Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Ieri la 8:03 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Joi Noi 23, 2017 7:57 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Mihaela Moşneanu

Pagina 5 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

06012014

Mesaj 

Mihaela Moşneanu







Timpul


Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.

Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.

Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.

Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.

Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.

Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
avatar
Mihaela Moşneanu

Numarul mesajelor : 210
Varsta : 46
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014

http://mosneanumihaela.wordpress.com/

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Mihaela Moşneanu :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Vin Ian 10, 2014 9:17 am  Mihaela Moşneanu

Era într-o seară de iulie, prin anii nouăzeci, în jurul orei douăzeci şi două.
  Alina intră pe aleea mărginită de un gard viu. La capătul ei se deschidea parcul în toată splendoarea sa. Se opri câteva secunde, dorindu-şi să găsească un loc mai retras, unde să nu atragă atenţia cuiva, pentru că se auzeau nişte voci de fete şi băieţi de undeva. Privi la băncile de lemn din faţă, despărţite de pajiştile micuţe cu tufe colorate de trandafiri. Îşi aruncă privirea spre aleile întortocheate unde se vedeau alte bănci, acompaniate de pomi diferiţi şi cu tulpinile groase şi crestate. Deşi nu erau la fel, aveau un lucru în comun. Toţi pomii erau încărcaţi de crengi groase şi bogate cu frunze. Gardul viu împrejmuia pe alocuri unele porţiuni ale parcului şi tufele de trandafiri altoite se vedeau peste tot.
  Era o seară frumoasă de vară şi începea să se simtă răcoarea de seară, dar ea nu era conştientă de acest lucru, pentru că era îmbrăcată într-un costum de blugi deschis la culoare. Sub geacă avea un tricou alb cu mânecă scurtă şi cu imaginea cauciucată a lui John Lennon pe piept. Era încălţată într-o pereche de Drăgăşani bleumarin şi la mijloc avea o borsetă albastră care conţinea un portofel, un pachet de ţigări neînceput, o brichetă roşie, un rimel, un tuci şi un ruj mov. Nu pleca niciodată de acasă fără ele. Părul negru şi ondulat, lung până la mijloc şi-l prinsese cu un elastic bleu. Îşi lăsase o şuviţă de păr să-i cadă pe faţă, care îi dădea un aspect delicat. Avea puţin peste un metru jumătate şi era plinuţă. Nu o interesa prea mult aspectul acesta, deşi se gândea uneori că i-ar plăcea să fie mai slabă ca alte fete.
Avea o faţă plăcută cu frunte înaltă şi ochii albaştri-verzui, umbriţi de nişte gene negre lungi şi întoarse cu rimel. Deasupra lor tronau o pereche de sprâncene frumos pensate. Nasul drept, împreună cu buzele cărnoase şi rujate ieşeau în evidenţă alături de obrajii rozalii, ce dădeau fizionomiei sale o strălucire aparte, datorită ochilor săi.
  Înaintă spre băncile şi tufele de trandafiri din faţă şi trecu pe lângă una din ele, fără să o privească. Cunoştea toate locurile din parc. Cel mai mult îi plăcea să stea în spate, lângă bustul lui Eminescu ce era postat pe un soclu înalt de un metru sau puţin mai departe unde era o măsuţă rotundă, înconjurată de scaune mici de lemn, aşezate pe un caldarâm de piatră.
  Ajungând pe lângă bustul lui Eminescu, se aşeză jos pe iarbă lângă un pom. În faţă era o superbă tufă de trandafiri roşii şi roz, dar ea n-o vedea, pentru că se gândea la Ionuţ. Nu se întâlnise de două zile cu el. Era atât de absorbită de gândul ei, încât tresări când se auzi strigată:
  - Alinaaa! Alinaaa! Ce faci?
Privirea ei îşi schimbă direcţia drept înainte,  să vadă cine o strigă.
  Era prietena ei Ani, o fată brunetă şi mai înaltă decât ea, tunsă scurt şi cu breton. Avea ochi căprui, era slăbuţă şi foarte drăguţă. Ca şi Alina, era îmbrăcată într-un costum de blugi, dar închis la culoare. Sub geaca de blugi avea şi ea un tricou bleu cu imaginea lui Bob Marley. Era încălţată în adidaşi Puma şi borseta de la mijloc era neagră. Spre deosebire de Alina, ea nu obişnuia să se machieze şi de aceea nu avea în borsetă decât un pachet de ţigări şi un portofel cu ceva bănuţi în el.
va urma

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:24 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Ian 09, 2014 12:41 pm  Mihaela Moşneanu

Eu cred din tot sufletul meu,
Că Unul Singur este Dumnezeu.
Că nu există Divinitate mai mare,
Să vină în a noastră salvare.

Eu cred că El este însăşi Viaţa,
Este Primul care ne dă bună dimineaţa.
Că ne ia de mâna, la naştere
Şi ne Dă semn de Recunoaştere.

Cred că El ne deschide ochii spre lumină,
Şi ne călăuzeşte cu dragostea Sa deplină.
Ne-ndreaptă paşii încet, spre viaţa ce ne-aşteaptă,
Cu Judecata Sa Înţeleaptă.

Eu cred că atunci, când suntem fericiţi,
Atunci când ne simţim împliniţi
Lui, trebuie să-I mulţumim, să-I fim recunoscători,
El este Cel care ne Trimite îngeri protectori.

Eu cred, şi-atunci când suntem la strâmtoare,
Că El ne Priveşte şi ne Mângâie cu privirea Sa Iubitoare.
El ne-nţelege întodeauna, niciodată nu ne părăseşte
El, orice ar fi, El tot ne iubeşte.

Tot El, când, de supărare mai spunem o vorbă urâtă,
Ochii poate Îi Lăcrimează, dar El tot ne iartă.
El Face-n aşa fel, şi ne Aşterne-n cale a noastră vină,
Întâmplări ce ne determină, să vedem Puterea Sa Divină.

El A Făcut Pământul şi tot ce este pe Pământ,
El L-a Înfăptuit şi L-a Îmbrăcat cu al Său Veşmânt.
Şi-A Hotărât ca totul să fie cuprins de Viaţă, de Trăire
Şi totul să se nască mai departe, din Iubire.

El L-a Trimis pe Fiul Său, Iisus Christos,
Din Înălţimile Divinităţii Sale, aici, jos.
Fiul Său, pentru noi S-a Sacrificat la moarte,
Pe noi toţi, ne-a absolvit de păcate.

Chiar dacă oamenii au făcut războaie, crime şi alte răutăţi,
Îndrumaţi în acele momente de spiritele rele, de diavolii şireţi.
El fiind întodeauna Cel Iertător, Cel Iubit
Le-a Potrivit pe toate şi pe toate Le-a Numit.

Cel care Are mare grijă de noi şi de tot ce ne-nconjoară,
Întodeauna, El ne priveşte prin a Sa Oglinjoară.
El Ştie tot şi ne Ştie pe noi toţi,
Întodeauna suntem văzuţi şi auziţi.

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:47 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Ian 09, 2014 11:28 am  Mihaela Moşneanu

Oamenii şi Universul lor


Câteodată, omul simte nevoia să evadeze din preajma oamenilor, din preajma societăţii preocupată până peste cap de problemele personale sau de cele cotidiene, şi doreşte să aibă o portiţă de scăpare pentru a-şi soluţiona problemele personale, gândurile care-i răvăşesc sufletul cu repeziciune, dar nu reuşeşte să şi le clarifice în prezenţa celor din jur. Şi ce face omul, ca să evadeze din societate şi din lumea plină de răutate, invidie şi de egoism?
  Singurul lucru pe care-l poate face este să stea singur sau să se plimbe, indiferent de vremea de afară, pentru că în momentul acela, natura, cerul şi pământul, corpurile statice care sunt pe pământ, capătă o cu totul altă culoare în ochii omului respectiv. Atunci omul priveşte cerul senin sau mai întunecat, dar ,,vede" culoarea sa cu ochii minţii, gândindu-se la Bunul Dumnezeu, punându-şi fel şi fel de întrebări începute cu ,,de ce...?''.
  Pe urmă îşi coboară ochii spre pământ, spre toate obiectele statice făurite de mâna omului sau de Mama Natură, ochii i se umezesc de suferinţă sau de durere, de dor sau de bucurie; abia atunci omul, când este singur şi invadat de viaţa lui personală, nedându-i voie nimănui să se apropie de el, atunci vede cu adevărat ce înseamnă să se vadă pe el însuşi ca persoană. Şi uneori, îşi doreşte să aibă pe cineva alături, chiar dacă este singur la propriu şi realizează că de fapt, singurii prieteni pe care îi are, sunt doar bunul Dumnezeu şi sufletul său, conştiinţa sa.
  Şi Doamne! Dacă stăm să ne gândim la miile de lucruri care ne trec prin minte în acele momente, de câţi oameni au trecut sau trec prin filmul vieţii noastre de-a lungul timpului, câte fapte le-am înfăptuit noi însăşi, indiferent dacă au fost bune sau mai puţin bune, abia atunci realizează omul că singurii şi nedespărţiţii prieteni, cei mai buni aş spune eu, sunt Dumnezeu şi sufletul omului.
  Câţi oameni sunt oare pe acest pământ, care simt nevoia de-a evada din societate şi de-a se îndepărta de tot ce îi înconjoară, văzând totul într-o altă culoare, în acelaşi timp? În sufletul câtor oameni se găseşte singurătate şi dorinţa de-a găsi o rezolvare la problemele personale pe care le are? Şi totuşi, gândurile omului pleacă aşa de departe, mai ales seara, când priveşte stelele şi luna de pe cer, la marele Univers; ajunge să se gândească la cât de mare este Universul, dacă se găseşte undeva, pe stelele de pe cer, mai multe bucurii, fericire sau necazuri, suferinţe mai mari decât pe Pământ?
  Să fie sufletul omului un mic Univers? Pun această întrebare, deoarece mă gândesc că sufletul este de neatins în acele momente de toată lumea, la fel ca şi Universul cosmic.  
Mihaela Moşneanu

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Ian 09, 2014 11:20 am  Mihaela Moşneanu

Simonică mergea încet pe faleza din Orşova cu gândurile sale. Mai privea din când în când Dunărea acoperită pe margine cu preşul de verdeaţă. Pescarii aşezaţi pe panta pietroasă, care  aşteptau să se agaţe vreun peşte de cârligele undiţelor fumau liniştiţi. Câteva bărci cu motor se vedeau în larg, agitând şi transformând apa din jurul lor în aripi ce cădeau după ce treceau, lăsând dâre tremurânde. Blocul turn de pe partea stângă se înălţa semeţ spre cer.
Trecuse ceva timp de când nu mai ieşise la plimbare. Se simţea abandonat. Dar azităzi îşi pusese în gând să nu se mai gândească la singurătatea care îl apăsa, datorită handicapului său fizic şi îşi propuse să iasă afară, să simtă aerul curat de vară şi să vadă lumea.
  Anotimpurile, drumul acesta pe care mă chinuiesc să merg, toate corpurile statice rămân neschimbate, sunt la locul lor şi au aceleaşi culori. Aerul este acelaşi, timpul îşi vede nestingherit de treaba lui, trecând fără să ţină cont de trecut sau de prezent şi cheamă viitorul după el cu indiferenţă, chiar dacă eu stau acasă sau ies. Şi lumea ... nu că i-ar păsa prea mult lumii de mine, dar de ce să nu o văd? Dacă ea nu mă vrea, eu o vreau, zâmbi el trist, aducându-şi aminte de Alexandru Lăpuşneanu.
  Încerca să-şi ascundă amărăciunea sufletească de el însuşi şi îşi continuă drumul, sprijinindu-se de cele două cârje. Destinul îl marginalizase încă de la naştere, aducându-l pe lume fără un picior. Fără să vrea îşi aduse aminte de părinţii săi, de mama lui care îl iubea foarte mult şi de tatăl său care nu-l dorise. Avea zece ani când într-o seară ascultase ultima discuţie dintre ei - aceştea crezând că el doarme – şi după care se despărţiseră definitiv.

***

  - Te rog să laşi copilul în pace, Mărine. El nu are nici o vină, este copilul nostru şi nu vreau să-l îndepărtez de noi, fie că-ţi place, fie că nu.
  - Cum să-l ţinem mă’ Ioană? Că ne facem de râs cu el, nu vezi cum îi stă fără picior?
Auzindu-l, îi stătuse inima în loc, pentru că nu prea înţelegea ce avea cu el. Era convins în sinea lui că supărarea tatălui său era nemotivată. Ce dacă nu am un picior? Toţi vorbesc şi se poartă frumos cu mine, gândea el în mintea sa de copil, deşi întodeauna simţea că el nu îl iubea la fel ca mama sa.  
  - Şi ce vrei să facem? Vrei să-l aruncăm pe stradă sau vrei să-l ducem la o casă de copii?
  - Nu ştiu ce-ai să faci tu, dar eu am să plec şi-am să te las cu el. Eu nu vreau un copil ca el, ca să ne poarte ghinion, îi spusese tatăl său cu nepăsare mamei sale.
  - Mărineee! Te bate Dumnezeu, nu mai vorbi prostii, nu mai glumi cu aşa ceva, că nu-i de glumă! Să-ţi fie ruşine Mărine! Strigase mama sa furioasă.
  În locul discuţiei cu tonul ridicat dintre părinţii lui, îşi făcu loc zgomotul de palme pe care mama lui le primea din cauza vorbelor spuse bărbatului său. Biata de ea se văita şi se ruga de el:
  - Auuu! Auuu, Mărine, nu mai da, te rog, că mă doare!
  - Paştele mami tale de muiere! Îndrăzneşti să-ţi întinzi coarnele la mine? Nu ţi-e ruşine?
  - Nu-mi întind coarnele la tine mă’ bărbate, îmi apăr copilul. Nu ar trebui să gândeşti aşa despre el, pentru că e şi al tău, e al nostru, îi mai spuse Ioana.
  - Al nostru? Tu spui că-i al nostru? Sigur e al meu? Cine ştie cu care l-ai făcut! Ce? Tu nu vezi că nu seamănă cu mine deloc?
  - Apoi Marine, poţi să mă baţi, să mă omori în bătaie, auzi tu? Că mie nu-mi pasă, dar să ştii că o să te bată Dumnezeu pentru ce-ai spus tu acum.
  - Tu alege Ioană! Strigă tatăl său, ori faci în aşa fel să scăpăm de copil, ori eu plec şi te las cu el, ai înţeles?
  - Treaba ta Mărine, faci cum vrei. Dacă tu alegi să pleci, treaba ta, dar eu nu-mi las copilul pentru că nu-ţi place ţie de el. Eşti liber să pleci, chiar de mâine-dinineaţă.
  - Aaaa! Îmi dai papucii, vrei să scapi de mine, ai pe altul?
  - Doamneee, nu-mi vine să cred! Nu pot să cred cu ce bărbat prost m-am măritat. Cum am putut să fiu aşa de proastă!?
  - Ceee? Zici că te-ai măritat cu un bărbat prost?
Şi după ce o întrebă, începu iar să o pălmuiască. Atunci Simonică se dădu jos din pat şi târându-se cum putea, alergă până la uşa camerei părinţilor săi şi plângând, începu să ţipe la tatăl său, printre sughiţuri:
  - Tatăăă! Dacă nu îţi place de mine şi nici de mama, atunci pleacă şi lasă-ne în pace, fiindcă te urăsc, nu vreau să te mai văd niciodată!
  - Ceee? Auzi-ţi mucosul, nu doarme! Ce frumos l-ai educat, mă dă afară din casă cot la cot cu tine, din câte văd!
  Şi lăsând-o pe mama sa, îşi îndreptă paşii spre el să-i dea şi lui o chelfăneală. Dar ea îl trase de mânecă şi îi spuse lui Simonică:
  - Simonică, treci înapoi în camera ta mamă, până termin eu de vorbit cu tată-tău.
  - Ce să termini de vorbit cu el, mamă? Nu vezi că dă în tine şi nici măcar nu ai cu cine să discuţi? Spune-i te rog să plece, dacă nu-i place de noi doi.
  - Auzi la el? Ce prost l-ai crescut!
  - Du-te acum în camera ta, copile. Ascultă-mă dragul mami şi taci din gură.
Plecă în camera lui, dar rămase la uşă cu inima cât un purice. În timp ce părinţii lui se certaseră şi tatăl său o tot bătuse până dimineaţă, el îi ascultase plângând. Fără să observe că primii zori ai zilei apăreau, îl auzi la un moment dat:
  - Ioană, eu plec acum şi n-o să mă mai vezi, nu mă mai aştepta deseară.
Mama lui îi mai spusese:
  - Treaba ta, am să mă descurc eu şi singură cu copilul, nu am nevoie de tine.
  - Eşti sigură? Am să te văd eu cu cârpelile care le faci la maşină, dacă ai să te descurci. De n-ai să vii tu la mine şi nu ai să te rogi să mă-ntorc, ai să vezi tu.
  - Ai să vezi tu ce-am să mă rog de tine, de n-oi mai putea, îi spusese Ioana bărbatului său cu amărăciune. Dar vreau să te întreb, dacă tu eşti sigur de ceea ce vrei să faci? Mai gândeşte-te, eu zic să te mai gândeşti.
  - N-am la ce să mă gândesc, că m-am gândit de multe ori la asta. Şi pe urmă nu m-aţi dat afară amândoi? Şi tu şi fiu-tău?
  - Fiu-meu? Bine Mărine, dacă tu aşa vrei, aşa va fi.
Şi din acea dimineaţă, tatăl său nu s-a mai întors acasă niciodată. Se însurase cu altă femeie, avusese şi cu ea doi copii care – chipurile – îi semănau leit. Mama lui îl crescuse singură, cu banii ce-i câştiga din croitorie, în timp ce lui nu i-a mai păsat nici cât negru sub unghie de ei, din momentul în care îi părăsise. „Cârpelile” care le făcea la maşină constau în rochii, costume şi alte articole de îmbrăcăminte, din care ea câştiga bani frumoşi şi astfel Simonică, în afara faptului că nu avea un picior, nu-i lipsise nimic în copilărie.

***

  Acum avea douăzeci de ani şi înţelegea prea bine de ce nu-i plăcuse tatălui său de el. De multe ori îşi aducea aminte de scena despărţirii dintre părinţii săi. Mama lui nu se mai căsătorise de atunci, dar îi dăruise toată dragostea sa şi se gândea uneori ce s-ar face, dacă nu ar fi ea lângă el. Chiar dacă nu ieşea decât foarte rar la plimbare, întodeauna se întâlnea cu prieteni sau mai bine zis cunoştinţe, cum îi plăcea lui să-i numească. Viaţa îl învăţase să stea departe de mulţi oameni, dar erau şi momente când accepta unele prietenii, fără rezerve.
  Fiind trist datorită amintirilor din copilărie, nu realiză că îi suna telefonul mobil, ce-l avea într-un buzunar de la şortul gri peste care se revărsa tricoul alb şi larg. Îşi dădu seama abia când acesta tăcu şi se rezemă cu tot cu cârje de gardul albastru de fier ce despărţea panta pietroasă de faleză. După ce-l luă din buzunar, acesta începu din nou să sune. Era Sergiu, unul din prietenii sau cunoştinţele lui.
  - Alo, salut Sergiule!
  - Salut Simonică, ce zici? Ieşi prin oraş cu mine?
  - Deja am ieşit, sunt pe faleză.
  - Perfect, unde pe faleză?
  - Pe lângă Liceul de Marină sunt.
  - Şi mai perfect, aşteaptă-mă că vin şi eu în cinci minute, ok?
  - Ok Sergiule te aştept, aprobă el râzând, hai atunci.
  - Hai, pa!
  Şi închizând telefonul, îl puse înapoi în buzunar, după care îşi prinse mâinile de cârjele pe care le sprijinise de bară şi se întoarse încet spre liceu şi spre blocuri. Mai în colo puţin era  Poşta Română şi din faţa ei traversară două doamne în vârstă, îmbrăcate pestriţ şi coafate Permanent. Deşi le văzuse, Simonică le ignoră până în momentul în care se apropiară de el.        Una din ele se opri şi îl scrută cu privirea, încruntându-se spre el, ceea ce lui îi atrase atenţia. Cealaltă doamnă nu părea să-l fi observat, pentru că îi povestea prietenei sale despre fata ei care făcuse ceva ce o supărase. După ce trecură vreo doi paşi de locul unde stătea el, cea care îl privise, spuse:
  - L-ai văzut pe ăsta fără picior, cu cârjele?
  - Da, dar de ce? Mă, tu mă asculţi sau eu vorbesc singură, în timp ce tu te uiţi la oameni?
  - Te ascult, cum să nu? Dar să ştii tu, că ăsta ne poartă ghinion, c-a stat în calea noastră.
  - Dă-o în colo de treabă, mă ....
Şi nu mai reuşi să audă nimic, pentru că cele două doamne se îndepărtară, mergând spre centru. I se umeziră ochii şi primul lui impuls fu să strige după doamna care spusese că el ar purta ghinion. Dar se controlă şi lăsă capul în jos, zicând în gândul său:
De atâta ghinion să aveţi parte doamnă, numai că m-aţi văzut pe mine.
  Îşi sterse repede lacrimile cu palmele. Pe faleză erau destui tineri care se plimbau, dar erau prea preocupaţi de ei însuşi, ca să-l observe pe el că plânge. Ştia prea bine acest lucru, dar totuşi se temea să nu-l vadă cineva. Ura să atragă atenţia cuiva asupra lui, mai ales cu lacrimi, nu suporta mila oamenilor. În timp ce stătea rezemat de gard şi se uita după cele două doamne, care trecuseră de Pensiunea Oliver, cineva îl cuprinse cu mâinile de umeri. Când se întoarse să vadă cine este, atunci îl văzu pe Sergiu, care ajunsese lângă el.
  - Salut prietene, hai să bem o bere. Observând că ceva nu-i în regulă cu Simonică, îi spuse: Ce-i cu tine? Ce-ai păţit? Să nu-mi spui că nu mai ai chef de nimic şi că te duci acasă, cum mai faci tu uneori.
  Îl privi pe Sergiu şi într-adevăr, era tentat să plece acasă, să-l lase baltă. Dar cum spusese şi prietenul său, mai făcuse din astea şi temându-se să nu-l supere, îi spuse:
  - Nuuu, hai să mergem, spuse el zâmbind. Unde zici să mergem? Hai că tu eşti şeful, continuă el să glumească, încercând să-i distragă atenţia, pentru a nu-i mai vedea  privirea suspicioasă. Chiar dacă ştia că nu-i va recunoaşte că ar fi avut vreo supărare, Sergiu nu se lăsă păcălit de nonşalanţa aparentă a lui prietenului său şi insistă:
  - Sigur nu ai nimic? Nu mă minţi? Eşti bine?
  - Da măi, ce să am? Am un chef nebun să beau o bere. E o căldură de mori, nu alta.
În timp cei doi băieţi vorbeau, apărură două fete care strigară la ei:
  - Sergiuuu! Simonicăăă!
Băieţii se întoarseră  şi le văzură pe cele două fete care veneau pe drumul dintre Poştă şi Liceul de Marină. Amândouă erau înalte, cu părul lung. Miruna era brunetă, Claudia era blondă şi erau îmbrăcate fiecare într-o rochiţă de vară cu bretele. Traversară strada pe trecerea de pietoni aproape ştearsă şi se apropiară de ei. Simonică îi mulţumi lui Dumnezeu pentru apariţia celor două fete, fiindcă datorită lor Sergiu uitase să-l privească suspicios şi să-l bombardeze cu întrebările în privinţa stării lui.
  - Simonică, Sergiu, ce bine că vă vedem, spuse Miruna.
  - Păi de ce? Să nu spui că ţi-a fost dor de noi, spuse zâmbind Sergiu.
  - Nuuu, stai liniştit, că de tine, deloc nu ne este dor, spuse Claudia, mai degrabă de Simonică ne-a fost. Doamneee! Ce minune că ai ieşit şi tu! Haideţi prin parc, măi băieţi.
  - Lasă că bem în parc bere, luăm din staţie, spuse atunci Sergiu, că sigur vor veni şi ceilalţi cu chitările.
  - Ok atunci, haidem cu toţii, fu de acord Simonică.
Şi îşi îndreptară paşii spre parc, în timp ce fetele îl tachinau pe Sergiu şi Simonică râdea de glumele lor. Atât fetele, cât şi prietenul lui aveau grijă să ţină pasul cu el, să nu rămână în urmă. Erau toţi prietenii lui, împreună cu trupa care urma să vină în parc cu chitările, chiar dacă el se încăpăţâna să îi numească pe toţi cunoştinţe. Când ajunseră în faţa Staţiei de Taxi, unde era şi un mic magazin, fetele intrară şi cumpărară două sticle de bere şi una de Fanta, fiecare dintre ele fiind de doi litri. După care îşi îndreptară paşii pe prima alee arcuită şi înaintară spre parc, unde trupa de chitarişti şi alte fete ajunseseră înaintea lor.
  - Oooo! Ia te uită cine vine! Strigă Cosmin, unul din băieţi, Simonică, faţă nouă!
  - Daaa! În sfârşit am reuşit să-l scot afară la aer, spuse şi Sergiu.
  - Da de unde! Nu-i aşa măi băieţi, eu deja ieşisem, eram pe faleză când el m-a sunat. Nu te mai da mare, nu mai minţi măi Sergiule, spuse el râzând.
  - Haideţi încoace, să cântăm, să ne simţim bine, mai spuse şi Adi, alt băiat. Fetelor, ce bine că aţi venit şi voi.
  Şi după ce băieţii dădură noroc şi sărutară fetele pe obraji, se aşezară pe una din pajiştile verzi lângă una dintre bănci. Băieţii cântară toată seara melodii din repertoriul formaţiilor Phoenix, Compact, Pasărea Colibri, Metallica, Aerosmith, Beatles şi altele. În timpul pauzelor plimbau sticlele de bere şi de suc de la unul la celălalt – ceilalţi trecuseră şi ei pe la Staţia de Taxi – şi glumeau între ei. Sergiu, Claudia, Miruna şi cunoştinţele lui Simonică îl făcură pe acesta să uite de necazurile lui. Cântă şi el în cor cu ei, şi le ţinu isonul la glume, bând şi bere şi suc, până dimineaţa la ora cinci. La un moment dat, fetele spuseră:
  - Hai, gata! Să spargem gheaţa şi să mergem acasă, se văd zorii zilei.
  - Da, hai să mergem. Ne vedem iar deseară aici? Întrebă Simonică.
  - Da, cum să nu. Noi venim pe aci tot timpul, ştii prea bine acest lucru, spuse Cosmin. Şi eşti bine venit oricând printre noi. Te vom aştepta. Sigur ai să vii?
  - Da, am să vin. Atunci ne vedem deseară iar.
  - Vreau să văd dacă te vei ţine de cuvânt şi vei veni, spuse Sergiu.
Simonică îl privi, dar nu-i spuse nimic. Şi tinerii se ridicară în picioare. Băieţii îşi puseră chitările pe umăr şi fetele strânseră sticlele de pe jos să le arunce în pubelele care erau la câţiva paşi de ei. După aceea îşi luară la revedere unii de la alţii şi se despărţiră.
  Simonică şi prietemii lui rămaseră împreună, fiindcă în mare parte aveau acelaşi drum de parcurs până acasă. În continuare se tachinară între ei, până când ajunseră în dreptul cartierului Evantai, unde locuia Simonică. Acolo se despărţi de cele două fete şi de Sergiu, după ce îşi susţinu promisiunea că deseară se vor reîntâlni.
  În timp ce traversa strada să intre pe aleea din faţa blocului unde locuia, dintr-o dată liniştea dimineţii senine de vară se sparse de lătratul unor câini şi o voce de femeie care ţipa cât putea de tare:
  - Maaarş! Maaarş! Maaarş!
Auzindu-i pe câini şi mai ales, spaima din glasul femeii, Simonică se grăbi bocănind cu cele două cârje pe astfaltul aleii şi începu să strige şi el:
  - Maaarş! Mama voastră de câini, maaarş!
Apropiindu-se, începu să ridice cum putea cârjele spre patrupedele furioase care o înconjuraseră pe femeie. Aceasta tremura toată de frică. Până la urmă câinii plecară şi o lăsară în pace pe doamna care ... Simonică îi văzu fizionomia şi o recunoscu pe loc, surprins.     Doamna care fusese atacată de câini, nu era nimeni alta decât cea care trecuse pe lângă el cu prietena sa şi spusese că îi poartă ghinion pentru că-i ieşise în cale. Nu putu să-i spună absolut nimic în primul moment, privind-o tâmp. Aceasta, fiind speriată, părea că uitase întâlnirea cu el din timpul zilei şi începu să-i mulţumească:
  - Mersi băiatule, mersi mult. Dacă nu erai tu, mă mâncau câinii ăştia.
  - Pen ... pentru puţin, doamnă. Aveţi grijă altădată, doamnă.
  - Doamneee! Da’ ce noroc am avut cu tine, dragul meu, continuă mieros doamna.
Atunci Simonică simţi că i se urcă sângele la cap. De data asta se încruntă el spre ea şi privind-o în ochi, îi spuse cu răceală:
  - Nu zău, vorbiţi serios doamnă? Ieri, când m-aţi văzut în faţa Liceului de Marină îi spuneaţi prietenei dumneavoastră că vă port ghinion, fiindcă v-am ieşit în cale.
  Femeia rămase înmărmurită, la aceasta nu se aştepta.
  - Nu ... nu-i adevărat ... eu nu ... n-am spus ... aşa ceva.
  - Ba da doamnă, aţi spus, v-am auzit cu urechile mele, îi spuse sarcastic, ce spuneţi? Ce vă port eu doamnă atunci când vă ies în cale, ghinion sau noroc? Şi haideţi, spuneţi-mi mai repede, că mă grăbesc!
Femeia rămase stană de piatră, cu gura căscată. Văzând-o, lui Simonică îi trecu supărarea şi îi spuse:
  - Să aveţi o zi frumoasă, doamnă!
Apoi îi întoase spatele şi îşi continuă drumul spre casă, fără să se mai întoarcă spre femeia care striga după el:
  - Băiete! Băieteee, stai, să vorbim!  
Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:29 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 08, 2014 8:43 am  Mihaela Moşneanu

Printre milioane de secunde
Clipele ne absorb cu lăcomie
Ne plimbă, cine ştie pe unde
Azvârlindu-ne-n timp cu veselie.

Drumul întins şi clar al timpului
Nu-ncălzeste şi nici nu răceşte
Inima şi sufletul omului,
Peste care el sprinten păşeşte.

Doar sensul clipei trăite de noi
Ce adie în plină glorie
Ca rafalele de vânt şi de ploi
Ne-nveselesc sau ne biruie.

Să căutăm atunci-o soluţie
Între adevăruri şi minciuni,
Să ne aducă-ntr-o adunare
Pentru a deveni mai buni.

Hai să ne-aliem toţi cu gândul,
Să-l umplem cu glas tare de-adevăr
Şi minciuna să-şi piardă rândul,
Să rămână ca scalpul fără păr.


Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:34 am, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 08, 2014 8:39 am  Mihaela Moşneanu

Înainte de-a se face lumea şi de-a începe
cuvântul să păşească-n începutul ei,
nu era nimeni şi nimic.
Când au alunecat de pe limbă-n jos,
s-au înmulţit cuvintele cu duiumul
ca un câmp mare de flori,
şi s-a umplut Pământul.

Iubirea - unul dintre ele a înfăptuit
Dragostea dintre oameni,
care însăilează aţa de pe ghemul vieţii
într-o clipă a unei zile oarecare,
pe care Tatăl nostru
o tiveşte în fiecare an.

Fiecare dintre noi
o ţinem ascunsă în lada de zestre
a vieţii noastre
şi-o stropim cu ce avem la-ndemână
când timpul o fredonează
în refren.

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:45 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 08, 2014 8:35 am  Mihaela Moşneanu

Nedumerit şi puţin speriat în acelaşi timp, Sandu rămase pe loc câteva clipe. Privi în jurul său şi nu-i venea să creadă că Adriana dispăruse aşa de repede. Şi totuşi nu era, de parcă ar fi venit singur. Începu să o strige:
  - Adrianaaa! Adiii!
Dar ea nu-i răspunse şi atunci se uită peste tot, învârtindu-se pe loc. Fără să-şi dea seama, băgă aparatul de fotografiat în buzunarul drept de la blugi şi se învârti aşa timp de un minut, din ce în ce mai mirat şi mai speriat.
  Capul uriaş al lui Decebal era bine înfipt sub pelerina de verdeaţă, de pe stânca muntelui. Căciula pietroasă şi ascuţită a lui Decebal era împodobită cu smocuri de iarbă pe alocuri. Din vârful căciulii, se ridica spre cer o cruce, semnul lui Dumnezeu. Chipul uriaş avea privirea îndreptată spre Dunăre, fără să-i dea vreo importanţă lui Sandu, fiind surdo-mut la strigătele sale. Are ochii lungi de 4,3 m şi adânciţi în orbite, un nas drept de 4 m şi nişte buze subţiri, cam tot de 4 metri. Bărbia şi jumătate din obrajii de pe faţa lungă de piatră erau acoperite de barbă cimentată. Înscripţia latină de pe gâtul său, Decebalus Rex-Drăgan Fecit, se vedea clar.
  Puţin mai sus la dreapta, spre locul unde era Sandu, se mai vedeau vârfurile ascuţite ale unei stânci acoperite de verdeaţă. În rest, totul era acoperit de iarbă pe dealul muntelui în jurul Capului lui Decebal până jos, în dreptul drumului asfaltat şi deteriorat pe o parte.
  Pe marginea coastei, la dreapta se vedeau printre firele de iarbă nişte zambile micuţe şi nişte narcise, iar pe stânga o micuţă poieniţă care părea un covoraş strălucitor cu floricele răzţeţe. Pe ea trona o tufă de mărimea unui copăcel.
  Datorită acestei sculpturi uriaşe şi magnifice, sătucul de vacanţă Mraconia, unde s-au construit în ultimii ani multe vile, câteva pensiuni de referinţă şi nişte cabane superbe de lemn, este vizitat de foarte mulţi turişti din întreaga ţară şi din lume. Unii dintre ei vin şi cu rulotele. Majoritatea turiştilor care vin, sunt interesaţi de construcţia Capului lui Decebal sau de istoria întregii zone, şi atunci leagă prietenii cu localnicii şi cu pescarii din Orşova,  Eşelniţa sau Dubova, care vin aici. Se fac petreceri cu grătare în aer liber şi uneori cu focuri de tabără.
  Sandu o mai strigă odată pe Adriana:
  - Adrianaaa! Iubitooo! Unde eşti?
  Începuse să intre în panică. Chiar nu înţelegea ce se întâmplă, unde este şi cum fusese posibil să dispară aşa dintr-o dată, când apăru un Jeep negru, care se opri în spatele maşinii lor. Din ea ieşiră trei persoane, o doamnă şi un domn în jur de cincizeci de ani, şi un domn în vârstă, ce părea să fie tatăl unuia dintre cei doi.
  În acel moment simţi cum mijlocul lui era înlănţuit de două braţe. Zbătându-se uşor, până să se întoarcă să vadă cine este, auzi la ureche un râs şi o voce:
  - Ce-i iubitule, m-ai pierdut?
  - Ceee? Doamneee! Unde ai fost? Că m-am speriat.
  - În spatele tău am fost tot timpul, numai că am avut grijă de fiecare dată să mă plimb în jurul tău în aşa fel, încât să nu mă vezi, îi răspunse ea râzând.
  - Doamne, ce m-ai speriat măi Adi, să nu mai faci aşa ceva, niciodată! Îi răspunse el puţin supărat, dar şi uşurat în acelaşi timp.
  Ea râse din toată inima. După aceea îl îmbrăţişă şi-l sărută cu foc. Îl iubea foarte mult, dar vrusese să-i facă o glumă şi reuşise. El continuuă să o întrebe:
  - Dar cum ai reuşit prima dată să te ascunzi, ca să nu te văd?
  - Simplu. Când tu ai plecat după aparatul de fotografiat la maşină, eu m-am ascuns repede după tufa aceea, îi răspunse, arătându-i tufa mare, care semăna cu un copăcel.
  - Doamne iubito! Să nu mai faci aşa ceva niciodată! Repetă el şi luând-o în braţe, o mângâie şi apoi se sărutară din nou, după care ea râse veselă şi se alintă, lipindu-se de el:
  - Ei, am vrut să văd dacă mă iubeşti.
  - Dacă te iubesc? Of, că te iubesc atât de mult, şi eşti viaţa mea! Nu ştiu ce m-aş face fără tine!
  - Şi eu te iubesc dragul meu, foarte mult.
  Cei trei oameni ieşiră din maşină şi se apropiară, privindu-i discret, pentru că atunci când ajunseră ei şi când parcaseră maşina în spatele maşinii lor, îl văzuseră pe el cum se învârtea pe loc şi pe ea plimbându-se în jurul lui ca să n-o vadă. Acum încercau să-şi vadă de treaba lor, dar Adriana şi Sandu le atraseră din nou, atenţia.
  La un moment dat el strigă tare:
  - Te iubeeesc! Uite! Mă aud şi domnii, şi măreţul Decebal!
  - Şi euuu! Şi eu te iubeeesc!
  - Vrei să fii soţia mea? Continuă el pe acelaşi ton.
  - Ceee?!
  - Ce nu-nţelegi? Te-am întrebat dacă vrei să fii soţia mea?
  - Daaa! Vreauuu! Strigă ea sărindu-i în braţe şi sărutându-se încă o dată.
  Cele trei persoane începură să aplaude şi se apropiară de ei. Domnul cel în vârstă se apropie primul, mai nerăbdător să le spună:
  - Bravo copii! Să vă iubiţi mult şi să fiţi fericiţi!
  - Mulţumim! Şi dumneavoastră să fiţi sănătos şi să aveţi parte numai de bine! Îi răspunse Sandu, vesel.
  În spatele domnului în vârstă, ceilalţi doi se apropiară şi ei. Sandu dădu noroc cu cei doi domni şi doamnei îi sărută mâna. Doamna o îmbrăţişă pe Adriana, după care îi spuse:
  - No, să fii fericită draga mea şi să ai tot ce-ţi doreşti! E o zi mare azităzi pentru tine.
  - Mulţumesc frumos, Doamnă. Şi dumneavoastră să aveţi parte numai de bine! Îi ură Adriana.
  - Mulţumesc şi eu, draga mea.
Sandu scoase din buzunarul stâng al blugilor albi o cutiuţă vişinie şi catifelată, în care era un inel de aur cu piatră roşie. Îi luă mână stângă şi il puse pe deget. Martorii aplaudară încă o dată şi apoi Sandu spuse:
  - Hai să facem poze draga mea, şi întorcându-se către cele trei persoane, le spuse, doriţi să faceţi şi Domniile voastre poze cu noi?
  - Da cum să nu! Răspunseră aceştia, entuziasmaţi.
  Şi prima oară îi dădură domnului în vârstă aparatul de fotografiat. Acesta le făcu poze celor doi tineri şi apoi aparatul umblă din mână în mână. Făcură o mulţime de poze împreună. Toţi erau veseli şi fericiţi, de parcă se cunoşteau de-o viaţă. La un moment dat, Sandu îi întrebă:
  - De unde sunteţi?
  - Suntem de la Câmpia Turzii. Şi voi copii? Întrebă doamna.
  - Eu sunt din zonă, din Orşova. Iubita şi viitoarea mea soţie e din Timişoara. Bine, în viitorul apropiat va fi şi ea din Orşova, adăugă el râzând, după care continuă, ei, dacă sunteţi dintr-un loc atât de îndepărtat, vă lăsăm aparatul Domniilor voastre, că noi putem să venim aici de câte ori dorim.
  - Ei nuu! Pozele sunt amintirea voastră, copii, le spuse domnul cel în vârstă, zâmbind.
  - Da, dar sunt şi ale Domniilor voastre. Cum am mai spus, noi putem să venim aici când dorim, dar Domniile voastre, cine ştie când o să mai ajungeţi pe aceste meleaguri. O să ne facem noi alte poze când vom reveni aici, le spuse Sandu.
  - Bine copii, cum doriţi voi, răspunse domnul în vârstă.
Timp de o oră au vorbit şi-au glumit unii cu ceilalţi. Sandu le spuse la un moment dat:
  - Ne pare bine că am avut ocazia să vă cunoaştem, dar cred că vom pleca acum.
  - Şi nouă ne pare foarte bine şi ne bucurăm foarte mult pentru voi, le spuse doamna.
  Adriana şi Sandu îşi luară rămas-bun de la cei trei prieteni şi se urcară în maşină. În timp ce Sandu porni maşina şi aceasta se îndepărta, Adriana îşi întoarse privirea în spate la măreţul Decebal şi le făcea cu mâna râzând, celor trei ardeleni.

Sfârşit

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Sam Ian 25, 2014 4:13 am, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Ian 08, 2014 8:26 am  Mihaela Moşneanu

Soarele de primăvară îşi împrăştiase razele pe cer, pentru a încălzi ţinuturile Cazanelor Mici din Defileul Dunării. Printre munţii stâncoşi şi proaspăt înverziţi se strecura Dunărea agitată de un vânt uşor. Imaginea lor reflectată pe suprafaţa apei dădea acestor ţinuturi un aspect de basm.
De pe podul masiv de piatră şi asfaltat ce se întindea deasupra apei, pe partea dreaptă, se vedea impunător şi temerar, Capul lui Decebal de la Mraconia, cum obişnuiesc localnicii din zonă, să-i spună. Imaginea sa este puntul principal de atracţie pentru turişti şi atrage atenţia oricui, care ar trece pe acolo.
  Ideea de a construi această sculptură magnifică în munte, a avut-o marele om de afaceri, Iosif Constantin Drăgan. Fiind totodată şi un pasionat de istorie, acesta a dorit din tot sufletul să comemoreze şi să demonstreze tuturor, contribuţia românilor la formarea culturii europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor se defineşte în mod special prin originea noastră daco-tracă.
  Construcţia ei a avut loc între anii 1994 – 2004, într-un timp foarte scurt, comparativ cu sculpturile de pe Muntele Rushmore, asemănătoare cu aceasta, care au fost construite în paisprezece ani. La acel proiect au lucrat peste trei sute de sculptori alpinişti, în timp ce construcţia Capului lui Decebal a fost realizată într-un timp mai scurt şi doar doisprezece persoane au lucrat la realizarea ei. În ciuda tuturor pericolelor, a înălţimii, a viperelor veninoase si a temperaturii toride de vară, această sculptură superbă a fost finalizată.
  Totul a început în vara anului 1994, cu defrişarea copacilor care împădureau stânca. Următorul pas a fost curăţarea stâncilor şi a rocilor care erau periculoase pentru viaţa oamenilor. Uneltele folosite au fost transportate cu barca, aduse în saci de 40 -50 de kilograme şi cărate în spinare, pentru că zona era greu de explorat cu utilaje grele. S-a folosit mai mult de o tonă de dinamită şi cei doisprezece sculptori au lucrat în două ture, câte şase ore pe zi, în perioada martie – octombrie, a fiecărui an, numai când temperatura de vară le permitea accesul pe stânci. Stânca se încingea şi condiţiile de lucru erau foarte proaste, de nedescris în cuvinte. Datorită lor, arhitecţii au avut parte şi de accidente de muncă. Cinci dintre ei au căzut în gol de pe schelă, deoarece două pitoane de susţinere au fost smulse, pentru că nu fuseseră fixate bine în stâncă, dar slavă Domnului, au trecut cu bine peste acest accident, fără urmări grave.
  Capul lui Decebal este cu şase metri mai mic decât Statuia Libertăţii şi cu aproape zece metri mai mare decât legendarul Colos din Rhodos. Este cea mai mare sculptură de piatră din Europa. Înălţimea sa este de cincizeci şi cinci de metri şi lăţimea, de douăzeci şi cinci de metri. După cei zece ani de muncă grea, o mare operă de artă răsărea din munţi. Pe ,,gâtul" lui Decebal este scrisă inscripţia latină Decebalus Rex-Drăgan Fecit, ceea ce înseamnă Regele Decebal - făcută de Drăgan, ca semn de recunoştinţă faţă de omul de afaceri şi pasionat de istorie.
  Al doilea punct de atracţie pentru turişti, este tabla de ciment, montată pe un caldarâm pietros, de pe marginea podului. Pe ea scrie SPOR DACIA 107 DECEBAL 98-106 DACIA FED DRAGAN 2001. Este înconjurată de două rânduri de lanţ gros de fier, care sunt prinse de nişte piloni micuţi de metal, rotunjiţi la cap şi la mijloc.
  Puţin mai în colo, cam la vreo cincizeci de metri distanţă de această tablă, este şi o mănăstire micuţă şi albă, cu trei turnuleţe şi cu trei cruci, numită Mânăstirea Mraconiţa.
  Pe pod se vedea o maşină roşie Ford Focus, care încetini viteza şi opri la mijlocul podului. În ea erau doi tineri ce aveau în jur de treizeci de ani.
Ea era o femeie înaltă, blondă cu părul prins în coc şi cu breton. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi bleumarin şi-o geacă maro de catifea. Fizionomia sa era compusă din nişte ochi mari şi căprui-rimelaţi, cu sprâncene frumos arcuite. De sub nasul drept şi puţin în vânt se vedeau nişte buze roz şi senzuale. Perechea de cercei, cu clipsuri şi cu trei biluţe turcoaz dădeau fizionomiei sale un aspect de eleganţă.
  Şi el era un bărbat înalt şi bine făcut. Era îmbrăcat în nişte blugi albi, asortaţi cu o curea neagră, iar în picioare purta o pereche de pantofi maro şi lăcuiţi, o cămaşă lungă, înflorată şi bufantă, cu primii doi nasturi deschişi, care-i dezvelea gâtul lung, împodobit cu un lanţ de aur şi avea o fizionomie frumoasă. Pe fruntea sa înaltă se vedea o cută subţire. Era brunet cu ochi albaştri şi avea tenul uşor măsliniu. Părul drept îi era pieptănat pe spate. Deasupra ochilor albaştri, împrejmuiţi şi umbriţi de gene negre, tronau o pereche de sprâncene negre şi dese, care îi dădeau un aspect de seriozitate, împreună cu nasul lung şi puţin arcuit. Buzele roşiatice şi frumoase ascundeau pe moment o dantură albă şi îngrijită.
  El era din Orşova şi-l chema Sandu, iar ea era din Timişoara şi-o chema Adriana. Coborâră din maşină, se luară de mână şi priviră în jurul lor.
  - Oauuu! Sandule, e atât de frumos, e o splendoare, nu-mi vine să cred că există un asemenea loc! Îi spuse Adriana lui Sandu cu o voce înflăcărată.
  - Ţi-am spus iubito, că este un loc care merită să fie văzut şi ţi-am promis că o să te aduc să-l vezi. Îi răspunse Sandu, şi-ţi promit că nu este ultima oară când venim aici.
  O cuprinse cu braţul drept de după mijloc. Când ea se întoarse spre el, se îmbrăţişară şi se sărutară, apoi îl întrebă:
  - Dar nu putem să ajungem aproape de el?
Şi privind podul, întoarse privirea spre partea dreaptă. La un moment dat, zări coasta, pe care trebuiau să urce câţiva paşi, pentru a se apropia mai mult de el. Trebuiau să se întoarcă de la mijlocul podului, pentru a ajunge acolo.
  - Ba da, se poate ajunge la el, exact pe acolo, pe unde te uiţi tu acum.
  - Hai, mergem să-l vedem?
  - Da, normal! Cum să nu?
  Şi o porniră înapoi, pe picioare, în direcţia din care veniseră cu maşina.
  La un moment dat ajunseră la capătul podului şi la micuţa coastă asfaltată, dar puţin deteriorată. Cu privirea ridicată şi fascinată, porniră cu paşi înceţi. Imaginea sublimă a lui Decebal din piatră, zidit pe munte, cu faţa spre Dunăre, ca un adevărat străjer, îi tăie respiraţia Adrianei. Statuia indiferentă şi eternă privea ţintă în zare, cuprinzând întreaga panoramă a Cazanelor Mici.
  - Oauuu! Doamneee! Este superb, n-am cuvinte! Exclamă Adriana.
  - Da, este într-adevăr superb şi te lasă fără respiraţie. Deşi am fost de atâtea ori aici, de fiecare dată când vin, sunt la fel de încântat, îi răspunse Sandu, privind-o cu drag.
  La un moment dat, Sandu îşi aminti de aparatul micuţ de fotografiat, pe care îl uitase în maşină şi îi spuse Adrianei:
  - Iubito, am uitat aparatul de fotografiat în maşină, merg după el. Aşteaptă-mă aici, mă-ntorc imediat.
  - Bine dragul meu, te aştept.
Şi se întoarse spre maşină. Ajungând la maşină, o deschise, luă aparatul de pe bancheta din spate şi apoi o închise la loc. Când se întoarse cu faţa spre locul unde ar fi trebuit să-l aştepte Adriana, ea nu mai era. Uitându-se peste tot în jurul lui şi inclusiv spre Capul lui Decebal, văzu că nu era niciunde.

va urma

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Sam Ian 25, 2014 4:05 am, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 06, 2014 12:06 pm  Mihaela Moşneanu

Promisiuni sigilate, care pleacă din noi
pe cărarea ce duce până la inima altora,
prin sita care cerne cuvinte frumos despletite
în speranţe, făcând tiv pe marginea lumii.
Le primim din razele de soare, ce sădesc
încrederea noastră,
ne-ndoim de ele pentru că potopul de ploaie
le udă, transformându-le în şoapte surde,
vântul bate în patru zări,
împrăştiindu-le în gunoaie
de fraze inutile şi scuipate la-ntâmplare,
într-o altă dimensiune de spaţiu şi timp.
Doar aţa tivului îşi caută locul potrivit
de unde să se îmbine cu lumea,
pentru a le împlini în prezent.

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:39 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 06, 2014 11:57 am  Mihaela Moşneanu

Înainte de-a se face lumea şi de-a începe
cuvântul să păşească-n începutul ei,
nu era nimeni şi nimic.
Când au alunecat de pe limbă-n jos,
s-au înmulţit cuvintele cu duiumul
ca un câmp mare de flori,
şi s-a umplut Pământul.

Iubirea - unul dintre ele a înfăptuit
Dragostea dintre oameni,
care însăilează aţa de pe ghemul vieţii
într-o clipă a unei zile oarecare,
pe care Tatăl nostru
o tiveşte în fiecare an.

Fiecare dintre noi
o ţinem ascunsă în lada de zestre
a vieţii noastre
şi-o stropim cu ce avem la-ndemână
când timpul o fredonează
în refren.

Mihaela Moşneanu


Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 10:42 am, editata de 2 ori

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 5 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum