Lansare de carte- "Cioburi de vitralii"- Liliana Tirel- 25 mai 2013

Dragi prieteni vă invităm SÂMBĂTĂ 25 MAI ora 11 la Muzeul " Mihail Sadoveanu"-Iaşi. Va avea loc lansarea volumului de autor (debut) al doamnei Liliana TIREL- "Cioburi de vitralii"; Editura PIM,
Prezintă:Liviu APETROAIE
Invitaţi:
Mario CASTRO NAVARRETE , Mihai CĂTRUNĂ, Gheorghe ŞFAIŢER,
Momentele artistice le vor susţine:
Adi GEGIUC, Andrei BAUER şi copii de la Clubul de dans "IMPERIAL", antrenaţi de Georgiana şi Adrian CIUTOIU
Moderator: Liviu APETROAIE
Organizator: Didina SAVA

Preluând cu acuitate şi generozitate substraturile empirice al fiiri, Liliana Tirel îşi porneşte călătoria lirică spre construirea unei metafizici personale, imaginând un traseu ascendent care să finalizeze, cathartic, o posibilă devenire a eului până la utopica împlinire. Donquijotescă (ca să preiau un motiv al poemelor sale), uneori sisifică, alteori orfică, întreprinderea poetei se bucură măcar de o reuşită: aceea a cuprinderii în raţiune şi inimă a sensurilor maximale ale existenţei.
„Om! Viaţă! Destin! Cunoaştere! Foc!”, spune, într-un vers, Liliana Tirel, care zideşte, cu tehnică arhitecturală desprinsă din mari secrete, un Athanor, un loc al marilor întâlniri, al concordanţelor şi non-concordanţelor, ca într-un pătrat logic în care fiecare element are un drum posibil spre toate celelalte componente din universul imaginat. Totul se petrece sub amprenta ineluctabilă a marilor mituri, al unui ezoterism bine asumat, semn al erudiţiei poetei, care cunoaşte semnificaţiile simbolurilor şi reuşeşte să le pro-pună în poem în locul care centrează textul. Ne situăm într-o pleiadă de simboluri-sens care definesc triada existenţă-cunoaştere-valoare în varianta arhetipală, poeta căutând legitimarea acestei triade prin tot ce e mai substanţial şi esenţial în conştiinţa care întemeiază. Apelul la aceste elemente, desprinse mai
ales din lumea biblică şi din mitologia greacă, ori din hermetismele şi alchimicele medievale instituie ordinea, etapele călătoriei, ale aspiraţiei; prin ele îşi asumă şi limitele umanului, dar şi posibilitatea, îndrăzneala de a le depăşi. De aceea, constructul poetic are curajul de a se deplasa pur vertical; mundanul se reflectă în cosmic prin simbol mitologic. Iar în toată această deplasare, a emipiricului spre metafizic, vehiculul este numai şi numai iubirea. Recompunerea androginului, unirea celor două mari jumătăţi este eşafodată pe arhetip, pe forţa acestuia de a se atemporaliza, făcând loc iubirii, şi ea în ipostas supratemporal, să se desfăşoare şi să ceară împlinire. Unul dintre leit-motivele de acest gen este Pomul Vieţii, cel spre care se îndreaptă aspiraţia cea mai înaltă a eului, cel care singur poate depăşi căderea umană prin Pomul Cunoaşterii, în Biblie, sau, la greci, prin gestul lui Chronos (Timpul) de a-şi devora creaţia. Aşadar, cunoaşterea raţională nu poate împlini un astfel de demers. Rămâne cunoaşterii poetice să deschidă acest orizont. Ori cunoaşterea prin poetic înseamnă exact ceea ce îşi propune autoarea: simbol recuperat în metaforă.
Şi totuşi, instrumentele cu care poate lucra poeta sunt etern aceleaşi: cuvintele care numesc realitatea şi idealul. De aceea, se întâlnesc imagini din imediat, lumea din jur are locul bine fixat, definitoriu. Poeta ştie, cu talent, să proiecteze lumea de zi cu zi în ea însăşi, rafinând oglindirea, făcând-o mai pură, mai bine adaptată impulsului şi nevoii de desfăşurare a sentimentului.
Din acest punct de vedere, volumul Lilianei Tirel e unul compact, desfăşurat gradat pe o sinusoidă care are maxime de autodefinire şi minime de căutări, de scormoniri arheologice, pornite dintr-o disperare a sentimentului acut al interstiţiului. Intuind, chiar trăind golul existenţial, poeta pleacă pe drumul Damascului, caută vederea pură, lumina ascuţită, tăietoare de sensuri. Mă simt, astfel, bucuros să reamintesc „Elegia a doua, Getica”, a lui Nichita Stănescu unde găsesc drama aceasta a golurilor care sunt, din necesitate, umplute cu zei. În aceste viduri ale sinelui înţeleg nevoia poetei de a le suplini cu marile simboluri, singurele certitudini oferite de experienţa spirituală a omenescului. De altfel, şi grafierea poemelor confirmă acest demers. Dincolo de invocarea personajelor ori întâmplărilor din mitologie, există numeroase substantive comune scrise cu majusculă, Fiica Tăcerii, Ţara lui Singur, V-Viaţă; I-Iubire; S-Speranţă, Toamna ce vine, Cuvântul-Om de Iad, Cuvântul-Far etc., care semnalează trecerea acestora de la calitatea de simple vehicule lingvistice la cea de concept, de spaţiu concentraţionar al ideii poetice, de loc al popasului sufletului pe drumul sinuos al propriei luminări.
Poeta „simte enorm” perisabilitatea existenţei şi se oferă, cu toată deschiderea, celuilalt, fie el iubitul, aproapele, departele, orice fiinţă care are nevoie de dialog şi confesiune, înţelegând de aici că diferenţa
dintre timpul real şi cel visat poate fi recuperată prin comprehensiunea profundă a destinului şi asumarea lucidă, valorizarea clipei, prinderea ei. Chiar dacă rămâne doar poeziei să facă acest lucru şi tot se împlineşte un destin.
Acest lirism al simbolisticii încărcate de mitologie se bucură nu doar de construcţia ideatică, ci şi de o trusă de lucru cu instrumente bine acordate. Poezia Lilianei Tirel se vede, se aude, se simte prin porii fiinţei. Stilistic, ea reuşeşte să personalizeze cuvântul, să facă din el acea lamă subţire şi tăioasă care să despartă, în oglindă, realul, să-l dedubleze în ceea ce este şi ce poate să fie, să îl agaţe indestructibil de arheu, de întemeietor. Locul şi rostul Fiinţei, staticul contemplativ şi dinamicul aspiraţiei sunt puse într-un caleidoscop bine regizat, fiind vorba, însă, de o regie neregizată, de o curgere de la sine născută de impulsul comunicării, al autodefinirii.
În profundul problematizat, poemele au un ce filosofic orientat ezoteric, sunt, în ansamblu, o întrebare profundă în căutarea lămuririlor posibile şi reflectă nemijlocit şi explicit trăirea, arderea de sine a unui eu problematizator. În ciuda asperităţilor de viaţă care însângerează din loc în loc sufletul, constructul poetic vindecă, cicatrizează până la uitare şi deschide tavanul cotidianului spre cerul înstelat; amintind, astfel, de dimensiunea cathartică a volumului de faţă, acea particularitate pe care şi-o propune autoarea în acest
jurnal de re-compunere. Ce suntem în faţa abisului, cum intrăm şi ieşim din lume, este posibilă iubirea profundă şi de ce nu ne-a fost dată de la început?, iată, sumar, câteva din întrebările predilecte spre care stă aplecată autoarea, ca să înţelegem şi de ce alege acest gen de poezie, densă, cuprinzătoare şi surprinzătoare, mai ales în lirica feminină.
Dinamică şi provocatoare, solicitându-i cititorului şi un anume timp al lecturii, dar şi erudiţie, poezia Lilianei Tirel are o împlinire aparte: ea se rupe de amprenta obişnuită, în alte părţi, a femininului, devenind o poemă a omenescului, dincolo de diferenţieri psiho-somatice şi emoţionale. Este o odisee, începută în imemorial şi sfârşită, deocamdată, în picăturile de vin şi sânge adunate în Sfântul Graal, din care poeta va bea licoarea tare a unui alt orizont. Suplă şi rafinată, poema aceasta reuneşte, bucată cu bucată, cioburi dintr-un vitraliu a cărui ultimă formă va fi poeta însăşi, copleşită de sentiment şi eliberată de contingenţele iluzorii care se află între cele două capete ale drumului existenţial.

Poezia Lilianei Tirel este lină şi plină de dragoste, deşi elementele figurilor de stil, metaforelor sânt completate cu profunzimea trăirilor istorice, ezoterice, religioase şi nu în ultimul rând mitologice. Fapt ce conferă cititorului o aură estetică în care „Cioburi de vitralii” se întregesc spre a lăsa cuvântului frumos un mesaj de armonie celestială. De asemenea, poeta este inconfundabilă într-o exprimare ce merge dincolo de preocupări terenale, găsind construcția unei lumi noi; o lume în care se conjugă construirea templului interior prin iubire şi patimile ei, şi printr-o metodă alchimică ce ne conduce spre înțelegerea macrocosmosului. Parcurgând poeziile Lilianei Tirel, veți păși în minunata lume a existenţei metafizice şi terenale.

Mario Castro Navarrete


Felicitări, Liliana Tirel! Aș jura că scrieți dintotdeauna și că ați ajuns la un nivel de exprimare lirică avansat, la registrul stilistic al unui poet adevărat. Am vânat, efectiv am vânat stângăcii, figuri de stil forțate sau naive, versificări goale, fără conținut. Nu am găsit. Poate doar rare aritmii, deși în versul liber nici nu prea contează.
„Cioburi de vitralii”este un titlu excelent pentru un volum de poezie care este de fapt un mozaic din cioburi, de pete de culoare, de panseuri și sentimente. Din câte poezii mi-au trecut prin mână, nu doar ca editor, ci din vechi timpuri, trebuie să recunoasc faptul că scrieți bine, elevat, inteligent, profund. Pot spune că scrieți cu temei!