Felicitări, Florin! Mă bucur pentru noul tău volum! Sărbători cu bine şi să ne revedem sănătoşi cât de curând!

Vă semnalez apariţia celui de al doilea volum de autor al prietenului nostru Florin Stratulat -" Zvârcoliri de cristalin"-volum poezie, Editura Pim, Iaşi 2012. Postfaţa: Constantin Parascan, Coperta: Didina Sava, ediţie ingrijită de Didina Sava

i-e dor

Mi-e dor de florile care mă dor
De orhideie injectate de săruturi,
De simplitatea când o fi să mor
Prin simbioza larvei către fluturi.

Îmi răsucesc nuanţa din alint
Şi mă întreb de ce mă simt cu vină,
Nu sunt decât foioasă fără vânt
Şi-o coniferă fără de răşină.

Când mă pătrunzi cu ochii tăi de stânci
Iubita mea, alură de clepsidră,
Nu mă uita şi nu uita s-arunci
Tăcerea rătăcită-n cap de hidră.

Am obosit căci sunt un moş sadea,
Şi-am aşteptat să vii dintr-o uitare
Iubita mea cu gust de acadea
Şi c-o aromă de cafea cu sare.

Acasă

Caut un loc unde-am să-mi fac o casă
în care pietrele au gust de pâine,
copacii plâng iar râul face nuferi.
Când o fi gata pentru oaspeţi
să vii doar tu pentru o clipă
ce înseamnă o veşnicie.
Nu putem trăi numai singuri
căci așa nu se vor adeveri niciodată
visele...

Acasă

Caut un loc unde să-mi fac o casă-
Să ştiu de azi că mâine am un mâine-
Într-o pădure numai din melasă
Unde şi pietrele au gust de pâine.

Aş defini-o, viaţa mea claustră,
Să-ţi placă ţie fără să te superi,
Dar ca proiect o unică lacustră
Pe lacul moale din covor de nuferi.

Mi-ar place ca o sferă rotitoare
Concentrică cu locul plin de vrajă,
Cu jumătăţi de lună şi de soare
Și-o mare nesfârşită dintr-o plajă.

Singurătatea nu înseamnă viaţă
Ca să visezi doar pentru tine-o casă,
Ce ne dorim nu cumpărăm din piaţă,
Doar împreună însemnăm acasă.

Mansarda cu ploaie

Stând la fereastra mea de la mansardă
Priveam la ploaia ce uda pământul,
În soba focul se căznea să ardă
Şi prin copaci jongla cu frunze vântul.

Mi-abat privirea până la comodă
La poza ta dintr-un tablou de muză,
Simţeam singurătatea ca pe-o modă
C-o aşteptare ce nu are scuză.

E zi dar norii o transforma-n seara,
Mi-e dor de tine astăzi când nu eşti,
Simt gândul tău prin timpul de afară
Şi-aştept ca vântul să-mi aducă veşti.

Doar pe furiş te mai privesc cu teamă,
Nu ai plecat, nu te-ai mişcat deloc,
Privirea ta mă roagă şi mă cheamă
Să-mi cert speranţa care stă pe loc.

Nu-mi mai suport tăcerea care-apasă,
Fără de ţintă mă îmbrac încet
Îmi iau umbrela ca să ies din casă
Căci a plouat cu lacrimi pe fişet.

Mansarda cu ploaie

Stând la fereastra mea de la mansardă
Priveam la ploaia ce uda pământul,
În sobă focul se căznea să ardă
Şi prin copaci jongla cu frunze vântul.

Mi-abat privirea până la comodă
La poza ta dintr-un tablou de muză,
Simţeam singurătatea ca pe-o modă
Cu aşteptarea ce nu are-o scuză.

E zi dar norii o transformă-n seară,
Nu-i nimeni să-mi citească o poveste,
Doar gândul tău prin timpul de afară
Ce-așteaptă vântul să-mi aducă veste.

Doar pe furiş te mai privesc cu teamă,
Nu ai plecat, nu te-ai mişcat, icoană,
Privirea ta mă roagă şi mă cheamă
Să nu-mi mai pierd iubirea dintr-o toană.

Nu-mi mai suport tăcerea care-apasă,
Fără de ţintă să-mi înăbuș chinul,
Îmi iau umbrela și-am să ies din casă
Căci ai udat c-o lacrimă tot scrinul.

Dor de iederă

Mi-e dor de iedera căţărătoare
Felina mea adâncă ca o vrajă,
Dacă alinţi iubirea asta, doare
Când n-ai să simţi tăcerea dintr-o vrajă!

Mă umplu cu aromă purpurie
Să-mi injectez disputele locale,
Iubita mea din viaţa ce-o să vie
Nu arbora impresii prin taclale.

Mi-e dor de tine iedera sfioasă
De ochii tăi culoare infantilă,
Sunt obosit şi-am să te-aştept acasă,
Frumoasa mea cu suflet de copilă.

Un actor grăbit
(Omului Şerban Ionescu)

A mai plecat spre stele un actor
Fără ca scena să mai pară goală,
N-a îndrăznit să spună: Mâine, mor!
Căci viaţa îi era mereu o şcoală!

Şi a plecat spre stele, egoist,
Lăsând în urmă numai monologuri
Care-i atestă viaţa de artist
Şi ne învaţă că suntem prologuri.

Iluzii, alambicuri şi-un destin,
Un început cu vis de-adolescență,
Sfârşit în toleranţă şi în chin
C-un rânjet sec, voit, convalescenţă.

Am agăţat

Am agăţat de stele-un lampadar
Să blătuim factura prea terestră,
Când vine seara mi-l transform în far
Și-l fac nocturnă peste o orchestră.

Am agăţat de lună numai scai
Să se lipească peste tine, suflet,
Să-mi poată spune veşnic: Vino, hai!
Când inima se va opri din scâncet.

Am agăţat speranţe de Crăciun
Ca fii mei ce-s veșnic prea departe,
Să mă-nteleaga că-s un tată bun
Şi că iubirea totuși n-are moarte!


Nu am uitat

Nu am uitat lumina la plecare
Paharele-mi rosteau amorul gol,
Era prea ziuă căci era prea soare
Iar bluza ta era-ntr-un colţ de hol.

M-am aplecat să îţi culeg răspunsuri
Parfumul izvora prea deocheat,
Era o noapte strânsă din ascunsuri
Şi te-am pictat când fată când băiat.

M-am împlinit cu noaptea de la tine,
De mi-a fost sete am băut din plâns,
Am fost flămând şi-am ingerat suspine
Şi-am aşteptat să-mi vii cu un răspuns!

Mâine, poate mâine

Astăzi pare mâine, mâine poate mor,
Vreau iubirea noastră să se facă dor,
Scriu o rugăciune să mă ierţi, de poţi,
Și-mi aşez cuvântul pe țâțâni de porţi.

Mâine, poate mâine voi afla de vreau
Unica mirare ce-o rostesc pe şleau,
Visuri, pasiune, colţuri de rodeo
C-am trimis la tine ultimul Romeo!

Mă aplec în gânduri să te rup, încerc,
Floare arbitrară în contur de cerc,
Unica regină plânsă pe-o stamină,
Alinare scursă, partea mea de vină.

Astăzi pare mâine, mâine poate mor
Atârnat de-o vrajă, împlinit, uşor,
Va rămâne gândul mângâiat de tine
Ca să gust uitarea şi să-mi facă bine.

Secundele se scutură de ploaie
Tu nu mai vii şi eu umbrelă n-am,
Speranţa revederii mă înmoaie
Şi-mi picura cu frunzele din ram.

Țigara mi-e pe jumătate udă
Iar borul pălăriei s-a pleoștit,
Se curăță natura și e nudă
Şi aşteptarea mea s-a plictisit.

Cuprins de dor îmi caut partitura
Pentr-un pian cu notele din flori,
Iubito, te aşteaptă aventura
Sub duşul fantomatic curs din nori.

Poate-am uitat momentul întâlnirii,
Devin nervos uitându-mă la ceas,
Mi s-a udat esenţa fericirii
La ora zilei fără bun rămas!

Te mai ating tăcută primăvară
Măcar sporadic fără de idee
Când îmi încui un asfințit de seară
C-un lacăt ruginit fără de cheie.

În palmă ţin sămânţă încă vie,
Un bulb cu două încolţiri discrete,
O să-l sădesc ca pe o datorie
La răsăritul lunii violete.

Cât doare-nțelepciunea din suspine,
Ce tristă-i adierea nopţii calmă,
Când insomnia pleacă înspre tine
Îmi picură o lacrimă în palmă.

Ce dacă tinereţea-i amintire
Şi azi urcăm pe trepte cu oftaturi,
Că suntem şterşi și-n prag de nemurire
Nu-nseamnă că nu vindem încă sfaturi.

Vă spun că m-am născut să fiu o floare
La data ce răsare-n dimineaţă,
Că m-a năşit puţin timidul soare
Şi m-a-nvelit în scutece de ceaţă.

Am plâns întâia oară cu petale
Şi mi-am udat nectarul din stamine,
Într-un decor cu sfere pastorale
Am suspinat iubire după tine.

Trăiesc intens căci viaţa mi-e o boare
Şi nu îmi scuz pornirea efemeră,
Sunt un miraj, un fluture, candoare,
Dintr-un moment păstrat la butonieră.

Se prind în horă orele ciuntite
De pauzele dese preşcolare,
Ca-ntr-un şirag de perle înfrăţite,
Străine, reci, în pas de soare.

Dospesc culori ascunse în vârtejuri
Din care curcubeul rupe-o noapte,
Prin stropii răsăriţi în loc de vrejuri
Se înfrăţesc aversele cu şoapte.

Iluzii ce trosnesc a neputinţă
Încearcă să mă-mbete c-o migrenă,
Mă simt un puşti trădat de grădiniţă,
De-o nudă Cosânzeană fără trenă.

Un dor, un gând, o frunză tremurândă
Dintr-un trident cu tâlc şi agerime,
Înnobilează karma mea plăpândă
Şi mă ajută să-mi pun viaţa-n rime.

Se coc cireşele numai pe-o parte
Iar tu iubito dai în pârg de bună,
Nu-mi mai găsesc istoria din carte
Cu antiteza scurtă şi nebună.

Vacanţa obosită de-aşteptare
Cu vara atârnată-n paranteză
Nerăbdătoare urcă spre izvoare
Pe un traseu marcat ca ipoteză.

Dogoarea ne ucide răsuflarea
Iar umbra se topeşte de ruşine,
Scăparea noastră se numeşte marea
Cu-a ta iubire amanet la mine.

Străbat desculţ nisipul din cuvinte
Refluxul mă excită fără milă,
Postez scrisoarea ta de mai-nainte
Cu inocenta mină de copilă.

Nu ai dorit să mă iubeşti de la-nceput
Aveai o teamă, un repuls şi nu m-ai vrut,
Fără să crezi că-n viață-s singur, numai eu,
Mi-ai dat un abandon şi m-ai citat, ateu.

În viaţă chiar şi fericirea-i fără roz,
Te lupţi, te zbaţi şi-accepţi să pariezi pe-un loz,
Cu toţi amicii care te suțin în cor
Tu rişti şi tragi mereu un, necâştigător.
.........................................................
Iubita mea, trei case mai la vale
Te plângi mereu că nu mai poţi de şale!
Cum să te cred când lampa din fereastră
Nu se aprinde la scânteia noastră.?
.......................................................
Am vrut s-ating cu degetul o lună
Ca tu să vii să-mi spui iar, noapte bună!
Când marea mă va stoarce de cuvinte
Voi fi promisul tău, băiat cuminte.
..............................................................
Nu ai dorit să mă iubeşti de la-nceput
Dar mi-ai permis ca buzele să le sărut,
M-ai înecat în ochii tăi fără izvor
Care jucau în lacrimi mistuiţi de dor.

Ce-i dragostea o desfătare sau un chin?
O suferinţă etalată la destin
Ca umbra palidă lăsată-n floare
Când simte că e ruptă şi c-o doare.

Ce-i dragostea, pesemne anticariat
Arhiva veştedă în timpul cariat,
Amanetată-n datele de pe scrisori
În care te-am iubit tăcut de-atâtea ori.

Ce-i dragostea o mică mângâiere
Ce mi-a adus aminte de durere,
O alinare, un suspin de bine,
Un mugur de speranță-ntre ruine.

Ce-i dragostea dacă nu ştiu de tine,
Cui să-i arăt secretele marine,
În care viaţă să mai sper cu visul
C-am să-ţi ofer iubirea mea cu scrisul.

Am aşteptat durerea-mi s-o ignori,
Că tu să nu mai suferi pentru mine
Să poţi pleca şi dacă vrei să zbori
La întâlnirea zărilor senine.

Când nopţile mi se păreau prea seci
Nădăjduiam să mă-nvelești în vise,
Prin insomniile fierbinți și reci
Lăsam să cadă stelele proscrise.

Pe fruntea ta strivită c-un sărut
Ți-am scris regino inima cu roze,
Să înțeleg că nu mi s-a părut
Am să te-ascund în scrinul meu cu poze.

Când gândul freamătă păreri de rău
Și mă tresare singur ca pe-o frunză,
Voi pune palma peste scrisul tău
Ca să te simt, îndepărtată muză.

M-apasă gândurile-mi rătăcite
De-atâtea căutări imaginare,
Printre cărări ascunse, definite,
Vând umbrele migrate după soare.

Mă dor picioarele din rădăcină
Că au fost smulse din pantofii vremii,
Prin studiul meu ocult în medicină
Sper să separ realul de vedenii.

Vreau să mai tund din iarba prea înaltă
Dar coasa literară nu-mi mai taie,
Sunt doar un tren uitat printr-o vreo haltă,
Prea ruginit, fiind-ca-s strigat,... Tataie!

Mi-e sete-n dimineţile din clorofilă
De o cafea cu o fotosinteză,
Dacă extrag din testament o filă,
Sunt vegetal c-am copiat la teză.

Las zilele mixate-n primăvară
Cu-ngrediente de polen şi şoapte,
De le trădez pe toate vreau să doară
Că n-am iubit în fiecare noapte !

Vezi tu, că viaţa-i un Atlas de cărţi
Iar dealerul e soarta care-mparte
Pe-o masă definită-n multe hărţi,
Spre fiecare aruncând o moarte.

Ne naştem şi intrăm în joc direct,
Prea goi, prea infantili, uitaţi în transă,
Prin orizontul fără intelect
Suntem prea mici ca să avem o şansă.

Înşeli şi furi şi poate mai şi minţi
Ca să-ţi revină numai ţie potul,
În idealul tău fără de sfinţi,
Pentru câştig ai vinde tot, cu totul.

Ca să ajungi la visul împlinit
Nu mai miza, încearcă de trăieşte,
Fii om din răsărit în asfinţit
Şi mai presus de toate, doar iubeşte!

Mă tem că într-o zi n-am să mai scriu
Şi-mi voi uita scânteile de rime,
De-ar fi aşa voiesc să mai subscriu
Prin ultimul sonet cu antonime.

Nu vreau să plagiez cu un portret,
C-o grafică uitată şi abstractă,
Mai bine-adorm opinia discret
Prin ochii ei uimiţi de cataractă.

Poate-am să uit cândva numele tău
Şi-am să mă chinui că nu-l ştiu a scrie,
Nu mă blama iubito aşa rău,
Doar așteptarea moare şi învie.

Din toate aste sumbre prevestiri
Cu zvonurile încâlcite-n teamă,
Aş vrea să memorez din amintiri
Ca să nu uit iubito cum te cheamă!

Tu vezi cum se peţesc culorile,
Cât se iubesc să nască o nuanţă
Când pot să umple iarăși florile,
Vor indecență şi o importanţă.

Nu știu când se împart iubirile
Căci partea ta s-ar potrivi doar mie,
Crede ce vrei din toate știrile
C-a mea iubire-i stoarsă de chirie.

Natura-i dezmorţită peste tot
De mă gândesc mai bine poate-i vară,
Dezhidratarea face să socot,
Că-i anotimp în mica primăvară.

Când tu iubirea mea cu ochii verzi
Îţi vei dori ca lumea să ne vadă,
Poţi accepta minciuna ca să crezi
Că te iubesc şi nu e o şaradă.

Nu te uita, e o surpriză unde iarăşi
Jur cateoadată că o să te las să vezi
Distanţa raţiunii scrisă cu tovarăşi
În care nu mai eşti imun-bazat şi pierzi.

Nu dispera, putem traduce într-o limbă
Care emite fără să mai ceară bon,
Tradusă de-un notar în care azi mai schimbă
O partitură de vioară c-un trombon.

Nu mai privi căci mergem ca-ntr-o feerie
Prin ornamentele de ipsos atârnat,
Nu te blamez, știu, te iubesc, eşti poezie,
Eşti idealul verde care l-am ratat.

Sunt singur,
poate că e vară,
sau poate că e noapte,
nici umbra nu îmi
e aproape,
oricum văzduhul e
acoperit de şoapte.

Nu-i nimeni,
este doar o lună
pe cerul dantelat
fără furtună,
cine să-mi zică astăzi,
noapte bună?

Muzicieni
împovăraţi de soartă,
pe nume greieri,
care ciupesc
în liniştea nocturnă
o mandolină fără soartă
știrbind eternitatea fără toartă
în care ei vor spune,
poate,
altădată,
seară bună!

Din iazurile
odihnite şi răscoapte
răsună în concert
batracienii,
nu-i nimeni pe la ei
e doar o noapte în care
se peţesc amfibienii.

Mai bate
câte-un vânt călduţ
poate de seară,
mă gâdilă,
mă ia de subsuoară
și mă înalță,
mă roteşte,
mă lăsa-n
amăgiri de vobe
cu ocară
în craterul vulcanic
ce topeşte
din gândul sufletului tău
iubiri de-o vară !

Astăzi îmi plec tăcerea în pământ
Fiindcă-mi miroase câte-o vorb-a jenă,
Mă zvârcolesc tăcut în legământ
Căci înţeleg trădarea ta perenă.

Mă plimb, dar paşii parcă mi-s străini
Întemniţaţi în parcurile mute,
Le simt seminţele cu spini haini
Intrate-n talpa mea să mă sărute.

Nu pot să ştiu e vis sau chiar real,
Însă te văd, te simt, atât de-aproape
Căci inima-mi vibreaz-un ideal
Prin trestiile legănate-n ape.

Nu eşti decât o pagină de vis
Şi-o amăgire pentr-o dimineaţă,
Poeme adormite interzis
Din nopţile prea matlasate-n ceaţă.

Draga mea,
iar ai făcut baie în mare !
De câte ori intri
o laşi prea cristalină
şi se văd coralii
ca într-un acvariu.

De câte ori intri
culoarea mării
se transfera în ochii tăi
că într-o
electroliză ciudată.

Şi atunci
ca s-o putem colora la loc
trebuie să te fac
să plângi.

Draga mea !
Mă mulţumesc
cu marea din ochii tăi mari
care
mă îneacă de fericire !

Ce vin-ai tu că ai pe vino-ncoace
Şi înfloreşti precum o primăvară?
Ce-mi pasă dacă altul nu te place,
Ţi-ador iubirea ce mă împovără.

Tu vrei să înţelegi la lume gânduri
Să poţi poza cu falsă politeţe,
Din conversarea dusă printre rânduri
Vei desluşi minciuna de justeţe.

De ce să plângi fără să ai vreo vină
Şi să îţi faci mustrări de conştiinţă
Rişti foarte mult ca viaţa să-ţi devină
Un preambul pierdut într-o dorinţă.

Mi-e viaţa ca o barcă fără cârmă
Pe care am luat-o drept de bună
Fără să cred că-n toate e o urmă
Interminabilă şi poate prea nebună.

Mi-s aritmetica cu paranteză
Dacă greşesc nu mă blamaţi prea tare,
Un visător c-un minim cinci la teză
Şi-ndragostit de visele solare.

Iubita mea, tu prima mea madonă,
Să nu mă uiţi căci te-am iubit prea goală,
De câte ori vei rupe-o anemonă
Vei fi fetiţa cu iubirea-n poală.

Când viața pe o barcă deopotrivă
Ne-a încercat și n-a mai vrut plutindă
Ți-am arendat doar insule-n derivă
Să se strecoare și să se perindă !

Din două asfinţituri facem dimineaţă
Umplute cu iubiri când se revarsă zorii,
Cu două răsărituri motivăm o ceaţă
Stârnind o primăvară cât să iubim cocorii.

Din două stihuri înfrăţite într-o pană
Facem greşeli cât să îmbălsămăm o viaţă,
Nimeni n-a vrut ca noi să inventăm o rană
Prin care supură ca să ne scuipe-n față.

Din două jumătăţi de viaţă definită
Vom închega iubirea noastră c-o romanţă,
Doar arondaţi într-o trădare infinită
Vom fi imuni, vom fi mereu, vom fi substanţă.


Ultima editare efectuata de catre florin stratulat in Vin Mai 04, 2012 10:52 am, editata de 1 ori

Oceanul planetar fără de valuri
Cu turbulenţa roasă și-mpotrivă,
Ne-a aruncat speranţele pe maluri
Într-o uitare plină de derivă.

Prea plictisit să te aştept acasă
Îmi mai plivesc din algele marine,
De vei sosi aici în marea noastră
Te vreau regină doar să-ţi fie bine.

Când îmi vei scrie gândurile mării
Într-un răvaș inițiat de-o scoică,
Aș vrea să ari nisipul dat uitării
C-un plug, cu cai de mare și c-o troică.

E lin oceanul fără de furtună
În viaţa noastră prea învolburată,
Realizez ideea prea fortună
Că-s doar băiat iar tu eşti toată fată!

Simt dorul meu în lacrima ta
Agăţat disperat ca de-o vrajă
Înotând în derivă, de-abia
Reuşind să ajungă pe-o plajă.

Păstrasem în suflet speranţa
Că într-o zi vom fi împreună
Să rupem în două distanţa
Dintre un vis şi-o mare furtună.

Iubirile noastre promise
Cu răsărit şi-asfintit de o zi,
Cu răni vegetale deschise
Sperând la ziua când vor înverzi.

Nu-i noapte să nu te visez pe tine,
Vin, te ating şi te sărut pe mână,
Tu mă priveşti şi taci şi-ascunzi în tine
Durerea noastră dintr-o săptămână.

Doar evadăm să ne topim în râuri
Ca doi copii certaţi pentr-o ruşine
Că ne scăldam goi-puşcă în pârâuri
Spălând iubirea ce ne curge-n vine.

Mă simt din nou la început de viaţă
Având în gând păcatele admise,
Când trâmbiță cocoşi în dimineaţă
Regret că te-am iubit numai în vise.

Te-am aşteptat din nou la malul mării
Să mă ajuţi, să nu mă laşi să scapăt,
De-ai să mă ierţi să poţi lăsa uitării,
Vreau să te am din nou şi de la capăt.

Nu îmi doresc averi cu nestemate
Prin diamante, aur şi trădare,
Tu eclipsezi valoarea din carate
Cu un surâs în asfinţit de soare.

Sunt prea bogat că mă iubeşti continuu
Şi norocos că mă săruţi cu pleoape,
Din viaţa ce se scurge rectiliniu
Ascund în sân tăcerea ta de-aproape.


Ultima editare efectuata de catre florin stratulat in Vin Mai 04, 2012 10:55 am, editata de 1 ori

O căsnicie nu se scrie-n versuri,
Un soţ, o soaţă-i poate fără rimă,
Când desluşim de lângă vină mersuri,
Vom fi săraci, vom fi fără, inimă.

Suntem un cerc tăiat prin diametru
Nişte bucăţi care tânjesc perfectul,
Cu sufletul schiţat în milimetru
Vrem pavăză să-şi abolească spectrul.

Atingeri claustrale fără voie
Cu rădăcini în mediul prea domestic
Vor bulversa principii, chiar şi Noe
Va vinde totul pentru polul vestic.

În căsnicie nu există stihuri
Ca să ascundă slăbiciunea pură,
Pentru-n destin fărâmiţat cu icuri
Ne logodim cu indecent şi ură.


Ultima editare efectuata de catre florin stratulat in Vin Mai 04, 2012 10:56 am, editata de 1 ori

Privirea ta e
ca o evadare pe clape de pian,
ai vrea să ştii cum se termină,
să înţelegi că a plăcut lumii,
universului,
mediului înconjurător
în care fără să ştiu
inconfundabil sunt şi eu
prizonier.

Privirea ta e
ca o primăvară într-o singură zi
încolţind grăbită până
nu o prinde vara, necoaptă
ar deveni prea infantilă pentru
îndrăgostiţi.

Privirea ta e totuşi o primăvară
care ţi se potriveşte,
fă bine ascultă-mi sfatul
şi ți-o păstrează !

Când lumea ca o vină te-nconjoară
Cu răutăţi şi cu preziceri sumbre,
Dacă eşti bun vei înflori spre seară
De eşti ratat te risipeşti în umbre.

Când arendezi din vers câte-o silabă
Prea mut ca să-nţelegi de-i futuristă,
Te vei alege c-o poemă slabă
O simplă fluturare din batistă.

Din dialectele transpuse-n tolbă
Pe lângă text mai creşte păpădia,
Dacă m-accepţi la un pahar de vorbă
Am să plivesc în toate tragedia...

Se simte gust de primăvară-n aer
Iar peste câmp răsare păpădie,
Din iarba veche, moale ca un caier
Se-aude câte-un tril de ciocârlie.

Ieri primăvara s-a ascuns în muguri,
Stau să plesnească plini de importanță,
S-au dezgheţat aromele de struguri,
Azi într-o cramă plină de restanță.

Pe lângă pomi şi foarte sus pe dealuri
Ici-colo câte-un petec de zăpadă,
Nu s-au topit au încă idealuri
Că se oprește-a vremii escapadă.

Peste uimirea toată-i numai cântec
Iar muzica un tril de păsărele,
Pădurea-i o magie, un descântec
Dintr-un buchet gingaş de viorele.

Totul e nou, e verde, e culoare
Ca un tablou pictat în colţ de ţară,
Prea norocos de razele de soare
Cam rustic pentru astă primăvară.

E-o cale lungă, n-am cum să m-abat
Când existenţa mi se pare sumbră,
În noaptea blândă de nevinovat
Doar luna mai despoaie câte-o umbră.

Poate în gând deja m-ai părăsit
Prinsă de zidul care te-nconjoară,
De nu te scoli din visul tău ursit
Te părăsesc pentru întâia oară.

Tot ce-mi doresc acuma în amurg
E să mă-mbăt de conştiinţă trează,
Că lumea-i dusă şi belele curg
Puţin îmi pasă, nu mă deranjează.

Când lumea mă va crede prea nebun
Să-mi vând scânteia dintr-o pasiune,
Cu un cuvânt banal de rămas bun
Schimb cu iubirea o promisiune.

Vreau să-mi revoc umila slăbiciune
Şi să-mi doresc doar pentru mine-un zeu
De câte ori mă bucur când mi-e bine
Sunt un ateu c-un iz de Prometeu.

Mă duşmănesc cu propria-mi redută
Când etalez creanţa de ateu,
Aş vrea să fug dar viaţa mea i-o biută,
Un poligon uitat de Dumnezeu.

Doar îmi ridic privirea către viaţă,
Prea muribund ca să te văd venind,
M-aş răstigni şi aş pluti în ceaţă
Ca să te mângâi doar măcar în gând.

De mă revolt în era ancestrală
Sunt doar un plâns cu mersul cadenţat,
Un anotimp, o floare, o petală,
Prea anonim când locu-i gol în pat.

Aş vrea să-mi cânţi o plânsă poezie
Să scuturi lacrimi curse pe fereastră,
Din nebunii, plăceri şi erezie
Să scriem înc-odată noaptea noastră.

Cu un penel împăturit în şoapte
Voi iscăli mioapa ta iubire
Când o să doară şi-o să fie noapte
Am să adun idei de fericire.

Într-un târziu de toamnă-nsiropată
Cu o tăcere plină de regrete
Voi aranja blestemul laolaltă
Să vreau cu imposibil să ne-mbete.

Gonit de dor într-o banală seară
Poate prea beat la masa fără vise,
Am implorat jurând a mia oară
C-am să îmi lepăd vrerile promise.

Te-aş mai iubi pentru ultima oară
Mai pătimaş şi poate fără rosturi,
Aş adula privirea ta spre seară
Ca un milog care ignoră posturi.

Dacă din vis dispare dimineaţa
Și nu-ţi doreşti privirea ta cadastră,
Poţi adormi din nou căci dusă-i viaţa
Când storurile-s trase pe fereastră.

Dacă mi-e dor de mine ca minune
Mă pot uita în lumea mea de cercuri
Nu îmi ignor zăpada ca genune
Căci îmi doresc în viaţă numai miercuri.

Iubita mea, dorinţă liberală
Desăvârşită pentru două gânduri,
Ţi-aş împleti cuvinte din beteală
Să umple spaţiul dintre două rânduri.

Când ţi-aş scri vers aş face-o cu măsură
Şi-aş ignora o ordine banală,
Apoi te-aş săruta direct pe gură
Ca să îmi guşti durerea ideală.

Dacă mi-e greu și nu mă pot corupe
Şi nu te uit iubire-primavară
E semn că-n suflet veci nu se va rupe
Un areal, un tine, o comoară.

Va trece timp, poate vor trece ere
Să înţeleg că idealul moare,
Voi mesteca tăcerea cu durere
Până voi şti că suntem o favoare.

Nu ştiu să mint când inima-i rănită
Căci simt independenţa ta cum doare,
Tu eşti impunătoare, fericită
Când cochetezi cu razele de soare.

Nu pot să abordez o barieră
Pusă-ntre noi pentru intimidare
Şi-aş vrea să fraudez o frontieră
Cu un sărut furat la ţărm de mare.

Eu sunt bărbat iar tu o desfătare
Ca o mixtură răspândind parfumuri,
Tu eşti iubirea, eu o întâmplare
Plasată-ntr-o răspântie de drumuri.

Zăpada selenară rătăcită
Cât mi-e de frig, tristeţea mi-e polară
Căci ai plecat în ţara ce incită
Doar început cu o iubire-n vară.

Stau singur la o masă pentru cină
Şi te aştept cu vinul în pahare
Cu lumânări topite fără vină
De-atâta importanță trecătoare.

Ştiu că nu vii şi-ncerc să mă mint singur
Şi-aş asana zăpada bilunară
Şi m-aş topi şi-aş curge să fiu sigur
Că te sărut pe-o plajă într-o vară.

Numai iubind înveţi să ai şi riscuri
Dacă nu rişti nu-nveţi ca să iubeşti,
De-ai să înalţi uitării obeliscuri
Ai să te pierzi şi n-ai să vezi că eşti.

Dacă aştepţi să vină mângâiere
Ca tu să poţi într-un sfârşit să plângi,
Ai să-nţelegi că riscul e-o durere
Ce bate doar în dreptul părţii stângi.

Urmând fidel mereu itinerarii
Principii apretate de destin,
Vei eşua la fel ca marinarii
Conduşi de pasagerul clandestin.

De nu tresari în vise împlinite
E semn că-n viaţă n-ai riscat nimic,
Nu ştii de sentimente şi ispite
Şi-ai să rămâi neînsemnat şi mic.

Trăiesc deja o dramă a iubirii
Neîmpliniri mi se citesc pe buze,
Am irosit secunda fericirii
Agonizând cu orele confuze.

Când viaţa mea fluidă, lunecoasă,
Se scurge ca un asfinţit de soare,
Ca un copil care-a fugit de-acasă
Voi rătăci pierdut pe patinoare.

Sunt doar un zbucium dintr-o adiere
Un val ştergând inconştient săruturi
Uitate pe nisip ca mângâiere,
O primăvară fără zbor de fluturi.

E doar un vis iubirea mea cu tine
Un plin de chin pe-o umbră de speranţă,
De n-ar fi chin n-ar fi atât de bine
Şi viaţa mea ar fi o aberanţă.

Chiar vrei să pleci
Nu vrei să mai rămâi?
Tu eşti iubirea mea dintâi
Şi te-oi iubi până în veci!

Să nu mă laşi
Mi-s tâmplele pustii de gânduri,
Nu ştiu să mai citesc nici printre rânduri
Din testamentul vechilor incaşi.

Am obosit,
M-a asanat iubirea ta târzie,
Cu gust dulceag de sfânta erezie
Din început şi până la sfârşit.

Te rog mai stai
Să vină iarăşi dulce primăvară,
Să te adorm când se va face seară
Cu toate florile de mai.

Te-am aşteptat, solitar, fără să sper la un răspuns după atâtea şi atâtea jocuri începute şi neterminate aruncate printre nişte sisteme solare incompatibile.
Nu putem fi împreună dacă suntem atât de singuri şi îndepărtaţi, soarele meu nu ţine să-l cunoască pe al tău, stelele ce-i cântă în strună sunt prea misogine pentru o evadare intergalactică, aşa că sistemul meu solar banal cu un soare nu ţine să facă noi descoperiri, îi este de ajuns monotonia lui.
Cât te-am aşteptat ţi-am şi scris câteva telegrame în speranţa că poate timpul tău tridimensional te va determina să pluteşti puţin şi în gânduri infinite către mine, nu mi-ai răspuns însă niciodată, carul poştal interstelar care ajunge atât de rar la mine aduce mereu doar ordine de plată şi câteva reclame, niciodată scrisori.
Din zece în zece ani-lumină îi predă ştafeta fratelui său cel mic, carul-mic însă eu nu mai pot să te aştept până atunci, timpul spaţial trece atât de greu încât un an poate însemna o sută de generaţii pământene.
Nu-i aşa că trece greu?
Fiind singur am crezut de cuviinţă să iau unele măsuri, poate să promulg câteva legi sau să încropesc o nouă ordine universală.
Aşa că azi: data stelară; irelevantă, anul-lumină; neluminat, am să descompun galaxia singurătăţii, am să dau vize de călătorie în scop de agrement pentru toate destinaţiile, am să acord azil politic pentru toţi rătăcitorii şi am să fac un lucru fără precedent.
Din două stele dinţate am să-mi încropesc cel mai rustic sistem solar în care am să te aduc mireasă, o stea pentru fiecare din noi, iar dacă cineva va dori să aselenizeze poate să o facă numai în cuplu.
Am să deschid atmosfera aşa cum deschid o umbrelă, când e soare să ne răcorească, când plouă să nu ne ude şi când ne sărutăm să nu ne vadă nimeni din univers.
Dispusă pentru promulgare !

Nu ştiu de ce plâng,
pentru că fericirea mi-e
atât de departe
sau pentru că nu te-am întâlnit
niciodată cu adevărat?
Când suntem împreună
atât de aproape, mă tem.
Mă tem că nu ştiu dacă acesta
e începutul sau sfârşitul.
Paşii îmi hoinăresc fără sens,
nimic nu are sens fără tine
când tu eşti sensul meu.
Te am aici şi sunt laş,
nu vreau să te pierd,
e atât uşor să fii viteaz când
nu ai nimic de pierdut...

semn de lectura. cu drag

Sunt
atât de obosit,
încât
aş pune capul pe o piatră
şi
nu m-aş mai trezi..!
Prin vis
mâinile mele te-ar săruta
pe pleoape...
Gândurile mele
obosite
te-ar implora să nu mai pleci
si să mă ierţi
că nu-s aproape..!
Şi atunci,
iarna ar îneca toamna
în valuri de mare
obligând-o să plece.
Eu
deschizând ochii
poate aş avea puterea
să te privesc...

Am călcat azi stele,
pulberea lor mă doare pe talpă,
am strivit stele cu piciorul,
şi am făcut ceai din pulberea lor.
Am mers desculţ toată Calea Lactee
şi am încercat să te iau în palme...
Tu,ai lunecat ca un lapte
printre degetele mele.
Am mers la Creator cu cerere
de viaţă şi L-am implorat şi I-am căzut în genunchi
pe pulberea de stele.
Într-un târziu I-am mai cerut ceva doar pentru mine...

Cu mâna întinsă aştept
milostenia ta,eu !
Te aştept ca pe o primăvară,
târzie şi minunată.
Nu mă pot concentra la tot,
îmi e linia orizontului umbrită
de tine...
Şi când nu te văd şi nu te desluşesc,
mi-e ciudă.
Te iubesc !

Nu vreau vieţi închinate, vreau
iubiri aşternute covor
să poţi la nevoie să te culci pe el.
Nu vreau iubiri aşternute covor, vreau
sărutări cu baie de mare
să poţi la nevoie să înoţi.
Nu vreau sărutări cu baie de mare, vreau
mângâierea mâinii tale
să poţi la nevoie să o săruţi.
Nu vreau mângâierea mâinii tale, vreau
parfumul trupului tău
să poţi la nevoie să te îmbeţi.
Nu vreau parfumul trupului tău, vreau
să te am
să pot la nevoie să te iubesc!

E acest fărâm de vis un anotimp.
Visare şi iar visare,nemuritoare
visare.
E acest anotimp blândeţe şi iar blândeţe
mângâieri de fulgi cu iubire albă.
E acest anotimp o iluzie,o FataMorgana?
Nu ştiu !
Ştiu şi iar nu ştiu...
Ştiu !
E anotimpul tău iubito!