mi va permite să mor!
Înfuriat de torpila cea grea,
Mă învelesc cu aripa mea rea;
Cu cea de lumină, venindu-mi rândul,
De existenţă iluminându-l.


Panicata drăcime, spre cel ce a fost
Mi se aruncă din cale, plângând fără rost:
Ragrroth ucis...
Tu eşti trimis
Ca dintr-un tun,
Berserk nebun,
Înger mutant al Celui de Sus,
Un mare erou ne-ai răpus!
Tiranul, iată,
O face lată!
Mai nou şi-arată ipocrizia,
Corupătoare, absurdă domnia,
Cu mercenari prefabricaţi
Ne decimează, îngeri-soldaţi
Pragmatic loviţi, de vlagă privaţi,
În furie-asmuţiţi, să fim atacaţi!



Pe legea cea sfântă cum de-ndrăzneşti
Cu limba-ţi spurcată, urlând, să huleşti?


În cleştele morţii am prins-o pe fiară
‘Nainte cu ceilalţi ascuns să dispară...
Blasfemia să piară!


Tăcere ca fum violet, pixelat în împietrire,
Buncăr aspaţial de şoapte găunos fără ieşire;
Râset fără sursă rece se propagă-n toată zona,
Parcă rănile mi-s ale ei – tremură plângând Adona,
Privirile ni se-ncleştează în nervoasă aşteptare,
Când, ca un răspuns sinistru, încâlcit, deschis în zare,
Translucid, întors în sine, roşiatic, virtual,
O explozie-atonală, vuiet surd, frig, un portal,
Iar din el prea necrozată, bestie-schelet de chip
Şi osificata-i mână, un de groază arhetip
Îmbrăcat în umbră-sferă de prezenţe turmentate,
Iad organic, personal, migrator, acidă noapte,
Aură întunecată ca de sfânt rău; sper să n-aibă
Semeni mulţi ‘cea creatură hiperbolică – o Naibă,
Liniştea-i cambrată-n spasme, în mesaju-i rece, frânt,
Mi se-articulează-n minte cadavericu-i cuvânt:


Moarte-aduc! Cu salutări, Astaroth blând ţi-o trimite
Prin turbata-mi sărutare. Cât timp mori să-mi spui Ill’mite!


În sfârşit un dar pe cinste pentru-efort sisific, frust,
În sfârşit un prinţ demonic mai milos şi cu bun gust!
Adă moartea, sărutarea ori sfârşitul, zi-i cum vrei...
Ce aştepţi? Haide odată! Haide, vino să mă iei!


Şi se încordează monstrul să m-absoarbă-n excrescenţa
De zvâcniri de braţe, trupuri, unde doare şi clemenţa,
Smoală-electrică, vâscoasă şi fierbinte, abisală
Şi înfiptă în ea însăşi, adâncit dimensională,
Iar în braţu-i cât un munte, pe măsură ce mă strânge,
Îşi detensionează forţa şi-i observ craniul cum plânge
Sub luminiscenta-mi armă – scânteind, sabia ce-o frânge.


O, dezamăgiri drăceşti, păpădii muiate-ntuneric,
Dezlânată văgăună de rău ieftin şi himeric,
Iad inutil! Chinuieşti mai degrabă prin plictis
De-a fi iarăşi neînvins, prizonier în secu-ţi vis!
Eu venit-am cu speranţa de-a primi ce s-a promis,
Cum să greşeşti, să plângi, să urli şi-n final frumos să mori,
Dar în schimb tu mă întâmpini, îmi oferi demoni minori!
Prinţi ai Iadului, titanici şi cumva poate... speriaţi,
Vă provoc, insult, blestem – nu-mi mai zaceţi pitulaţi!
Hai, din zarişti subterane să ieşiţi – absconse unde,
Lucifer, vestitul rege, unde ruşinos se-ascunde?
Sau măcar nu gura mare cam degeaba, unul deştept,
Compensând lipsa de forţă – aici stau, aici aştept!


Nişte paşi metalici, duri, prin mormane de cadavre
Ce demonic eclipsează sorii negri – ucise javre;
Ia! Un înger cu aripi rău tăioase ca de fier,
Pandemonic slujitor, de hazard scump mesager,
Luciferic devotat, imperial împodobit,
Tatuat adânc în carne şi pe chipu-i scrijelit
Rictus grotesc, un colţ al gurii prin tăiere prelungit!


Cine eşti? Atâta zgomot, gălăgie, insolent,
Spune-mi, îngere, un nume – te-oi ucide indolent..
Stai că uitasem... şi mă cheamă Arhorent.


Ah, iar lăudare! Începeam să capăt speranţă,
Dar acum deschis-ai gura, un cavou de ignoranţă!
Coasele ce-ţi sunt aripi să le-ascuţi agil spre mine
Şi-nţepându-mă frăţesc, trimite-mă spre mult mai bine!


Încleştari, aripi-lumină, întuneric ori metalic,
Fâlfâit imperceptibil şi loviri, dans animalic,
Violent vortex de moarte, bun de chin sadic torent,
Expulzat din uraganu-i şi învins e Arhorent.


Ce eşti tu? De unde vii?, se târăşte c-un braţ lipsă,
Nu eşti înger şi nici demon, ci o grea Apocalipsă,
Mai rebel decât absurdul, decât Iadul mai nemernic,
Oţelit în nemurire, ca tot hăul mai puternic!


Aripile şi le tractează greu, zvâcnindu-şi slabu-i trup,
Scrijelind prelung abisul, năpârlind scurt – i se rup.


Ce doreşti? De ce ne cerţi? Nu-i de-ajuns că agonia,
Însăşi blestemata fire, ne mănâncă veşnicia?


Nu aş putea să spun exact de-s pentru voi de ură plin...
Ba da, şi ăsta-i un motiv... dar vreau să mor spre loc divin.


Prin moartea ce vrem a ţi-o da, de ce să nu fim nişte punţi,
De ce, prin disperată luptă, te tot aperi şi ne-nfrunţi?


Fără luptă devotată Domnul n-o să mă primească
Spre origini, puritate, deschizând lumea cerescă.


Convulsiile i se-aprind pe chip, şi mai tare gura-i zgârie
Într-un râs bolnav, ironic, năpădindu-mă de furie:


Ha, ha, ha! Pe cât feroce, pe atât puţine vezi,
Nu-ţi dai seama? Hohoteşte când orice cuvânt I-urmezi,
Se distrează şi cu tine, prieteneşte-ţi spun, mă crezi?


Cum îndrăzneşti?!, atâta zic şi îl fac grăbit să tacă,
Şi tac la rându-mi, reculeg – începea cumva să-mi placă.


Glacial difuze stele, fotonic oglindind eter,
Scurtcircuitând de vlagă coloristică şi ger
Împăienjeniri de umbre selenare, transparente,
Punctiform împrăştiate – aspaţialului amprente,
Şi freatic constelaţii de-nţepări în cerebral
Imitări de cosmic negru, încercări de sideral.


Unde îţi îneci privirea, înger şchiop de o aripă,
Ce gând furtunos în tine poezia-şi înfiripă?


O, Adona, înger şchiop... Observat-ai foarte bine
Cât natura-mi deviază de la drepte legi divine.


Nu, Berserk, n-o lua aşa... Altfel cum cu o armată,
Pentru o necunoscută bleagă, ţi-ai jertfi fiinţa toată,
Împroşcând sânge-n război, şi al lor dar şi al tău,
Nebunesc ca o legendă, cum poţi spune că eşti rău?

Simt fiori cum mă topesc în de lacrimi dulci crâmpeie!
Pentru Dumnezeu, Superbul, vreau s-adun mereu trofee,
Îmbăiat doar în Cuvântu-I, doar pe-a Binelui alee!

Ochi mai aspri decât arma, de nu poţi să te fereşti,
Căci cu focul lor electric te îndeamnă să-i priveşti
Şi mişel, fără de veste, prea în ei să te-adânceşti...
E ceva trezit în mine, dor speriat, mă îmblânzeşti,
Poate-i bine, poate nu, dar te vreau, mă cucereşti!
De ce să-mi mori, de ce aşa? De ce sperând la vis promis
Să nu fim noi, aici, în ghenă, un puternic Paradis?


Răul ce musteşte-n zonă nu-i ceva uşor de-omis.
Doar lumină şi culoare pentru un sărut angelic,
Nori şi lună, încântare, dulce-n zbor decor feeric.


Ah, ştiam cu regretare tot răspunsul ce mi-l dai,
Îmi suspin luciditatea a dreptăţii ce o ai,
Nu-i salvare pentru noi decât pacea cea din Rai...


Abisul îşi contorsionează sorii în hemoragii de porţi,
Scuipă-n sine mări de monştri palizi, devitalizaţi ca morţi,
Goliaţi, strigoi-mamut, Apostaţi şi Behemoţi,
Pandemonicii Apostoli, gigantismul mercenar,
Toată spiritualitatea rea ce strănută cânt amar,
Mesageri Hazardului, Spinopţi, Naibe, Arhinomi,
Miliarde diavoli-elită, bizari, crunţi şi mult diformi,
Adunare de proporţii cosmice, ocean de forţe,
Miorlăind în avântare şi aprinse – jar de torţe,
Catastrofă transcendentă, cimitir demonic viu
De mişcări răuvoitoare, rebeliune, nor târziu,
Organicitate vastă de magmatic infernal,
Volitiv articulat în atac consensual,
Eclipsare de orice, tropăire de legiuni,
Iar în zbor, evanescent, roiuri negre de-alţi nebuni,
Beelzebubi, leviathani, peşti abisali, stelar-meduze,
Ochi cât sorii, guri-prăpăstii, camuflate şi difuze,
Urletele-mozaic, un de chin puzzle sonor,
Zgomot Sferelor astrale, al erorilor vechi cor,
Mişcători, plini de culoare, străvezii, rareori statici,
Uriaşi, infimi, concreţi, materiali, ectoplasmatici...


Adona cade în genunchi pregătită de o moarte
De care, în război turbând, n-o s-o las să aibă parte!


Frumoaso, fii fără frică!
Mizeria ce se ridică
Din cale ţi-o voi mătura
Spre Rai uşor să poţi zbura.


Plutesc deasupra tuturor cu-aripile larg răsfirate
În încrengături-crepuscul de luciri neadunate,
Cea neagră se dizolvă-n hău
Primindu-mi drept comenzi voinţa,
Cea zi îmi creşte cât ce-i rău
Sclipind nefastă locuinţa.


Ce-nseamnă asta?, plâng Spinopţii, un blestem, un zeu astral,
Un invadator himeric mai puternic decât Baal?
Priviţi-l doar cum toată fiinţa îşi ramifică în noi –
O armată infinită – dirijor de moarte ploi!


Naibele îşi umflă Iadul şi se-apropie în roi,
Aţâţaţi de-ameninţare, Arhdiavolii nechează foc,
Dar balistic cuprind totul, demonii stagnează-n şoc,
Întunericul, lumina, în mine mâna-şi dau frăţesc
Şi-n străfulgerări cât lumea, arterele îşi contopesc,
Fuziune spirituală de nuclee asudate
În eternă opoziţie şi-ncleştări, rivalitate...
Legiuni de diavoli se topesc ca muştele carbonizate!


Transa-i gata şi mă lasă ameţit şi suspendat
Peste-ntins de-abis fierbinte, de pârjol tranchilizat.
Prin cenuşa înc-aprinsă se reped paşii energici,
Supravieţuiri de coarne, cei mai răi, cei mai puternici.
Behemoţi cu guri cât zarea cad în hăuri aspaţiale,
Grobian desfăşuraţi, gheare-munţi, gri şi marţiale,
De pe unul sar pe altul, cu lumină secerând
Doar prin zbor spinopţi gazoşi, radiant, rând după rând
Şi în jur mi se adună sângerând şi circular
Eşuate tentative de o moarte şi calvar.


Prea feroce, strigă unul, dovedindu-se penibil,
Doar femeia-i slăbiciune, căci în rest e invincibil!


Şi zoresc atunci mişeii spre Adona, s-o răpună,
Lângă ea, furioasă, grea, sabia-mi grămadă-i tună,
Dar la micul meu scump înger, prea loial şi prea atent,
Înţepat sunt pic cu pic de furnici – orice moment,
Mi-e ca o moarte, o durere
Ce în flux viaţa mi-o cere
Până când piere...


Totuşi nu pot, revin la viaţă
Să o ştiu în siguranţă,
De extaz treaza-mi speranţă!


Rănile mi le adun în clocotitor viu chin,
Intr-un ei, un ultim foc, secer tot, distrug, dezbin,
Nu mai văd, lovesc, mă scurg,
În de viaţă lin amurg...




Victorios... aud în şoaptă, înger, poet, luptător,
Prinţ de inimi, ochi electrici şi al meu brav salvator,
Nu vorbi, copil ceresc, fiecare gând ţi-ador
Şi-l cunosc ca pe al meu.
Ne vedem la Dumnezeu.


Simt aripile-i în juru-mi, tămăduitor veştmânt,
Încleştaţi şi strâns la pieptu-i, trupu-i gol mi-e cald mormânt...


Panorame de vis,
Natură prea blândă,
Ce multe daruri într-o fiinţă plăpândă!
Cosmicitate bătută în frunte senină,
Splendoare şi cântec, numai lumină,
Incandescenţă divină, nealterare,
Cimentuire de graţie în orice mişcare,
Înrămare de zâmbet în chipul plutonic,
Chemare de Bine, totu-i armonic,
Spre origini uşoară alunecare,
Renaştere, de viaţă aglomerare,
Mă adâncesc în spirituala inflaţie
A bogăţiei de sine, o nebună atracţie
Spre Paradis!

O aripă mi-e albă, doar fericire,
O alta-i lumină şi cânt de iubire,
Fiori de Adona, de Dumnezeu,
Se-ascut radiant din sufletul meu,
Doar ascensiune ce înfloreşte,
Ah, îngerul trăieşte...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 7:04 am  Boboc Mircea

Ce înseamnă viaţa?
De Mircea Boboc



Câteva plimbări cu autobuzul,
să dau din pix cum dă câinele din coadă.
alipiri întâmplătoare de buze,
crâmpeie de moarte murate în borcanul somnului,
un suspin şi-un râs, îngemănate în numele economiei de gesturi,
ochi aruncaţi spre cer, beţie divină a simţului tactil,
aşteptări bezmetice de alte aşteptări şi pregătiri de alte pregătiri
şi multă, multă ironie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 6:57 am  Boboc Mircea

Şoaptele Garguilor Adormiţi
De Mircea Boboc


Copii de Motoare-Pământ, -Gheaţă, -Foc,
Cerşindu-mi noroc, scăpare şi cânt,
Descânt de oroare, joc elemental
De loc mental frânt în nemişcare,

Zeiesc aţi venit, eroi să plecaţi
Prin fulger de piatră, prin Munţii-Oglindă,
Călare pe Phoenicşi de-Aban îngheţaţi,
Spre Frrrr’uhM, spre jungla de foc aburindă.

MMMBOF, RRRF, BRRU, cuvinte şoptite de noi
S-amorseze surpare-n psionic noroi,
Vă vor urma, GRRF, hoţeşte oriunde,
Dar mor făr’ de-a tăcerilor unde.
Păstraţi-le-avântu-n glăsuiri mute,
Să-şi tune magia-n Ati’KA-Mute.

De la ce-a fost, ciuperc’-goliat
Care electric s-a dărâmat,
De la Fungi Atuya
Pân’ la MA’buya
Umblaţi hai hui
Păziţi de statui
Numite gargui
VRR, BRROH, BRRUI
Şi de ţesătura de soartă
Pe care Motorul tre’ s-o împartă
Cu cei ce-ngeneză e înfrăţit,
Când Geometraza şi-a încreţit
(Aşa cum druizii v-au povestit)
Tendinţe creatoare
De tot ce doare.
Acayuu Malo, divina chemare
Vă cere de Sloy’yols grea depărtare
Până-n tărâmul
Lui Ucra-bătrânul
Şi iată, până la noi
Pentru şoapte – un roi.

Primiţi energie vindicatoare, vindecătoare
de la sculpturi ale luminii.
Plecaţi acum şi revărsaţi-o în ciopliturile întunericului,
în viermuirea epidemică de universuri psihedelice expansive.
Pentru ca vraja să reziste,
îmbrăţişaţi tăcerea, iar ea vă va îmbrăţişa la rându-i
cu victoria!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 6:52 am  Boboc Mircea

Cer de cărţi
De Mircea Boboc


Cerurile lumii mele îşi tensionează norii în foşnete de cărţi,
în biciuiri de file ce tună cu certări.
Şi vreau să zbor, dar cuvintele-s prea grele,
glacial mă-mpotmolesc în orizontul înstelării lor.

Poveşti celeste ce privesc spre pământeni
cu litere cambrate-n raze,
seninătatea v-o invoc sau când mângâierea v-o reţineţi,
măcar să ardeţi mult mai tare. Cauterizaţi-mă...

Cer de cărţi, abis polemic, eu mă încrunt, iar tu mă fulgeri
şerpuindu-ţi vorbele cu o fiere-ntoarsă nepăsător în mine.
Ermetic, tu nu eşti înalt, ci un sus cu susu-n jos,
un dedesubt întemniţat deasupra-mi.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 6:47 am  Boboc Mircea

Împreunarea mâinilor în rugăciune
De Mircea Boboc


Împreunarea mâinilor în rugăciune
este instinctul de a condensa impalpabilul atotcuprinzător,
este frenezia de a rupe doar pentru tine din nesecătuirea luminii
pentru a-ţi îmbăta vârfurile degetelor cu savoarea ei tactilă,
pentru a-ţi ghemui acel ceva în palme şi a-l mângâia,
şi nu-l prinzi, dar îl ai,
şi îl prinzi, dar sfârşeşti încleştându-ţi degetele.

Din ploaia Ta îmi picuri puterea divină în vene.
Îmi aud sunetul paşilor.
Îţi mulţumesc pentru tărie nu pentru ceea ce faci prin ea cu fiinţa mea,
ci pentru că încheagă cuvinte dintr-o limbă ce încă mi-e străină
în mesajul care mă salvează:
prin toţi porii lumii îmi spui că mă iubeşti.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Sept 08, 2010 2:19 am  Violetta Petre

Mircea Boboc...
Şi totuşi, citindu-te numai boboc nu eşti! Maturitatea scrisului tău m-a încîntat şi m-a uimit totodată...Nu eşti pământean...Cartea ta de vizită este fidelă personalităţii tale ...mă refer strict le ceea ce scrii...Adâncindu-mă profund în lumea ta, mi-am pierdut identitatea şi am intrat în pielea personajelor tale...şi te-am urmat peste tot...culegând luna, mutând soarele...Metaforele de înaltă concepţie inundă scrierile tale!
Într-adevăr, tu şi Sorin sunteţi deschizători de drumuri ale unei noi literaturi, mult mai profunde şi inteligente...
Aproape că mi-a fost frică să comentez...
Deşi m-am bucurat cu sufletul deschis către nou, citind minunatele tale scrieri...
Felicitări!
Şi sunt sigură că vei avea o carieră strălucită , care ne va îmbogăţi spiritul şi ne va încânta inima...
CU admiraţie şi prietenie, Violetta Pe
tre

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 07, 2010 10:13 pm  Marioara Visan

Nume predestinat, Boboc, boboc de floare a talentului din gradina tineretii scriitoricesti, boboc ce abia se deschide lumii exterioare, lasand sa se vada talentul, usurinta realizarii metaforelor si ineditul in scrierile sale.Felicitari, sper sa cresti cat mai mare in aceasta gradina a marilor realizari scriitoricesti.In ce priveste comentariul lui Sorin, sa nu-l crezi cand afirma ca: " N-ai ce citi din ce-am scris eu", citeste-l pentru ca si el e foarte talentat, si in scrierile voastre se observa un suflu nou,novator in literatura romana. Cred cu convingere ca sunteti generatiile care vor reusi sa aduca in paginile cartilor lor toata bucuria universului.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Sept 07, 2010 11:10 am  Costea Sorin Iulian

Ti-am citit doar prima proza, dupa ce-am citit-o am ramas "prost" vreo jumatate de ora.
Mai ales ca intr-o singura proza ai reusit sa depasesti de cinci ori tot ce-am scris eu pana acum...
Sa-ti arat partile care mi-au ramas in minte:
Modelez în interiorul pumnului pielea elastică a Nimicului şi-i ofer obiectele râvnite
şobolan zburător numit vrabie
Clipeşte repede, aplaudând din genele ei mari.
- Eşti rănită!
- E doar o înţepătură.
- Da, dar produce durere.
- Tu nu vezi că plâng? Crezi că-mi pasă de o zgârietură banală?
- Ştiu că minţi! Ce situaţie bizară... Te cerşesc, mi te oferi, dar nu-mi aparţii!
dacă viaţa ar fi o prăjitură, dragostea ar fi zahărul.
Pare a fi o dependenţă gratuită faţă de altă persoană, conservând însă şi încălcarea legilor naturii prin cultivarea altruismului.

Imi place ca si tie iti plac definitiile noi, non-conformiste si lipsite de simplitate, "banal".
Ma simt depasit oricum.
Citesc si urmatoarea proza.
(Ps: N-ai ce citi din ce-am scris eu Smile) )

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 06, 2010 10:41 pm  Dorina Ciocan

eşti creatorul lumii tale...frumos...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 06, 2010 10:26 pm  Dorina Ciocan

Bine ai venit, alături de noi într-un univers al viselor împlinte!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Sept 06, 2010 10:14 pm  Boboc Mircea

Cicipity Ciu Cea Ci

De Mircea Boboc


Cineva se afundă de câteva nopţi într-un somn mai puţin obişnuit. Razele lunii îşi întăresc incandescenţa prin perdeaua transparentă şi se dilată apoi pe tavan în bălţi luminoase ce-i inundă dereglatele percepţii. Cearşafurile albe i se mulează pe corp sub formă de cocon, şerpuindu-şi răsuciri tandre şi posesive, în timp ce ochii săi deschişi îşi încremenesc pupilele într-o reverie supusă iluziilor şi semiconştienţei de sine. Experimentează o transă aflată sub influenţa unui cor sufocant de şoapte evadate cumva din graniţele devitalizate ale propriilor sale buze: Cicipity Ciu Cea Ci, spune fără încetare, manipulat parcă de altă voinţă. Se trezeşte scăldat în şiroaie călduroase de transpiraţie anxioasă, rostind încă inertele cuvinte. Îşi reaminteşte treptat lumea din care face parte, resimţind tranchilizarea unei amnezii existenţiale impalpabile şi gata de a fermenta în şocuri de-o fluiditate asemenea spargerii baloanelor de săpun. Mai mult decât ceva organic, mai enigmatic decât un atac de panică, valuri de furnicături pe care simţurile i le traduc drept electricitate aprind în el un ceva ce-l încremeneşte, sporindu-şi intensitatea. Îşi imaginează fiinţa ca având graniţe ermetice de sticlă ameninţate de mereu crescânda presiune ce se adăposteşte în dânsul. Ţâşneşte direct în picioare, neînţelegând ce i se întâmplă. Priveşte turmentat în jur spre o priză prost izolată, deşi ştie că e mai mult de atât. Voci fără amprente auditive îi mişună prin urechi cu pavilioanele deschise spre orizonturi mai puţin concrete. Nemaisuportând, decide să apeleze la un specialist. Este totuşi miezul nopţii, deci va trebui să aştepte până-n zori, însă se ştie că tumultul nocturn al sentimentelor amplificate în intensitate poate naşte genul de impulsivitate regretată ulterior. La urma urmei are un văr psihanalist, iar intimitatea familială ar mai dilua din eventuala supărare pe care i-ar produce-o abordându-l la această oră, aşa că-l sună şi obţine o programare urgentă.
A doua zi în sala de aşteptare i se pare totul o prostie şi-ar vrea să absenteze de la şedinţă. Îşi dă seama c-ar fi foarte urât din partea lui, mai ales că l-a trezit în toiul nopţii pentru a obţine această favoare. Prăpastia dintre himerele colorate în stările mentale ale nocturnului şi calmul monoton al diurnului îl ridiculizează cu ezitări tardive. Micul ceas din perete, plasticat în protuberanţe verzi de cuarţ, revistele de pe masă, chipurile indiscrete ale altor pacienţi, totul îi sugerează că s-a precipitat aiurea, reproşându-i apoi fricile de-a dreptul puerile. Ba nu, să rămână! Problema lui e una reală, şi chiar de-ar reuşi să anuleze acum întrevederea cu doctorul-văr, s-ar complica inutil, căci, în pofida acestei acalmii, nebuniile somnului vor recidiva şi tot aici va ajunge. Atunci va părea pe bună dreptate nebun. Îi vine rândul şi păşeşte timid înăuntru.
- Bună vere, îl întâmpină doctorul. N-am înţeles prea bine ce te-a deranjat azi noapte. Te rog ia loc şi povesteşte-mi.
- Domnule Valeriu, să vă spun...
- Ei, nu mă domni acum, ce naiba? Suntem din familie. Ce-i drept, nu ne-am văzut de câţiva ani şi sunt ceva mai în vârstă decât tine, dar am rămas acelaşi om care-ţi aducea ciocolată când revenea acasă din peregrinările lui în străinătate. Aşadar, te rog, simte-te în largul tău.
- Mulţumesc, doctore, adică... Valeriu... Nici nu ştiu cum să încep. Acum îmi par nişte copilării.
- Copilării sau nu, povesteşte-mi. Uite, îţi mărturisesc ceva. De când erai mic, am văzut în tine ceva misterios, ceva individual, o licărire aprinsă în nişte ochi care nu visau ca oricare alţii. Dacă-ţi aminteşti, îţi puneam întrebări ciudate, cum ar fi: ce e acolo sus? cum adică cerul? ce e acela cer? de ce e cerul şi nu altceva? Doar ca să văd cum e configurată mintea ta de copil. Consideră că îmi faci mie o favoare, satisfăcându-mi acea curiozitate pe care n-am reuşit niciodată să o transform în ceva constructiv. Acum vii tu singur la mine timid faţă de-o bizarerie, disconfort psihic sau nelămurire care te încearcă. Parcă îmi mai acorzi o şansă. Serios, e ziua mea norocoasă. Te ascult!
Marius, adică tânărul cu stări anormale, bănuieşte că Valeriu face apel la un truc psihologic menit să-l facă să se simtă în largul său, asta ca bonus familial sau ca deontologie profesională, nici nu mai contează. Deşi această bănuială există în mintea lui, efectul binedispunerii şi încrederii îi rămâne neperturbat, încurajându-l să vorbească.
- De ceva vreme am nişte visuri foarte ciudate despre realităţi distosionate, apocalipse indescriptibile, suspendări înfiorătoare în Cosmos şi topiri transcendente în cele mai enigmatice vieţi de după moarte, iar acesta e doar începutul. Experimentez trăiri sustrase din tot ceea ce ţine de această lume! Somnul mă înstrăinează atât de tare încât uit pentru câteva clipe cine sunt când mă trezesc!
- Minunat! Foarte, foarte interesant! Adică... să mă ierţi, tuşeşte scurt Valeriu mimând revenirea la seriozitate prin temperarea entuziasmului. Pentru tine este o problemă şi înainte de toate trebuie să o tratăm ca atare. Oh, somnul, acest crâmpei de moarte, citează doctorul din Poe. Cine ştie ce se ascunde cu adevărat în spatele lui? În orice caz, nu copilării.
- Dacă ţi-aş spune c-am murmurat toată noaptea interjecţii stupide ca Cicipity Ciu Cea Ci? încearcă tânărul să-l contrazică.
- Cum ai zis?
- Cicipity Ciu Cea Ci. De ce?
Valeriu este un bărbat simpatic prin faptul că, deşi emană un aer de om foarte inteligent şi cultivat, are un temperament sangvinic, o fire predispusă unei seninătăţi neconştientizate, ceea ce relaxează şi binedispune. Perfect pentru un terapeut. Până şi barba sa cerebrală şi tăiată pătrat este străbătută de firişoare argintii edificatoare cu privire la o natură pusă totuşi pe glume. Cu toate acestea, privirea cu care îl priponeşte poartă o glacialitate dincolo de orice joc. Urmează un moment de tăcere gravă...
- Am participat acum doi ani la o convenţie a psihanaliştilor din întreaga lume în cadrul căreia s-a discutat printre altele despre un artefact găsit între ruinele unei herme. Se bănuieşte că discipolii zeului Hermes ar fi inscripţionat pe acesta câteva idei necunoscute până atunci de umanitatea modernă, cu referire la credinţele vechilor greci despre somn. Pe scurt, s-a afirmat că umbra celui adormit străbate o mulţime de lumi, cea mai apropiată de Infern numindu-se Cicipity Ciu Cea Ci, din cauza şoaptelor ce orbitează prin tenebrele respectivului ţinut pentru a instiga la depăşirea graniţelor dintre pre-vis şi moarte. Hermes, călăuzitorul umbrelor morţilor spre Infern ar avea de fapt, conform acelui document, rolul unui agent de circulaţie din zilele noastre, supraveghiind totodată şi reîntoarcerea umbrelor la vii adormiţi. Psihanaliştii n-au pierdut timpul şi-au interpretat aceste informaţii într-un mod foarte spectaculos. Zic ei că în timpul somnului Sinele se împarte în două: în proiecţia onirică, aceasta fiind latura destinată să trăiască visul propriu-zis, şi în umbra subconştientă, cea care-l menţine pe cel adormit la distanţă de moarte, concentrându-şi acţiunile asupra mecanismului activităţii sale mintale ce sintetizează visurile. Umbra subconştientă adună deci sedimentarea aluviunilor destinate încropirii visului de mai târziu trecând printr-o serie de stadii pre-R.E.M. catalogate metaforic drept tărâmuri. Din acestea sustrage câte-o mostră de oniric aflată la baza construirii visului în care va intra în stare de activitate proiecţia onirică. Complementaritatea celor două dimensiuni ale Sinelui se derulează prin urmare astfel: umbra subconştientă tractează cumva proiecţia onirică prin respectivele stadii şi devine inactivă în timpul visului, când e cărată la rându-i pe umerii brusc-animatei proiecţii onirice până la următoarea porţiune pre-vis a călătoriei finalizate în cele din urmă cu momentul trezirii. E un mecanism ireproşabil, însă în cazul tău presupun c-a dat greş cumva, împotmolindu-te la mijlocul distanţei întregului proces, şi anume în cel mai periculos stadiu sau tărâm, după cum vrei să-i zici: acel Cicipity Ciu Cea Ci învecinat cu însăşi moartea, adică somnul profund.
Marius ar vrea să-l oprească din această exuberanţă învecinată cutremurării. Doctorul şi-a pierdut controlul, meditând deja la scenarii care îl au în prim-plan pe tânăr drept cobai. Cum să-i dea de înţeles că nu vrea să fie supus la astfel de planuri? Care e cheia subtilităţii prin care să nu-şi dezamagească vărul? Situaţia a creat reacţii prea abrupte ce-l manipulează să ezite, chiar dacă e dreptul său să se îngrijoreze pentru sine...
- Am coordonat un proiect prin care voiam să verificăm dacă în aceste supoziţii există o oarecare aplicabilitate, însă a fost în zadar. Ceea ce ne-a lipsit eşti tu, adică cineva cu o umbră subconştientă destul de zbuciumată încât să se strecoare cât de puţin în vis.
Şi iată-l că începe...
- Cu această ocazie, vom relua cercetările, ajutându-te în acelaşi timp să scapi de probleme. Nu e de joacă! Ai putea să-ţi pierzi umbra subconştientă dincolo de Cicipity Ciu Cea Ci, asta însemnând moarte! Şoaptele o tentează grozav, după cum ar spune anticii. Voi aduna o echipă de specialişti şi-ţi vom induce prin hipnoză o polarizare inversă a percepţiei onirice, focalizându-ţi conştiinţa asupra umbrii subconştiente. Vei parcurge întreaga sa călătorie şi vom afla ce e în neregulă, ba mai mult, vom descoperi adevăruri revoluţionare.
Tânărul oscilează între teama pe care i-o pricinuieşte şi neputinţa de a-i spulbera bucuria pe atât de brusc pe cât i-a creat-o. Pe de altă parte, poate că n-are altă opţiune. Orice ar fi afecţiunea sa, trebuie să se trateze. Acest experiment este deci indispensabil în acest sens. În plus, Valeriu este omul care ştie cel mai bine ce e de făcut de pe întreaga planetă.
- Da, Marius. Eşti un caz unic de personanţă ce răzbate din planuri transcendente. Problema ta frizează realităţi metafizice aşa cum numai romanticii şi le imaginau. Intrumentarul şi metodele de cercetare inerente psihanalizei de ultimă oră ne permit să umplem spaţiile libere lăsate de viziunea lor intuitivă cu rigurozitatea ştiinţifică. Inconştientul este un abis mult mai vast decât cimitirul de deşeuri pe care şi-l imaginează psihanaliştii de rând. Cuprinde în arealul său categorii grăitoare despre spirit precum orizonturi spaţiale şi temporale, năzuinţe formative, atitudini ana şi catabasice, citeşte Blaga, şi mai mult decât atât, cu riscul de a mă crede un paranoic pasionat de bizarerii mistice, e o punte, poate singura constantă dintre materia căzută în concret şi străfunduri psio-astrale, singura sursă de sedimentare informaţională de dincolo, capabilă să corupă un eventual destin circular şi mereu întors în sine. Inconştientul e oglinda în care universul cascadelor fosilizate de gânduri se reflectă mai mult sau mai puţin obturat de molozul contingentului. Datorită ţie am în sfârşit tăria să spun asta cu voce tare.
Îl aude murmurând nişte nume de doctori la a căror asistenţă se aşteaptă în studierea şi tratarea sa. Neclaritatea raportului dintre cele două îl îngrijorează.
- Cred că te-am speriat. Eşti tăcut. E şi normal. Du-te acasă şi odihneşte-te. Ne vedem mâine. Voi începe deja să pun lucrurile în mişcare. Chestiunea nu suportă amânare. Până atunci îţi dau nişte pastile care te vor ţine treaz.
L-a speriat? Marius se îndreaptă spre casă încă nedigerând ceea ce i s-a întâmplat în acel cabinet. O parte din el, de care nici nu ştia până astăzi, se plimbă pe marginea unei prăpăstii din abisul căreia încearcă s-o corupă însăşi moartea. Nu va mai dormi în veci. Numără clipele ce se scurg cu atemporalitate în înnoptare. Îşi pregăteşte armate de ceşti de cafea şi energizante. Cum să-şi umple timpul? Să urmărească nişte filme? Nu, exact la acelea adoarme. Să cheme prieteni? Nu are. Cât îi aminteşte această disperare de a nu aţipi fără de veste de acele vremuri.

Încă din adolescenţă, Marius nu se mai înţelegea cu părinţii, pentru că aceştia au făcut tot posibilul să-i zdrobească singurul vis pe care l-a avut, acela de a deveni pictor. Spuneau că orice puştan picat din lună visează la un moment dat să fie artist şi că mai târziu ajunge să regrete. De ce sunt atâţia pictori muritori de foame ce-şi vând tablourile nu pentru a-şi astâmpăra vreo nevoie fiziologica, ci nişte vicii care vin parcă la pachet cu acest mod de a fi? Şi ei au fost cândva tineri şi entuziasmaţi de sensibilitatea pe care toţi de-al de ei şi-o autoproclamă tacit ca irepetabilă printr-un soi de aroganţă mai mult sau mai puţin ascunsă, cu atât mai patetică. Şi ce se alege de viaţa lor? Asta voia el să devină? De fiecare dată îl întâmpinau cu astfel de argumente. Un caz tipic, dar asta nu l-a oprit să se revolte până a fugit de acasă. Conflictul s-a fărâmiţat în numeroase alte neînţelegi insuportabile. Îi impuneau să studieze medicina şi alte lucruri ce i se păreau plictisitoare. Ruperea incontrolabilă de cei cărora le datora atâtea îl încerca aspru cu sentimente de frustrare şi vinovăţie. Decât să fi continuat aşa, a decis să cauterizeze de la rădăcina acea situaţie problematică luându-şi zborul din sânul familiei. Oricum era mare şi venise timpul pentru asta.
Aflând că o mătuşă de-a sa, Ruxandra, voia să plece în străinătate din pricina soţului ei bolnav căruia nu-i mai putea face faţă, Marius s-a întâlnit cu dânsa în urma unui zvon pe care-l auzise. Femeia lăsa apartamentul celui ce avea grijă de bărbat până la moartea sa care, după stadiul avansat al degradării, n-avea să întârzie prea mult. A văzut în această situaţie oportunitatea perfectă de a-şi exalta orgoliul faţă de părinţiii săi ce începeau să cedeze, chemându-l acasă. Îi pedepsea lăsându-i să creadă că din cauza lor decade în lume părăsit şi supus lipsurilor. De fapt îşi pregătea terenul pentru a câştiga cu uşurinţă o locuinţă.
Ruxandra era aşa cum o ştia. Parcă nu îmbătrânise. O femeie blondă, puţin trecută de patruzeci de ani. Caracteristica spălăcire a albastrului ochilor i se maturizase în sensul că, înainte, tristeţea pe care o iradia printr-un soi de aiureală a gesturilor era fundamentată doar la nivelul expresivităţii, fără un temei spiritual autentic. În momentul vizitei însă, acel tragism inexplicabil căpătase o nuanţă profetică, sugerând că-şi găsise, în sfârşit, o enigmatică motivaţie. Privea când la el, când la Liviu, un bărbat cu un chip blând şi derutat într-un zâmbet încremenit, o înduioşătoare ramolire. Un tip masiv, tuns zero şi cu riduri adânci brăzdându-i fruntea până înspre creştet. Purta un pulovăr scălciat în dungi groase şi orizontale, albe şi verzi, marinăreşti, de-o scămoşare ce stătea ca mărturie purtării îndelungate. Mătuşa avea acea îngrijorare a păsării pe cale să părăsească un cuib. Întreba într-una dacă Marius avea să se descurce. Cât de greu era să vegheze asupra unui om cu un picior în groapă?
Ruxandra nu-i spusese tot ce era de spus. Marius aflase o zi mai târziu de la Flavian, o cunoştiinţă comună şi prieten de-al său, că Liviu avea de fapt o formă periculoasă de schizofrenie care se declanşa noaptea. S-a nemulţumit făţiş. Ruxandra l-a implorat să aibă grijă de el, căci n-ar fi suportat să-l vadă închis într-un spital. Şi să nu mai ştie nimeni. Femeia plănuia să-l părăsească şi să-şi refacă viaţa alături de altcineva. Poate dintr-un proces de conştiinţă, poate în numele reminiscenţelor unei iubiri autentice, a făcut tot posibilul să-l ştie pe cel care i-a fost bărbat în siguranţă, drept penitenţă că nu rămânea ea însăşi alături de el.
Singur cu Liviu şi cu mormane de sfaturi şi indicaţii, Marius nici nu s-a aşteptat la ce avea să urmeze. Încă din prima seară, când dormea, a auzit un sughiţ hibridizat cu tuşitul, pe care l-a ignorat din comoditate. La fel şi sunetul tot mai apăsat al paşilor. Abstracţie n-a mai putut face de două mâini butucănoase, puternice şi păroase, încleştate de gâtul său fragil. Cu teama amplificată de trezirea bruscă din somn, i-a văzut ochii năclăiţi de capilare sparte şi gasteropoidal revărsaţi în afară. Clăbuci de salivă în colţul gurii şi muşchi înroşiţi de efort. Fără să realizeze ce face, cu instinctul animalic de conservare preluând controlul, a pocnit ceva de capul agresorului. O vază. Liviu zăcea ameţit. S-a ridicat însă şi s-a dus în pat să se culce, de parcă nimic nu se întâmplase.
Să fi raportat poliţiei, să-l fi internat la nebuni? Nu, ar fi pierdut apartamentul.
În următoarea noapte se gândea ce să facă să mai evite astfel de neplăceri. Până la urmă plătea un preţ ridicat. Putea jura că Liviu surâdea meschin şi perfect conştient de ce voia să facă. Hotărî să mimeze că dormea. Uitându-se la tavan, tot aşteptând ca ceva să se întâmple, somnul chiar îl cuprinse. Un vis agitat, de mâini spectrale în curs de solidificare, până când şocurile deveneau reale, dureros de reale. Respira greu. Lovituri turbate de pumni chiar i se descărcau în piept! Nicio vază la îndemână, nici putere de a reacţiona...
Pe când încerca să improvizeze în gând o rugăciune, soneria zbârnâi prelung, iar Liviu, ca la un semnal magic, se cuminţi. La uşă era vechiul său prieten. De parcă ştia tot ce se petrecuse, Flavian, un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, brunet, creţ şi înalt, îmbrăcat într-o elegantă cămaşă stacojie şi un sacou tip sport, dădu năvală în casă, reproşându-i cu o îngrijorare zbuciumată misiunea ce şi-o asumase. Avea teancuri de poze şi decupaje din ziare cu şi despre aşa-zişi predecesori de-ai lui Marius care fuseseră maltrataţi, chiar aproape ucişi de Liviu în maniere de-o inventivitate lucidă şi tot timpul pe când aceştia dormeau. Flavian bătea cu pumnul în masă, gesticula şi scăpa câte-o înjurătură spre bolnavul care privea curios spre ei. Totuşi nu-i niciun om atât de bine intenţionat. Flavian l-a salvat, ce-i drept, însă Marius îl cunoaşte ca pe un tip oportunist şi teatral, într-o primă ipostază un aparent suflet nobil, pentru ca apoi să lovească aşa cum nu te aştepţi. A păţit-o de multe ori cu dânsul, de aceea a rupt şi legătura. Bănuia, prin urmare, că voia să-l sperie şi mai tare şi să-i sufle pontul, deşi, da, chiar era să o păţească rău cu bolnavul. Cumva şi-a trădat acest gând, iar Flavian, printr-o melodramatică ieşire, s-a arătat indignat de supoziţia celui pe care încerca să-l salveze. Cu mâna tremurândă spre dosarul răsfirat pe masă, Marius scotoci acele documente aşa încât să le analizeze dintr-o privire. Nu putea stărui asupra lor. Era starea sa de agitaţie o autosugestie sau o reacţie sănătoasă faţă de-o problemă reală? Liviu era în continuare cuminte ca o bombă fosilizată şi imprevizibilă. Acele agresiuni chiar avuseseră loc. Pozele şi articolele, vechi de trei ani, erau despre trei tipi ce vegheaseră asupra schizofrenicului. Unul a sfârşit legat de pat şi scrijelit pe piept cu o rană adâncă de forma unui chip zâmbitor. Altuia i-a stropit membrele foarte puţin cu substanţe inflamabile, să se aprindă cât să-i lase arsuri de gradul doi. Despre cel din urmă nu putea desluşi nimic concret. A aruncat ziarele ca pe ceva contaminat. Deci Ruxandra încercase, pare-se, de multă vreme să se descotorosească de el. Cumva evitase şi închiderea soţului într-o instituţie de boli nervoase, cine ştie de ce. Nu, era clar că nu mai putea dormi acolo. Câteva seri se cazase la un hotel. Când s-a întors, l-a surprins chiar când voia să dea foc casei. Până atunci se mulţumise doar cu a o devasta, spărgând obiecte şi răsturnând mobila. Nici aşa nu era bine. L-a îndopat cu somnifere, însă bărbatul tot se trezea şi îi punea viaţa în pericol. N-avea altă cale decât a se încăiera extrem de violent, însă pentru asta trebuia să fie tot timpul foarte vigilent. Nici acest lucru nu mai era o problemă. Cumva, de la sine, se trezea exact când ameninţarea începea. Căpătase o încredere oarbă în noua sa abilitate inexplicabilă. Îşi dezvoltase un somn bizar, la început iepuresc, apoi cumva dedublat. Acum îşi dă seama de performanţa la care ajunsese. Reuşise să-şi satisfacă şi nevoia fiziologică de odihnă, şi cea de a fi mereu în stare de veghe. Să fi fost acela începutul divorţului între forţele descrise de Valeriu, proiecţia onirică şi umbra subconştientă?
Doi ani mai târziu Liviu murise, iar Marius rămase singur în apartament, aşa cum spera.

Dimineaţa se bucură că mai respiră, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. Lumina soarelui se aşterne peste întreaga lume cu un elan artistic garantat de măiestria tuturor umbrelor pictate de lipsa ei. În curând chiar el, fiinţa umană, va fi doar o umbră, ce-i drept, mai deosebită...
Se înfăţişează pentru a doua oară ca pacient în faţa vărului său, asistat de această dată de-o armată de specialişti. Atmosfera e mult mai încărcată de formalitate ca data trecută prin sistemul de mecanisme ce conferă întrevederii o alură oficială. Agitaţia, însă, şi evidenta emoţie a cercetătorilor detensionează premisele experimentale cu un fond uman subscris sensibilităţii. I se spune să se întindă pe masă şi să nu-i fie frică de nimic, întrucât sunt cu toţii profesionişti. I se ataşează tot felul de aparate şi perfuzii, după care se lasă hipnotizat de-un medic bărbos şi impozant, al cărui nume l-a uitat deja.
- Gândurile îţi sunt o apă muzicală ce se întoarce în sine, continuă doctorul, o fântână arteziană aprinsă de-un soare de vară. Totul e aproape vis, eşti aţipit. Te simţi împărţit în două entităţi. Proiecţia onirică te invită să-ţi contopeşti trăirile cu ea, după cum e normal, dar de această dată vreau să te îndrepţi spre umbra subconştientă.
Cinci, patru, trei, doi, unu, spune mai mult în gând. O ceaţă tăcută i se aşterne peste simţuri. N-a înţeles niciodată cum de au aceşti specialişti o asemenea putere. Dacă ar încerca să-şi sugestioneze aceeaşi stare, n-ar reuşi în veci. Cât de calm se simte... O amorţire plăcută... Să fie aceasta formula atât de simplă a fericirii? Dacă nu, cu siguranţă te face să nu mai ai nevoie de ea. E o stare care ar trebui să dureze cât întreaga viaţă. Existenţa ar fi o anestezie totală. Dacă natura e genială, de ce n-a făcut lucrurile astfel? Îşi simte mintea ascuţită spre filosofii de genul. Ceva din el cade. Totuşi fiinţa îi stă pe loc. O prăbuşire a nemişcării? O dedublare. Frânturi de întâmplări şi amintiri reconfigurate în ameţeli sonore, scurtcircuitări ale fluxului interinformaţional, deraiere spre vis şi o încordare neobişnuită a stării de veghe ce ameninţă cu scindarea. Ruperea se acutizează precum o încleştare tot mai anemică de degete. Conştiinţa onirică i se împarte acum în proiecţia onirică şi în umbra subconştientă. Tânărul încearcă să părăsească vedeniile aţipirii şi să posede forţa din urmă, dar aceasta îl respinge.
- Îndrăzneşte cu mai multă dăruire, ca şi cum ai încerca să cucereşti o femeie aparent inabordabilă! Pune mai multă forţă în efortul mintal!
Simte că umbra subconştientă cedează, aşa că încearcă şi mai intens. Împărţit între două drumuri, se dezrădăcinează ca o măsea de cel dintâi şi, cuprins de spaima abisului şi a nerevendicării, înţelege că agăţarea de cealaltă dimensiune este un imperativ. Cu noi puteri astfel căpătate, îşi suprasolicită mecanisme ale minţii de care nici n-avea habar şi îşi asumă, în sfârşit, perspectiva umbrii subconştiente.
- Spune-ne ce vezi, ce simţi! se entuziasmează specialiştii.
- Vă văd pe toţi, murmură calm, însă nu ca de obicei, ci învăluiţi în aure roşii. Întreaga lume curge. Formele se întorc în sine, devenind conţinuturi, iar culorile se golesc de substanţă până la simple contururi. Totodată sunt în alt tărâm. Îmi rătăcesc incorporalitatea paşilor prin încrengături şi tentacule stacojii între care se deschid bălţi de lumină. Pur şi simplu o zonă din propria-mi minte îmi capătă materialitate în percepţii. Nu sunt singur. Proiecţia onirică e alături şi este deocamdată la fel de însufleţită ca mine. După ce vom părăsi ţinutul aţipirii, îşi va pierde vitalitatea şi va trebui s-o port până într-o regiune-vis, unde ni se vor inversa statuturile activităţii.
- Exact cum am intuit...
Vocea îi vibrează cu încetineala piţigăiată specifică. Doar un plus de impersonalitate îi uniformizează starea cu familiaritatea cumpătată a experienţelor povestite, obişnuinţă ce vine din planul abisal al aceluiaşi Sine.
- Smulg o ramură din reveria aţipirii, continuă tânărul. Visurile pe care le construiesc sunt de fapt ecosisteme în care proiecţia onirică poate lua o gură de aer după ce-şi ţine respiraţia de-a lungul stadiilor pre-R.E.M. Somnul este, aşadar, o călătorie pe care trebuie s-o terminăm cu bine. Această lume sau mecanism mintal îmi creează o senzaţie intensă de deja-vu. Îmi place. Nu ştiu exact cum să îl descriu. Nu are echivalent în realitatea noastră decât dacă ne gândim la acea artă stihială, poate o peisagistică elementarizantă şi modificată tehnic în sensul unei virtualităţi computerizate. Este ceva spectral în fiecare fărâmă de materie de aici, mai mult sau mai puţin condensat ca sticlire energetică. Nişte fibre ce brăzdează labirintic pământul, adică fundamentul mediului, bifurcându-se şi în afară şi înmugurindu-şi mici protuberanţe. Un cer mental reflectă priveliştea, distorsionând-o cu o spălăcire ce tinde spre o luminozitate autonomă.
- Marius, vreau acum, dacă eşti pregătit, să părăseşti ţinutul aţipirii şi să te îndrepţi spre următorul, îi spune Valeriu calm şi apăsat.
Se încruntă convulsiv, apoi îşi recapătă liniştea. Îşi reduce ritmul respiraţiei. După trei minute, timp în care doctorii s-au luptat să nu-şi piardă cumpătul şi tăria, ca nişte cruciaţi ai stiinţei confruntaţi cu neprevăzutul, Marius îşi reia confesiunea de unde o lăsase, ceea ce-i sporeşte alura maşinală în care oferă informaţii.
- Mă aflu acum într-un tărâm pre-vis dominat de paloarea crepusculară a unui albastru închis. Se aseamănă cu primul în ceea ce priveşte ramificaţiile şi sunt împodobite cu nişte frunze. Sau baloane să fie? N-aş putea spune exact deoarece se schimbă neîncetat. Proiecţia onirică e acum total adormită şi o car în spate. Labirintul îşi împrăştie încrengăturile tot mai agresiv, îngreunându-mi deplasarea. Rup totuşi o frunzuliţă... Am avut înainte de acest tărâm o spasmă, adică ceea ce urmează după aţipire: o mişcare energetică centrifugă menită să dea greş, pentru a obţine pretextul acumulării tensiunii ce prelucrează materialul visului de mai târziu. De aceea lumea de faţă e ca o trambulină. Producţiile crengilor, roditoare şi pline, se desprind, orbitează în jurul meu şi se lasă asimilate. Pot accede la următorul stadiu. Ajung într-un conglomerat sufocant de spini verzi şi bălţi vâscoase. Proiecţia onirică mi se pare foarte grea. Cu toate acestea, voi înainta până la urmă. Punctul de întuneric din orizont, adică visul pe care trebuie să-l construiesc, se împrăştie din ce în ce mai violent. Râul fotonic prin care mă deplasez îmi devorează picioarele clipocindu-şi aciditatea micilor valuri. Mărăcinişul mă zgârie îngrozitor.
- Vrei să ne oprim?
- Nu. Mai am puţin de mers. E o beznă de nedescris. Proiecţia onirică îmi tresare convulsiv în spinare. Mă aflu într-o zonă-vis şi trebuie să construiesc numaidecât un scenariu bazat pe materialele adunate, respectând în acelaşi timp necesitatea refulărilor...
- Vorbeşte-ne. De ce te-ai oprit?
- Nu ştiu cum să construiesc visul! E nevoie de o creativitate genială! Atâtea reguli şi condiţii de îndeplinit!
- Lasă umbra subconştientă să facă această treabă. Ea ştie. Retrage-ţi personalitatea, şi adu la suprafaţă latura constructivă a Sinelui abisal.
- Şi cum să fac asta?
Marius, deşi hipnotizat, se îngrijorează aşa cum cel pe punctul de a se îneca nu profită de avântul binevoitor al curenţilor ce vor să-l aducă la mal. Ceea ce i se întâmplă este un gen invers de personanţă, o prelungire a conştientului în inconştient.
- Relaxează-te. Nu trebuie să faci mai mult de atât.
Deşi speriaţi, prin exerciţiul atâtor ani de experienţă medicii şi-au cultivat în instincte însuşirea de a induce stări dincolo de cele ale lor. Tonul calm, în pofida situaţiei îngrijorătoare, are rezultatele scontate.
- Am reuşit. Am construit visul şi-am intrat în stare de inactivitate, tractat fiind de proiecţia onirică. Mă simt de parcă mi-aş ţine respiraţia. Vă văd pe voi şi realitatea natală, dar totul pare învăluit în jocuri multicolore de învelişuri energetice, iar lumea curge tot mai inert, ca şi cum lichidul din care ar fi constituită îşi galopează solidificarea. Proiecţia onirică şi-a trăit visurile şi a adunat la rându-i mostre din care îmi alcătuieşte stadiile pre-R.E.M. Simt furnicături venind dinspre companionul meu geamăn. Îşi finalizează munca şi totodată o trăieşte. În curând voi intra iarăşi în funcţie. Da, iată că puterile îi scad. Să o ridic. Trec mai departe. Ah...
- Ce-ai păţit? tresar toţi doctoriii, mai cu seamă Valeriu.
- Am păşit în gol.
- Întoarce-te. Am aflat în mare parte ce ne interesa. Călătoria devine periculoasă. Traseul pe care l-ai parcurs trebuie să-ţi fi reorganizat decalajul umbrii subconştiente, implicit pătrunderea acesteia în vis şi slăbiciunea în faţa somnului profund. Voi număra până la cinci şi te vei trezi.
Ceea ce doctorul şi face, însă fără niciun efect.
- Marius, ne auzi?
- Da... E atât de frumos! Un întuneric dantelat în unduiri violente, o furtună negativă a prăpăstiosului, spaţiu nemărginit şi cântec atonal! Cicipity Ciu Cea Ci, calea onirică spre moarte... Da, dar o vreau!
- Marius, mai număr o dată până la cinci şi te vei trezi!
- De ce?
Întrebarea laconică şi neaşteptată a tânărului stabileşte premisele unei tăceri îndelungate, timp în care Valeriu se ţine cu nervozitate de tâmple. Medicul bărbos şi masiv intervine cu o sugestie.
- Ceva s-a destrămat în hipnoză. E şi normal când avem de-a face cu un experiment atât de complicat, dar să nu ne pierdem cumpătul. Mă gândesc să-i acutizăm acea personanţă inversă a conştientului în inconştient. De-a lungul vieţii, acest tânăr trebuie să fi trăit ceva atât de greu de suportat că i-a anulat dorinţa de a trăi, subjugând umbra subconştientă unui impuls al thanatosului foarte intens. Conştientul, pe de altă parte, nu îşi dă seama de ce zace în structurile sale abisale şi ar putea fi păcălit să se întoarcă. Să dezlocuim, aşadar, voinţa umbrei subconştiente cu cea a lui Marius.
Surprins de idee, Valeriu îşi zguduie vărul şi face apel la amintiri comune.
- Marius, ţii minte când aveai şapte ani şi ai mers cu mine şi cu tatăl tău la pescuit? Îţi aminteşti cum ai căzut în apă? De atunci nici peşte n-ai mai mâncat vreodată. Răspunde-mi!
- Mă plimb pe marginea prăpastiei. Aş vrea să sar. Curiozitatea mi-e întrecută doar de frică. Fulgerele negre brăzdează văzduhul. Mii de globuri luminoase se topesc într-acolo. Roiuri de suflete, o ninsoare a spectrelor magnetizate de chemare, şi în mijlocul lor, o condensare energetică uşor umanoidă, cu tălpile aşa-ziselor picioare prelungindu-şi fluctuarea şi clipocind a zbor.
- Hermes...
- Acea forţă le orchestrează trecerea spre cealaltă lume. Ce frumos şi lin se dispersează. Nişte flori coloristice armonizate cu pacea... Vreau şi eu! Mă arunc...
- Nuuu! Marius, revino-ţi, băiete, bată-o-ar focul de lume sau ce mai e ea!
Impersonal faţă de zguduirea lui Valeriu, îşi reia discursul preocupat de conţinutul experienţelor sale.
-Nu-mi dă voie să trec. A activat o condensare energetică ce m-a izbit la pământ. Îmi face semn să mă întorc. Intuiesc totuşi că nu e atotputernic în abilitatea de a interzice traversarea. Dacă sunt perseverent, îl voi învinge. Este atât de frumos aici!
- Spune-ne, Marius, ce te supără, ce te face să nu vrei să-ţi trăieşti viaţa? De aceea te tentează şoaptele, pentru că refuzi realitatea noastră! Şi ascultă-l pe Hermes, întoarce-te! Îi vom da de capăt împreună!
Umbra subconştientă a lui Marius observă un torent mai dens de suflete, ceea ce înseamnă o solicitare mai intensă a entităţii. Aşteaptă momentul oportun şi, observând, într-adevăr, istovirea dirijorului morţilor, face pasul spre abis. Atunci, cu un omniprezent colţ al ochiului, Hermes îi activează persuasiv obscurii centri sufleteşti.

Toate deciziile sale greşite, nerespectarea părinţilor şi zbuciumul bolnăvicios de a avea grijă de unchiul schizofrenic din considerente egoiste, izvorăsc din natura sa bună şi foarte prost canalizată, discrepanţă cu efecte în lipsa aprecierii de sine, o viziune neconştientizată a fatalismului ratării nu tragice, dar îndreptate spre o existenţă deraiată în suferinţe meritate. Luându-şi viaţa în propriile mâini, n-a reuşit nici să ducă la bun sfârşit scopul pentru care luptase: acela de a deveni pictor. Nu din lipsă de talent, ci dintr-un plictis mediocru survenit ca o abdicare în faţa nevoii de abject. Exact cum i-au prezis părinţii. Cuvintele lor capătă o rezonanţă tot mai profetică. Eşuând să-şi găsească un loc stabil de muncă, din pricina aceleiaşi neseriozităţi, Marius orbecăieşte spre sărăcie din când în când cu vârful pensonului pe o bucată de pânză. Şi da, în ultima vreme a început să bea cam mult. La ce să se întoarcă? Când ai o personalitate sortită ratării şi ţi se oferă oportunitatea anulării ei prin păşirea spre altă lume, nu e normal să-şi dorească sfârşitul?
Atunci intervine Hermes. Îi arată că timpul său nu a venit. Poate săvârşi în viaţa concretă ceea ce doreşte să împlinească aici. Un nou început, asta înseamnă moartea. Iată cum sufletele se lichefiază feeric pentru a o lua de la capăt! Cicipity nu oferă mai mult decât atât. Şi dacă el nu poate reuşi acest lucru în lumea pe care o ştie deja, cu atât mai puţin va înflori într-una nouă. O învăţătură simplă, care de această dată nu face apel la lipsa receptivităţii sale raţionale, ci i se consumă cu aciditate în emoţii. Experienţa spirituală îl face, în sfârşit, să înţeleagă...

- Marius, răspunde băiete... Aşa. Îşi revine! Ce sperietură ne-ai tras! Respiră adânc. Vei simţi o înţepătură, nimic mai mult. Te vom pune pe picioare. Nu încerca să vorbeşti.
- Valeriu, trebuie să-mi fac ordine în viaţă, atât reuşeşte să îi spună şi îl cuprinde o moleşeală soră cu leşinul.
După această experienţă, au aflat cu toţii câte forţe de a căror existenţă nici nu ştim pot pătimi ţinându-se de mână de-a lungul unor călătorii inimaginabile doar pentru a ne asigura buna funcţionare fizică şi psihică.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum