se aud paşi...
în locuinţa morţii
sângerează cuvintele ca nişte firide orbitoare
săpate adânc în pereţii cenuşii

strigi pământul cu mâinile pâlnie
în jurul gurii

această penumbră n-o fi trupul tău
care a fiert o vreme în carnea nelocuită
de la apartamentul etajului 99 a blocului dărâmat în zori

(degeaba încerc să te răscumpăr
ai picioarele încimentate în temelia îngropată)

uite în jurul tău singurătatea frânge în dinţii metalici
pahare de cristal

(mâinile cerşetorilor culeg hârtii îngălbenite
ochii pândesc firimiturile păsării
gândurile ard în flacăra apusului)

ce-a mai rămas
un vis care s-a stins
o carte care a murit
şi un ultim pahar

................................
se aud paşi...

sar dintr-un picior în altul
dintr-o piatră în alta
am praf constelat
pe tălpi
nisipul se prelinge ca o dâră de şarpe
simt strânsoarea lanţurilor ruginite
şi-mi zic
iar am uitat sa măsluiesc
zarurile
îmi zvâcnesc în palme
la apusul soarelui
nălucile mi se topesc
pe faţă
scânteiez stelar în pânza îngălbenită a apei
am trupul translucid
tu poţi vedea prin mine
lucrurile ca pe nişte flori de mină
crescute-n creştetul nopţii
grădinarul le înveleşte-n perdele dantelate
le aşază măşti de gaze peste capete
şi-mi face semn să trec

încă mai sar din piatră-n piatră
din anotimp în timp
traversez lacul cu apă înnegrită
în inimă îmi cresc patru zaruri măsluite
ca nişte ochi radioşi ai abisului

floare de nufăr
suflet aprins pe ape
lacrima stinsă

tabloul îşi desfăcea pânza în fâşii
se împărăţea o ceaţă cenuşie peste hotarele luminii
auzeam cântcul lebedei

îşi unduia trupul
lăsând sufletul să i se contureze fin în pânza zdrenţăroasă
a mării
se îneca soarele
o dată
şi încă o dată
am făcut un semn al crucii
pe spatele lemnului
şi lemnul învia timpul suflând
în cele patruzeci de buzunare pe care
înadins mi le-ai cusut pe dedesubt
ca să îmi ascund
gândurile ce mă trăgeau
spre lumea pe care voiam să o las în urmă
pentru că-mi şuirea vorbe care plezneu ca nişte bice pe spinare
carnea se desfăcea
şi eu credeam ca mi-ar încăpea o altă haină pe dedesubt
ba poate chiar pe sub pielea asta tăbăcită
care se desprindea fără mare efort
aşa
ca o crisalidă perfect uscată
nefolositoare
gândurilor tale obosite

dimineţile mele nu mai străluceau
de multă vreme
şi m-am retras într-o noapte albă
în care te-am regăsit
cu o virilitate ascunsăîn ochii de viezure
respirai aerul acela sufocant
care mirosea a stele bizare şi o nostalgie
învârteai nervos în mână câţiva bănuţi
pe care-i rostogoleai prin firimituri şi apă
(cu ei ai vrut atunci să mă cumperi)

gura mea era un fluture mistic
prin care orice bărbat ar fi putut
să-mi soarbă trăsăturile tocite
dar numai tu ţi-ai înfipt adânc degetele
în creier şi-ai început sa mă cauţi febril
ca pe o lumânare uitată
ca pe o ţigară lăsată
să mai mocnească pe o margine ştirbă
de scrumieră

când ţi-ai coborât mâinile peste faţa mea
mi-am simţit trupul de porţelan

în pagina albă a nopţii
mă îndemnai
(spunându-mi : iubito)
scrie...
scrie...
scrie...
iar aripa mea îşi tocea colţii
în zarea albastră

Multumesc, Didina! astept sa ne vedem pe 30 aprilie.cu pretuire

Radu, poti sa le primesti de la mine, daca vii la sarbatoarea liliacului , pe 1 mai, la muzeul Sadoveanu sau pe 30 aprilie , tot la muzeul Sadoveanu, ora 11, pentru a participa la o activitate de voluntariat.
Sarbatori frumoase!cu prietenie,dorina

Draga Radu,Dorina si-a lansat doua volume de debut in data de 09 aprilie 2011.Unul de versuri si unul de proza de aparitia carora cu multa onoare m-am ingrijit.
Aici sunt imagini de la lansare
https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/t467-09-aprilie-2011-sedinta-a-xii-a-cenaclului-up-lansari-de-carte-dorina-neculce-ciocan-si-aurel-avram-stanescu

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Sam Apr 23, 2011 6:43 pm, editata de 1 ori

ma bucur pentru cartea publicata si sper ca in cel mai scurt timp sa o am si eu in maini, sa o citesc... te rog spune-mi de unde o pot achizitiona...
eu acum creez pentru doctorat, apoi ma voi dedica din nou creatiei literare...
iti doresc numai bine si sarbatori pascale deosebite...

eu şi Chriss

copilul se oprea adeseori la poarta noastră
şi îmi asculta plânsetul înfundat
prin care mi se scurgeau ochii.

odată mi-a ridicat pleoapa grea şi înroşită
s-a strecurat înăuntru şi plângea ghemuit
în locul meu ca să-mi dea răgazul
de a te putea visa alergând peste clipe.

după ani şi ani, m-am întors
şi am auzit scâncetul sfâşietor
în pieptul supt al copilului
m-am furişat pe fereastra larg deschisă
şi m-am scăldat în lacrimile Lui
spre a-i dărui liniştea de a ne visa fericirea.

fericirea, Chriss...
cum nu o ştii?

femeia aceea despletită cu mantia ei străvezie
ţesută-n ochi iluzorii
care-şi jeleşte morţii pe la porţile închise
ale cimitirelor
pe când cocoşii cântă...
a treia oară.

priveşte, Chriss!
!unghiile ne-au crescut ca nişte elitre ascuţite
chipurile ni se profilează întunecat
în rama aurie a tabloului
apa rochiei mele albastre se tulbură
sub văpaia ochilor tăi de chihlimbar.

dar hai să ne aşezăm, Chriss!
aşa
cuminţi
cât mai departe
uite
se arată zorii
în piaţeta părăsită statuile se dezgolesc
sărutându-şi vârful degetelor
iar Noi evadăm ţinându-ne de mână
în aceeaşi crudă realitate-halucinaţie-vis(are)...

în seara asta mă poţi întâlni
pe cărarea cerului
da.
trăiesc ascunsă a nu ştiu câta oară
am mâinile la spate
şi număr cu mare precizie
ecoul paşilor mei
în care s-au pierdut cândva
paşii tăi.

sângele mi se prelinge din gleznă
ca un fir de broderie
împletesc zile din mătasea albastră
să-ţi fac o cunună.

dar viaţa ta?
să se fi temut de ziua prăbuşirii mele?

şi îţi umblu apăsat prin cuget
cotrobăind
ca într-un sertar umplut cu multe clipe grave
(eu- femeia care îşi acoperă tăcerea cu râsul
evadând în hohot de copil
las înapoia-mi o ceaţă densă
care să-mi şteargă umbra
pe când mă aplec să-ţi netezesc fruntea împietrită
într-o frumuseţe siderală
îmi aprind candela în piept
să văd cum îţi plouă în faţă cu stropi de argint)

în seara asta...
aş vrea să mă cauţi...
da.
trăiesc ascunsă
şi număr...

pâlpâiri de stea
mocneşte zarea în vis
zorii se aprind

Neculce-loc aflat la margine de timp şi-n mijlocul altui spaţiu. Locul copilăriei mele oglindit în zecile de chipuri ce-mi aţin calea.
,,Cei de la câmp,, sau ,,cei de pe moşia lui Paladi,, aşa ne numeau oamenii din satele apropiate, şi era adevărat pentru că satul s-a creat pe un câmp sălbatic încărcat cu multe taine.
Aşa mi-a fost dat să mă zămislesc aici, departe de lume, într-un ţinut legendar, şi-mi bălăceam tălpile mici în ierburile grase şi frumos mirositoare ale poieniţelor, în colbul călduţ şi moale al uliţelor, în apa tulbure a pârâului care uneori îşi izbea ameninţător guza spre noi, copiii satului.
Să fi avut vreo 5-6 ani pe când mă împrietenisem cu o fetiţă de aceeaşi vârstă cu mine dar mai ciudată. Ea nu vorbea ca noi, ci doar scotea din gât nişte sunete imperceptibile şi uneori învârtea un băţ pe care-l privea cu îndârjire. Era Nuşa, fetiţa pe care mereu am perceput-o ca aflându-se în mijlocul unui imaginar glob de cristal. Nuşa îmi semăna fizic, era brunetă, micuţă, bretonată şi purta aceleaşi codiţe împletite strâns ce îi faceau ochii ca de chinezoaică. Rochiţele ne erau identice, cusute din acelaşi material şi de aceeaşi croitoreasă, Tanţa.
Nuşa era prima mea prietenă şi eu nu mă mai puteam despărţi de ea.
Prin ea am învăţat că oamenii se află ,,dincolo,, cu sufletul lor şi cu suferinţele lor...Fetiţa suferea de un autism sever şi când nu mă aşteptam, evada tăcută în lumea ei învârtind cu îndârjire băţul, zâmbind aşa de straniu încât eu credeam că o voi pierde. Vedeam prin ea o altă lume, nevăzută de ochiul liber, şi faţa ei se umplea de o lumină orbitoare, iar ochii tulburi îi licăreau pentru o clipă.
Dar într-o zi am aflat că suferea şi de o altă boală. Era epileptică şi criza ei m-a luat pe nepregătite. Am alergat bezmetică pe uliţele prăfuite şi strigam cât mă ţineau plămânii că moare Nuşa. Chipul copilei se schimonosea spasmodic şi sunetele care-i ieşeau din gât erau ca glasul straniu ce străbătea infernul.Uşor s-a liniştit şi eu credeam că numai o minune mi-o adusese înapoi.
La joacă mă urma ca o umbră, pas cu pas, şi eu o introduceam în grupul de copii cerându-le să joace cu ea. Uneori copiii deveneau răutăcioşi şi nu voiau, ziceau că Nuşa nu ştie să se joace. Atunci ameninţam că plec şi ei strigau în urma noastră:,,bine, bine...dar să nu ne încurce,,.
Nuşa râdea ciudat, se veselea ca o păpuşă stricată şi alerga în urma noastră bezmetică, neştiind încotro să o ia, mă căuta printre copii şi mi se aşeza alături credincioasă...şi slobozea din piept acelaşi hohot de fiinţă încuiată în lumea umbrelor.
Când se însera şi trebuia să plece acasă, fetiţa îmi dăruia aceeaşi strângere de mână şi mâna ei bolnavă parcă se contopea cu mâna mea.
După un timp, Nuşa venea iar la poartă şi mă striga cu acel ,,ââââââ!!!,,prelung şi zâmbetul senin pe faţă.
Uneori dormeam şi mama mă striga:
-Trezeşte-te! A venit Nuşa pe la tine.
Porneam de mână să căutăm tovarăşii de joacă, să alergăm alături de ei pe malul apei sau să urcăm holmul şi să căutăm şopârle, cuiburi de păsări, să scoatem puii din cuiburile călduţe, pufoase săpate în malurile dealurilor abrupte.
Încet, încet, fetiţa devenea mai firavă, boala o măcina şi eu o apăram de loviturile băieţilor obraznici sau de vorbele usturătoare ale celorlalte fetiţe.
Odată am învăţat să merg pe bicicletă şi ea era mai bucuroasă decât mine. Alerga fericită în urma bicicletei strigând şi râzând ca un copil sănătos. Eu eram lovită peste tot, dar nu mai simţeam durerea atât timp cât îi făceam fetiţei o mare bucurie.
Draga mea Nuşa, chip măcinat de nelinişte şi frică.
Începusem să merg la şcoală pe la 6 ani şi am alergat cu ghizdanul în spate să o iau pe Nuşa. A răspuns mama ei şi mi-a zis că nu poate merge la şcoală. Am strigat-o, dar pentru că n-a răspuns am intrat în cameră şi am văzut-o chircită în mijlocul odăii cu genunchii strânşi la piept şi legănându-se. Avea ohii tulburaţi şi goi. Mai suferise în seara aceea o cumplită criză.
Când m-am întors de la şcoală, am alergat să îi arăt cărţile şi ea le mângâia cu duioşia unei mici mame.
Uneori mă părăsea, nu mai era cu mine şi eu voiam să mă supăr, neştiind că doar boala mi-o răpeşte în acele clipe.
Anii au trecut şi fetiţa se îmbolnăvea tot mai mult, nu mai ieşea din casă.
Eu am plecat la liceu şi am uitat de ea...
Alţi copii mă atrăgeau în vârtejul copilăriei şi trăiam alte visuri alăturea de ei.
După foarte mulţi ani m-am întors în sat şi am trecut pe la ea. Mama ei m-a condus într-o cameră aşa de întunecată, ca un altar în faptul serii. Din colţul cel mai umbrit mă priveau aceeaşi ochi ce străjuiau pe un chip împuţinat de femeie suferindă. O clipă ochii ei căprui şi stinşi au prins culoare şi a scos un ţipăt prelung, sfâşietor, de animal înjunghiat. Am tresărit şi chiar m-am înspăimântat vizibil dar mama ei mi-a şoptit cu glasul liniştit:
-Nu-ţi fie teamă. Ea te-a recunoscut. Şi aşa îţi arată că se bucură.
În clipele acelea am văzut în urma timpului, paşii mei şi paşii Nuşei, m-am văzut mergând pe bicicleta buclucaşă şi pe Nuşa râzând ciudat în urma mea. Da. Era chiar fetiţa ce îmi bătea cumplit cu pumnişorii din globul de cristal, cerându-mi să o eliberez că-i este foarte frig şi frică...Şi n-am putut să sparg cristalul oricât l-am izbit de lemnul patului în care agoniza un chip de femeie neajutorată.
Atunci am vrut să o îmbrăţişez aşa de strâns încât după ce o voi elibera, să o redau celor din jur gata vindecată, dar mama ei mi-a zis:
-Nu o atinge. I se macină toate oasele...Orice atingere o doare.
Şi am plecat şovăind, cu lacrimi pe obraz, iar în urma mea se auzea un strigăt disperat, acelaşi sprigăt din copilărie:
-Âââââââââââââââ!!!
Credeţi că timpul n-a trecut? Că mi-a jelit durerea?
Nu...Ireversibilul...Irepetabilul curgea fără tăgadă...
M-am întors cândva în cimitirul satului să aprind lumânări pe la mormintele celor plecaţi...
Zăresc un mormânt prin preajmă. Avea pământul reavăn şi mirosea o moarte proaspătă. Câteva flori se ofileau în semn că trecerea a fost cât de curând făcută...O cruce şi un nume...Plecase fără semn prima mea prietenă din copilărie. Dumnezeu curmase o suferinţă şi zâmbetul fetiţei de altădată sfredelea acum în sufletul meu.
Da. Ea, fetiţa epileptică, bolnavă, se odihnea cu mâinile pe cruce şi îmi zâmbea prieteneşte.
Eu plâng. Eu plâng.
Dar ea rosteşte liniştită:
-Nu plânge... Timpul n-a mai avut răbdare...N-a mai avut răbdare...
Şi se strecoară, pe neştiute, prin fereastra ochiului meu veşnic deschis...

Îţi mai aminteşti, Umbră?
Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi.
Eu îmi aplecam tremurând urechea înspre podeaua lăcuită
şi ascultam într-o tăcere mormântală, corul vocilor pierdute.

Da. Vocile acelora ce se întorceau îngenunchiaţi.

Din lunga lor călătorie, incantau un imn funebru:
-Noli me tangere,
noli me tangere,
noli me tangere...

Umărul meu se disloca.
Pleoapa dreaptă îmi cădea în ţărână.
Nu mai îndrăzneam să-mi ridic privirea prăfuită
şi focul trosnea în vatră, arătându-şi limbile sinistre.


Limbi albastre ale flăcării din flacără,
tapetându-mi pereţii în arabescuri tainice, mă îmbătau într-o emoţie confuză.
Nu ştiam dacă e vis sau poate mă aflam doar peregrin pe câmpul arid al vieţii
mele.

Iar tu, Umbră, te colorai sticloasă,
îmi căutai adâncul ochilor,
ca eu să simt cadenţa apăsată din pasul lumii, cum trece peste mine.

Să fi trecut decenii?
Sau poate secole, de când coloana de lumină mă fulgera năprasnic.
Eu mă chinuiam să ies din cercul de foc,
pe când în unda străvezie a podelei se întrevedeau proiecţii încâlcite:
forme-fiinţe-obiecte.


Erau adevărate? Simple-nchipuiri?


Am îndrăznit să le ating cu ochii larg deschişi.
Tu, Umbră, te desprindeai ameţitor şi straniu din laţul desenelor.
Te amestecai cu pulbere şi ceaţă, ca să-mi urmezi pentru o rană, pasul –
fastuos de zeitate oţioasă, un timp...

Un timp...

Apoi, ochiul de apă răcoroasă ne dilua în veşnic:
l u m i n ă!

Da. Multumesc mult...asa este .am corectat.multumesc pentru ca ma urmaresti , Didina.cu pretuire si recunostinta

multumesc mult, Tatiana)Blue=[i][b]

Un poem foarte echilibrat il apreciez eu si meritoriu pentru ca isi mentine aceeasi consistenta emotionala pe intreg traseul liric de la prima strofa pana la ultimul vers.Minunata metafora "se sfâşiau franjuri din perdeaua timpului" care te introduce sensibil din prima strofa in atmosfera reflexiva a poemului, folosindu-se un ton sentimental dar sobru si bine dozat,fara exaltari entuziaste.De aceea consider eu ca unul din cele mai reusite poeme ale tale pentru ca mentii in acelasi registru cota impusa din primul vers fara coborari fulminante cum intalnim uneori prin alte poeme cand autorul grabindu-se nu finalizeaza la acelasi nivel artistic poezia.
Putin ciudat si usor neavenit mi-a sunat " iarba fantomatică" ,poate ar trebui sa gasesti alt epitet.Apare din nou populatia fantasmagorica cu, care fericit m-am obisnuit sa ma intalnesc in poezia ta "deasupra pădurilor cu ramuri descărnate/in care forfoteau lighioane preistorice",de fapt o maniera subtila metaforica de a nominaliza acele trairi angoasante care ne populeaza sufletul si de care tu scapi sublimand reflexiv presiunea conflictuala a lor asupra incostientului in tr-un act poetic care imbraca pe alocuri staiele desavarsirii.
Iarasi minunata metafora "şi atîrnai în gura cerului/prins de un cordon olimbical/deasupra pădurilor cu ramuri descărnate", care induce fericit in plan mental o imagine dura dar nu lipsita de mobilitate ceea ce are drept rezultat un efect imbietor si cu o sonoritate calda.
"eu mă ridicam pe norul cel de fum".Poate ar trebui sa spui doar "eu mă ridicam pe norul de fum" pentru ca adjectivul demonstrativ cel mi se pare in plus.
"pădurile sinistre se revărsau în mine/ca să mă umplu/şi-mi tropăiau pe suflet jivinele neîmblânzite/dar nu le simţeam ghearele înfipte".Fermecatoare comuniunea cu natura si imersarea asta simbolica in vesnicia hatisurilor constiintei,pentru ca iarasi apar "monstrii sufletesti" care tu ii strunesti cu entuziasm si insufletire creatoare oferindu-le pacea si convietuirea infratita prin intinderea palmei tale infierbantate.
Bravo!... aplauze sincere si meritorii !

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Joi Apr 14, 2011 11:11 am, editata de 4 ori

Multumesc, Didina...chiar mai am câteva încercări.cred că sunt prea timidă şi nu îndraznesc să le postez...dar mi-am amintit ca am luat premiul al doilea la concursul haiku de pe universu...ce ar fi sa mai initiem un concurs?cu drag

reflexii

se sfâşiau franjuri din perdeaua timpului
libelulele îşi îmbrăcau rochiile suave
şi se împodobeau pe tâmple cu boabe
străvezii de rouă
coborau înspre câmpia veşniciei
şi paşteau până la amiază din iarba fiarelor
în care se ascundeau speriaţi
îngerii albaştri


ochiul tău se deschidea alb
golit de iris
ca al statuilor aztece
şi atîrnai în gura cerului
prins de un cordon olimbical
deasupra pădurilor cu ramuri descărnate
în care forfoteau lighioane preistorice
şi-n frunzele copacilor albaştri
nervurile-ţi scriau cu dinţii nevăzuţi
răvaşe îndrăzneţe

eu mă ridicam pe norul de fum
până la tine
îţi lipeam fruntea de sânu-mi de ţărână
şi te priveam ca o fecioară
în ochiul gol
să îţi descopăr
dincolo
adevărata existenţă

pădurile sinistre se revărsau în mine
ca să mă umplu
şi-mi tropăiau pe suflet jivinele neîmblânzite
dar nu le simţeam ghearele înfipte
şi-ţi întindeam palma înfierbântată
în care mi se odihnea
l u m i n a
ca tu să-mi sorbi bucăţile de iris

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Apr 14, 2011 9:56 am, editata de 1 ori

Splendid haiku,Dorina !...si respecta perfect conditiile de a fi un haiku autentic adica trei versuri primul cu 5 silabe, al doilea cu 7 si ultimul cu 5. Felicitari. O surpriza frumoasa!...Cand l-am citit deodata m-am inseninat inmuiata de o veselie ce nu o aveam. Cand ma uit pe geam la cerul asta noroios din ziua de azi mai ca imi vine a-l iubi asa posomorat si plangacios cum e pentru ca pana la urma nemarginirea ne-o putem tese si in ganduri .

petic de cer
tesut in mijloc de gand
nemarginirea

nu cunoştea locul
dar simţea cum rana aceea albastră
îi plesnea pe sub piele
ca un trandafir cu petale ascuţite
şi se umplea de o mireasmă de
poveste legendară
închidea brusc ochii
fără să o vadă zidul încununat de
muşchii proaspeţi
si ascundea ceva în dosul pieptului
petalele voiau să se deschidă.

ea le-a făcut un semn
cu degetul pe buze
că... nu sosise ,,clipa,,

a tras cu mâinile sertarul
în care şi-a ţinut ostatecă
fetiţa cu ochii oblici şi zâmbetul sculptat
şi se întreba cu care pârghii
ar mai putea să-i contracteze muşchii
ca să-i întoarcă privirile
tulburate
în întuneric,
.........................................dulapul îi strângea pieptul,
casa i se risipea în fum
şi doar un felinar aprins din alte veacuri
îi desena lumina culeasă din unghere.

pe duşumea dormeau cu ochii larg deschişi
amintirile uitate.
le ridica pe fiecare
ca pe nişte mere oprite
lustruindu-le cu dantele parfumate
să-şi mai privească în boabele de soare
chipul,
............................................
fetiţa îşi aduna cu stângăcie
trupul
îndepărtat
şi i se cuibărea în tâmplă
slobozindu-i în coşul pieptului
aripi de şoapte:
-şi ieri te-am aşteptat
pe cărarea serilor ...

ea se cutremura simţind că
sufletul nu i-a aparţinut niciodată
că a trăit frânturi din viaţa
fetiţei cu ochi oblici
şi n-a ieşit nicicând din
sertarul acela întunecat.

ar fi vrut să-i strige:
-nu te cunosc,
nu vreau să mai păşesc prin cartea ta
cu file ascuţite,
rană ţi-e floarea cea de piatră.

îşi tremură fiinţa diafană
şi mâna-i coboară ca
mâna unei somnambule
peste zare.

apoi absoarbe chipul din sertar
trăgându-mă în altă lume
în care înmugurea pe crengile de aur
timpul
şi se crea
alt spaţiu cu aripi alungite
................................................
ciudat...
aud cum uşa sertarului
trosneşte-n urma noastră
şi ne amestecăm cu smoala nopţii
trăgându-ne pe spate doar
cerul-decor naiv
de pulbere violacee.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Apr 28, 2011 9:27 pm, editata de 1 ori

Colaj-(ella_mann&dorina neculce)

Doar gânduri…

pe când mă traversau tăcerile adânci
fluturele se cuibărea
înfrigurat
în mine
și mă ținea lipit de viață
ca pe un timbru imaginar
în labirint

îmi îndemna inima la pas
uneori masa în suflet cu uleiuri paradisiace

mă îndemna să plâng
pierdută aici printre ruine
tărâm visat al minunilor
târzii ce nu au trebuință
și își scotea cu palmele vestejite
aripile prin umerii mei
să mă înalțe dincolo
ca pe o pasăre de pradă
.....................................
ascultă-mi muzica demult uitată
pe care-o poartă pâlpâirea mea ușoară
........................................

ce am uitat să îți mai spun?
D.N.

că polenul căzut mi-a hrănit visele într-un crepuscul prelungit din care mi-a rămas pe retină o fărâmă de purpuriu mai stins când vine dimineaţa şi mai intens când plouă cu precădere la ceasul în care nu există umbră
E.M.


ochiul stâng mi se zbătea sub pleoapa ta dreaptă
și mereu uitam drumul
la răscruce
mutam zidul
ca să te poți sprijini de umerii mei
apoi o luam pe lângă cărare
să mă înspin
să-mi amintesc de tine în nopțile mele amnezice
când mi se uscau greierii pe frunte
și mă răscoleau tăcerile acelea turbate din glasul lupilor
sătui
iar pe sub salcie se cutremura
pârâul înverzit de frumusețea gândurilor noastre
lasate
în gaj amanetistului de suflete
(cu buzunarele doldora de ochi deschiși
ce își căutau capetele
prin mulțimea oarbă)
D.N.

nu răsufla acum dacă poţi face asta totul o să fie ca nou să nu mă priveşti încăperea asta face ca totul să fie veşted chiar dacă îţi roteşti ochii la secundă tot nu ai să vezi ceva viu otrava nu a omorât doar şerpii cum de mă auzi păi nu o faci ai încetat şi să mai respiri acum putem pleca E.M.

ne luăm în mână pasul și cu degetele răsfirăm munții să îi putem aprinde mările glăsuiesc despre povestea aflată aseară(povestea omului cu tălpile-ngroșate care a dănțuit pe deasupra cerului cu sandalele lui Achile) o să fie bine dacă ne așezăm pleoapele în rânduri putem privi cum se despică cerul în miliardele de fluturi albastru e culoarea ta preferată ține bine mâinile deasupra cerului a început să plouă cu frânturi de gânduri...
D.N


ce strâns mă ţineai atunci
îmi amintea de o duminică sfântă
în care corul pruncilor în alb
făcea să răsune biserica într-un fel
care îţi deschidea venele pentru lumină şi mir
apoi le-nchidea cu aghiasmă
nu a trecut prea mult de-atunci
decât vreme de-un rid între sprâncene
ca un deget care face tăcere mai sus de buze
E.M.




eram unul din copiii de dincoace
de ferestre
vedeam totul prin vitraliile aprinse de flacăra lumânărilor
ce se sprijineau pe umerii goi ai îngerilor cu pene adevărate
cusute între aripi
tu mă-ndemnai să vin
dar lumina de afară îmi orbea drumul și-am rătăcit o veșnicie până să te găsesc
lumânările s-au stins
corul a amuțit
și bărtânele își ghiceau în bobi în mijocul bisericii se
cântau balade triste care ne
petreceau pașii în mijlocul luminii
erai tu
cu un nimb apărut instantaneu
atunci privirile noastre s-au ajuns și cred că
au mers mult împreună pentru că
piciorul meu stâng a început să șchioapăteze cadențat
ca într-o muzică de paradă
îți dicta și ție cum e mai bine să respiri
ca să nu te observe cei din jur
pe când îți treci mâna prin coastele mele
D.N


la fel ca atunci în templu
când mântuitorul a ridicat biciul
ţi-ai prins în palmă părul
şi el a crescut nebănuit de mult
te-ai uitat la mine din altă lume
am înţeles că e vremea
am ferecat porţile
iar tu ai început să loveşti
sângele desena fresce pe pereţi
făcând bătrânele să înţeleagă
că se terminase aşteptarea
că mântuirea lor era departe
undeva sub pielea bătătorită
de jocuri carnale morbide
deschideau gura să zbiere
dar totul se transforma în cântec
ieşit de pe buzele mele
amintind de trâmbiţa
căreia îi venise timpul
E.M.

” îmi amorțesc mâinile când zâmbesc”
așa ți-am zis atunci
când buzele tale îmi căutau
umbra
lăsată dinadins pe zăpada strălucitoare
pășeau fluturii
cu poeme scrise pe aripi
și ne făceau semne să respirăm
să urcăm până acolo unde o să ne ducă oglinda
ca să vezi totul
prin ochii mei
poți privi ca printr-o armă vie
când se încrucișează săbiile
e semnul crucii tale pe spatele meu
și încă mai cred în războinica de aseară
care și-a smuls ciobul de sticlă crescut în adâncul pieptului
sângele de atunci lasă multe urme adânci
ca un acid care arde rana până la capăt

și tu știai că eu pot fi Oricine și Oricând
de aceea caut lumina din mijlocul luminii
să o împărțim greierilor care au obosit așteptând tăcuți
în ierburile prea înalte ce ne treceau
înspre amiezi chiar și nouă de umeri
D.N.

nu am abandonat lupta
chiar dacă tu vezi doar o umbră
e liniştea care mă face străvezie
şi-mi alină rana
acum pot să mă-nchin în voie crucii
pe care mi-o întinzi
făcându-mi semn
că lacrima poate cădea pe lemn
E.M.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Apr 11, 2011 12:53 pm, editata de 1 ori

Rodica, îţi mulţumesc din suflet.
Raul, tu ai fost mereu aproape de sufletul meu.multumesc.
Didina, prăjiturile tale au fost la înălţimea evenimentului...cu mare preţuire, dorina

îţi mai amninteşti, Umbra?
Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi
şi eu îmi aplecam tremurând urechea
înspre podeaua lăcuită
şi ascultam într-o tăcere mormântală
corul vocilor pierdute.

Da. Vocile acelora care se întorceau

îngenunchiaţi

din lunga lor călătorie
si incantau un imn funebru:
-Noli me tangere,
noli me tangere,
noli me tangere...

Umărul meu se disloca,
pleoapa dreaptă îmi cădea în ţărână
de nu îndrăzneam să îmi ridic privirea prăfuită
şi focul trosnea în vatră,
arătându-şi limbile sinistre,
limbile albastre ale flăcării din flacără,
tapetându-mi pereţii în arabescuri tainice,
mă îmbătau într-o emoţie confuză
şi nu ştiam dacă e vis sau poate mă aflam doar peregrin
cu tălpile îmbăşicate
pe câmpul arid al vieţii mele.

Iar tu, Umbra, te colorai verzuie şi sticloasă,
îmi căutai adâncul ochilor
ca eu să simt cadenţa apăsată din pasul lumii
cum trece peste mine.

Să fi trecut decenii?
Sau poate secole de când coloana de lumină
mă fulgera năprasnic iar
eu mă chinuiam să ies din diametrul cercului de foc,
pe când în unda străvezie a podelei se întrevedeau proiecţii
încâlcite
de forme-fiinţe-obiecte.
Erau adevărate?
Simple închipuiri?
Atunci am îndrăznit să le ating
cu ochii larg deschişi
tu, Umbra, te desprindeai ameţitor
şi straniu
din plasa de desene
şi te amestecai cu pulbere şi ceaţă
ca să-mi urmezi pentru o rană
pasul
fastuos de zeitate oţioasă
un timp...

Un timp...

Apoi...
ochiul de apă răcoroasă
ne dilua în veşnica-i
l u m i n ă



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Apr 14, 2011 8:29 am, editata de 1 ori

Felicitari !!!...spuse din toata inima si un gand curat...
Dumnezeu te-a binecuvantat cu un talent autentic

Felicitări, Dorina, pentru ambele cărţi, şi spor la scris în continuare! Se citea bucuria şi se oglindea lumina pe chipul tău astăzi.. Cu mult drag

Platoruri cu prajituri de casa (de post) si biscuiti pregatite de mine pentru masa de protocol post lansare de carte pt draga mea Dorina.Maine vreau sa fii cea mai fericita,cea mai onorata si sa ai o zi de neuitat,pentru ca scrii frumos,ai talent,ai doua carti cu care poti sa te mandresti. Imi esti draga si ma inclin in fata modestiei si onestitatii tale.Iti multumesc si ma simt mandra si onorata ca m-am ocupat de cartile tale

timpul acela
părea
să mă absoarbă
pe când îmi treceam degetele
peste faţa ta
se aşeza lumina
şi dacă îţi suflam
în palme
te preschimbai în fluture gigantic
mi te-nfingeai în spate
apoi eu atârnam în geana dreaptă
a lui Cronos
şi îţi scriam cu cioburi de oglindă
în talpa împietrită
ca să nu-mi uiţi nopţile cu stele

multumesc mult, Liviu.aştept şi eu cu drag acest eveniment.

Uite, ma gandeam sa te felicit si eu anticipat pt marea ta realizare de-a scoate de sub tipar doua volume si sa te anunt in mod oficial ca abia astept sa am in maini autograful tau si paharul de vin care sa ude evenimentul. Se pare ca va veni lume multa sa te sprijine si e normal sa nu lipsesc nici eu. Bravo si tine-o tot asa pe mai departe. HAR SI INSPIRATIE!( ca o parola a sectantilor de carte devoratori)

te-am zărit pentru o clipă doar
în colţul acela întunecat
respirai grăbit pe gură
într-un ritm cadenţat
îţi aruncai din vene sângele

albastru de păianjen

şi coborai spirală cu spirală
prin măruntaiele nopţii
înaintai prin carne
ca să îmi poţi scrie
de-a lungul coridoarelor subpământene
poveşti
pe care mi le tapetai cu flori de cuarţ

lumina sfredelea în suferinţă
ca să-şi împrăştie corola ei violacee
ba uneori şi-o colora în verde crud
şi aştepram cuprinsă de o vrajă
să se coacă

o da lumina
(poamă translucidă)
pe care ţi-am cules-o
din apa icoanei bizantine
crescută-n stânca rece

ce căuta prin buzunarele ciuruite
nu știa
poate doar flacăra aceea
care mai putea abate
colții
flămânzi
și urletul tăios
(trup sleit uitat la marginile tăcerilor
un pas înainte
nu un pas înapoi
o da era pieirea
ea își târa disgrațioșii
bocanci de plumb
peste lumina care
îmi plesnea azi peste față
deschizându-și petalele
dospinde a mireasmă rară)
și iată
mă scald de-o veșnicie
în trupurile astea părăsite
la gura peșterii
și mai înec în mine clipocitul apei
din adâncuri

.

mă vedeam naiadă pășind
pe marginea câmpiei
îmi creșteau crucile în talpă
când scriam pagini de legendă
sânul îmi împietrea sub zâmbete amare

pârâul mă înghițea în răsuflări hulpave
și îmi storceam pletele
de foc în pieptul tău
privirea -mi era sacră

și îmi strigai:
-nu te vei stinge!

dar iată-mă schimbată în stâncă
în pasăre
în floare
și chiar în liliac fără de zbor
orbit de aura-ți albastră ce se scurge
din carne
din nervi
din ochii care fulgeră

când ușile glisează
eu mă strecor nemaivăzută
prin mâna timpului
și-mi conturez obraji ascetici
în cărbune
ca să îmi poți vedea acum și chipul înverzit

de mantis religiosa

Mara, multumesc de semn și apreciere.cu pretuire

dacă am plecat atunci
bătrâna care vindea zile proaspete în piață
mi-a strigat peste umăr să nu uit
diminețile la colțul străzii
și să-ţi spun așa într-o doară
-hei, prietene, îți mai amintești de
urma pașilor mei
da eu am trecut ieri pe aici
traversam viața și din greșeală
te-am călcat prea apăsat pe gânduri
ei acum aș vrea să te oprești și
să-mi spui cum doare durerea mea în
piepturile altora
când îmi așez coatele pe genunchi
gândesc foarte limpede
și pot să tulbur orice privire
dar iată-mă suflu
alergând grăbită
pe lângă cele mai tocite drumuri
dacă nu găsesc punga fermecată
aș putea să te întâlnesc pe
tine într-o zi și

cred... că mi-ar fi de ajuns pentru o vară

magnifica poezie, ma bucur ca , " macar pentru o vara", nu mai sunt nori pe cerul in care scrii.

pulsam în inima femeii cu ochii aprinși
cu fața răvășită
și el săpa noi umbre prin labirint
cărări întortochiate
ferite de lumină
prin cele două margini
păpușile cu chip de ceară
trudeau
cărau pământul să-mi umple coșul pieptului
apoi se răsturnau în mine
cu unghiile ascuțite
și răsădeau flori gata înflorite
făcându-mi semne disperate
-zâmbește ți-am înflorit o altă floare
...................................................
am dus-o bine în vara aceea
vânzăndu-mi nuferii din piept...

...dacă am plecat atunci
bătrâna care vindea zile proaspete în piață
mi-a strigat peste umăr să nu uit
diminețile la colțul străzii
și să-ţi spun așa într-o doară
-hei, prietene, îți mai amintești de
urma pașilor mei
da eu am trecut ieri pe aici
traversam viața și din greșeală
te-am călcat prea apăsat pe gânduri
ei acum aș vrea să te oprești și
să-mi spui cum doare durerea mea în
piepturile altora
când îmi așez coatele pe genunchi
gândesc foarte limpede
și pot să tulbur orice privire
dar iată-mă suflu
alergând grăbită
pe lângă cele mai tocite drumuri
dacă nu găsesc punga fermecată
aș putea să te întâlnesc pe
tine într-o zi și

cred... că mi-ar fi de ajuns pentru o vară

Îți mulțumesc mult, Raul! te aștept cu mare drag.

Didina, îți mulțumesc pentru că ai avut răbdare cu mine și „ai îmblânzit”, ieri, vântul ca să-mi faci poze pentru copertă.cu prețuire și drag

Felicitări încă de pe acum, pentru ambele cărţi, şi un buchet de gânduri alese! Cu prietenie şi cu drag

mulțumesc,Mara .și mulțumesc tuturor acelora care au crezut în visul meu.cu drag

"dar tu vedeai cum îmi creșteau boabe de rubin pe fruntea
ce îți aruncau scânteie albastre pe aceeași cărare
a drumului răscolit de răcoare"

Toate cuvintele tale,
boabe de rubin
pentru suflet sunt
chiar daca vinul lor
are uneori gust de pelin
se transforma-n cant
de dor sfasietor
din al vietii destin,
se transforma-n zale
sa te apere de al vietii venin.

Te imbratisez cu iubire si astept cu aceeasi emotie si nerabdare ca visul tau sa devina realitate, mai e putin, voi fi acolo sa-ti zambesc si sa-ti spun din priviri, sunt fericita ca esti prietena mea. Cu drag din drag Mara.

Dacă aş putea străbate timpul-Dorina Neculce

Coperta şi ilustratiile:Laura Mihalca
Volum proză scurtă ,Editura Pim Iaşi, 2011


Lumea din oglindă-Dorina Neculce

Coperta: Laura Mihalca
Volum poezie,Editura Pim Iaşi 2011

poate ar trebui să îți spun că... și (a)cu(m
mă invadează uneori lumina aceea spectrală
și senzația de zbor interior ca atunci în serile copilăriele mele
când mă lasam purtată pe aripile grunzoase ale zeilor giganți
alunecând pe deasupra statuilor diforme
cu ochi holbați în ipsos cu limbile scoase dizgrațios
cu burțile pietroase atârnând ca niște gnomi
rânjindu-și gingiile golite
și mă înalță pe deasupra satului pustiu protejându-mă ca un mit
autentic sau excentric când încerca să se cuibărească
la umbra norului de cenușă
și după atâta înălțare mă coboară în trupul meu
ca sub o elitră desenată în firide pe zidul din răsărit al bisericii
simt inima cum îmi împunge în coaste
ca să-ți urmeze pasul desenat în depărtările ce ardeau zarea în asfințit
și apoi se lăsau perdelele de beznă
dar tu vedeai cum îmi creșteau boabe de rubin pe fruntea
ce îți aruncau scânteie albastre pe aceeași cărare
a drumului răscolit de răcoare

„îmi amorțesc mâinile când zâmbesc”
așa ți-am zis atunci
când buzele tale îmi căutau
umbra
lăsată dinadins pe zăpada strălucitoare
pășeau fluturii
cu poeme scrise pe aripi
și ne făceau semne să respirăm
să urcăm până acolo unde o să ne ducă oglinda
ca să vezi totul
prin ochii mei
poți privi ca printr-o armă vie
când se încrucișează săbiile
e semnul crucii tale pe spatele meu
și încă mai cred în războinica de aseară
care și-a smuls ciobul de sticlă crescut în adâncul pieptului
sângele de atunci lasă multe urme adânci
ca un acid care arde rana până la capăt

și tu știai că eu pot fi Oricine și Oricând
de aceea caut lumina din mijlocul luminii
să o împărțim greierilor care au obosit așteptând tăcuți
în ierburile prea înalte ce ne treceau
înspre amiezi chiar și nouă de umeri

sângele pompa prin conducte
nici nu mai știam că prin ele trece doar apa rece
așezam palma pe inima ta și așteptam
să își spele lumea rufele murdare
ca noi să filtrăm totul
asta pentru că ni se zicea
„oamenii de suflet”
și noi căutam alte sufletele vechi
prin tomberoane
mirosea a ceva care a stat prea mult
da prea mult stat
pe marginea fântânii adânci
care țișnea arcuit din tălpile tale
ne luăm în mână pasul și cu
degetele răsfirăm munții
să îi putem aprinde
mările glăsuiau despre povestea
aflată aseară(povestea omului cu tălpile-ngroșate
care a dănțuit pe deasupra cerului cu sandalele lui Achile)
o să fie bine dacă ne vom așeza pleoapele
în rânduri
și vom privi cum se despică cerul în miliardele
de fluturi
albastru e culoarea ta preferată
ține bine mâinile deasupra creștetului
a început să plouă cu frânturi

de gânduri...

eram unul dintre copiii de dincoace
de ferestre
vedeam totul prin vitraliile aprinse
de flacăra lumânărilor
ce se sprijineau pe umerii goi ai îngerilor
cu pene adevărate
cusute între aripi
tu mă-ndemnai să vin
dar lumina de afară îmi orbea drumul
și-am rătăcit o veșnicie până să te găsesc
lumânările s-au stins
corul a amuțit

și bărtânele își ghiceau în bobi
în mijocul bisericii se cântau balade triste care ne
petreceau pașii în mijlocul luminii
erai tu
cu un nimb apărut instantaneu
atunci privirile noastre s-au ajuns
și cred că au mers mult împreună pentu că
piciorul meu stâng a început să șchioapăteze cadențat
ca într-o muzică de paradă
îți dicta și ție cum e mai bine să respiri
ca să nu te observe cei din jur
pe când îți treci mâna prin coastele mele
e nu strig doar îți stau alături

lăsam câmpia să curgă în mine
cu toată seva ei proaspătă
şi credeam că numai aşa mai pot
găsi drumul cu lumânări calde
aprinse de roşeaţa macilor
făclii peste buzele tale trandafirii
căci muzica aceea lentă
de jazz te-a aruncat la pământ
şi-ţi creşteau peste trupul firav
diverse flori
neînchipuite
(oare am visat?)
n-am îndrăznit să-ţi ating mantia
de catifea verde
chiar dacă privirile noastre s-au împreunat
într-un şuvoi adunat
între malurile ultimului râu pavat cu dalii
de marmură albă
au schimbat atunci
şi unghiile de la picioare
şi ne jucam ,,de-a visele,,
dar auzeam un suspin
în coşul pieptului
şi bătăi aprige în lemn
ca nişte ecouri captive
ce se cereau pierdute...
(nu trebuia să plângi
nu te-am îndemnat eu
să reinventezi ...jocul)