Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 6:20 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Astazi la 2:02 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Mar Dec 12, 2017 6:09 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Dorina Neculce

Pagina 5 din 18 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 11 ... 18  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

11112009

Mesaj 

Dorina Neculce






Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 9:14 am, editata de 62 ori
avatar
Dorina Ciocan
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 1067
Varsta : 53
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 11/11/2009

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocanhttp://www.fa

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

Dorina Neculce :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 10, 2011 10:02 am  Dorina Ciocan

sau poate doar prințesa
renegată urzind cămășile
usturătoare din fire de urzică vie
mai are trecere pe sub cetate
cu pasul ei sub umbra deasă
așterne mirelui covorul fermecat
ereticii nu au azi liber
prin cimitire iarba
firele albastre și-a înspicat
dar eu mă cern prin labirint
pe sub tenebre cu ochiu-mi înspinat
strig aspru până se despică
norii și ploile mă însoțesc
nu mă uită
rămân aceeași în turnul de veghe
c-un nufăr tatuat pe retină te privesc
printre cele o mie de petale
îți văd chakra ca pe un curcubeu treaz
aștept să se încheie veacul
trag linie dreaptă peste anii
de lumina constanta mea
e doar eternitatea clipelor
îngălbenite

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 10, 2011 10:01 am  Dorina Ciocan

multumesc de trecere si semn Tyk

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iul 10, 2011 6:06 am  tyk

,,Într-o lume grăbită ce uită de sine
Puţin romantism îi va face un bine.
Timp să găsească să se oprească
Din graba-i deşartă, să ne citească”.


Mulţumesc frumos de lecturare şi aceleaşi gânduri bune să vă ajute la împlinirea dorinţelor.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 08, 2011 9:16 am  Dorina Ciocan

zâmbet înghețat
leg marea de stânci pustii
pietre sculptate

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iul 07, 2011 11:26 pm  Dorina Ciocan

m-am născut când
se despicau zorii
și-n brațele de ramuri
îmi mocnea cerul
acoperindu-mi zilele
cu sângele cristalizat
al gintei latine
am strigat nisipului
să-mi deseneze spectral
umbra în noaptea regească
râul își regăsea în mine
matca

(primesc loviturile
de piatră ca pe un
răsunet al adâncului
ce va să mă înghită)

în casa mea am proiectate
pe tavanul iluzoriu
luminile albe
născute pe foi albe
din gânduri cenușii
iar versul meu a început
cu degetele încărnate
să-mi sape
dezgroparea

în vechea piațetă același
păpușar înmănușat
îmi mângâia azi
sforile însângerate
cerându-mi să stau
măcar o zi
decor absurd
pierdut în întuneric

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iul 04, 2011 7:14 pm  Dorina Ciocan

o caut pe luli și palmele ei reci
din care să beau apă cristalină
apa aceea a uitării
luli a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în sânul meu stâng
înfinge adânc gheara
să-mi culeagă de pe buze urmele de rouă

pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
lamă strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

eu mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip pene de vultur

dar mă gândesc la rochia de catifea verde
pe care o să mi-o dăruiești
la întoarcere n-o fi oare prea târziu?

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est
strigă cineva iar ai pierdut

bărbatul din coaste îmi ticăie
bătrânul chronos își strânge la piept ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra la mine-n spate
o văd pe luli în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa iertării

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 12, 2011 10:59 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iul 04, 2011 6:58 pm  Dorina Ciocan

.am uitat de zidul plângerii
și de metaniile tale
îngerii nu mi-au primit azi răvașul

dar unde sunt arcașii mei
am strigat
spada mea s-a tocit
zidul îmi calcă apăsat pe spinare

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
a gangelui
cu apă galbenă
urât mirositoare

femeile își spală azi rufele
e cald și își privesc una alteia semnul
prin care li se arată câmpiile virgine
războinicii cu mâinile năclăite de moarte
și un alt soare zimțat de care s-au agățat copiii
ca de un balansoar al umbrelor
râd își fac vânt se lovesc cu picioarele în coaste
se plictisesc repede
iau arcul încruntă sprâncenele încordează mâinile de piatră
țintesc adânc în inimile noastre
se privesc mândri puterea le dă ghes
hai trage să fii sigur că îl doare

oamenii se îndepărtează doi câte doi
pe drumul de niciunde
sprijinind pe umeri pilonii uriași
se întristează
se înstrăinează
se închid în ei ca într-o pagină de carte

eu zidesc o cruce din nisip
din gură îmi iese un șarpe
cu ochi de rubin
ca o licheană mă-ncolocește
mă strânge la rându-i zidește în mine o scară
iacab privește se-nchină
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat
urcă
urcă spre altarul catedralei neamului meu
săgețile curg
curge apa prin gange oglindește brațele mele
crescute ca niște ramuri verzi îmbibate cu alge

unde sunt arcașii mei când doar
săgețile mai luminează văzduhul

mă simt nedreaptă în lupta asta corp la corp
care se naște la mine-n picioare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Iul 01, 2011 3:13 am  Dorina Ciocan

când m-ai strecurat
în ochii tăi
am văzut necuprinsul
câteva boabe de taină
o brumă argintie
și marea adâncă lângă un catarg
de care m-ai legat cerând mateloților
câte un ochi
drept
răscumpărare

ochii aceia îi porți
în hainele tale
peste tot scoți câte unul
doar când apune soarele
ca să mă poți privi
în fiecare

încerc de veacuri
să ies fără de urmă
să îți smulg zâmbetul încrustat
în muntele spatelui meu
cu stâncile tocite
de zbaterea de pleoape

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 29, 2011 9:36 pm  Dorina Ciocan

privești prin craterul morții
vezi noaptea ca o fecioară despletită
piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă concentrică
pic...pic...
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui cu mâinile așezate în cruce peste fruntea mea treci
eu te bântui seară de seară
te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
să-ți îndes în ea toate neliniștile mele
dor
............................................................
în zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind iar focul unui alt prometeu
............................................................
oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbatem întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătam zorii
îmi înfingeai adânc degetele în urechi
așteptai ca un pândalnic tensionat
să mi se desprindă din trup nufărul galben crescut în coapsă
hrănit cu lacrima din cer

auzi?
grumazul meu a început să plângă
pic...pic...
boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții morții sorții
(ah craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul condamnându-l despotic la veșnică uitare)

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 29, 2011 5:50 am  Dorina Ciocan

bătrânul orb din gândurile mele
îți culege fluturi
imaculați
cu trandafiri
crescuți în aripi,
dragul meu,
poți lăsa poarta deschisă,
în noaptea asta
din sânul meu vor curge râuri
pieptul îmi va respira a însetare.

strivesc pietre în pumnii stafdiți,
împărățesc pulbere de viață adormită
peste cele patru piscuri șlefuite
mă vei găsi
doar învăță-mi
pasul nemuriririi.

o muzică sihastă
se apleacă înspre
măinile mele
ce-au înflorit în așteptarea
cu clipe atârnânde
la gâtul timpului
plesnesc
(chip tainic fără de culoare).

adu-mi de dincolo,
malul strivit
în care gândul meu
culege resemnarea
timpului sculptat în stâncă .

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 28, 2011 8:27 pm  Dorina Ciocan

sunt aici
și te aștept sub umbrele înserării
la margine de eden destrămat
sinedriul ne-a convertit în albastru
stropindu-ne cu lacrimi dospite-n râul iordanului
suntem ravanii unui neam apus.

dar am vești noi. pentru tine
am adus carte.
ia-mi în palmele calde
mâinile ude și hai să plângem limpede
într-un singur pumn,
pentru fericire,
pentru fiecare în parte
până se trezește soarele vreau să fiu închisă înlăuntrul insulei deșarte să mă acoperi cu frunze și să le spui:

-aici, zace Ea,
pentru că nu a vrut
să-mi înflorească în palmele calde...

și astrul, în dărnicia lui,
o să-ți usuce obrajii
spulberând ploaia
care îmi clocotește în suflet
ca o furtună
alături de culcușul șarpelui
strâng la piept cu o durere mută
trandafirul de sticlă
se face țăndări sub piele
și îmi taie drum lin întru ființă.

sărutul lui iuda stoarce azi boabele de viață
în trupurile uscate
pe malui râului din evanghelie.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 26, 2011 9:59 pm  Dorina Ciocan

îmi zdrobeam pieptul albastru
în scutul ruginit și aspru
băteam cadențat în porțile masive
de bronz cu chipuri hidoase sculptate
ca niște monștri din adânc
din ghearele cărora ieșeau fire de aur
capcane pentru oamenii pierduți
doar tu te-ai desprins din armura greoaie
ți-ai ridicat pleoapa atârnată peste ochiul intern
ai descheiat camașa de sub care
creșteau nuferii sălbatici de dor
cu rădăcinile înfipte în glodul din mine
m-ai întins pe spate
nu am țipat
scutul meu se înfiera împrejurul adomenului
simțeam răceala morții plictisul vieții
filozofiile astrale ascunse-n galaxii
o mână la fel de străină ne înfășura eșarfa de mătase
împrejurul trupurilor de lemn
strângea din când în când și ne șoptea că o să murim
într-o seară în așteruturile noastre
cu oameni-păsări pe tavan
cu gânduri ude pe fețele înfierbântate
că ceasul va bate numai ora doisprezece
și apoi ne vom ridica
înălțând cupele de lut
vom bea din nebunia lunii
pe care oamenii au ascuns-o în culcușuri de fum
.........................................................................
după mai multe veacuri
eu am să mă întorc acolo înveșmântată-n vechea zale
o să îmi pasc fluturii nemțești
pe care îi voi adăpa cu slove
o să te caut ca să îmi sprijin fruntea în răstimpuri
de lama pumnalului tăi luminos și rece ca și apa cerului
din care voi gusta înmiresmată în liniște hispanică
îți voi zice că zilele mele sunt egale
bogate și sărace
în întuneric și lumină
același hrist topit în plastic o să-mi vegheze
tulburarea
lutul de azi e mult prea scump

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 18, 2011 6:19 am  Dorina Ciocan

nu ne-am mai văzut de mult, Pip
semn că am plecat foarte departe,
cărarea cerului e vastă
mlaştinile minţii mele au început iar să te caute
şi-am început să te strig:-Piiiiiiip!
cu ochii aprinşi
ca nişte lampadare învechite
ard
închisă-n bobul de nisip
deschid o nouă lume la tine
dincolo de pleoape
scutur petalele în spinii ce-i înşiri
ca nişte nade înroşite peste umeri-mi de porţelan
mă poţi cuprinde
cu privirea în cântec de legendă
suspin în ropot stins de noapte trecătoare:
-tic...tac...tic...tac

tăcerea mea a început să şchioapăte, Pip
rănile se vindecă în raza fierbinte
străbat poteca răcoroasă în ghenunchiul aspru de Magdalenă
mă regăsesc
poftă pândalnică
clocot de negând:
-bing...bang...bing...bang

în mine s-a topit un cer de lacrimi, Pip
şi clipa dârză îmi bate în piept strivesc zădărnicii
în pas de nimfă mă petrec pe lângă talpa ta albastră
clopot/ ecou de glas măreţ:
-ding...dang...ding...dang

arar prin ochiu-mi de cristal
îmi pâlpâie o lume nevăzută
şi eu...
aştept
cu faţa răstignită
aştept
să vii cu pâlcul tău de îngeri
să-mi fii mereu aproape
s-adormi zâmbind nepăsător în gândul meu
în gândul tău
ascută!
vorbeşte noaptea pentru noi
în mii de sunete sau şoapte:
-tac...tic...
bang...bing...
dang...ding...ding

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iun 13, 2011 7:06 pm  Dorina Ciocan

Îți multumesc mult, Didina pentru urările de ziua mea.
Îți doresc să ai multe împliniri sufletești și viața să te răsplătească mereu cu tot ce e mai frumos și bun. cu mare drag, dorina

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iun 13, 2011 4:42 am  Didina Sava

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 11, 2011 7:03 am  Dorina Ciocan

Soarele îşi deschidea leneş pleoapa aspra lumii aceleia cu oameni calzi, cu feţe radioase şi copii neastâmpăraţi.

Priveam pe deasupra copacilor scăldaţi în lumina violacee a dimineţii, şi refăceam amănunţit ,,zborul,, din visele mele. Zborul acela care se repeta cu regularitate şi care mă salva de toate relele, iar eu resimţeam starea de bine şi pace.

Bănuiam că ,,zborul,, e cunoscut în vis de toţi copiii şi îi trageam de limbă pe fiecare în parte, supărată că ei nu îndrăznesc să îşi deschidă aripile în vis şi dezamăgită când îmi spuneau că ei nu zboară şi mai ales când observam că mă priveau într-un anume fel, ciudat, ca pe o fiinţă desprinsă din altă parte.


Era duminică şi se auzea clopotul din satul vecin bătând în răstimpuri, ca o chemare de dincolo de lume.


Ne trezeam foarte devreme şi ne îmbrăcăm de sărbătoare, era o disciplină a familiei şi a satului.


La câteva case de noi, locuia o familie care îmi inspira mult respect şi mi se parea altfel decât celelalte familii din sat.

Casa lor era aşezată pe un deluţ, la doua case de a noastră şi puteam avea o vedere destul de clară înspre curtea ei.

Era o casă mai veche, bătrânească , acoperită cu stuf şi prispa nu era în faţă, aşa,cum era la toate celelalte, ci spre partea din lateral.

Şi pentru că era duminică, zi de de odihnă şi rugăciune, gazda, mătuşa Dochiţa, aşeza ţoale noi de-a lungul prispei, aşteptându-şi nelipsiţii musafiri de sărbătoare.

Eu eram un fel de ceasornic al mamei anunţând-o cine a mai venit pe prispa lui moş Isacel, convinsă fiind că efortul meu o să fie răsplătit, ca de fiecare dată. Mama se îmbrăca frumos, strivea în palmele crăpate de muncă, doua, trei fire de busuioc şi mă întreba într-o doară:

-Vrei să mergi şi tu?

-Dacă vrei să mă iei...

Aşteptam cu capul în jos sentinţa, dar mama cred că ştia de ce mă ia acolo, de fiecare dată.

-Bine, încalţă-te cu sandalele cele noi, dar să fii cuminte. Să nu te bagi în vorbă cu cei mari. Stai şi ascultă...


Aproape nici nu respiram pe când îmi cuibăream mâna mică şi arsă de soare în mâna ei caldă, striată de bătături adâncite.

Ne apropiem de poartă. Câinii ne latră furioşi, anunţând-o pe stăpână ca a mai venit cineva. Ţaţa Dochiţa se apropie trăgându-şi cu greutate piciorul beteag şi strigă ca să fie auzită de cei de pe prispă:

-Uite, vine şi Lenţa cu aceea mică.

Cei de pe prispă îşi pironesc privirile în fruntea mea şi o femeie, pe care noi, copiii o poreclim Gotca, pentru mersul ei legănat şi pentru că ne ceartă mereu cu glas înfundat, îi zice mamei:

-Doamne, Lenţă, nu ai ce face, de o cari mereu după tine.

Parcă mă priveşte cu un soi de răutate. Moş Isăcel intervine împăciuitor şi zice:

-Ei, ce aveţi dom*le cu dânsa. Hai, vină aici , lângă moşu*!

Vocea lui iese ca gâtuită din gât, pentru că era un om gângav, dar foarte așezat și calm.

Eu dau să urc repede pe ,,prispa aceea a oamenilor mari,, şi mă împiedic aşa de tare în săndăluţele noi, de vin cu nasul drept în ţărână, murdărindu-mă toată pe rochiţa îmbrăcată prima oară și zdrelindu-mi uşor genunchii.

-Vezi , dom*le, vezi, Niculină, numai tu ai făcut-o să se fâsticească.

Şi îmi şterge cu grijă praful de pe genunchi şi de pe rochiţă.

Mama pare că nici nu mă mai observă, preocupată să povestească ,,ceva,,(mama mea povestea mereu ,,câte ceva,, cu un înnăscut talent de naratoare, cu care ne vrăjea pe noi, copiii satului, şi nu ne mai săturam niciodată de poveştile ei).

Câteva lacrimi mi se amestecă-n ţărână şi parcă sunt supărată că mama nu mă observă sau că nu o ceartă pe femeia împricinată, dar îmi trece repede așteptând curioasă poveştile ,,mari, decente,, în care să mă las ca într-o luntre ce mă va duce lin, foarte departe.


În răstimpuri, clopotul îşi mai frângea răsunetul sacru peste zare, şi oamenii de pe prispă se ridicau toţi deodată, se îndreptau spre răsărit, şi băteau îndelungi metanii, ca pe nişte rugi topite în lacrimi de lumânare, rostind un cutremurător:

-Doooaaaaaaaaaamne, Iartă-ne!!!


Îi priveam cu ochi de copil şi nu înţelegeam cu ce au greşit, de se tânguiau aşa.


Apoi, curgeau iar lin poveştile lui moş Isăcel, care fiind răscolit de emoţiile retrăite , părea că vorbeşte mai clar. Şi ne vorbea despre bătălia de la Sevastopol, despre necazurile soldaţilor pe care îi mâncău păduchii:

-Cu pumnul culegeai păduchii.

Şi ne arăta cum, refăcând gesturile de demult.

-Da, mulţi au murit de tifos şi de foame, pentru că rodeam o bucată de pâine cu mucegai în două...și apă vedeam doar din când în când, îți ardea gura , nu alta...

Ochii lui se îndepărtează pentru o vreme în zare parcă vrând să alunge din minte clipele acelea întunecate care nu mai voiau să plece niciodată.


În contra celor povestite despre foamete, ţaţa Dochiţa se apropia de noi cu nişte turte crescute şi bine rumenite îndemnând pe fiecare în parte:

-Hai, luaţi că avem de unde...

Ea era cu vreo 15 ani mai tânără decât moşul pe care îl respecta spunându-i ,,mata,, de fiecare dată.

Moşul continua cu ochii pierduţi în amintiri suferinde:

-Apoi, odată am fost luaţi prizonieri toţi şi ne-au legat cu funia unul de altul, uite aşa, şi ne-au dus la duşman,dar am dat peste un Om al lui Dumnezeu, care ne-a dezlegat şi ne-a trimis din nou la regiment. Uite , aşa am scăpat cu viaţă şi pot să vă povestesc azi şi vouă.

Se ridică de pe prispă şi bate nenumărate metanii ,,întru sănătatea aceluia, sau ca să îi fie ţărâna uşoară, dacă n-o mai fi printre noi,,.

Aveau multi copii plecaţi prin ţară, acasă rămăsese numai Nuţa, o fată suferindă de o formă uşoară de schzofrenie, mai mare cu vreo 8 ani ca mine şi care mă privea cu un fel de ranchiună, ea neîndrăznind niciodată să se apropie de prispă, stătea pe la colţul casei şi privea cu un fel de neînţelegere, chiar supărată că se adună atâta lume acolo, mereu trântea câteceva ca să îşi arate nemulţumire.

Atunci mătuşa dispărea câteva clipe ca să o potolească şi să îi explice că nu se face aşa ceva...


Cu toate astea în familia lor domnea pacea şi decenţa. Moşul striga nevestei, uneori:

-Dochiţă, vezi că era o sticlă de vin prin cămară. Adu şi nişte pahare.

Iar femeia răspundea supusă , trăgând piciorul după dânsa:

-Uite amu, cum spui mata...


După ce soarele dădea să se ascundă spre asfinţit, oamenii îşi luau ziua bună şi plecau fiecare pe la casele lor, mulţumiţi că au putut petrece împreună încă o zi de sărbătoare.


Cănd începeau lucrările de primăvară, moşul venea la tata şi împrumuta ,,baba,,. O măciucă cu care să întărească aracii la vie. Era tare nostim şi noi râdeam pe ascuns când moşul venea şi zicea:

-Nică, împrumută-mi şi mie câteva zile ,,baba,, să întăresc aracii.


Era mai în vărstă decăt tata cu vreo 15 ani, dar se înţelegeau destul de bine. Nu cred ca tata sau el să se fi certat cu cineva din sat vreodată. Dar erau şi oameni mai puţin binevoitori care ne făceau uneori necazuri.

Îl apreciam mult pentru că avea o mică bibliotecă în camera din sus, o cameră liniştită şi răcoroasă, şi aici, citea până noaptea târziu, iar după ce am învăţat să citesc şi eu, îmi alegea cărţile pe care să le citesc şi era tare bucuros că îmi place, de aceea îmi spunea ,,fata tatii,,.

Când nu era acasă, mergeam pe furiş în camera lui, păşeam pe vârfuri, parcă speriată că m-ar putea auzi cineva şi căutam printre acte, hârtii. Aşa am descoperit livretul lui militar. Am privit cu mândrie şi curiozitate spre tânărul zâmbitor cu faţa senină şi am descoperit că fusese sergent. Dar el lucrurile astea nu le spunea niciodată nimănui. Era de o modestie neobişnuită pentru lumea aceea a satului. Întotdeauna am gândit că locul lui nu era acolo şi el gândea la fel. Chiar dacă era văzut ca un om deosebit şi i se dădeau diferite funcţii de pe la Sfatul Popular, el nu şi-a putut găsi nicicând locul acolo în satul acela pustiit şi izolat de cealaltă lume.

El nu mergea niciodată pe prispa lui moş Isăcel şi discuţiile aprinse păreau că îl obosesc peste măsură.

Ţin minte că era în comisia de prevenire a incendiilor şi avea un carnet în care scria amenzile celor găsiţi în neregulă. Când era anunţat că vor porni a doua zi în control, mergea prin tot satul şi îi îndemna pe toţi sătenii să ,,îşi sape groapa,,. Părea morbid îndemnul, dar practic, pentru că amenzile erau usturătoare.

Unii se conformau, alţii îl sfidau spunând pe la spate ,,dă-l încolo de venetic,, şi a doua zi li se tăiau amenzi pentru care se căiau, dar degeaba, procesele verbale erau deja înaintate Sfatului Popular şi amenzileli se opreau din alocaţiile copiilor.

Aşa trecea timpul copilăriei mele, în căutări prin poduri şi povstiri furate de pe la cei mari.

Uneori, iarna, mama mă lua pe la ţaţa Dochiţa ,,cu cusutul,, și ea mergea ,,cu furca,,(pentru tors lână). Îmi plăcea cum torcea , aș fi privit-o zile în șir, pentru că avea mișcări precise și repezi, iar fusul parcă dansa după o muzică numai de el știută.

Mă învățase și pe mine câte ceva. Acum aveam diferite carpețele care deveneau fețe de pernuță și îmi placea să cos poate doar ca să pot pleca și eu pe la vecini cu ea.

Lucram repede și mâna îmi aluneca și mie ușor. Nuța mă privea cu aceeași ciudă, iar țața Dochița văzând-o, încerca să o mai potolească și-i zicea cald și cu mult calm:

-Hai, Nuța, adu și tu ,,băiețelul,, și mai coase la El...

Avea un carpet cât o foiță de carnețel și, cât am mers pe la ei, Nuța cosea veșnic la același carpețel minuscul. Când mama ei o îndemna, ea se apleca docilă asupra lucrului, mai împungea de două , trei ori cu acul, apoi devenea iar preocupată de ,,munca,, noastră.

Alteori, venea ea pe la noi, pășind apăsat pe lângă pereteși stând câte o zi întreagă pe pat, cu ,,băiatul,, în brațe. Noi bănuiam că îl place pe fratele meu cel mai mare și chiar adeseori luam bătaie când strigam după el, ca pe un reproș:

-Nuța lu”Isăcel!

Aproape turba de furie și mă fugărea de nu mă vedeam, alegându-mă cu câteva pe spinare, motiv să îl pârâsc tatălui meu, care îl altoia cu o curea. Eu nespunând motivul pentru care am luat bătaie niciodată și nici el nu spunea că eu am început prima.

Era mai retras și avea un anume mod de a se purta care îl deosebea de noi, toți. Foarte frumos fiind, era tare îndrăgit de toate fetele din sat.

Simpatia Nuței pentru fratele nostru era evidentă, pentru că îl privea cu ochi fixi în care ascundea ceva drag.

Ieșea întotdeauna furios din casă și striga ca să fie auzit:

-Iar a venit nebuna asta!

Se părea că nu o deranjau vorbele lui și revenea după câteva zile cu aceleași obișnuințe.


Zilele au trecut și noi ne-am despărțit, fiicare îndreptându-se către o altă școală, numai Nuța a rămas așteptându-ne la poartă, pe fiecare.

De când am plecat din sat, Nuța părea să ne accepte. Ne aștepta, la poartă, ca o soră a tuturor. Ne zâmbea când veneam în vacanțe și ne întreba despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo , departe.

Mergeam cu ea la pârâu, la spălat rufe. Ea venea cu câteva batiste și baticuri pe care le spăla cu atâta atenție, de ne distram adesea pe seama preocupărilor ei migăloase.

Mă privea cum înotam, pentru că ea nu a putut învăța niciodată, și îmi striga întotdeauna să mă întorc sau alerga acasă să îi spună mamei. Atunci auzeam glasul înfiorător şi rece al mamei:

-Doriiină!!! Întoarce-te!!! Las că vii tu acasă. Vrei să te îneci ca Dănuţ.

Şi brusc îmi apărea pe firul apei chipul copilului înecat pe care l-au scos cu cancea, după ce s-a lăsat asfinţitul şi felia de pâine cu o lumânare aprinsă s-a rotit ameţitor împrejurul locului unde i se oprise trupul.

Copilul părea să mă privească deschizându-şi ochii vii şi spunându-mi cum îl învăţa mama sa: ,,năşica Dorina,,.

Fusese botezat de părinţii mei şi era şi nepotul tatei. Eu voiam acum să îmi cer iertare pentru bătăile repetate pe care i le dădeam prin livadă, pe când nu mă vedea mama lui, şi-l obligam să-mi spună tanti, cu toate că eram de aceeaşi vârstă.
Ştiu că de fiecare dată, după ce îl băteam îi dădeam bomboane din buzunarul rochiţei cu un fel de remuşcare şi îi spuneam:

-Lasă că doar nu te-am bătut aşa de tare. Dar trebuie să fii mai curajos. Dacă nu te bat eu, o să te bată alții. Poţi să-mi tragi şi tu.

El își lăsa ochii în pământ și pesemne mă credea tare puternică pentru că nu mă lovea niciodată.


Acum mă revedeam, pe firul întins al apei, fetiţă de 6 ani , obraznică şi arţăgoasă , îi ceream, cu lacrimile uscate de soare, să mă ierte.

Mama tot striga şi trebuia să mă întorc spre mal.

Uneori înotam o zi întreagă, luând cursul apei, pe matcă (partea de mijloc) până ajungeam în satul vecin, adică 4 - 5 km.

Copiii îmi spuneau mereu că înot altfel, cu trupul deasupra , ca o saltea plutitoate.

...................................................................................................................................


După ani și ani, m-am întors în sat . Nuța era singură, îmbătrânită și neajutorată.

Toți ai ei au plecat fără întoarcere și ceea ce ne apropia era faptul că și ai mei erau plecați.

Am privit cu aceiași ochi curtea cu prispa dărâmată dar nu mai vedeam țoalele de sărbătoare, nici pasul beteag al țaței Dochița, nici oamenii pioși bătând îndelung metanii în ritmul dangătului de clopot.


M-am apropiat cu pas sfios de curtea casei bărtânești care părea că lacrimează din geamurile mici. Câinii nu m-au mai lătrat ca altădată, parcă plictisiți de imaginile dezolante şi de bălăriile care invadaseră ograda.


Nuța a ieșit și m-a îmbrățișat lăsându-mi câteva lacrimi, pe spate, m-a întrebat :

-Ce-o să mă fac eu de amu?

Glasul ei se spărgea în glasul de clopot al acelei triste duminici și eu parcă auzeam poveștile și glasurile de altădată venind dinspre prispa din dosul casei.


Erau iluzii. Prispa era goală și mâncată de gura nemiloasă a timpului...
În casă, de pe un perete curat, proaspăt văruit, mă privea cu ochii cusuți strâmb ,,băiețelui,, care părea că își râdea la fel de strâmb de durerea noastră.

Băiatul copilăriei mele era priponit în niște cuie bătute neuniform în perete și încă nu fusese terminat...Lipseau locuri de cusătură, așa cum lispește câte o piesă dintr-un puzzle care nu îți arată imaginile adevărate şi te lasă doar să i le intuieşti...

De undeva, de foarte departe aud doar glasurile pioase, dangătul de clopot și tânguirea vocilor pierdute:
-Dooooaaaamne, iartă-ne...Doooooooooooooaaaaamne, iartă-ne...
Stins...
din ce în ce mai stins...
Înserarea coboară şi îşi lasă trena
de mătase neagră peste gândurile mele
nu mai cresc fluturi
cu lacrimi de rouă stropesc poemele
şi le aştept să crească...
aştept


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Iun 13, 2011 7:04 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 09, 2011 8:20 am  Dorina Ciocan

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Iun 06, 2011 10:39 pm  Dorina Ciocan

dărâmată de timp
golită de ștergarul verde
prispa își îndoia genunchiul
să mă primească dincolo de hotare
glasuri de humă strigau
în culori de asfințit

(pereții mă zidesc în sepia
se conturează umbroase locuri
cu iarba veșnic tânără și moale)

și eu mă prelingeam
pe lângă degetele-mi deshumate
ca niște ramuri arse de răchită
de-a lungul liniei mărețe.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Iun 04, 2011 12:48 am  Dorina Ciocan

mă cern... ca o ploaie de fluturi
ca un sunet de flaut vibrez
dragul meu cu inima de plumb
ochii mei au învăţat să te privească
şi stau de veghe
în poiana fermecată
dresez păsările şi gărgăriţele albastre
să facă tumbe
desenând oameni de fum
atârn copacului din zori
stele zglobii
când te zăresc aşa de după doruri
cu genele înghiţite sub limba de şarpe
nu îmi mai este frig
să-ţi netezesc o karma
pe obraz
las urma de sărut
care nu-mi poate
învia o altă clipă
............................
şi-atunci mă cern etern talaz
peste o mare de trupuri care
îmi fuge printre tâmple
să îmi aşeze moartea
cruce înflorită la căpătâi
tablou cu ochi holbaţi
mă-ngrop în trupul gol
şi iarşi mă petrec tăcut
pe lângă nourii câlţoşi
visez că dormi şi nu
...mă poţi cunoaşte

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 02, 2011 11:23 am  Dorina Ciocan

cerul s-a decolorat
la asfințit
i-a crescut o altă inimă
aud scâncetul ploii înfundat
în catifeaua veche albastră
din pieptul vânjos cad picături cu sunet metalic
pic și pic neîncetat descântec
se lasă marea necuprinsă peste cortina roșie
ca un trup însângerat
din care ai putea să muști cu sângele prelins
dar se înfing colții în țesta orașului de plumb
desenat
deasupra patului
trag cu coada ochiului
uite a mai căzut un dinte zornăind în burta femeii de argint
s-a mai desprins o geană de pe obrazul vântului turbat
culeg petale de trandafir nobil putrezit
și stau și număr
și număr și stau
dar nu mai trece nimeni
în insula himerelor îmi scald picioarele
în apa năclăită de sudoare
pot ghici
dar trâmbițez din glas de înger
zâmbesc lung și mut patrioților
le-mpart table de șah cu pioni nebuni regi și regine
mă las în mâna lor moale ca o plastilină remodelabilă
da chiar mă puteți muta
când obosesc zic pas
și am să stau o tură

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Iun 04, 2011 8:22 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 01, 2011 9:52 am  Didina Sava

Printesa Adelina si mamica ei-Dorina Ciocan






Didina Sava,Adelina Ciocan si Dorina Ciocan

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 01, 2011 9:41 am  Didina Sava

Paraschiva Anton si Dorina Ciocan





Dorina Ciocan,Adelina Ciocan si Raul Ovidiu Vasiliu

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Iun 01, 2011 8:13 am  Dorina Ciocan

pentru că mă iubeaiașaputredca o tornadă anxioasăam stins în tine sonata lumiiși mi-am încrustat pe buze(cu pumnalul trupului întreg)semnul morții,apoi semnul viețiiși iar semnul...am început să mi-l vopsesc până am devenit metresa cuvintelor(perfectă)și îți vorbeam despre manechinele uitateîn cimitirul crucilor vii,prizoniere în vise întunecate.,,-îngerii nu vorbesc în șoaptă, mi-ai surâs telpatic,,și-am început să-mi cioplesc singură aripi din piatrăsă-mi însemn pe fruntepoeme însângerate despre oamenii veselicu obrazul ascuns în cearăși crucifixe atârnate în gură...îți mai vorbeam despre timpulcând mă iubeai,așa, putred,cu fața întoarsă în cealaltă parte...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Iul 01, 2011 11:47 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mai 31, 2011 11:45 am  Dorina Ciocan

buzele mele de captivă
se topesc
la picioarele tale
ca o zăpadă tremurată
în care s-a stins
candela unei duminici.

pe obrazul meu,
buzele tale
se aprind
cu licăriri de stea
poţi să te apropii,
poţi să mă culegi,
pielea mea alunecă
picătură cu picătură
ca o ploaie înecată
în marea ce ne desparte.
mişc cerul cu un deget,
pironesc ochii în ochii nopţii...
...nu mă opri!
cioburile ploii îmi tot alunecă pe faţă:
-pic...pic...pic...
surâsul
îngheaţă
în fereastră. .

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mai 29, 2011 7:44 pm  Dorina Ciocan


locuia de ceva timp în casa umbrelor,
era veșnic grea
și năștea în răstimpuri,
în pânza tabloului uitat,
copii cu nimb pe frunte.

încă le vorbea într-o limbă demult uitată,
pură, cu inflexiuni aproape umane,
în limba lui Adam,
cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

în jur, aerul se îmbăta în arome
de primăvară veșnică
adunând de prin întunecate labirinturi
flautiști cu pelerine ciuruite,
tânguitori ca nopțile cernite.

vocea ei se reducea, spre dimineață,
la simple sunete lugubre, fără de timbru
și ar fi vrut
să împrumute iar din limba lui Adam,
sau poate din textura pielii sale,
oase din coasta lui demiurgică.
asta voia atunci, când prin sângele amintirilor
se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,
cu ghearele înfipte în propriile piepturi dezvelite.

dar ea...
ce plămădea în pântec?
de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, eternitatea?
vibra în rădăcinile cuvintelor,
știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni.
Adam era modern, vorbea femeilor rujate
despre uitata lui din altă lume, într-un tablou
din care mai răzbat miresme adormite
în fereastra sufletelor .

și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor și flautiștii înfometați de sunete suave
fața ei se colora în verde
orbind-o strălucirea aceea reflectată
prin perdeaua liniștii mărețe.

copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,
acum, își cârpeau singuri aripile și se hrăneau cu subteranele himere
vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult, fără cuvinte,
doar colorând pe frunzele uscate...
metafore neîntrecut de albe.

din milă, Dumnezeu mai scobora din când în când, câte un curcubeu,
(pentru născuții, din aceeași mama, în răstimpuri)
fără efort, îl transformau în cercuri,
și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă. ea locuia acolo, în casă umbrelor străine,
veșnic gravidă,
ca o țigancă roditoare.


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Iul 01, 2011 3:26 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 25, 2011 8:32 am  Dorina Ciocan

lumea mă suspectează
de prea multă tandrețe
în junglă
uneori mângâi creștetul
războinicilor călare pe cai de lemn
ascunși în zale de granit

prefăcându-mă în cea mai frumoasă crainică
fardată cu iluzii albe
anunț știri banale
pe un post de greacă tocită
de cât a stat în pieptul zeiței atena

am îndoieli pe măsură
mă înveșmântez în imagini apocaliptice

să trecem peste asta
pentru că în albia cu sânge
văd fața ta
lustruind oglinzile copacilor necunoscuți
chiar sângele se preface-n piatră neștiută
simțită
pentru că te vei lovi de ea în cădere
atunci o să-mi vorbești într-o altă limbă uitată
cerul meu o să fie mai aproape
filele jurnalului mi se tot subțiază
în zilele sabatului
doar orbii o să-ți mai călăuzească pașii
spre altare
...................................................................................
despre verbe
eu pot
vorbi la infinit





Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 25, 2011 4:59 am  Dorina Ciocan

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 20, 2011 11:33 pm  Dorina Ciocan

pe o lespede tocită se scria singură
legea lui Manu
ne îndemna să pustiim tărâm străin
să distrugem cu privirile de foc iarba proaspătă
crescută în piepturile bărbaților războinici.

homo homini lupus est,
îmi ziceai atunci mângâind lama strălucitoare a pumnalului
cu care străpungeai stânca și așteptam înfierbântați să curgă apă
apă rece cristalină
ca să ne spălăm cu ridurile adâncite săpate în crucifixele de ceară.
VAST - Don't Take Your Love Away

Asculta mai multe audio diverse
și Ares își apleca fruntea în tălpile noastre ascultându-ne drumul
cântat în elade, istorii somptuoase, legende îndrăznețe, chipuri de zei răvășiți
treziți din somul veșniciei, mituri neîncrezătoare.

și doar atunci îți apăream frumoasă ca o carte sacră deschisă
la pagina din care mai zboară fluturi,
dar îți pipăiai pumnalui
așteptându-mi zâmbetul fals ori poate cântul de sirenă trădătoare.

......................................................................................
m-ar fi putut ucide Hera dacă ploile nu mi-ar fi șters obrajii
și apa vie nu ne-ar fi îmbătat cu nuferi

......................................................................................
avant la lettre!pe-o lespede tocită scrie...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 18, 2011 6:17 am  Dorina Ciocan

-Vino mai aproape, Pip!
uite vezi tu păpădia aceea
cu mâinile de ceară care tocmai
s-a trezit
ar vrea să știi: ,„cândva se va sfârşi cuvântul”
şi doar lumina o să pâlpâie slab din ce în ce mai slab,
nu o să -mi vezi nici faţa,
nici ridurile , nici fardul care o să-mi curgă
în şiroaie pe spate, pe gât şi pe obraz.

o să se arate nişte proiecţii
desenate-n arabescuri de argint
şi eu am să cobor în valea nesecată a gândurilor
ca să aprind lumânări cocoloşite-n frunzele de nufăr,
doar cu privirea o să le mân pe apele albastre reci,
din ce în ce mai reci.
.....................................................................
ooooo, voi temple, catedrale somptuoase,
efigii, sacerdoţi, gorgone despletite cu ochi turbaţi de ură,

cândva am să-nlemnesc şi eu cu
stâncile crescute-n tâmplă
şi am să mai lucesc structurilor nedesluşite...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mai 15, 2011 10:30 am  Dorina Ciocan

sorbeam ades din cerneala pogorâtă de îngeri
pe ferestre
(confraţii mei scriau capodopere
şi se desfătau cu mângâieri de raze)
mă priveam în ochiul fiecărui trecător
până la ultimul rid
(peniţa mea va scurge dâre
cu o sete oarbă)
n-am să deschid ferestre
nici poarta
doar liniştea o să izbească
din când în când
ca valul înspumat
în zidul ce veghează înspre muzeul
nefiinţelor cu chip de ceară
(şi n-am să rup
nicicând ierburile ieftine
din apele adânci)

nepăsător tezeu îşi plimbă turma
prin legendele umbrite

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 12, 2011 10:08 pm  Dorina Ciocan

şi pentru asta eu îţi mulţumesc.cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 12, 2011 10:04 pm  Didina Sava

draga mea ,pt ce sa ma supar?...doar am precizat e parerea mea...e subiectiva si tu nu trebuie sa te pliezi pe gandurile mele...dar eu intotdeauna voi spune onest ceeea ce pe mine ca cititor ma zgarie interior in armonia melodica a poemului

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 12, 2011 9:59 pm  Dorina Ciocan

multumesc , Didina, dar in poezie florile au miros de sentiment...şi laleaua mea chiar ,,subiectiv,, mirosea a levănţică...nu te superi...e doar un sentiment exprimat sub această neobişnuită formă...
încă o dată mă bucur de prezenţa ta...o zi frumoasă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 12, 2011 9:55 pm  Didina Sava

ma gandesc daca laleaua nu ar trebui sa aiba gust tipator de primavara sau de orice altceva...vezi nu da bine gand substitui o floarea cu alta si in real laleaua chiar nu are nici o legatura cu levantica,,,
Dar e opinia mea si e subiectiva ca orice opinie...deci e posibil sa nu am dreptate Smile

ariadne minotauri lilieci ..e totusi o insiruire pt ca nu exista un opesonaj care sa se cheme asa , deci cred ca trebuie virgule intre ele
e frumoasa ideea unirii celor trei elemente intr-un singur vers dar parerea mea este ca totusi nu trebui sa fii atenta la inadvertentele ce se creaza

"revarsă cuvinte aprinse întâia dată în ţeasta mea"

e prea dur teasta , omoara fiorul poetic....pana la urma poezia foloseste metafora pt a suplini niste cuvinte...

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Joi Mai 12, 2011 10:08 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 12, 2011 9:50 pm  Dorina Ciocan

azi am să îţi scriu un poem în care
nu moare nimeni niciodată
şi dacă ţi se va tăia respiraţia
nu e steaua aceea zimţată a gerului
e doar tăcerea mea desenată în momente de durere
ca o sablă

pe care ai mai putea să o culegi

mă aplec peste chipul înnegrit al nopţii
îmi razăm trupul de stâlpul şubred
şi încep să mă doară dimineţile târzii cu raze atârnate pe umeri
precum un samson aplecat asupra sabiei lucioase

şi mă apucă aşa o duioşie când te ştiu chircit
cu ghenunchii strânşi a jale
aşteptând de veacuri sărutul mării şi mângâierea de sirenă

(buzele tale încremenite)

dacă junghiul n-ar înfinge atât de apasat
ţi-aş descleşta eu gura şi aş muşca din poama sufletului tău

(revarsă cuvinte aprinse întâia dată în ţeasta mea)

şi dacă pleoapele tale au amorţit cred că te-a atins cântecul meu
sirenele nu plâng niciodată


da poţi să-mi strigi până dincolo de timp
don't sleep don't cry

it is the time


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 13, 2011 1:01 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 12, 2011 9:47 pm  Dorina Ciocan

am fost fericită când mi-ai dăruit laleaua cu gust
ţipător de levănţică
a crescut până la cer
şi chiar aş fi putut să mă urc
să îţi scutur peste firele încărunţite
o altă primăvară
pentru că timpul
îşi deschidea uşor pleoapa ca să ne cuprindă

dar am rămas la marginea cărării
în ţărâna aceea înfierbântată
am prins rădăcini


iar ţie în păr îţi creştea
o cetate somptuoasă cu geamurile ferecate
în fier forjat
ariadne minotauri lilieci orbiţi
te străjuiau ca să îţi fie bine

patefonul urla sălbatic melodia aceea stupidă
,,what a fuck,,
şi artista ieşea ca o felină cu unghiile ascuţite
îşi îndesa trupul în tine
chiar ţi se potrivea situaţia asta jenantă
ca o carte mototolită de identitate
pe care să o posezi zi de zi în buzunarul sub formă de lămâie
şi când întreba cineva cu gura ştirbă
cine e posesorul
tu ridicai steagul alb în turla înaltă şi arătai înspre
pasărea cu chip de fum care te îngâna sâsâindu-ţi grotesc
,,viva la fiesta,,
îgăima pe limba ei neauzită cu ochii pierduţi după firele subţiri de iarbă

tu te lăudai femeilor cu obrajii crăpaţi de farduri ieftine
că da mă cunoşti
ba m-ai văzut cândva într-o zi banală inundată de o lumină îngălbenită
în odaia aceea modestă aplecată mult asupra sicriului ca să îţi pot număra venele albastre
pe când căutai femei înnebunite cu piepturile îndesate
şi coapse înguste şi gânduri tăioase

şi uite aş mai putea să-ţi suflu în urechea dreaptă un zâmbet răguşit
dacă te-aş putea convinge să nu mai coseşti în miezul nopţii iarba albastră de pe mormintele trezite
ne privesc morţii
nedumeriţi prin găoacele adâncite

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 11, 2011 9:55 pm  Dorina Ciocan

aş mai avea multe să-ţi spun
ştii tu acele lucruri banale pe care le ascunzi grăbit pe sub cămaşa transpirată
în timp ce-ţi zornăi grăbit cheile de la maşină
de pildă spre dimineaţă mi s-a desprins al şaptelea strat de piele
şi-mi creşte mereu altul peste zi
şi altul peste cămaşa neagră de noapte
mă acopăr cu zile şi nopţi nedormite dar tu nu simţi şi
uneori miros a fericire amorţită cu genele deschise
iar alteori am verbele imperfecte crescute în coastele împrumutate
nu te îndemn să le culegi
cântam credeam
ascultam
şi lista lor e nesfârşită pentru tine fericirea
e doar gheara aceea care mi se înfinge în retină
cu flori de sânge în păr
şi scoici înfierbântate pe spinare
pe gânduri de mătase adun amiezile
şi boabele de rouă în vasele cioplite din trupuri de cireş
aş vrea să fiu eu vrăjitoarea care îţi umple sufletul golit de semnimente

da aş revărsa apusul cu faţa peste tine şi te-aş acoperi
cu un giulgiu alb ţi-aş înfăşura secundele în staniol
las recompensă
chiar viaţa mea legată de trunchiul smochinului neroditor
iar urma degetelor mele o să ţi se amplifice pe faţă
peste chip
şi poate mâna o să-ndrăznească înspre seară
să îţi străpungă pieptul
ca să-ţi dea ceasul înapoi
pentru că iarba se aşează ca o pâclă deasă peste amintiri

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 09, 2011 10:53 pm  Dorina Ciocan

aş mai putea să te strig cu glas răguşit
dacă mi-ai stoarce-n palme râsul hipnotic
răsucindu-ţi adânc unghiile în coardele mele vocale
îndemnându-mă cu zâmbetul strivit pe buze să îl beau

da atunci aş slobozi un alt strigăt asurzitor
şi numai ecoul întârziat ţi-ar putea trezi din burta întunecată a somnului simţurile amorţite chircite în umerii înalţi ai serilor cu parfum de mai

mi-aş ridica braţele
înfingându-mă cruce vie
pe câmpia nesfârşită
la căpătâiul unui iubit necunoscut

şi m-ai ninge
şi m-ai ploua veşnic într-o neîmplinită aşteptare
ai sugera chiar că fulgii aceia pătraţi albaştri mi-ar putea topi aripile
şi stropii m-ar putea umple
până ce ploaia ar da în clocot
în mine
se revarsă munţiii
salcia încă îşi mai piaptănă pletele
se sparg zlnic ziduri ca ale berlinului şi se înalţă temple atenienilorsă lupte să lupte
stabilopozii mă apasă

nu mă striga
tu ai putea să mă dărâmi şi palmele mi-s cuiburi calde

îmi bate-n tâmple ceasul vieţii şi tu mă chemi
în şoapte
în şoaptă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 09, 2011 6:26 am  Dorina Ciocan

cavalerii îşi zornăie alamurile ruginite
tabloul se desface şi se încrustează-n stâncă
dar iată
dau foc icoanelor şi reclădesc imperii cu gustul de cenuşă
privind imagini dezolante din piaţa înglodată a servitorilor umili
efigia unui sacerdot mi se întipăreşte-n tâmplă
în caterdala somptuoasă gothică
se face iar lumină

torţe flămânde ard preotesele în talpă
luceşte icoana răzvrătită cu apele adânci şi tulburi
te strig

pe creastă valul mă încorsetează
şi mi auzi doar gândul un praf stelar de ghiocei plăpânzi striviţi sub un ghenunchi de rugă neterminată

hei turnule de veghe
nu mă privi mai lasă-mă să dorm eu silueta resemnată
cu zâmbet şters
nu-mi ţine visele în turle
căci gura mea uscată nu poate să atingă
umbra tabloului fără de ramă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 09, 2011 6:25 am  Dorina Ciocan

multumesc , Didina

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mai 08, 2011 12:17 pm  Dorina Ciocan

memoria mea te priveşte
frust
(de la adânci depărtări)
ca o scriitură străveche
întipărita
pe obrazul femeilor îndoliate
(buze înroşite asemeni
nuferilor cărnoşi din
iazuri mult prea reci)
când toaca îşi coboară
strigătul asfinţitului
mă traversează
o fantomă sidefie
ce se chirceşte adâncit
în mine
o clipă
cât o noapte
să-ţi scrie numele
cu litere de apă
(închid cercul de foc
în jurul trupurilor noastre
carnea sufletului miroase
brutal
a ierburi sălbatice)
e ochiul lui shiwa
şi clipoceşte enigmatic
(aceiaşi-alţii
ascunşi îndărătul irisului
senin
albastru)

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 07, 2011 10:11 pm  Dorina Ciocan

păşim tăcuţi îmbrăcaţi într-o şoaptă
tainică
în care n-a mai intrat nimeni

templul ne priveşte
arogant
ne îndeamnă să ne încrustăm numele
în lespedea de piatră
şi chiar să ne lipim obrazul
ochiul meu sloboade lacrimi
ce ard flururii pe aripi

tu nu-ncetezi cu acele
obositoare comparaţii

umărul tău e mereu mai sus
pletele mele ţi se-nfăşoară
în trup
ca iedera crispată

şi vrei să mă pierzi în ceasul
amurgului

dar nu ai timp şi
pornim fastuos prin porţile
ce se deschid

templul se-mbracă iar
în haine vii de sărbătoare
albul scânteiază
trâmbiţele răsună asurzitor

ceremonia poate începe
lipsesc doar mirii

dar nu ne pasă
muşcăm nesăţios din
carnea crudă a mărului interzis
şi trandafirii îşi deschid petalele albastre
instantaneu se face noapte

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 05, 2011 1:54 am  Dorina Ciocan

în ochiul stâng
mi-a intrat ochiul drept
văd lumea difuză
cum se prelinge printre gene

umbra zeului păgân
nechează proiectată-n muntele de sare
rădăcini fibroase cresc
în oglinda apelor tulburi
ca nişte şerpi încovoiaţi

(eu beau amurgul
din cupe de cristal
ies fluturii cu capete de mort)

îmbracă-mă

într-o petală albă

desprinsă din ochiul curat al

lacrimii


îmi trosnesc vertebrele
când mă aplec
faraonii deschid ochii sticloşi
mă-nvăluie în lumini hipnotice

ies înfricoşată
dintre perdelele poveşti
şi mă acopăr cu florile de nufăr
strivite sub talpa zelui profan

dăruieşte-mi pacea
am vârful limbii amar şi înnegrit

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 02, 2011 11:47 am  Dorina Ciocan

când m-ai strigat la poarta cetăţii celtice
mi-a înflorit fulgerul pe frunte

înveşmântate într-o lumină albastră
femeile îşi ascundeau pioase privirile
crezându-mă stigmatizată
îşi scuturau cămăşile mototolite în noapte
iar din ele alunecau păcatele cărnoase
mi se aşezau
ca o mantie rebelă peste trupul dezgolit

zăceam în glazura aceea amorfă
(aşteptam ţinându-ne strâns de mână)
să se nască din trupul apei
copilul cu arterele purpurii

murmurai o litanie nesfârşită

se zărea peste noi forma statuii cu braţele căzute
şi betonul armat îi rânjea
ascuns în umăr ca un ciot de aripă arsă

priveam somnambulici ochiul de apă tulbure
în care mustea sângele şi bolborosea carnea crudă
strigai
nu are putinţa să se nască
trupul femeii trebuie deformat
sa intre în apa eternului
pereţii se înălţau se îngustau
şi ne strângeu la piept ca pe nişte bieţi fii rătăcitori
în filele evangheliei înecată în marea moartă

erai prea alb, strălucitor ca un fruct care s-a copt îndelung la umbră
ochi fulgerători mă căutau să fure
din pata de lumină

te aplecai uşor peste apă
şi îmi porunceai să îţi acopăr buzele învineţite
cu palma
să nu ţi le săruţi însângerate
atunci când vor desprinde din braţele tale aripile de plumb
ca să mă poti urma într-o altă pagină de evanghelie înecată

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mai 01, 2011 5:11 am  Dorina Ciocan

după ce mi s-a colorat obrazul
mi-am pipăit cu mâinile murdare
glezna şi am ştiut că nămolul pe care îl purtam
pe spate era tabloul uitat
prin care cei curioşi
priveau lumea de dincolo
există
sunt cei plecaţi încă rămaşi
fac semne şi se roagă să le udăm cărările
ca nopţile să li se odihnească pe braţele
osoase
şi soarele să-şi strângă razele pletoase
sub ochii încercănaţi ai umbrelor
pierdute


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Mai 21, 2011 9:29 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mai 01, 2011 4:29 am  Dorina Ciocan

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 30, 2011 9:56 pm  Dorina Ciocan



realizarevideo, Blue

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 30, 2011 3:58 pm  Dorina Ciocan

aripa de stea
zbor frânt în braț de granit
visurile reci

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Mai 21, 2011 9:31 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 30, 2011 10:11 am  Dorina Ciocan

îmi sprijin obrazul de umerii morţii
merg şerpuit ca un bolnav în hainele împrumutate
care mi-s prea mari dimineaţa
noaptea se încarnează în încheieturi

am mii de lucruri nefolositoare adunate în buzunarele adânci
ace cârpe păpuşi scheletice buze uscate arme de vânătoare
şi tot adun
şi tot adun
nu mai ştiu de mult să scad
trăiesc
în aceeaşi matematică absurdă
a începutului
de veac

coatele sângerează
ochii se umplu de cer

şi încă mai aştept cântăreţii să-mi cânte din cobza lor tocită
acelaşi cântec surd al unui rebel
cu pletele arzânde
scânteindu-mi cărarea spre lumina din adâncuri

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Apr 30, 2011 4:00 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 5 din 18 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 11 ... 18  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum