Ultimele subiecte
Căutare
Subiecte similare
Reţele de socializare
Dorina Neculce
Forumul Prieteniei :: Clubul Forumului Prieteniei :: Bloguri personale ale membrilor Forumului Prieteniei
Pagina 9 din 18
Pagina 9 din 18 • 1 ... 6 ... 8, 9, 10 ... 13 ... 18
11112009
Dorina Neculce
http://misionara-misionara.blogspot.com/
http://misionara.toateblogurile.ro/2010/11/08/mereu-inainte/
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 8:14 pm, editata de 62 ori
Dorina Neculce :: Comentarii
"Mara, nu vreau să fie EU poezia...m-ar iubi toată lumea...și m-aș sufoca din ...iubire(glumesc), îți mulțumesc de lectură și apreciere..."
Scumpa mea dar noi suntem poezia, suntem Poezia lui Dumnezeu, pentru ca suntem Iubire, iar Poezia Divina e Iubire, tu esti un exemplu concludent, te imbratisez cu drag, abia astept sa ne vedem maine.
Scumpa mea dar noi suntem poezia, suntem Poezia lui Dumnezeu, pentru ca suntem Iubire, iar Poezia Divina e Iubire, tu esti un exemplu concludent, te imbratisez cu drag, abia astept sa ne vedem maine.
fac ce vreau cu obsesiile mele
mă pot înfăşura în ele
ca într-o eşarfă străvezie
sau pot visa la primul sărut dat muntelui
când se prăbuşea peste mare
îmi poţi spune ce vrei
azi, voi da restart iubirii noastre
şi o putem lua de la capăt
dacă avem burete
ne putem şterge frunţile de griji
dacă ai şti
în noaptea asta
toate florile ar vrea să moară cu fularele trase peste gură
nu vor simţi că le mai este frig
apoi, or să se trezească
să numere clipele în petale ofilite
picătură cu picătură
se vor arunca pe trotuare
sub paşii obosoţi ai orăşenilor
deschide-mi tu ochii
pleoapele-mi atârnă
când zânele se hrănesc dimineaţa cu fluturi
îmi lipesc gura de scoarţa nucului
înălţându-mi braţele într-un ultim zbor
spre mătasea albastră a cerului
care se destramă în bătaia vântului
[list][*]
mă pot înfăşura în ele
ca într-o eşarfă străvezie
sau pot visa la primul sărut dat muntelui
când se prăbuşea peste mare
îmi poţi spune ce vrei
azi, voi da restart iubirii noastre
şi o putem lua de la capăt
dacă avem burete
ne putem şterge frunţile de griji
dacă ai şti
în noaptea asta
toate florile ar vrea să moară cu fularele trase peste gură
nu vor simţi că le mai este frig
apoi, or să se trezească
să numere clipele în petale ofilite
picătură cu picătură
se vor arunca pe trotuare
sub paşii obosoţi ai orăşenilor
deschide-mi tu ochii
pleoapele-mi atârnă
când zânele se hrănesc dimineaţa cu fluturi
îmi lipesc gura de scoarţa nucului
înălţându-mi braţele într-un ultim zbor
spre mătasea albastră a cerului
care se destramă în bătaia vântului
[list][*]
îmi amintesc ziua în care
tu îţi deschideai pleoapa asupra lumii
iar eu îmi lipeam urechea de talpa cerului
şi ascultam tăcută plânsetul acela sinistru
până îmi toceam simţurile
da simţămitele cu gust de gutuie
îmi dădeau ghes
să te caut
chiar şi în mirosul îmbătător de lavanda
lucrurile îmi vorbeau în limbi vechi
demult uitate
&
şi-am început să te caut
căţărându-mă pe cărarea deschisă
a cerului
numărându-mi paşii într-o matematică ilogică
o mie de chemări
sute de duminici lipsite de mine
mulţimi de nu
împărţite la da
şi tot alergam pe margine de timp
să-ţi aduc nevrozele mele
roase în mijocul zilei
de gura soarelui flămând
îmi las amprente pe un obraz
încremenit la poarta zorilor
care au uitat să ne mai trezească
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Ian 20, 2011 10:59 pm, editata de 1 ori
tu îţi deschideai pleoapa asupra lumii
iar eu îmi lipeam urechea de talpa cerului
şi ascultam tăcută plânsetul acela sinistru
până îmi toceam simţurile
da simţămitele cu gust de gutuie
îmi dădeau ghes
să te caut
chiar şi în mirosul îmbătător de lavanda
lucrurile îmi vorbeau în limbi vechi
demult uitate
&
şi-am început să te caut
căţărându-mă pe cărarea deschisă
a cerului
numărându-mi paşii într-o matematică ilogică
o mie de chemări
sute de duminici lipsite de mine
mulţimi de nu
împărţite la da
şi tot alergam pe margine de timp
să-ţi aduc nevrozele mele
roase în mijocul zilei
de gura soarelui flămând
îmi las amprente pe un obraz
încremenit la poarta zorilor
care au uitat să ne mai trezească
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Ian 20, 2011 10:59 pm, editata de 1 ori
Mâinile acelea înfășurate în ierburi masive, umede îi cuprindeau obrajii lăsând în nări mirosul înțepător de alge putrezite.
O îndemnau, din când în când, să strige.
-Strigă! Cât poți de tare. Trebuie să strigi! Doar cei care strigă mai pot fi auziți...
Privea neîncrezătoare și nu vedea chipul, chipul de dincolo de voce...cine o îndemna?
Vedea aceleași mâini insistente care apăsau pe fața ei și simțea o durere ascuțită în ceafă.
O încătușau în căușul lor îndreptându-i capul spre cer.
-Vezi lumina? Nu te feri...lumina te caută. A obosit și te-a regăsit, azi. Hai! Înalță strigătul!
Cerul o să te asculte. Nu mai striga spre oameni. Prea multe zgomote false le-au tocit simțurile...au ochii astupați cu umbra vântului.
Nu te îngrijora, vânturile urlă doar la răscruci. Suntem pe malul mării. Oamenii ți-ar șterge strigătul sau l-ar zdrobi de maluri și l-ar preface-n țăndări.
Uneori ne înfuriem fără măsură și nu mai știm motivul...
Doar sângele albastu mai hrănește visele.
Tu ai nevoie de visul tău albastru ...scăldat la margine de lume.
Camera se îmbrăca de sărbătoare.
Lumina albă scălda lucrurile care încă n-au murit chiar dacă le-au plecat stăpânii.
În colțul cel mai întunecat se odihneau mâinile acelea înfășutare-n ierburi umede.
Acum, parcă dormeau aidoma copiilor sătui.
Apoi, se apropie de ea mergând pe vârful degetelor.
Le simte tot mâloase, stăruindu-i pe față, suflând aceleași vorbe gâjâite în ureche.
Era prizonieră în alb și strălucire în camera aceea scăldată până în tavan de valuri aspre de lumină.
Simțea în jur prezențe nevăzute, doar percepute de respirații sacadate și aburul de răsuflări o învăluia în așchie de vis-coșmar.
Încerca să-și elibereze fața, gâtul din stânsoare, dar mîinile îi amorțiseră ca în același coșmar când primejdia se apropie și ție îți înțepenesc încheieturile...
O fi o frântură din visul acela de astăvară...
A tras un colț din perdeaua de la geam și a privit luna care îi lăsa semne indescifrabile pe frunte.
I s-a făcut sete.
Gura îi ardea.
Ar fi băut și laptele de șarpe doar să-și mai ostoiască arsura aceea din gâtlej.
Îi era sete?
Sete de ce? de aer , de oameni, de nume, de omul acela care i-a privit în suflet când a crezut că noaptea îi e soră geamănă?
Își apăsa mâinile pe piept să țină acolo o durere...să nu mai plece.
Era durerea ei...
-Aaaa, Doamne, ce gânduri...Cum poți să mai privești în urmă? Când insul doar te amestecă prin troaca porcilor în lăturile din care se înfruptă veșnic?
Ce-o fi cu piatra asta așa de grea, așa de ascuțită, de-mi intră pe sub carne?
Adun puterile și o îndepărtez să pot ieși...o șterg cu palmele îmbășicate...citesc un nume...
e al meu...
Sleită, pornesc pe stăzi aproape alergând...
Privesc vitrinele...
Îmi văd doar mâinile.
Acele mâini înfășurate-n ierburi putrezite.
urma mea se pierdea în altă urmă
nisipul era încă fierbinte
castelul avea ferestrele deschise
luminate pe dinăuntru
femeile își priveau rănile cicartizate de pe mâini
se desfătau pe sofa în acordurile divine
ale pianinei așezate în mijlocul odăii adânci
îngenunchez
cu trupul aplecat și palid
ghicesc destine în palme mutilate
cer apă
multă apă
aș presăra cenușă
de s-ar aprinde focul
ascultă valul înspumat
sărută noaptea stânca de granit
s-aude pasul!
când plec nu mi se vede urma
nisipul e fierbinte
împrăștie-mi imperii de cenușă
simt iedera cum șerpuiește
să ne prindă
tu nu știai?
suntem fugari în lumea asta
dar nu privi-napoi
sunt multe urme
nisipul era încă fierbinte
castelul avea ferestrele deschise
luminate pe dinăuntru
femeile își priveau rănile cicartizate de pe mâini
se desfătau pe sofa în acordurile divine
ale pianinei așezate în mijlocul odăii adânci
îngenunchez
cu trupul aplecat și palid
ghicesc destine în palme mutilate
cer apă
multă apă
aș presăra cenușă
de s-ar aprinde focul
ascultă valul înspumat
sărută noaptea stânca de granit
s-aude pasul!
când plec nu mi se vede urma
nisipul e fierbinte
împrăștie-mi imperii de cenușă
simt iedera cum șerpuiește
să ne prindă
tu nu știai?
suntem fugari în lumea asta
dar nu privi-napoi
sunt multe urme
pe ulița încremenită
îmi las o vreme pasul
să mai crească
am nuferi cu chirie în plete
așez lasciv
urme de ruj
din poartă în poartă
culeg petale înmiresmate
deasupra cerului
am uitat tăcerile
cheia curcubeului
est la la tine
hai spintecă iar norii
îndeamnă lacrima
să-mi curgă în linie
pe lângă piept
domnișoara mireasă
ascunde mirosul crinilor sălbateci
pe ulița cu praf de stele
abandonez o vreme gândul
te căut în vremuri robite
să-mi scald privirile nedezmierdate
în apa zgomotoasă
care mă tulbură
c-un clipocit de țăndări
îmi las o vreme pasul
să mai crească
am nuferi cu chirie în plete
așez lasciv
urme de ruj
din poartă în poartă
culeg petale înmiresmate
deasupra cerului
am uitat tăcerile
cheia curcubeului
est la la tine
hai spintecă iar norii
îndeamnă lacrima
să-mi curgă în linie
pe lângă piept
domnișoara mireasă
ascunde mirosul crinilor sălbateci
pe ulița cu praf de stele
abandonez o vreme gândul
te căut în vremuri robite
să-mi scald privirile nedezmierdate
în apa zgomotoasă
care mă tulbură
c-un clipocit de țăndări
Mariana, îți multumesc și te mai felicit încă o dată cu prilejul lansării.har divin să ai!
Mara, nu vreau să fie EU poezia...m-ar iubi toată lumea...și m-aș sufoca din ...iubire(glumesc), îți mulțumesc de lectură și apreciere...ieri am vrut să trec pe la tine...dar am uitat blocul, eram cu adelina.
mă tulbură lumina
când îmi vorbește
cataracta din ochiul
nopții
lăcrimează
durerile
îmi trec peste piept
traversându-mă
drum ocolit
căruia nu i-am aparținut
niciodată
singurătatea nu a fost mai sălbatecă decât albastrul florilor de pe marginea câmpiei
pas peste pas
umbră peste umbră
lumina îmi zâmbește
în foile îngâlbenite
ale cărții
uitate
pe un raft bătrân de anticariat
......................................
iată omul(ecce homo)
trage zăvorul
lacătul scrâșnește
îmbrățișând lanțul
-dormi liniștită, prietenă!
ochii pustii
n-o să-ți mai
fure
frânturile din vise
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Feb 11, 2011 10:35 pm, editata de 1 ori
când îmi vorbește
cataracta din ochiul
nopții
lăcrimează
durerile
îmi trec peste piept
traversându-mă
drum ocolit
căruia nu i-am aparținut
niciodată
singurătatea nu a fost mai sălbatecă decât albastrul florilor de pe marginea câmpiei
pas peste pas
umbră peste umbră
lumina îmi zâmbește
în foile îngâlbenite
ale cărții
uitate
pe un raft bătrân de anticariat
......................................
iată omul(ecce homo)
trage zăvorul
lacătul scrâșnește
îmbrățișând lanțul
-dormi liniștită, prietenă!
ochii pustii
n-o să-ți mai
fure
frânturile din vise
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Feb 11, 2011 10:35 pm, editata de 1 ori
"și dacă mă voi pierde
tu
să mă cauți
în fumul ceaslovului topit
când mâna o să-ți obosească
să mai citească-n braille"
Draga Dorina , se pare ca atunci cand "Ies stimele sa te caute" nici geniul nu te ocoleste...Mi-a placut ce am citit mai sus!
tu
să mă cauți
în fumul ceaslovului topit
când mâna o să-ți obosească
să mai citească-n braille"
Draga Dorina , se pare ca atunci cand "Ies stimele sa te caute" nici geniul nu te ocoleste...Mi-a placut ce am citit mai sus!
tu esti pretutindeni si nicaieri,
esti in ce-ai scris azi
si-n ce-ai scris ieri
esti in ce maine vei scrie
pentru ca tu Dorina, esti poezie.
esti in ce-ai scris azi
si-n ce-ai scris ieri
esti in ce maine vei scrie
pentru ca tu Dorina, esti poezie.
îmi iau inima în palme
să respir nestingherită
la colț de stradă
înfloresc
în miez de noapte
trandafirii
pe sub spini
doar catifeaua rubinie
acoperă mâna
cu o linie a vieții
întortochiată
am tras un semn
prin lumile de sub apele
învolburate
ies știmele
să se îmbete
în miez de noapte
cu nuferii imaculați
să nu mai muște
din suflete desperechiate
și dacă mă voi pierde
tu
să mă cauți
în fumul ceaslovului topit
când mâna o să-ți obosească
să mai citească-n braille
să respir nestingherită
la colț de stradă
înfloresc
în miez de noapte
trandafirii
pe sub spini
doar catifeaua rubinie
acoperă mâna
cu o linie a vieții
întortochiată
am tras un semn
prin lumile de sub apele
învolburate
ies știmele
să se îmbete
în miez de noapte
cu nuferii imaculați
să nu mai muște
din suflete desperechiate
și dacă mă voi pierde
tu
să mă cauți
în fumul ceaslovului topit
când mâna o să-ți obosească
să mai citească-n braille
îți simt mulțimea ochilor albaștri
crescută pe sub cămașa
de sărbătoare
și freamătul pleoapelor
care ne luminează piepturile
cu mângâierea genelor
aprinse
strâng în mine
șuvoiul de lacrimi
și te plâng
în cascade
când încerci să mă strecori
&să-ți stau alături
până dincolo de timp
...așteaptă-mă!
nu te opri lângă ceasul
acela
cu acele înfipte
în inimă
crescută pe sub cămașa
de sărbătoare
și freamătul pleoapelor
care ne luminează piepturile
cu mângâierea genelor
aprinse
strâng în mine
șuvoiul de lacrimi
și te plâng
în cascade
când încerci să mă strecori
&să-ți stau alături
până dincolo de timp
...așteaptă-mă!
nu te opri lângă ceasul
acela
cu acele înfipte
în inimă
Era o vreme de început de veacuri. Mistreții aveau colții de fildeș. Se răcoreau, în zilele arzătoare, înotând, în amonte, prin apa aceea limpede și rece ca o zi polară. Peștii se oglindeau jucăuși, ca într-o zbatere de pleoape.
Când râul mușca furios din maluri, mistreții se retrăgeau vlăguiți la marginea pădurii de cleștar, mirosindă a poveste, își așezau trupurile masive în bătaia zănatecă a sorelui, strigându-și somnul, ca pe un strigoi-vârcolac. Apoi se îndesau unii în alții, într-o grămadă umezită, șuierându-și în urechile clăpăuge truda unei zile zbuciumate.
La umbra salciei lăcrimate, eu strivesc în buze fire de nisip din clepsidra timpului, înghițind cu eforturi supraomenești toate poveștile voastre. Îmi șuieră în timpane și acum zgomotul sinistru al răsuflării pufăite a dobitoacelor din pădurea de cleștar.Sunet sinistru, aducător de neliniști , înghițitor de vremuri.
Şeherezade, cu ale lor cosite despletite, își apleacă frunțile încrustate de stele albe ,culegându-mi de pe buze fluturii amețiți de poveștile prea aspre, pe care le-ati turnat în mine ca într-un mesager al dragostelor voastre neîmplinite.
Fluturii îmi desenează trupul într-un ultim sărut. Al morții sau al vieții?
Aripile scutură o ploaie de cuvinte peste o lume care le-a pierdut sensurile.
Cuvintele se ascund nevrednice, undeva, în liniștea albă.
Un ecou pierdut răsuna haotic : tristețea are ochi căprui. Sau poate erau doar vorbele pierdute demult în lumea asta de cineva plecat întru veșnicie, iar încremenitele nu-și căutau decât stăpânul, plecatul întru adormire.
În lipsa altor cuvinte , oamenii încearcă a da sens acestora...Își vopsesc ochii în nuanțe banale spre a nu moșteni tristețea.
Mă privesc în ochii tăi și văd căpruiul ochilor mei.
Să fim noi tristeţea?
Dacă am întoarce cuvântul pe altă parte, oare am putea vedea fericirea?
Aripile străvezii continuă să abată asupra lumii o întreagă poveste amestecată în cuvinte nerostite, mesaje pierdute, răvașe fără destinație, ochi limpezi neînlăcrimați buni de așezat pe fața îngerilor din icoanele decolorate de vremuri necuprinse în cartea vieții veșnice.
Şeherezadele se zbenguie prin iarba necosită, înspăimântător de verde și înaltă încât le spală fețele cu roua care nu se ia până la amiezi. Întind plasele și așteaptă să prindă fluturii mei , pe care i-a eliberat gura arsă de arșița zileleor trecute călare pe soarele-bulgăre-aprins. Ele sunt aducătoarele de răvașe împrăștiate.
Pierduții așteaptă, cuminți, semne albastre de nemurire...
Dar se trezesc mistreții cu ai lor colți de fildeș.
Nesătuii molfăie firele de nisip din clepsidra timpului ascuns.
Mii de povești minunate, poveștile voastre, alunecă vertiginos în burți fără de sens, așa cum a alunecat, într-o zi sfântă, Iona în burta nesătulă a Balenei flămânzite de rugăciune.
Acum, mistreții mei, sătui de povești erodate de timp, se odihnesc la umbra salciei înlăcrimate, rumegând, plictisiți, cuvinte pierdute, vorbe mincinoase, răvașele de dragoste( trădări) netrimise vreodată, pribegite clipe , ostatice în burți nedemne.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Ian 16, 2011 10:53 pm, editata de 1 ori
îmi șterg șiragul de mărgele
crescut pe sub piele
a nu știu câta oară
îngerul izbește
în cuibul meu
aș vrea să se oprească
să asculte glasul
fântânii care își deschide
ferestrele spre timpul
legendelor cu păsări
prefăcute în oameni
slujind Stăpânilor
etern
glasul răsună
stânca pleșuvă ocrotește puii
îmi cresc în palme primii fulgi
grădina mi-e străină
dar las o vreme perdeaua trasă
în poarta cu drugi de fier
aud cum se sparge
ecoul strigătului risipit
în cercuri albe
atârnă trupul gol
și-ncep să mă cutremur
din nou pribeag
când dau ocol iubirilor rotunde
îmi șterg șiragul de cuvinte
acoperit cu praful scobit
din vorbe fade
las aripa să se înalțe
în umbra vântului apus
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Ian 16, 2011 9:18 am, editata de 1 ori
crescut pe sub piele
a nu știu câta oară
îngerul izbește
în cuibul meu
aș vrea să se oprească
să asculte glasul
fântânii care își deschide
ferestrele spre timpul
legendelor cu păsări
prefăcute în oameni
slujind Stăpânilor
etern
glasul răsună
stânca pleșuvă ocrotește puii
îmi cresc în palme primii fulgi
grădina mi-e străină
dar las o vreme perdeaua trasă
în poarta cu drugi de fier
aud cum se sparge
ecoul strigătului risipit
în cercuri albe
atârnă trupul gol
și-ncep să mă cutremur
din nou pribeag
când dau ocol iubirilor rotunde
îmi șterg șiragul de cuvinte
acoperit cu praful scobit
din vorbe fade
las aripa să se înalțe
în umbra vântului apus
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Ian 16, 2011 9:18 am, editata de 1 ori
...aștept diminețile
să își scuture
bobul de rouă
pe obraz
petale prăfuite
acoperă zborul fluturilor
doborâți în noapte
îndrăznește, prietene!
luna a bătut
în piepturi cu frunze ofilite
de arnic
se-nveșmântează pământul
miroase a nesomn
când visele se vând
în zori
tarabele se umplu
cu gânduri regăsite
îmi încrustez,
azi,
sufletul pe margini
curge smirnă
în ochi
nu mă privi
iubirea mea
s-a dezgolit de farduri
podoabele mocnesc
neîntrebate
dar cine îmi atinge
mâna dreaptă?
cu un toiag aprins
se luminează pasul
apăsat
șoptind cuvinte așezate
în cupe cristaline
ești, tu, zeiță hăituită
de semizei fardați?
sau mâna mea împrăștie
o nemurire
pe câmpul
de tăcere?
să își scuture
bobul de rouă
pe obraz
petale prăfuite
acoperă zborul fluturilor
doborâți în noapte
îndrăznește, prietene!
luna a bătut
în piepturi cu frunze ofilite
de arnic
se-nveșmântează pământul
miroase a nesomn
când visele se vând
în zori
tarabele se umplu
cu gânduri regăsite
îmi încrustez,
azi,
sufletul pe margini
curge smirnă
în ochi
nu mă privi
iubirea mea
s-a dezgolit de farduri
podoabele mocnesc
neîntrebate
dar cine îmi atinge
mâna dreaptă?
cu un toiag aprins
se luminează pasul
apăsat
șoptind cuvinte așezate
în cupe cristaline
ești, tu, zeiță hăituită
de semizei fardați?
sau mâna mea împrăștie
o nemurire
pe câmpul
de tăcere?
Femeia încă mai purta pe chip trăsăturile angeline ale fetei de altădată fără să-și poată recunoaște imaginea alunecată în oglindă. Pentru ea oglinda nu mai exista. Lumea aceea răsturnată nu-și mai reflecta apele în lăuntrul sufletului ei. Sufletul îi era gol și pustiit ca un talcioc încărcat de lucruri mult prea vechi.
Avea părul răvășit, ieșit de sub basmaua decolorată de vânt și ploi. Prea multe ploi pentru un suflet descălțat de vise. Hainele îi arârnau în dezordine pe un trup împuținat de zbucium, iar picioarele îi erau crăpate până la sânge, pentru că o vedeam veșnic desculță.
Tablou sumbru al copilăriei mele,Dura devenise ostatecă în nebunia ei și în una din zile i-am aflat povestea tristă ca o lacrimă pierdută pe un colț șifonat de batistă.
Se spunea că a fost cândva cea mai frumoasă fată din sat și s-a căsătorit cu un om tare învățat. Activit de partid, venit de nicăieri, omul era o figură sinistră în lumea noastră. Șters, rotofei, cu chelie și mereu la patru ace, colinda satul cu fel de fel de motive fără de motiv...
Tulburase liniștea părinților pentru că umbla vorba că ar intra prin casele oamenilor, pe când aceștia erau la muncile câmpului și călca în picioare suflete imaculate de copile.
Părinții ne dădeau de grijă și ne îndemnau să stăm cât mai mulți copii, împreună.
I se spunea domnu` Bobu și avea susținere undeva, foarte sus, de aceea nu se temea de nimeni și de nimic. Numele lui ne trecea un fior rece pe șira spinării.
Când am început școala, am cunoscut unele dintre victimele lui.Copile cu chip de înger , captive într-o lume a umbrelor și a neputinței.
Unii copii le șicanau, adresându-le cuvinte dure, auzite prin familie.
Fratele meu ocrotea una din aceste fetițe care îi era și colegă de bancă. O striga mereu la poartă să o însoțească până la școală. Am înțeles, mai târziu, că voia să o apere de cuvintele urâte ale celorlalți colegi.
Domnul cu pricina nu se sfia de faptele lui, amenințări adresate părinților și câțiva bani să-și țină gura, trăgeau linie peste tot.
Femeia cu chip de lunatecă îi fusese soție, însă nu a rezistat prea mult alături de el. Domnul Bobu a părăsit-o într-o iarnă geroasă pe când trebuia ea să nască un copil.
Atunci, Dura și-a pierdut mințile, a născut singură și nu a lasat pe nimeni să se apropie de casa ei. Copilul a murit la piept de frig și foame. Câțiva oameni din sat au imobilizat-o să-i poată smulge pruncul de la sân și să-l îngroape creștinește.
O perioadă a fost internată în ospiciu, dar după o vreme a revenit acasă cu privirile tulburate de o uitare de sine.
Trecea prin satul nostru spre un alt sat unde locuia o soră de a ei, și nu de puține ori, mânată de un instinct de gloată, strigam și eu alături de copiii satului după ea : Duuuraaa!
Uneori părea că nici nu ne aude, alteori ne alunga, făcându-se după noi, amenințându-ne cu pumnul.
De câte ori am văzut-o, ocrotea în mâinile slăbite și tremurânde, un pui gingaș de găină. Chiar de era primăvară, chiar de era toamnă, în plamele ei se odihnea puiul golaș, neajutotat și Dura îi vorbea părintește, dezmierdându-l ca pe un copil regăsit în negura timpului, după ani și ani de așteptări.
Atunci, trăsăturile ei se destindeau și părea o nălucă desprinsă din raza cerului. Nu mai era nebuna cu chipul răvășit, era mama iubitoare care își proteja puiul de brutalitatea celor din jur.
După un timp, fratele meu mai mare a fost făcut UTC-ist, alături de colegii săi. Am participat la festivitate toți elevii școlii și Domnul Bobu, activis de partid, ne-a ținut un discurs solemn despre cinste și onoare.
Cu degetele lui soioase, a prins inelele cravatelor copiilor și când a ajuns la colega de banca a fratelui meu, mâinile insului au zăbovit, privind-o insistent cu un fel de complicitate și un zâmbet de hienă încrustat pe buze.
Copila părea desprinsă dinrt-o frântură de vis, parcă nici nu știa ce i se întâmplă. Pumnii fratelui meu s-au strâns a furie, a revoltă...în acordurile nepăsătoare ale unui sunet sec de fanfară, care intona cântecul patriotic „Am cravata mea”.
De atunci, am înțeles că viața se întindea și dincolo de râul în care mă scăldam și dincolo de ulița prăfuită în care-mi pierdeam pașii, în iureșul pașilor tovarășilor mei de joacă.
Iar viața se îndepărta târându-mă după dânsa, ba uneori încerca să-mi scuipe printre dinții tociți, drept în obraz.
De undeva, din negura timpului, Dura îmi zâmbea, mângâindu-și părintește puiul.
Urma mea o lua mereu înainte și eu îi strigam. cu palmele pâlnie:
-Hei, încotro mă duci, prietenă?!
Avea părul răvășit, ieșit de sub basmaua decolorată de vânt și ploi. Prea multe ploi pentru un suflet descălțat de vise. Hainele îi arârnau în dezordine pe un trup împuținat de zbucium, iar picioarele îi erau crăpate până la sânge, pentru că o vedeam veșnic desculță.
Tablou sumbru al copilăriei mele,Dura devenise ostatecă în nebunia ei și în una din zile i-am aflat povestea tristă ca o lacrimă pierdută pe un colț șifonat de batistă.
Se spunea că a fost cândva cea mai frumoasă fată din sat și s-a căsătorit cu un om tare învățat. Activit de partid, venit de nicăieri, omul era o figură sinistră în lumea noastră. Șters, rotofei, cu chelie și mereu la patru ace, colinda satul cu fel de fel de motive fără de motiv...
Tulburase liniștea părinților pentru că umbla vorba că ar intra prin casele oamenilor, pe când aceștia erau la muncile câmpului și călca în picioare suflete imaculate de copile.
Părinții ne dădeau de grijă și ne îndemnau să stăm cât mai mulți copii, împreună.
I se spunea domnu` Bobu și avea susținere undeva, foarte sus, de aceea nu se temea de nimeni și de nimic. Numele lui ne trecea un fior rece pe șira spinării.
Când am început școala, am cunoscut unele dintre victimele lui.Copile cu chip de înger , captive într-o lume a umbrelor și a neputinței.
Unii copii le șicanau, adresându-le cuvinte dure, auzite prin familie.
Fratele meu ocrotea una din aceste fetițe care îi era și colegă de bancă. O striga mereu la poartă să o însoțească până la școală. Am înțeles, mai târziu, că voia să o apere de cuvintele urâte ale celorlalți colegi.
Domnul cu pricina nu se sfia de faptele lui, amenințări adresate părinților și câțiva bani să-și țină gura, trăgeau linie peste tot.
Femeia cu chip de lunatecă îi fusese soție, însă nu a rezistat prea mult alături de el. Domnul Bobu a părăsit-o într-o iarnă geroasă pe când trebuia ea să nască un copil.
Atunci, Dura și-a pierdut mințile, a născut singură și nu a lasat pe nimeni să se apropie de casa ei. Copilul a murit la piept de frig și foame. Câțiva oameni din sat au imobilizat-o să-i poată smulge pruncul de la sân și să-l îngroape creștinește.
O perioadă a fost internată în ospiciu, dar după o vreme a revenit acasă cu privirile tulburate de o uitare de sine.
Trecea prin satul nostru spre un alt sat unde locuia o soră de a ei, și nu de puține ori, mânată de un instinct de gloată, strigam și eu alături de copiii satului după ea : Duuuraaa!
Uneori părea că nici nu ne aude, alteori ne alunga, făcându-se după noi, amenințându-ne cu pumnul.
De câte ori am văzut-o, ocrotea în mâinile slăbite și tremurânde, un pui gingaș de găină. Chiar de era primăvară, chiar de era toamnă, în plamele ei se odihnea puiul golaș, neajutotat și Dura îi vorbea părintește, dezmierdându-l ca pe un copil regăsit în negura timpului, după ani și ani de așteptări.
Atunci, trăsăturile ei se destindeau și părea o nălucă desprinsă din raza cerului. Nu mai era nebuna cu chipul răvășit, era mama iubitoare care își proteja puiul de brutalitatea celor din jur.
După un timp, fratele meu mai mare a fost făcut UTC-ist, alături de colegii săi. Am participat la festivitate toți elevii școlii și Domnul Bobu, activis de partid, ne-a ținut un discurs solemn despre cinste și onoare.
Cu degetele lui soioase, a prins inelele cravatelor copiilor și când a ajuns la colega de banca a fratelui meu, mâinile insului au zăbovit, privind-o insistent cu un fel de complicitate și un zâmbet de hienă încrustat pe buze.
Copila părea desprinsă dinrt-o frântură de vis, parcă nici nu știa ce i se întâmplă. Pumnii fratelui meu s-au strâns a furie, a revoltă...în acordurile nepăsătoare ale unui sunet sec de fanfară, care intona cântecul patriotic „Am cravata mea”.
De atunci, am înțeles că viața se întindea și dincolo de râul în care mă scăldam și dincolo de ulița prăfuită în care-mi pierdeam pașii, în iureșul pașilor tovarășilor mei de joacă.
Iar viața se îndepărta târându-mă după dânsa, ba uneori încerca să-mi scuipe printre dinții tociți, drept în obraz.
De undeva, din negura timpului, Dura îmi zâmbea, mângâindu-și părintește puiul.
Urma mea o lua mereu înainte și eu îi strigam. cu palmele pâlnie:
-Hei, încotro mă duci, prietenă?!
Când ploile ne umplu sufletele cu picături cristaline de lacrimi, bisericilor li se face frig, sfinții simt umezeală în oasele albite de rugăciune și coboară pe furiș din iconostas, în poveste.
Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor.
Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare.
Da, visele strigă uneori prin gura vântului și în iarna asta, mai albastră decât celelalte, a nins cu aripi culese de păsări fără de zbor.
La marginea copcii ies peștii să își atigă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer , parcă șoptind făra de glas:
-N-are rost să gândim prea departe, chiar dacă lacul asta înghețat seamănă a cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară.
Spusele lor se rotunjeau în piepturi și piereau pe buzele umede, blestem al tăcerii.
Tăcerea durea. Orice tăcere doare atunci când nu e ascultată...
Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri acuțiți. Alunecau zgomotos în cămășile sfâșiate.
Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului...Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci erau doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii...
O mână caldă străbate prin aripa timpului. Mă ajută să mă ridic. Simt căldura cum îmi răscolește cele mai ascunse interioare și întreb ștergându-mi ochii cu palma stângă:
-Doamne, cât timp s-o fi cernut de când am adormit pe duna asta albă de nisip?
Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor.
Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare.
Da, visele strigă uneori prin gura vântului și în iarna asta, mai albastră decât celelalte, a nins cu aripi culese de păsări fără de zbor.
La marginea copcii ies peștii să își atigă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer , parcă șoptind făra de glas:
-N-are rost să gândim prea departe, chiar dacă lacul asta înghețat seamănă a cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară.
Spusele lor se rotunjeau în piepturi și piereau pe buzele umede, blestem al tăcerii.
Tăcerea durea. Orice tăcere doare atunci când nu e ascultată...
Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri acuțiți. Alunecau zgomotos în cămășile sfâșiate.
Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului...Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci erau doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii...
O mână caldă străbate prin aripa timpului. Mă ajută să mă ridic. Simt căldura cum îmi răscolește cele mai ascunse interioare și întreb ștergându-mi ochii cu palma stângă:
-Doamne, cât timp s-o fi cernut de când am adormit pe duna asta albă de nisip?
dar tu mă uluiești
când spui
că mă dorești,
și-atunci, te-ating
în piept, stingher
cu aripile-mi șlefuite
de oțel,
și îți șoptesc
(sau poate doar gândesc):
...aș vrea să te privesc
ce-aud?
ce-ai zis?
(când lunecam spre Paradis)
că m-ai uitat,
atunci,
când ai crezut că am plecat?
...ori poate tu m-ai așteptat,
să-ți fiu mereu
în visul tău,
să-ți strâng ninsori
cu brațele-mi de flori,
să te trezesc,
să-ți scriu cu degetele
până amorțesc:
atât cât te iubesc,
să îmi lipesc de geamul tău,
fiorul meu
de nimfă diafană,
uitată-n stană,
și...
să te țin legat,
cu trupul aplecat,
cu gândul încurcat
în visu-mi ferecat
sau
să te risipesc,
să-ți spun că nu
te mai iubesc
ci, doar te amăgesc
o, stai!
de toate mă-ndoiesc
............................
sunt trestia cu chip lumesc,
cu rădăcinile înfipte-n
strat ceresc...
când spui
că mă dorești,
și-atunci, te-ating
în piept, stingher
cu aripile-mi șlefuite
de oțel,
și îți șoptesc
(sau poate doar gândesc):
...aș vrea să te privesc
ce-aud?
ce-ai zis?
(când lunecam spre Paradis)
că m-ai uitat,
atunci,
când ai crezut că am plecat?
...ori poate tu m-ai așteptat,
să-ți fiu mereu
în visul tău,
să-ți strâng ninsori
cu brațele-mi de flori,
să te trezesc,
să-ți scriu cu degetele
până amorțesc:
atât cât te iubesc,
să îmi lipesc de geamul tău,
fiorul meu
de nimfă diafană,
uitată-n stană,
și...
să te țin legat,
cu trupul aplecat,
cu gândul încurcat
în visu-mi ferecat
sau
să te risipesc,
să-ți spun că nu
te mai iubesc
ci, doar te amăgesc
o, stai!
de toate mă-ndoiesc
............................
sunt trestia cu chip lumesc,
cu rădăcinile înfipte-n
strat ceresc...
Textul curge frumos intr-adevar si ne introduce cu usurinta in atmosfera satului modovenesc de alta data, atmosfera pe care o reda cu fidelitate si savoare...atentie totusi la un lucru:daca limbajul se vrea oarecum arhaic de tipul "bocceluta" si "olog" nu cred ca sunt potrivite expresii precum "colectie impresionanta", "O prezență insistentă", "verde electrizant", "procesiune"(i-as spune "alai")...Mi-a placut mult imaginea "timpul își vedea liniștit de drum, sfărâmând în dinți noi anotimpuri".Mesajul textului este deosebit...
"-ce-i pasă corbului bătrân
de aripile aplecate
când numai pasul
șovăielnic
l-ar mai putea-ndrepta
de șale
găsind cărării
un alt trup?"
Si la mine semn ca trec, dar ca si sper sa nu raman precum corbul, cu aripile aplecate
ninse de timp si grele de singuratate,
te astept maine seara adica pe 22 dec.,la orele 18, la muzeul unirii
pup
de aripile aplecate
când numai pasul
șovăielnic
l-ar mai putea-ndrepta
de șale
găsind cărării
un alt trup?"
Si la mine semn ca trec, dar ca si sper sa nu raman precum corbul, cu aripile aplecate
ninse de timp si grele de singuratate,
te astept maine seara adica pe 22 dec.,la orele 18, la muzeul unirii
pup
Satul era înțesat de un praf călduț în care îmi afundam picioarele să îi simt povestea încă nespusă, iar pe la garduri apăreau înspre seară capetele trudite ale vecinilor dornici să mai schimbe o vorbă după ziua zbuciumată.
Maidanul era invadat de o iarbă grasă, moale și avea mereu o culoare ireală, de un verde electrizant.
Noi, copiii, întindeam mâinile în lateral și ne învârteam până cădeam ca din cer,cu aripile strânse ușor pe lângă trupurile noastre mici.Și timpul își vedea liniștit de drum, sfărâmând în dinți noi anotimpuri.
Când se topeau zăpezile, un strigăt răgușit rupea liniștea satului în mii și mii de fâșâi.
O prezență insistentă îmi deschidea cu grijă ochii să o las să-mi intre în piept să-și bată ultima oară ritmul doar pentru câteva clipe.
Era moș Caletcă, un fel de comis voiajor sau păpușar al acelor ținuturi. Olog, cu un trup împuținat de vremuri și suferință, colinda satele împărțind niște păpuși la fel de triste ca și el și o mulțime de păsărele din ghips cu pene multicolore, agățate pe câte o o bucată de elastic.
În schimbul lor nu cerea mare lucru, ci doar cârpe.
Glasul lui puternic se răsfrângea din caleașca mică la care avea înhămată o iapă scheletică cu un ochi scos sau poate scurs de bătrânețe.
Moș Caletcă era atracția noastră, și an de an, îi așteptam trecerile săptămânale prin sat alergând bucuroși împrejurul caleștii, chiuind de bucurie. Unii mai îndreăzneți se prindeau de inima trăsurii și moșul trăgea cu biciul înspre ei. Obrazul copilului se despica într-o rană ca un firicel roșu de ață, dar băieții satului nu abdicau nicicum știind că moșul e olog și nu poate coborî, se țineau scai de caleașcă până la ieșirea din sat.
Moșul striga nestingherit ca într-o procesiune a umbrelor înserate:
-Câââârpe! Cââââââââââââârpe!
Aveam, an de an, pregătită bocceluța cu diferite cârpe(fineturi rărite de timp, hăinuțe din barchet cadrilat , rămase mici, șosete , rochițe decolorate etc).În schimbul lor primeam păpușa stranie cu ochii de sticlă care nu-mi devenea niciodată prietenă, pentru că mă privea ciudat cu ochii ei morți.
Pe atunci, anii mei se numărau în păpuși, iar moș Caletcă era un personaj dintr-o poveste fără de sfârșit.
Mă alesesem cu o colecție impresionantă de păpuși(fără de nume) pe care nu le chemam în joaca mea,nici nu le vorbeam, ci doar le priveam cu coada ochiului ca pe niște dușmance care vor veni într-o seară pe furiș să îmi ia ochii și copilăria.
Le visam cum îmi dau târcoale, cum se iau de mână și dansează epuizant ca niște iele stârnite de o muzică cerească.
Ziua le așezam la vedere și duceam o luptă copilăroasă a răbdării: le priveam pe furiș dar nu puteam renunța la ele. Le așezam cuminte rochițele înflorate, le împleteam codițele din ață colorată, parcă pentru a le mai îmbuna și a le face să-mi zâmbească, dar același surâs trist le împietrea buzele și parcă mă acuzau de un „ceva” ce le aparținea.
Într-un an, satul nu a mai răsunat în strigătul păpușarului.Păpușile mele au zăcut uitate pe un raft și alte evenimente s-au perindat prin perdeaua timpului.
M-am întrebat de multe ori, în mintea mea de copil, ce s-o fi întâmplat cu moș Caletcă, cu iapa lui suferindă, cu păpușile ciudate, dar nu am îndrăznit să întreb pe nimeni și în mintea mea am început să am temeri mari: dacă într-o zi tot așa vor dispărea și ai mei fără să întrebe nimeni, pe muțiș, iar ceilalți oameni își vor vedea liniștiși de treburi? Speriată, lăcrimam pe la colțuri, în voie, ascunsă în grijile mele l.
După ani și ani, mă întorceam la liceu, după o vacanța de iarnă.Mergeam spre autobuz cu mama, într-o zi geroasă, luminată de un soare sticlos. Autobuzul întârzia și mama a zis să mergem la o casă să ne mai încălzim.
-Mergem la o mătușă pe care o cunosc din copilărie, mi-a spus ea.
Am intrat pe o poartă mică și am zărit o căsuță desprinsă ca din povești. Am coborât pe niște trepte din pământ și un aer plăcut și cald ne-a mângâiat binevoitor obrajii. Bătrâna s-a bucurat să o vadă pe mama și m-a sărutat pe obrajii înghețați.
Pe pat, nu mică mi-a fost mirarea să-l descopăr pe cel mai îndrăgit personaj al copilăriei mele, moș Caletcă, îmbrăcat cu binecunoscuta lui rubașcă, cu ochii albaști, senini, dar complet lipsiți de vedere, o întreabă pe bătrână cine suntem. O cunoștea pe mama și s-a bucurat. A cerut să mă apropii și cu mâinile tremurânde mi-a conturat insistent fața, zăbovind asupra ochilor mei, apoi a șoptit:
-Seamănă cu taicu-su.Dar unde-i Nică?
Mătușa ne-a făcut semn să înțelegem că moșul trăiește în cele două lumi și ar fi o risipă de timp să îi mai dăm multe explicații.
L-am privit mult și i-am zărit mâinile acelea zbărcite ca niște smochine,care ne aduceau un strop de lumină în copilărie prin zborul frânt al păsărilor de ghips și al păpușilor cu ochi sticloși.
Și azi mai simt mâinile moșului Caletcă pe față, parcă avid să îmi ia ochii să-i dăruiască ultimei păpuși.
Maidanul era invadat de o iarbă grasă, moale și avea mereu o culoare ireală, de un verde electrizant.
Noi, copiii, întindeam mâinile în lateral și ne învârteam până cădeam ca din cer,cu aripile strânse ușor pe lângă trupurile noastre mici.Și timpul își vedea liniștit de drum, sfărâmând în dinți noi anotimpuri.
Când se topeau zăpezile, un strigăt răgușit rupea liniștea satului în mii și mii de fâșâi.
O prezență insistentă îmi deschidea cu grijă ochii să o las să-mi intre în piept să-și bată ultima oară ritmul doar pentru câteva clipe.
Era moș Caletcă, un fel de comis voiajor sau păpușar al acelor ținuturi. Olog, cu un trup împuținat de vremuri și suferință, colinda satele împărțind niște păpuși la fel de triste ca și el și o mulțime de păsărele din ghips cu pene multicolore, agățate pe câte o o bucată de elastic.
În schimbul lor nu cerea mare lucru, ci doar cârpe.
Glasul lui puternic se răsfrângea din caleașca mică la care avea înhămată o iapă scheletică cu un ochi scos sau poate scurs de bătrânețe.
Moș Caletcă era atracția noastră, și an de an, îi așteptam trecerile săptămânale prin sat alergând bucuroși împrejurul caleștii, chiuind de bucurie. Unii mai îndreăzneți se prindeau de inima trăsurii și moșul trăgea cu biciul înspre ei. Obrazul copilului se despica într-o rană ca un firicel roșu de ață, dar băieții satului nu abdicau nicicum știind că moșul e olog și nu poate coborî, se țineau scai de caleașcă până la ieșirea din sat.
Moșul striga nestingherit ca într-o procesiune a umbrelor înserate:
-Câââârpe! Cââââââââââââârpe!
Aveam, an de an, pregătită bocceluța cu diferite cârpe(fineturi rărite de timp, hăinuțe din barchet cadrilat , rămase mici, șosete , rochițe decolorate etc).În schimbul lor primeam păpușa stranie cu ochii de sticlă care nu-mi devenea niciodată prietenă, pentru că mă privea ciudat cu ochii ei morți.
Pe atunci, anii mei se numărau în păpuși, iar moș Caletcă era un personaj dintr-o poveste fără de sfârșit.
Mă alesesem cu o colecție impresionantă de păpuși(fără de nume) pe care nu le chemam în joaca mea,nici nu le vorbeam, ci doar le priveam cu coada ochiului ca pe niște dușmance care vor veni într-o seară pe furiș să îmi ia ochii și copilăria.
Le visam cum îmi dau târcoale, cum se iau de mână și dansează epuizant ca niște iele stârnite de o muzică cerească.
Ziua le așezam la vedere și duceam o luptă copilăroasă a răbdării: le priveam pe furiș dar nu puteam renunța la ele. Le așezam cuminte rochițele înflorate, le împleteam codițele din ață colorată, parcă pentru a le mai îmbuna și a le face să-mi zâmbească, dar același surâs trist le împietrea buzele și parcă mă acuzau de un „ceva” ce le aparținea.
Într-un an, satul nu a mai răsunat în strigătul păpușarului.Păpușile mele au zăcut uitate pe un raft și alte evenimente s-au perindat prin perdeaua timpului.
M-am întrebat de multe ori, în mintea mea de copil, ce s-o fi întâmplat cu moș Caletcă, cu iapa lui suferindă, cu păpușile ciudate, dar nu am îndrăznit să întreb pe nimeni și în mintea mea am început să am temeri mari: dacă într-o zi tot așa vor dispărea și ai mei fără să întrebe nimeni, pe muțiș, iar ceilalți oameni își vor vedea liniștiși de treburi? Speriată, lăcrimam pe la colțuri, în voie, ascunsă în grijile mele l.
După ani și ani, mă întorceam la liceu, după o vacanța de iarnă.Mergeam spre autobuz cu mama, într-o zi geroasă, luminată de un soare sticlos. Autobuzul întârzia și mama a zis să mergem la o casă să ne mai încălzim.
-Mergem la o mătușă pe care o cunosc din copilărie, mi-a spus ea.
Am intrat pe o poartă mică și am zărit o căsuță desprinsă ca din povești. Am coborât pe niște trepte din pământ și un aer plăcut și cald ne-a mângâiat binevoitor obrajii. Bătrâna s-a bucurat să o vadă pe mama și m-a sărutat pe obrajii înghețați.
Pe pat, nu mică mi-a fost mirarea să-l descopăr pe cel mai îndrăgit personaj al copilăriei mele, moș Caletcă, îmbrăcat cu binecunoscuta lui rubașcă, cu ochii albaști, senini, dar complet lipsiți de vedere, o întreabă pe bătrână cine suntem. O cunoștea pe mama și s-a bucurat. A cerut să mă apropii și cu mâinile tremurânde mi-a conturat insistent fața, zăbovind asupra ochilor mei, apoi a șoptit:
-Seamănă cu taicu-su.Dar unde-i Nică?
Mătușa ne-a făcut semn să înțelegem că moșul trăiește în cele două lumi și ar fi o risipă de timp să îi mai dăm multe explicații.
L-am privit mult și i-am zărit mâinile acelea zbărcite ca niște smochine,care ne aduceau un strop de lumină în copilărie prin zborul frânt al păsărilor de ghips și al păpușilor cu ochi sticloși.
Și azi mai simt mâinile moșului Caletcă pe față, parcă avid să îmi ia ochii să-i dăruiască ultimei păpuși.
știi că tu ești un critic de care țin cont.mă bucur să aflu că ți-a plăcut.
încotro mă-ndrept?...a, da, spre răsărit.multumesc de semn, liviu
încotro mă-ndrept?...a, da, spre răsărit.multumesc de semn, liviu
"ca o nălucă
răvășită de așteptări
îți stau alături
cu mâinile pe tâmple"
mi-a placut, semn e lectura
răvășită de așteptări
îți stau alături
cu mâinile pe tâmple"
mi-a placut, semn e lectura
vorbea în șoapte
astupându-și buzele
cu câte un petic umezit
de nor
sfârâia ca un cărbune
aprins/stins
în apa neîncepută
a vrăjitoarelor
topea multe povești
ascunse ochilor
rup voalul timpului și vreau să mă strecor
prin tine/ prin oglindă,
să te ating, să îți vibreze trupul
ca o nălucă
răvășită de așteptări
îți stau alături
cu mâinile pe tâmple
surâd:
-ce-i pasă corbului bătrân
de aripile aplecate
când numai pasul
șovăielnic
l-ar mai putea-ndrepta
de șale
găsind cărării
un alt trup?
și port cu mine
un întuneric lăptos
în miezul nopții
mai lasă-mi candela aprinsă
să-mi spăl tenebrele
pe brațe cu mii de fulgi
imaculați,
debeaba mă luminezi
pe dinafară
când pietre ascuțite
îți amintesc
de mine
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Dec 19, 2010 6:06 pm, editata de 1 ori
astupându-și buzele
cu câte un petic umezit
de nor
sfârâia ca un cărbune
aprins/stins
în apa neîncepută
a vrăjitoarelor
topea multe povești
ascunse ochilor
rup voalul timpului și vreau să mă strecor
prin tine/ prin oglindă,
să te ating, să îți vibreze trupul
ca o nălucă
răvășită de așteptări
îți stau alături
cu mâinile pe tâmple
surâd:
-ce-i pasă corbului bătrân
de aripile aplecate
când numai pasul
șovăielnic
l-ar mai putea-ndrepta
de șale
găsind cărării
un alt trup?
și port cu mine
un întuneric lăptos
în miezul nopții
mai lasă-mi candela aprinsă
să-mi spăl tenebrele
pe brațe cu mii de fulgi
imaculați,
debeaba mă luminezi
pe dinafară
când pietre ascuțite
îți amintesc
de mine
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Dec 19, 2010 6:06 pm, editata de 1 ori
orașul oglinzilor își închide spre
asfințit porțile au ramuri de măslin
înflorite pe creștetul unui înger. stă
cerul. străjer trupului meu
aștept să îmi răsară de sub cioturi
multe aripi /s-au tăiat
capetele păsărilor
li se închină trecătorii
mă leg cu o sfoară
de trupul tău/ atârn
doar în cădere
mi se prelinge lacrima-
ecou înstrăinat-
sub piept/ am ceasuri demontate
șuruburi mici se-mpleticesc
prin măruntaie îmi construiesc
noi funii
să pot înjgheba scară
pe umărul zilei din zori
mă odihnesc/ pentru o clipă
îți proiectez imagini răsturnate
prin apa diformă a cerului
înoată aceleași pribegite aripi
ca niște lopeți căzute
pe marginea fântânii
asfințit porțile au ramuri de măslin
înflorite pe creștetul unui înger. stă
cerul. străjer trupului meu
aștept să îmi răsară de sub cioturi
multe aripi /s-au tăiat
capetele păsărilor
li se închină trecătorii
mă leg cu o sfoară
de trupul tău/ atârn
doar în cădere
mi se prelinge lacrima-
ecou înstrăinat-
sub piept/ am ceasuri demontate
șuruburi mici se-mpleticesc
prin măruntaie îmi construiesc
noi funii
să pot înjgheba scară
pe umărul zilei din zori
mă odihnesc/ pentru o clipă
îți proiectez imagini răsturnate
prin apa diformă a cerului
înoată aceleași pribegite aripi
ca niște lopeți căzute
pe marginea fântânii
soarele mă împinge de la spate
și eu îți desenez universuri
pe care ți le ascund,
după ce mângâi păianjenii pe creștet,
în podul invadat de molii cu trupul bulbucat și
aripile parfumate în iz strident de naftalină
am ochii înroșiți de nesomn și te caut
să-ți povestesc visul acela care m-a visat aseară
aveam ușa descuiată când m-a invadat șuvoiul
de lacrimi
slobozite din piepturi uscate
îmi înflorea în inimă
trandafirul albastru pe care mi l-ai sădit
cu multe clepsidre în urmă
își deschidea petalele și săpa adânc
&
să nu te bucuri,
nu am devenit mai bună
era din sticlă
și l-ai spart când ai bătut prea tare
în tălpi am țăndări
și mă visez în haină ruptă
îmi deschei cu grijă bluza
să-mi intre pe sub piele
sudoarea îmbrobonată
a groparului de suflete
și eu îți desenez universuri
pe care ți le ascund,
după ce mângâi păianjenii pe creștet,
în podul invadat de molii cu trupul bulbucat și
aripile parfumate în iz strident de naftalină
am ochii înroșiți de nesomn și te caut
să-ți povestesc visul acela care m-a visat aseară
aveam ușa descuiată când m-a invadat șuvoiul
de lacrimi
slobozite din piepturi uscate
îmi înflorea în inimă
trandafirul albastru pe care mi l-ai sădit
cu multe clepsidre în urmă
își deschidea petalele și săpa adânc
&
să nu te bucuri,
nu am devenit mai bună
era din sticlă
și l-ai spart când ai bătut prea tare
în tălpi am țăndări
și mă visez în haină ruptă
îmi deschei cu grijă bluza
să-mi intre pe sub piele
sudoarea îmbrobonată
a groparului de suflete
îmi schimb cuvintele din 7 în 7 ani,
abandonez un alfabet uitat,
învăț din limba pietrelor
dacă-mi dai voie
mă-mbrac în piele de șopârlă
să-ți cânt un cântec înstelat
cu ochii strânși
și gura încleștată
mi-adun chiar palmele
în semn de rugăciune
vibrează inima
doar la ta chemare
se destramă norii
și-ți desenez pe ape conturul
unei lumi uitate
la margine de țărm
acolo unde amantele așteaptă
împietrite-n gesturi indecente
și se întețește fumul
tras în piept de obosiții mateloți
privesc lumina
de pe ultima treaptă a turnului
lui Babel, gândesc secvențial,
legănându-mi picioarele
în ritmul răgușit al tobelor
mă sperii ca un spirit
dosit să-ți fure ochii
să-ți vadă dincolo de gânduri
un trup ce nu a fost al tău
și cerul se mărește
deasupra noastră
ca o cupolă de catedrală
păzită de oastea îngerilor
coborâți cu tolbe pline de săgeți
și în ecouri angeline pier
multașteptatele cuvinte
abandonez un alfabet uitat,
învăț din limba pietrelor
dacă-mi dai voie
mă-mbrac în piele de șopârlă
să-ți cânt un cântec înstelat
cu ochii strânși
și gura încleștată
mi-adun chiar palmele
în semn de rugăciune
vibrează inima
doar la ta chemare
se destramă norii
și-ți desenez pe ape conturul
unei lumi uitate
la margine de țărm
acolo unde amantele așteaptă
împietrite-n gesturi indecente
și se întețește fumul
tras în piept de obosiții mateloți
privesc lumina
de pe ultima treaptă a turnului
lui Babel, gândesc secvențial,
legănându-mi picioarele
în ritmul răgușit al tobelor
mă sperii ca un spirit
dosit să-ți fure ochii
să-ți vadă dincolo de gânduri
un trup ce nu a fost al tău
și cerul se mărește
deasupra noastră
ca o cupolă de catedrală
păzită de oastea îngerilor
coborâți cu tolbe pline de săgeți
și în ecouri angeline pier
multașteptatele cuvinte
liviu, dacă mă întrebi serios...eu am văzut mulți fluturi....sau poate erau fulgi și eu credeam că sunt fluturi...asta nu mai știu...dar încerc să retrăiesc momentele...cu drag, las semn că am primit mesajul
stii ca si eu te citesc dar de comentat am s-o fac in particular. Ce pot sa spun constructiv? Ai vazut tu multi fluturi iarna sau ai fost vreodata martora la cum se taie radacinile brazilor?
Sunt mici scapari de imagine la care ai putea sa revii.
Remarc pozitiv (ca si Mariana )inceputul in care mastile raman fara chipuri azvarlite-n cenusa.
(sa stii ca cei ce nu pot scrie poezii, ii critica pe cei care reusesc lucrul asta, asa ca ia lucrurile ca atare si nu pune la suflet)
Sunt mici scapari de imagine la care ai putea sa revii.
Remarc pozitiv (ca si Mariana )inceputul in care mastile raman fara chipuri azvarlite-n cenusa.
(sa stii ca cei ce nu pot scrie poezii, ii critica pe cei care reusesc lucrul asta, asa ca ia lucrurile ca atare si nu pune la suflet)
mă bucur să te întâlnesc aici printre gândurile mele , Mariana.sunt și eu încântată de cunoștință și sper să ne revedem și la alte activități ale cenaclului în scop constructiv. cu mare drag, dorina
Buna seara, Dorina Ciocan!Incantata sa te regasesc dar si sa te citesc...Da, se pare ca acesta este "stilul" poetic ce ti se potriveste cel mai bine!Am savurat noua ta creatie literara si am retinut mai ales:"măștile nu mai au/oameni pe fețele cărora/să se așeze"si "îngerului/care a împărțit beteală brazilor flămânzi/de frumusețe" O poezie reusita!
tu mi-ai zis:
-de ieri, măștile nu mai au
oameni pe fețele cărora
să se așeze
zac în cenușă
așteptând o altă iarnă cu fluturi
colorați brutal de mâna
grăbită a îngerului
care a împărțit beteală brazilor flămânzi
de frumusețe
li s-au tăiat rădăcinile.
nu mai miroase a rășină
munții s-au dezgolit aseară
a nins cu lacrimi înghețate
peste capetele plecate.
sar peste timp,
zgomotul subliniază
liniștea ridică din umeri
și-mi mai șoptești cu buze sfărâmate:
-nu știu dacă florile cu tulpini
lemnoase mai au nevoie
de petale violete
mă sperie trăsura galbenă
care așteaptă-n poartă. caii
sfărâmă asfaltul
sub copită. îți scriu aceeași jalbă
împăturită-n foaia gălbejită
s-aude icnetul
din piepturi pline de ftizii
și tusea aceea dezgropată
se-`necă-n mii de fantezii...
-de ieri, măștile nu mai au
oameni pe fețele cărora
să se așeze
zac în cenușă
așteptând o altă iarnă cu fluturi
colorați brutal de mâna
grăbită a îngerului
care a împărțit beteală brazilor flămânzi
de frumusețe
li s-au tăiat rădăcinile.
nu mai miroase a rășină
munții s-au dezgolit aseară
a nins cu lacrimi înghețate
peste capetele plecate.
sar peste timp,
zgomotul subliniază
liniștea ridică din umeri
și-mi mai șoptești cu buze sfărâmate:
-nu știu dacă florile cu tulpini
lemnoase mai au nevoie
de petale violete
mă sperie trăsura galbenă
care așteaptă-n poartă. caii
sfărâmă asfaltul
sub copită. îți scriu aceeași jalbă
împăturită-n foaia gălbejită
s-aude icnetul
din piepturi pline de ftizii
și tusea aceea dezgropată
se-`necă-n mii de fantezii...
învăț iubirile să plângă,
le iau în brațe și le strâng
la piept mi-a asfințit
un soare
tresar puzderii/raze
strecurate prin sita rară
se cerne timpul
tu treci, eu mai rămân
străjer întors.eternității mele
i se destramă haina pe câmpii
-ai zis că vii?
ai obosit?
te-aștept și...n-ai sosit.
închide ochii!
rana e deschisă
-bine-ai venit!
îmbrățișează-mi
zorii în asfințit
se țes iertările prin genele crăiese
la geam din tine înflorește
craiul cu zâmbet de miresme
îmi intră iar păsări
alungate prin subțiate vene
și-mi lasă-n suflet așchiate pene
mă apasă zidul
nu pot să mă întorc la mal,
sărutul râncezește
pe guza cupei de cristal
se-nnobilează vinul
în pocaluri vechi
povestea se rescrie
pe filele perechi
împleticite prin copac , eu iarăși tac/sau poate zac
și decupez aceiași scheletici fluturi
cu mătăsoase aripi argintii
aș mai putea să sper că-n altă viață
o să revii?
le iau în brațe și le strâng
la piept mi-a asfințit
un soare
tresar puzderii/raze
strecurate prin sita rară
se cerne timpul
tu treci, eu mai rămân
străjer întors.eternității mele
i se destramă haina pe câmpii
-ai zis că vii?
ai obosit?
te-aștept și...n-ai sosit.
închide ochii!
rana e deschisă
-bine-ai venit!
îmbrățișează-mi
zorii în asfințit
se țes iertările prin genele crăiese
la geam din tine înflorește
craiul cu zâmbet de miresme
îmi intră iar păsări
alungate prin subțiate vene
și-mi lasă-n suflet așchiate pene
mă apasă zidul
nu pot să mă întorc la mal,
sărutul râncezește
pe guza cupei de cristal
se-nnobilează vinul
în pocaluri vechi
povestea se rescrie
pe filele perechi
împleticite prin copac , eu iarăși tac/sau poate zac
și decupez aceiași scheletici fluturi
cu mătăsoase aripi argintii
aș mai putea să sper că-n altă viață
o să revii?
citește-mi gândul!
voi fi aceeași,
când mă-nfășori
în lacuri cresc nuferii
încrâncenați pe frunte e iarăși iarnă
și te strig:
-ții minte noapte-aceea?
da. stelele au nins și eu am plâns
în pumni cu flori de gheață
pe geamul tău o altă lume își lăsa umbra
și pasul meu își pierdea urma...
-ce-ai zis?ce am văzut?
cenușa arsă de la început...
a fost demult? nu-ți amintești? prin sticlă-n noapte mă privești.
voi fi aceeași,
când mă-nfășori
în lacuri cresc nuferii
încrâncenați pe frunte e iarăși iarnă
și te strig:
-ții minte noapte-aceea?
da. stelele au nins și eu am plâns
în pumni cu flori de gheață
pe geamul tău o altă lume își lăsa umbra
și pasul meu își pierdea urma...
-ce-ai zis?ce am văzut?
cenușa arsă de la început...
a fost demult? nu-ți amintești? prin sticlă-n noapte mă privești.
privește, umbra
fericirea își spală fața
în țărână. se scriu istorii
pe oase mai strălucește
un nimb
greierii îmi rod din inimă
mi se prelinge viața prin
firul de lână se-mpletește
ziua
se așază praful
peste cărțile nedesfăcute
saltă mâna
spălată cu apă
asfințită
îndreaptă zâmbetul
spre soare. numai copiii
mai au timp
întinde palma!
ia-mi inima!
e semilună...
fericirea își spală fața
în țărână. se scriu istorii
pe oase mai strălucește
un nimb
greierii îmi rod din inimă
mi se prelinge viața prin
firul de lână se-mpletește
ziua
se așază praful
peste cărțile nedesfăcute
saltă mâna
spălată cu apă
asfințită
îndreaptă zâmbetul
spre soare. numai copiii
mai au timp
întinde palma!
ia-mi inima!
e semilună...
dar de ce oare mă iei tot timpui în serios, liviu?...sunt povesti , și mie un prieten mi-a zis că povestie nu-s adevărate...multumesc de semn și ție, și marei.și lui raul...lasă că mai vorbim pe Lăpușneanu despre iubirile pierdute...
"iubesc iubirile pierdute de altii"- suna a renuntare la propriile vise, ca si cum ti-ar ajunge firmitura de la masa bogatului.
Suna interesant dar ascunde atata deznadejde ...totusi imi place.
Suna interesant dar ascunde atata deznadejde ...totusi imi place.
sigur, sigur...și prezența voastră de pe 11 decembrie o sa mă reconforteze, Raul...cu mare drag
Aceeaşi sensibilitate deosebită şi acelaşi lirism profund şi puţin pesimism. Ei, dar cred că frumuseţea şi prospeţimea iernii şi farmecul sărbătorilor îţi vor umple inima de veselie!
am cioturi de aripi
în umbră, mă topesc
în firimituri de clipe furate
și răvășesc
dansul frunzei obosite:
-primești măcar un ciob din luna plină?
-dar ce, e noapte?
-doar ce-a trecut de miezul vieții...
lumina mă strigă scrumită
în vatră
dansează. flacăra
înghite vorbe
talpa strivește. irișii
scapără scântei.
e răcoare
gânduri mă traversează veșnic
nu am cioburi în vise,
mă ninge, pe genunchi, iarna albastă
rasfrânge umbra-n evantaie
îmi scriu pe frunte cuvintele furate
din lada de zestre zboară molii
iubesc iubirile pierdute
de alții. se leagă iedera
mă scald în nopțile pustii
sunt pe sfârșite
un pește-mi împrumută solzii
să mai respir
...miros a toporași striviți
în cupe cristaline
zac șoaptele învinse...
în umbră, mă topesc
în firimituri de clipe furate
și răvășesc
dansul frunzei obosite:
-primești măcar un ciob din luna plină?
-dar ce, e noapte?
-doar ce-a trecut de miezul vieții...
lumina mă strigă scrumită
în vatră
dansează. flacăra
înghite vorbe
talpa strivește. irișii
scapără scântei.
e răcoare
gânduri mă traversează veșnic
nu am cioburi în vise,
mă ninge, pe genunchi, iarna albastă
rasfrânge umbra-n evantaie
îmi scriu pe frunte cuvintele furate
din lada de zestre zboară molii
iubesc iubirile pierdute
de alții. se leagă iedera
mă scald în nopțile pustii
sunt pe sfârșite
un pește-mi împrumută solzii
să mai respir
...miros a toporași striviți
în cupe cristaline
zac șoaptele învinse...
uneori nu îndrăznești
să mă privești,
mă ții între degete
să mă aprinzi
ca pe o țigară răsucită dintr-o filă
îngălbenită de carte,
mă apropii de buze
și îți pătrund adânc în toți porii,
nu îndrăznesc să ard. mocnesc.
cenușa mea acoperă mantia nopții,
ne înfloresc stelele pe spate
oamenii ar crede
că am pierdut universul
la un joc de poker sau l-am topit în băi
fierbinți de soare lasciv,
cu buze vineții de Don Juan...
dincolo de dunga aceea violacee
e o altă lume
pasul ne-ndeamnă
spre râul cu apă închipuită
în ceața lui densă înoată peștii
cu solzii desprinși din carne
în aval trec pe lângă noi
nuferii
străjuind vorbe plăcut parfumate
în potire sidefii...
uneori mă ții. între degete. mocnesc.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Dec 06, 2010 9:53 am, editata de 1 ori
să mă privești,
mă ții între degete
să mă aprinzi
ca pe o țigară răsucită dintr-o filă
îngălbenită de carte,
mă apropii de buze
și îți pătrund adânc în toți porii,
nu îndrăznesc să ard. mocnesc.
cenușa mea acoperă mantia nopții,
ne înfloresc stelele pe spate
oamenii ar crede
că am pierdut universul
la un joc de poker sau l-am topit în băi
fierbinți de soare lasciv,
cu buze vineții de Don Juan...
dincolo de dunga aceea violacee
e o altă lume
pasul ne-ndeamnă
spre râul cu apă închipuită
în ceața lui densă înoată peștii
cu solzii desprinși din carne
în aval trec pe lângă noi
nuferii
străjuind vorbe plăcut parfumate
în potire sidefii...
uneori mă ții. între degete. mocnesc.
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Dec 06, 2010 9:53 am, editata de 1 ori
drumul te imploră.
ireal. cade lumina
în geana întredeschisă a vântului
corpuri de aer. se înnobilează.
e tăcerea de început
ziua închide pleoapa
peste obraz
se înfășoară lacul
gândurile se adună
în urma pașilor tăi
cât mai departe...
ireal. cade lumina
în geana întredeschisă a vântului
corpuri de aer. se înnobilează.
e tăcerea de început
ziua închide pleoapa
peste obraz
se înfășoară lacul
gândurile se adună
în urma pașilor tăi
cât mai departe...
ies. din fuga
întunericului
mâna se-ntinde. dâră de sânge
deasupra cerului.se scurge
pământul. flămând.
pasărea hrănește puii.
cuibul zidit
în mine,
aude plânset.
câmpia se frânge
deasupra trupului
nebunii
culeg petale.floarea
crescută-n umeri-mi
șubrezi
se înalță mult.
prea sus.
întunericului
mâna se-ntinde. dâră de sânge
deasupra cerului.se scurge
pământul. flămând.
pasărea hrănește puii.
cuibul zidit
în mine,
aude plânset.
câmpia se frânge
deasupra trupului
nebunii
culeg petale.floarea
crescută-n umeri-mi
șubrezi
se înalță mult.
prea sus.
ședea nepăsătoare cu genunchii
adunați dedesubt,
în țărâna moale și fierbinte
număra în boabe albe și crude
zilele care se scurgeau
neoprite prin gaura nevăzută a timpului
luni...
miercuri...
joi...
a șaptea zi îi cădea mereu duminică,
duminicile orbului se adunau în poală
și ea le strângea ca pe niște giuvaiere,
le intuia strălucirea prin ochii
l u i,
ochii orbului,
albaștiri, goi, senini
ca cerul,
deschiși ca o poartă
fără de străjer
înăuntru pustia un deșert,
furtună neostoită de nisip înțepător,
încerca să înghită măcar o duminică
din inima sfărtecată a orbului,
dar gura-i încremenea
ca o mână întinsă
la poarta cetății(monument de chipuri imobile)
un spiriduș se cocoțase pe o creangă
și-i pocnea dintr-un bici, drept în urechile adormite,
semn că trece timpul...
două suflete regăsite,
scăldate în lumina albă a nopții,
culegeau
mere din pomul facerii,
sprijinindu-și unul altuia poverile,
apoi, treceau râul, prin apa care le cuprindea trupurile uscate
și le spăla din păcate...
decărcau poamele și o luau de la capăt...
cei de dincolo ieșeau din ascunziș,
se înfruptau pătimaș din merele cunoașterii,
mușcând din pulpa cărnoasă,
în timp ce-și pierdeau ultimul
dinte, strigau către cer:
-omule-pomule! unde ne sunt frunzele furate?...
apoi, se lăsau neputincioși
în iarba crudă care le trecea de umeri
așteptând ca noaptea să-i cuprindă
adunați dedesubt,
în țărâna moale și fierbinte
număra în boabe albe și crude
zilele care se scurgeau
neoprite prin gaura nevăzută a timpului
luni...
miercuri...
joi...
a șaptea zi îi cădea mereu duminică,
duminicile orbului se adunau în poală
și ea le strângea ca pe niște giuvaiere,
le intuia strălucirea prin ochii
l u i,
ochii orbului,
albaștiri, goi, senini
ca cerul,
deschiși ca o poartă
fără de străjer
înăuntru pustia un deșert,
furtună neostoită de nisip înțepător,
încerca să înghită măcar o duminică
din inima sfărtecată a orbului,
dar gura-i încremenea
ca o mână întinsă
la poarta cetății(monument de chipuri imobile)
un spiriduș se cocoțase pe o creangă
și-i pocnea dintr-un bici, drept în urechile adormite,
semn că trece timpul...
două suflete regăsite,
scăldate în lumina albă a nopții,
culegeau
mere din pomul facerii,
sprijinindu-și unul altuia poverile,
apoi, treceau râul, prin apa care le cuprindea trupurile uscate
și le spăla din păcate...
decărcau poamele și o luau de la capăt...
cei de dincolo ieșeau din ascunziș,
se înfruptau pătimaș din merele cunoașterii,
mușcând din pulpa cărnoasă,
în timp ce-și pierdeau ultimul
dinte, strigau către cer:
-omule-pomule! unde ne sunt frunzele furate?...
apoi, se lăsau neputincioși
în iarba crudă care le trecea de umeri
așteptând ca noaptea să-i cuprindă
-dormi, suflete?
.................................
mi-așez eșarfa ROGVAIV
împrejurul trupului
culorile îmi intră pe sub piele.
pătrund. razele
pictează în mine
tablouri epocale.un rege orb
ocrotește. pasul
meu
respiră a
sunete risipite
pe cavou
.................................
mi-așez eșarfa ROGVAIV
împrejurul trupului
culorile îmi intră pe sub piele.
pătrund. razele
pictează în mine
tablouri epocale.un rege orb
ocrotește. pasul
meu
respiră a
sunete risipite
pe cavou
mă arde soarela-n călcâie
lipesc trunchiul răcoros al salciei
de trup
privesc dansul/plânsul frunzelor
în ape
e multă iarbă și-mi trece de genunchi
când plec am crengile pe umeri
cocoșul satului îmi strigă
din gușa lui umflată
un cântec neuitat,
un cântec dealtădată
ce ar putea s-alunge strigoii
de la poartă
mă-nchid bunicii
în casa lor pustie
necunoscute mâini
îmi bat în geamuri,
chiar salcia mi s-a mutat
și-mi bate disperat în ramuri...
spre podul încărcat
urc pleoapa
și ochii mi se zbat
de dincolo, în sticlă,
bat spiritele pribegite
și-mi spun că iar e vară,
îmi fac din umeri semne/
mă-ndeamnă înafară
(o iarnă troienită/cu fluturi nesătui/mă-nghite/și pierd o lacrimă-poveste/în podul casei părăsite)
în mine se trezește
o lume nevăzută,
genunchiul și-l zdrelește tata,
ia scara-n brațe
și-mi strânge lacrima pierdută...
lipesc trunchiul răcoros al salciei
de trup
privesc dansul/plânsul frunzelor
în ape
e multă iarbă și-mi trece de genunchi
când plec am crengile pe umeri
cocoșul satului îmi strigă
din gușa lui umflată
un cântec neuitat,
un cântec dealtădată
ce ar putea s-alunge strigoii
de la poartă
mă-nchid bunicii
în casa lor pustie
necunoscute mâini
îmi bat în geamuri,
chiar salcia mi s-a mutat
și-mi bate disperat în ramuri...
spre podul încărcat
urc pleoapa
și ochii mi se zbat
de dincolo, în sticlă,
bat spiritele pribegite
și-mi spun că iar e vară,
îmi fac din umeri semne/
mă-ndeamnă înafară
(o iarnă troienită/cu fluturi nesătui/mă-nghite/și pierd o lacrimă-poveste/în podul casei părăsite)
în mine se trezește
o lume nevăzută,
genunchiul și-l zdrelește tata,
ia scara-n brațe
și-mi strânge lacrima pierdută...
Subiecte similare
» Lansare de cărţi: "La marginea tăcerii", de Dorina Neculce, "Vade Mecum", Antologie versuri. Şase poeţi contemporani. "Contraria",Rameel şi Dorina Neculce
» Adelina Ciocan-Anotimpul Stelelor
» CHIALDA RADU VASILE
» Adelina Ciocan-Anotimpul Stelelor
» CHIALDA RADU VASILE
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Lun Mar 25, 2024 6:38 pm Scris de Didina Sava
» Decorațiuni din fetru
Lun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava
» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Joi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava
» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava
» Heraclidul Alb roman semi-SF
Mar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica
» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk
» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava
» Dorina Neculce
Dum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan