Salut şefu. Ce mai faci? Te înţeleg că ai Bac, dar mai vino şi tu cu noi la o cinzeacă, din când în când, să te aeriseşti!

Sa te mangaie Dumnezeu cu binecuvantarea iubirii,Sorin !

"Ochii ei... parcă-i ştiu dintotdeauna. (...) Dar n-am văzut-o niciodată şi totuşi simt c-o ştiu de la început." Ai zis-o, asta era! It's your destiny do it. Just do it!

"Chipul calm de înger reveni pe fundal. Şi ospăţul ochilor mei a reînceput. Dulci erau sclipirile ochilor ei

Asta e prima ta declaratie de dragoste? e superba, o metafora cum numai tu ai fi putut realiza, sigur se va intoarce si tu ne vei povesti mai departe, cu drag din drag Mara.

Şi speram să mor îngheţat sub un pod făcut din nea.

Dar acum nu-i timp de vorbe. Gata! Vine stingerea...



Am sfârşit sub pământul ruinat de vreme,
unde mirosul de cadavru putred, geme.

-Vine un tramvai, e treiul, anunţă un ţăran.

Ţăranca sa se repezi spre margine uitându-se după tramvai.

-A...unde?, a , , A vine treiul!

Tramvaiul frânează, stă câteva zecimi de minut. Gloata se-mbulzeşte., ca de obicei, n-ar mai fi oameni de n-ar face-o. Bilete compostate. Bilete puse-n buzunar. Toţi pe locuri. Ultimii jgeabi şi jgeabe se caţără pe treptele tramvaiului, cu câte două-trei sacoşe în mâini, ajutaţi de câţiva tineri. Tineretul simţit îşi oferă locul. Bătrânii refuză cu încăpăţânare. Din ruşine şi inconfort atât tinerii ce s-au ridicat, cât şi restul care stăteau în picioare, nu s-au mai aşezat. Locuri goale, câtă risipă.

Altă staţie; alţi tineri, alţi bătrâni; alţi ţâfnoşi, alţi deranjaţi...

Din fericire eu mi-am găsit loc, la geam; nici n-am băgat de seamă pe nimeni, de fapt, mă uitam la geam , gândeam în gol. N-am băgat de seamă nimic, înafară de propiile scorneli visătoare, până când...

Am observat-o cu coada ochiului drept. Era plină de voioşie, vorbea cu două prietene. Locul ei era cu patru scaune mai în faţă, fiind îndreptat cu faţa spre locul meu. Una dintre prietene era aşezată la geamul opus, cealaltă pe scaunul din faţa ei. Vorbeau, chicoteau, râdeau. Nu-mi păsa. Îi vedeam doar ochii verzi albăstrui. Mă simţeam ciudat şi ameţit, de parcă mai aveam puţin şi cădeam cu tot cu scaunul meu prins de podeaua metalică. O cunoşteam? N-o cunoşteam! dar ochii , două smaralde în doua lacuri, mă fascinau, mă duceam dupa sclipirea lor precum zeii după stele. Ochii ei... parcă-i ştiu dintotdeauna.

O priveam de două minute, parcă au trecut doar două secunde. Nu vroiam s-o dezleg, s-o cunosc, decât doar s-o privesc. E precum o poză. Doar o priveşti, îţi aminteşti, te bucuri te-ntristezi. Dar n-am văzut-o niciodată şi totuşi simt c-o ştiu de la început.

Întorc brusc privirea spre geam încercând să-mi alung poza din cap. E tot acolo. Îi văd reflexia în geam. Dintre toate geamurile tramvaiului, cum se face că numai al ei era şters cel mai bine şi aproape complet...ei cum...

Mă păştea gândul să-ntorc privirea. Dar ceva de necunoscut mă atrăgea, mă-ndemna s-o privesc. Astfel am privit-o în continuare. Cinci minute, zece, cinşpe...Tramvaiul se oprea din staţie în staţie, mai mult patina decât frâna. Roţile zgârâiau fundalul calm şi liniştit, cu o sârmă ruginită de sunet dureros de enervant. Călătorii nu bagau de seamă. S-au obişnuit, de altfel, şi eu; n-ai ce face când avarismul guvernului este aşa de mare încât nu permite schimbarea tramvaielor vechi de patruzeci de ani cu altele cât de cât decente.

Nu simţeam decât privirea ei. Mă încălzea. M-am descheiat la haină, apoi la hanorac, în tramvai erau minus 2 grade şi mie îmi era cald.

Reflexia ei dispăru. Observasem că prietena de la geamul opus o tot făcu să se întoarcă, să-i asculte mai bine vorbele. Clipele din pauză le simţeam, lungi, greoaie, interminabile. Parcă mă uitam la un film bun, captivant şi aşteptam ca publicitatea neroadă şi folositoare - în cazul de faţă, prietena sa, să termine discuţia - să se termine odată.

Chipul calm de înger reveni pe fundal. Şi ospăţul ochilor mei a reînceput. Dulci erau sclipirile ochilor ei.

Iar dispăru. Am aşteptat-o cu certitudinea că va reveni din nou. Glasurile turturicii şi a porumbiţei nu se mai auzeau, nici măcar a îngerului. Nu i-am dat importanţă acestui detaliu, aşteptam lipit cu privirea de geam să reapară. Mai devreme sau mai târziu îşi va întoarce privirea indirect spre ochii mei.

Şi trecea timpul, şi trecea. Tramvaiul întârzia. Vatmanul se luase la trânta vorbelor cu câţiva ţigani cerşetori.

Mă întristam tot mai mult; numai puteam gândi limpede. Îmi pierdusem speranţa. Mi-am zis că mai număr zece secunde şi-mi iau priverea. Zece, nouă, opt....

Şi trei şi doi şi unu.... iar o surpirnd, brusc, cu coada ochiului stâng. Reflexia ei e mai la stânga, ciudat, a..., nu , e chiar ea! Trece strada. O privesc. Mai prind o sclipire de smarald din coada ochiului ei, chiar atunci când şi-a întors capul spre dreapta să vadă dacă poate trece strada în continuare. O sorbeam, cum litoralul soarbe marea. Era ultima licărire, ultima picătură din lumina ochilor ei.

Vroiam să mă ridic, am şovăit câteva secunde. Vroiam să fug după ea, după ochii ei. Smaraldele...

M-am proptit de pe scaun, numai ca după nici două secunde să cad din nou pe el. Tramvaiul pornise brusc şi ferm, cu viteza constant crescând. O privire am mai vrut, o clipă...

Încă mai e acolo, a traversat strada. O văd. Se întoarce, încet şi caută cu privirea ceva. Se întoarce spre mine? spre mine se întoarce!

Nu-mi terminasem bine gândul, că din sensul opus, un tramvai rupse imaginea ei. Privirile ne-au fost tăiate de tramvai. Când tramvaiul trecu, eu eram departe să mai pot vedea până la locul unde rămase. Nici dacă puteam vedea până acolo, tot numai apucam o privire în grabă, scurtă.

Plecase. Mai mult ca sigur plecase.

Da mintea mea nu are ochi, are doar urechi.
Dar tot am ras cand am vazut poza .

ha, ha, de data asta ochii vad orbiti de minte

Salut! Îţi urez Crăciun fericit şi un An Nou super-reuşit, cu baftă la bac şi un volum de proză, pe care îl aşteptăm cu toţii!

Te rog frumos sa scrii un CV despre tine si sa-l trimiti in e-mail lui Liviu Apetroaie ca trebuie sa te treaca in antologia celor care au participat la concursul Sadoveanu
lui Liviu ii trebuie C.V. -ul maine dimineatza, eu nu am nr tau de telefon asa ca iti las aici un mesaj sa stii, in C.V. scrii mai multe despre tine, cam tot ce crezi tu ca are relevanta pentru a te face cunoscut.iti las nre de telefon al lui Liviu Apetroiae sa il suni sa sa iti explice el ce ai de facut.0751694549, deci scrii nu doar ca esti elev in clasa ... ci mai scrii si ca ai publicat poezii on line pe reteaua literara, ca esti membru al asociatiei noastre, ca ai citit la Junimea noua, ca publici pe Cleopatra, nu stiu cam tot ce crezi tu ca ar fi relevant pentru realizarea profilului tau de pus in antologie, daca ai obtinut rezultate mai specialae la scoala, etc.

Nu stiu sigur cum e....de fapt nici nu stiu daca pe cele ce le-am avut chiar au fost, eu astept inca astept

Of Sorin, de ce lucruri atat de serioase trebuie sa incurce mintea unui tanar de varsta ta?, de ce nu esti tu un baiat care sa-si doreasca sa scrie despre o frumoasa poveste de iubire?

-Tăceţi, tăceţi, tăceţi!
Un război dinamic şi fulgerător se întindea peste mintea lui Cristian Lepădatu. Contraargumentele, lipsite de substanţă, a partenerilor de discuţii, nu făceau faţă ideilor noi ale lui Cristian. Ideile sale, rând pe rând, se retrăgeau spre citadela uitării, pentru că nu puteau face faţă colectivului brutal şi numeros de inamici. Erau prea mulţi să-i poată convinge gândurile sale...doar când sunt mulţi minciuna se-adevereşte şi adevarul nu sporeşte.
Întins pe podea ştergând cu faţa tălpile învingătorlor se simţea amorţit; încleştat într-o sfera halucinantă cu orice simţ sfârtecat şi ucis. Mai putea simţi doar crâmpeie de laude ce picau de pe feţele colectivului peste urechile sale.
Un lider improvizat se-nălţă pe spatele lui Cristian şi începu să citească cu ton batjocoritor aşa zisele idei mârşave:
-"Nu ataca cel ce-a creat ideile, ci răsteşteţi furia asupra ideilor aceluia ce le-a creat.", hohote savuroase de râs umplură încăperea şi se resfrângeau în Cristian ca nişte ace de acupunctură.
Cristian tuşi puternic sânge, în timp ce liderul îşi freca picoarele căutând o poziţie mai bună. După o pauză scurtă de câteva clipe, toţi, nerăbdători îl împungeau pe orator să continue.
-Titlu, "Un nou zeu", "În străfundurile minţii mele am găsit un zeu asemănător cu dumnezeu. Până la sfârşit vă las să vă gândiţi ce sau cine ar putea fi. Până atunci exemplific asemănările. Amândoi sunt dintotdeauna. Ambii nu pot fi văzuţi, auziţi, mirosiţi, simţiţi, dar totuşi se află lângă noi, lângă oricine, în oricine, în orice. Ei lasă liber arbitru la toţi, dar au în acelaşi timp planuri bine stabilite de dinaintea timpului pentru toate. Controlează tot. Sunt compuşi din tot şi totul e compus din ei. Încă nu v-aţi dat seama? Ce-i drept nici eu nu v-am dat mult timp de gândire, căci curiozitatea umană n-are răbdare. Mai mult ca sigur ati citit din prima până la sfârşit, poate alţii au stat ceva timp şi s-au gândit. Dar sincer să fiu pe cât e de şubredă abţinerea umană, pe atât e şi răbdarea mea. Zeul cel redescoperit este....este.... "
-Este?este...? toţi dintr-o suflare strigară.
-Ultima bucată lipseşte e ruptă...zise jovial conducătorul.
O suflare rece se lăsă peste sărbătoarea învingătorilor...
Supăraţi chiar furioşi, începu câteva salve de lovituri de picoare să-l lovească pe învins. Cristian era precum un cadavru, numai simţea nimic. Tuşea în continuare sânge. Deodată pierdu controlul ultimilor sforţări şi pumnul stâng i se desfăcu. Unul din victorioşi observă şi:
-Fraţilor l-a rupt răptuciogosul ăsta, uitaţi, se sforţă mai tare , uitaţi foaia motolită-n palma sa!
Conducătorul se aplecă luase hârtia o desfăcu. Citise. Se oprise ţintuit zeci de secunde bune cu ochii pe hârtie.
În cele din urmă nerăbdători colectivul îl bruscă, conducătorul dezmeticindu-se strânse foaia-n pumn i-o băgă pe gură lui Cristian şi scuipă energic pe faţa lui.
Toţi parcă din instinct, făcură la fel; fiecare scuipă la rândul său pe învins. Unul înttrebă pe conducător: de ce-am scuipat pe dânsul?
-Atomul! atomul, ha? ce glumă , îşi zise-n sinea sa conducătorul. Nici nu-şi dăduse seama că numai el a auzit răspunsul...
-Ha ha ha ha ha, începu să râdă-n hohote conducătorul, şi după el şi restul.
Avalanşa de râsete se zdrobea de mintea lui Cristian, abia mai simţea realitatea. Durerea îl copleşea de peste tot , nu vedea de unde anume venea i se părea că-i pretutindeni durerea. Se sforţa să n-audă să ignore; nu putea... se zbătea şi nu putea.
-Tăceţi, tăceţi, tăceţi!

Imi place demonstratia ta,mai ales ca ai folosit un ton normal uman fara exagerari extremiste in idei ca alta data.Este un inceput de eseu la care poti cladi si alte caramizi mai tarziu zidind un edificiu al propriilor tale credinte visavi de subiect.Bravo !

Întotdeauna frica a mânat omul spre alegeri pripite şi greşite; ce-i drept de multe ori recunoaşte aceste greşeli destul de târziu; spre imaginaţie fără restricţii, spre fantezii haotic de utopice şi spre restul tărâmurilor cu delirări umane.
Prin scorneli de tomberon şi idei scăpate printre gardurile de sârmă ghimpată a unor minţi, omul, pentru a-şi învinge teama de frică creează această barieră, acest set de fortificaţii între spaima de real, de adevăr şi venerarea falsului putrezit, minciunilor lepădate pe astă lume cu simplul scop de-a stârni artificial fericirea şi buna dispoziţie dusă-n puncte maxime dincolo de limitele extazului.
Deseori adevărul cauzator de panică phsihică este izolat, marginalizat, aruncat în ignoranţă şi uitare, iar minciunile bogate-n promisiuni negarantate şi decepţii au un impact de infinite ori mai sugestiv decât simplul şi necondimentatul adevăr.
Scopul? atâta timp cât aceste falsuri se înmulţesc fiind prezentate drept originaluri şi vor fi repetate la nesfârşit vor ajunge la nivelul în care valoarea finită a minciunii va atinge, prin multiplicare, valoarea infinită a adevărului, poate chiar şi depăşind-o.
Pentru a dovedi acestui cuget existenţă, luăm în calcul cea mai veche şi nedumeritoare întrebare pusă de mintea omului. O întrebare ce a pus pe jar toate ideile şi teoriile şi încă macină o specie întreagă; deşi se vede că numai omul face aşâta tevatură; ce este moartea? O întrebare vicleană. şi necurată. Atât de vicleană încât a preacurvit minţile oamenilor şi-a dat naştere la întrebările gemene: este început? este sfârşit?
Logic că din aroganţa şi teamă majoritatea răspund favorizând pe prima fiică, dovedind scârba, dezgustul şi oroarea faţă de sfârşit. Căci este complet iraţional pentru o gândire raţională de om să gândească în banala, comuna, mizerabila moarte simplă muribundă.
Continuând de la ultimul alineat în acelaşi ton sarcastic, gândul că un muritor poate să spere la nemurire mă introduce într-o stare de confuzie. De ce atâtea complicaţii în lumi fictive, în adevăruri făcute prin încrucişări de minţi bolnav de-nşelătoare?
Ideea de moarte simplă fără continuare e prea deplasată? Îţi îngheaţă apa-n stomac când o auzi...
Constatarea greutăţii omului de a accepta un sfârşit la orice început ca şi la propia fiinţă, încheie fragmentul sarcastic.
Dacă suntem nemuritori, ce sens ar mai avea viaţa? ce preţ ar mai avea clipa, momentul? De câte ori vom încerca, zadarnic, să ne sinucidem înnebuniţi de monotonia contantă a nemuririi, şi-apoi să constatăm dezamăgiţi, că nu poţi să mori? Să verşi o invidie furioasă şi compătimitoare asupra fiinţelor de rând muritoare. ele au ce preţui, tot ce au e limitat.
Dar nemuritor, fiind, nimic nu mai are sens, totul îşi pierde valoarea morală, artistică, phsihologică doar prin simpla atribuire a infinitului în ecuaţia vieţii noastre.
O comparaţie practică arată că şi-n matematică orice artificii de calcul ai face unei ecuaţii, funcţii cărora li s-au adăugat infinitul, tot dau infinit la rezultat.
Şi remarcabilă e ironia. Căci dacă stai şi te gândeşti bine, tot gândul ţi-e inamic, deoarece fără gând n-ai mai fi gândit o frică puternică pentru pierderea gândului pentru eternitate.
Orice finit este de infinite ori mai mic decât orice infinit, dar este de infinite ori mai valoros decât orice infinit.

Dragi prieteni fauritori de versuri

Intrucat se aproprie Anul Nou va provoc sa va strangeti condeiele(adica sa va pregatiti tastaturile) si sa sa purcedem impreuna la compunerea unei URATURI a Asociatiei Universul Prieteniei.
Fiecare dintre dumneavoastra poate scrie cate versuri vrea,urmand ca apoi sa adunam aceste versuri intr-un colaj ca din acest brainstorming sa finalizam o uratura vesela,cu umor.Va invit sa fiti neinduratori in a puncta lucrurile amuzante sau cele care v-au distrat in contactul vostru cu activitatile asociatiei.Mi-ar place ca noi cei din consiliul director sa fim zugraviti in cateva versuri comice de catre dvs ,asa cum ne-ati perceput,sa spunem la prima intalnire,sau o descriere comica a dvs insiva in raportul cu asociatia.Sa nu ii uitam pe mentorii nostri ,domnul Marcu si Liviu Apetroaie care trebuie sa aiba si ei un portret amuzant si tot ceea ca va mai indeamna inspiratia Consider acest lucru o provocare pt dvs si un apel la umorul si veselia care clocoteste in sufletul vostru.Imi rezerv dreptul de a da forma finala a uraturii lucrand personal la colajul textelor dvs.
Voi deschide un subiect special "Uratura Asociatiei Universul Prieteniei -2010",unde va rog si va invit sa postati unul sub altul textele dvs.Daca gasiti o rima mai smechera la textul aceluia de a postat deja, o sugerati fara jena,lucrand toti la un text care sa starneasca lacrimi de ras.Nu trebuie sa uitam si site-urile partenere care trebuie amintite si prinse in uratura(Cleopatra,Reteaua literara,Netlogul,Facebook,Cititori de proza ,etc...).Sugerez ca textele trebuei sa aiba forma clasica de uratura,adica sa nu uitam ;interjectiile ahoo,ahoo, hai hai,sa introducem si gongul de la Sadoveanu si talanca de la Junimea Noua ,etc....si ce va mai trece prin minte...
Va multumesc anticipat si va astept sa fiti cat mai creativi

Un început începe, ca orice început, cu un început, iar acesta nu face excepţie. Iaşiul la început de secol şi la sfârşit de deceniu pare neglijat, mai mult ca niciodată, de lipsa de interes a ieşenilor faţă de schimările constante ale acestuia. Rele sau bune, nimeni n-are dreptul să judece, de altfel nimănui nu i-ar păsa...
Ieşeanul, Lepădatul Cristian, dă viaţă, sau mai bine spus întruchipează dezinteresul pentru propriul oraş. De altfel la unsprezece ani, acest interes, nu depăşeşte graniţele unei lumi de plastic şi plastilină, specifică vârstei, dar zdravăn de atent asupra tuturor schimbărilor din perimetrul acestei lumi.
Un băiat bun, acest Cristian, parcă rupt din aripi de pegasus, cu părul şaten şi scurt, ochii de-un verde de smarald amestecat cu o picătură de-un albastru ceresc, obrajii, cu câte trei pistrui pe fiecare pomet, cu, un nas romanic gura modestă cu buzele uşor pronunţate, bărbia scurtă, de-un fizic subţirel, dar bine zvântat, dacă s-ar fi încălţat cu pragul ar fi putut să dea cu capul de al cincilea raft al bibliotecii din sufragerie.
Cristian, prin iunie, chiar la începutul trândăvelii de vacanţă, îşi plimba gândurile prin minte precum floricelele din aparatul de făcut popcorn. Nu a înţeles de ce trebuie să creadă în lucruri nemateriale şi invizibile omului. S-a gândit că dacă acestea ar căpăta o nuanţă de existenţă materială, de vizibilitate, atunci ar putea coace şi această credinţă.
În sinea lui s-a-ntrebat, cum să impresionezi sau să enervezi pe Dânsul astfel încât să-i dea atenţie şi să facă bine să se arate.
-Sincer, nu pot! nu pot să fiu un bine absolut pentru a putea cunoaşte binele absolut. Deja cele trei locuri, fiul, duhul magic şi Maria, sunt de mult luate. Poate dacă îl enervez destul, dar nici aşa nu ar merge.
Nemişcat şi concentrat, Cristi, vreao revanşă logicii sale gândindu-se la o variantă de compromis. S-a gândit şi s-a tot gândit până când tresări şi...
-Ştiu! fac foarte bine, ce e rău, să-i fac pe plac celui rău. Ăla rău fiind în gradul întâi de rudenie cu Dânsul; sigur îmi va aranja o audienţă cu fratele său.
A făcut Cristi ce-a făcut. A rupt manetele de macaz de la gări, a scuipat trecătorii de pe acoperişul Hotelului Unirea, a negat prezenţa Dânsului în faţa părinţilor, a folosit la maximum uneltele celui rău, a masat ochii celui rău cu limba, adică a supt banii prin linguşeli hoţeşti, l-a-njurat pe popa mitropolitul ca apoi să ceară iertare şi mai apoi spovedanie, cum că a insultat un popă zdrelit la cap, ca în final să-i mărturisească popei că a lovit în boaşe un preot...
-Ce groaznic, fiul meu, când l-ai lovit?
Cristi îşi încordă muşchii piciorului şi-i tamponează un şpiţ în ouăle popei răspunzându-i: Acum!
Din păcate pentru Cristi, dar mai ales din păcate pentru cel rău, planul nu i-a reuşit. Cel rău n-a venit.
Dezamăgit, Lepădatul Cristian, se sinucide pentru a afla ce-i după moarte. Dar uită. Îşi aminteşte preţ de o secundă, în ultimile clipe ale vieţii, în ultimul răsuflu de ştreang, îşi aduce aminte că naratorul nu ştie să citească limbajul morţilor şi nici viitorul. Sau poate ştie şi nu spune, dar poate ştie.
C-o ultimă sclipire de viaţă, Cristi, se...
-Dar n-are cum! doar nu-i Dumnezeu! ...sau poate...totuşi...?!?

Din cer statui nefinisate
Acum te-au readus aici
Sa scrii din nou ,
cuvinte minunate
pe care vietii tu se le dedici,
despre ce este si ce nu se poate,
despre ce va sa fie
in eternitate
si in vers de poezie.

Din cer statui nefinisate în marmură albastră
veghează spiritele alungate din lumea noastră.
Straja sufletelor exilate înlănţuie priviri
peste ultimile urlete ale vechilor trăiri.
Sub tensiunea marmurii giganţii de granit se sfarmă.
Poate-n ruine vom auzi semnale de alarmă.

Curge printre draperii uleiul de lumină
învelind odaia într-o catifea divină.
Rază-n umbră sau ulei în apă limpede;
uită-te atent, să nu clipeşti prea repede.
Ai putea deosebi lumina de-ntuneric
absorbind umbrele într-un punct isteric?

Sorin de ce nu mai scrii nimic pe forum? ce se intampla? de ce in reteaua literara scrii si aici nu?

Noroc! Vin şi eu mâine la Casa Pogor să te susţin. Baftă mare!

Bafta maine Sorin , sa fii tu insuti atat.

The fact is folks we are all addicted to god's will.
If you don't agree you'll burn and suffer on his grill.
I think he loves human chips and people kebabs.
No wonder he's so hungry he has so many jobs.

One job is to prevent any human conflict.
But to be honest I don't think he gives a shit.

Another job will be enjoying his favorite show "how people suffer";.
while the evil one imposits every human soul, just like a banker.

He's infinite and immortal, but he can't manage to find time for us.
He'll probably care about us when we will be more peacefull then jesus.

Umblăm de-atâta timp prin lumină încât am uitat cum e întunericul. Nu-l mai înţelegem. Astfel că orice lucru ştiut ziua devine de nerecunoscut şi înfricoşător noaptea. Mulţumită ignoranţei predecesorilor şi a noastre, fobia beznei este incurabilă.
Ipoteza de mai sus confecţionată în atelierul minţii găseşte privirile cititorilor abia printre aceste câteva momente. Se gândesc să mă lumineze aprobator sau să mă-ntunece în dezaprobări şi prin contre. Oricum ar fi un lucru e sigur: şi lumina zilei-i oarbă la umbra întunericului.
E simplu. Becul aprin. Observi toate detaliile camerei. Vezi tot ce se poate vedea. Stingi becul. Îţi pică ochii în pleoape. Îţi moare liniştea, siguranţa faptului că ştii detaliile. Nimic. Absolut totul. Nu mai ştii. numai recunoşti niciun obiect. Eşti într-o altă lume, un alt univers, o lume paralelă, aşa pararelă încât subconştientul tău pare că-l cunoşti mai bine decât această lume crepusculară în care ai intrat. Aceasta-i consecinţa absenţei culturii nocturne, pipăim prin negru doar, doar de-am prinde o scamă de lumină.
Şi cum suntem umani ce nu înţelegem izolăm şi ne temem de acel ceva. Mă întreb orbii condamnaţi la o lume nocturnă cum de supravieţuiesc în această lume de coşmar? Cum de suportă torturile necunoscutului?
Continuând morala fără rost, căci răul a fost făcut, iar binele nu-l mai desface, lumina e sursa ce hrăneşte particulele negre de pe fiecare lucru în parte. Când lumina e aprinsă particulele de lumină se agaţă de tot din raza lui ş- înveleşte în staniol de lumină. Dar problema e că sub acest înveliş superficial un stat mult mai gros de partivule întunecate înconjoară orice obiect şi fiinţă. Practic când lumina dispare învelişul artificial dispare şi astfel şi capacitatea de a vedea, căci ochii au fost adaptaţi şi rogaţi prin fotonii soarelui.
Iată cum noi stăm orbi dintr-o mare prostie sau o mare prostie inteligent cârpită, pentru a ne face dependenţi de un pol şi nu de ambii.
Întuneric sau lumină nu contează, sunt pe aceeaşi monedă. Cap sau pajură. Problema e ca în loc de pajura sau cap n-ai nimic. E de datoria ta să aşterni ambele feţe pe o singură faţă.

"cu cât adevărul despre ceva anume este mai complex pe zi ce trece îşi va pierde statutul de adevăr de la prima modificare".
Adevarul e pur si simplu adevar, nu e complex,in momentul in care devine complex nu mai e adevar, in rest Dumnezeu a lasat liberul arbitru, fiecare poate crede in ceea ce doreste si cu ce rezoneaza.

Un semnal de alarmă pentru o mare intrigă ar fi că orice ţi-ar da de mâncare religia, chiar şi friptură de fecale cu sos de dejecţii, va fi întotdeauna gustoasă, binefăcătoare, sfântă, dreaptă, dar pe de altă parte orice fel de mâncare real, tangibil, ştiinţific dovedit trebuie izolat, ignorat şi în cele din urmă anihilat. Printre alte înţelesuri este foarte normal să crezi în ceva intangibil, inimaginabil, nesimţit, în ceva ce nu are nici cea mai mică, microscopică, nanoscopică dovadă existenţială. Însă este total absurd, anormal şi blasfemie să crezi în inexistenţa acestei entităţi, să crezi că a fost inventată, mai degrabă eşti bolnav să crezi în lucrurile adevărate, tangibile,dovedite, ştiute prin propia forţă a conştiinţei şi a simţurilor. Acestea din urmă sunt rodul unei alte creaturi mitice, inamicul entităţii, inamicul nostru. El reprezintă tot ce e real. Căci în lumea aceasta realul este considerat fals.
Nu ştiu cum sunt alţii, dar ştiu cum sunt eu. Şi cum gândesc eu în această privinţă mai cugetă şi alte milioane. Milioane cu semnalul de alarmă de mult sau recent aprins şi dintre aceste milioane alte milioane deja luptă împotriva celei mai profitabile înşelăciuni creată vreodată de mâna omului: religia.
Nu caut scandal. Dar alţii, cu musca pe căciulă, inevitabil îl vor asmuţi asupra mea şi a milioanelor. Pe noi milioanele ne vor distruge acei câţiva de mii, ridicând împotriva milioanelor, miliardele uşor controlabile.
Mesajul este pentru toţi din cele 3 categorii, dar când mă refer la toţi mă refer la cei care nu şi-au dezvoltat sistemul de ignoranţă sau deja l-au înlăturat din mintea lor.
Un simplu îndemn. Nimic mai mult. Un minut din viaţa voastră. Să vă gândiţi bine. Foarte bine înainte să duceţi la gură orice mâncare. Mai întâi de toate s-o vezi, s-o miroşi, s-o exeminezi şi abia apoi fiind sigur pe tine să guşti puţin şi dacă e bun atunci e bun. Nu trebuie să te repezi să înghiţi orice abureală dezgustătoare mascată prin aditivi, e-uri, cunservanţi şi coloranţi de minciuni şi linguşeli.
În concluzie închei mesajul printr-o observaţie personală: "cu cât adevărul despre ceva anume este mai complex pe zi ce trece îşi va pierde statutul de adevăr de la prima modificare".

Noapte de septembrie. Una din ultimile nopţi din an în care mai poţi ţine fereastra larg deschisă, stând în pat, la bustul gol, sub o plapumă mai consistentă, astfel încât să mai poţi simţi respiraţia toridă a verii de odinioară.
Ceasul numai bate la secundă. Se orientează după ritmul bătăilor inimii mele. Mă gândesc înfricoşat că poate-i moare bateria, poate moare, poate mor şi eu. Cu ocazia acestui subiect ţin să menţionez, din observaţii, omul din totdeauna îşi sincronizează viaţa după ritmul timpului, stând la mila sa. Dar odată la câteva generaţii apar câţiva inşi. Aceştia dresează timpul. Făcându-l să se regleze după ritmul lor personalizat, ca într-un final aceşti zei în devenire să ajungă să fure din pântecele timpului, imortalitatea; cea mai sigură protecţie împotriva degradării organice.
Lăsând această banală presupunere în urmă încep să cercetez consecinţele vizuale asupra obiectelor de natură umană, sub acţiunea întunericului.
Lustra e organul cel mai bizar al camerei.Ziua stă atârnată precum o ureche; aude uniform orice lucru şi noaptea orbeşte, îşi pierde câmpul auditiv prin intermediul apăsării de deget peste buricul camerei. În urma apăsării cei trei cercei agăţaţi de ureche devin trei globuri oculare orbitoare de lumină formând un câmp vizual mai magnific decât al omului. Dar noaptea când urechea nu treb uie să vadă, seamănă cu o ancoră veche ruginită şi plină de funingine.
Jaluzelele albastre... vai cât greşesc! pe întuneric sun zăbrele argintii. sunt gratii de închisoare mai subţiri decât valorile morale ale prizonierilor.
Văzând biblioteca reconstruiesc o imagine. Biblioteca, un corp fără căpăţână,fără membre, un trup tăiat în plăgi largi deschise orizontale de sus până jos. La bază este eviscerat. Cărţile? par secţiuni din organele interne ale trupului.
Covoarele se mulează şi se unesc cu parchetul orând podeaua unui hău fără fund. Dacă mă arunc în acest abis până a doua zi dimineaţă sunt dat dispărut.
Biroul nu-l văd. Câteva fragmente mai pâlpâie pe sonarul ochilor. Se mai observă doar piciorul de oţel şi ramele de fier. Restul compoziţiei de lemn e complet măcinată sau mâncată de lăcomia termitelor de noapte.
Pe final trebuie să exemplific şi ochii, deşi nu fac parte din categoria "obiecte" sunt de natură umană. Partea bună e că nu există ochi bolnav, fiecare e tratat cu cea mai ieftină şi eficientă terapie oftalmologică, întunericul. Nu contează cât de bine vedem ziua. noaptea vedem cu toţii la fel.
Şi partea rea... cine spune că trebuie să fie şi o parte rea? Poate există, dar e mai bine să las cititorul cu o tentă optimistă la final.

Otrăvind cu durerea rănilor de săgeată,
arcaşii critici pătrund prin armurile subţiri.
Scriitorii sunt ucişi. Lumea abandonată...
de vocile morale ale vechilor trăiri.

Nu-mi sudez soarta de speranţele metalice.
Aura de toleranţă sfarmă săgeţile
trase de arcul mercenarului carnefice.
Iată-mă, sunt neatins, fără răni vizibile.

pana una alta te rog eu frumos ,sa faci matali o descriere completa a celor patru personaliati pe care ti le revendici,ca sa putem si noi sa le recunoastem cand le mai scapi din haturi :twisted:

Mersi, "bag tare" zilele acestea

Ultima editare efectuata de catre Costea Sorin Iulian in Lun Sept 20, 2010 7:39 pm, editata de 1 ori

Si am scris asta Raul, sa scrie asa cum simte, sufletul tau Sorin stie exact ce vrea sa exprime, daca vrei sa tii cont de ce ti se spune e bine, daca nu, iar e bine, tu scrie inainte asa cum simti, cum iti e trairea emotionala in momentul cand asterni pe hartie herghelia de litere. Aici in Universul prieteniei nu exista conflicte, exista doar pareri, asa ca scriu si eu ca Raul " baga tare" sa citim cat mai multe scrieri de ale tale, cu drag Mara.

Noroc! Stai linistit, scrie cum simti tu..e bine, da-i tare! Important e ca ceea ce scrii sa te reprezinte in chip cat mai fidel. Sunt bune si sugestiile celor mai in varsta, dar, parerea mea, nu pentru a schimba ceea ce ai scris deja ci ca sa tii cumva cont in viitor..asa, in mare..asta daca vei dori, normal, ca tu hotarasti. Totusi, ceea ce scrii trebuie sa te reprezinte pe tine..asta e cel mai important. Stai calm..baga mare! O zi faina!

nu niciun conflict, am explicat mai sus problema, care a fost remediata.
O zi buna!

Este tanar Violetta...ai uitat cum eram si noi...suntem din generatii diferite...oare este vorba de acel conflict clasic...intre generatii....
Esti indraznet...scrii destul de bine...putin cam sumbru pentru gustul meu...dar cred ca esti putin derutat...lucru normal la varsta ta

Dacă eşti refractar la sfaturile de bun simţ, eu nu ţi le mai dau...dacă te zăpăcesc!
Îmi cer scuze că am îndrăznit să fac o observaţie pertinentă...te admir, dar astfel de ieşiri nu au nimic în comun cu poezia...

Văd războinicul eliberat pe câmpul de luptă.
Văd cum îşi zvântă sabia şi-şi scutură scutul
strigând după confraţii săi. Chemându-i la luptă,
să ucidă şi să rănească orice inamic la vedere.

"Luptaţi", urlă comandantul, "nu vom muri in zadar".
Luptând prin aceste ţinuturi neiertătoare
mă face să mă îndoiesc de şansa noastră de a învinge...
până când rancurile ascultă comanda punând capăt muncii grele.

Orice fel de agresiune este considerat un lucru rău,
dar în război ucigând un om sau un camarad,
prin tăierea(despărţirea)sufletului de carne cu o margine ascuţită
te faci, mai mult ca sigur, cu o nepretuita medalie de onoare.

-na că am tradus

Duminică. Sunt pedepsit. Stau in baie. Îmi iau şi caieţelul să scriu. Şi o întrebare şi comparaţie bună îmi vin în minte.
-Ce este viaţa? E o cadă.
De-a lungul anilor o umplem cu apă. Apă pură la început, dar contaminată treptat cu informaţii, experienţe, sentimente. Multe memorii.
Fiecare cu cada sa. Fiecare cu debitul său, limita sa. Nu putem depăşi acel debit.dând astfel pe-afară cu emoţiile şi gândurile noastre. Căci ajunşi la capacitatea maximă dopul nostru de pe fundul căzii, din cauza presiunii apei adunate, se sfărâmă-n mii şi mii de bucăţele. Astfel toată acea preţioasă apă se scurge în canal. Un canal al necunoscutului. Şi ne golim. Cada având să se umple cu alt suflet. Corpul rămâne nemuritor în faţa timpului.
Poate din acest motiv mai evaporăm din apa noastră. O evaporăm o despărţim de întreg, ca vaporii rezultaţi din evaporare să se condenseze pe plăcile de faianţă, pe metalul maşinei de spălat, pe oglindă. În alte cuvinte fără caracter simbolic, acei aburi din ideile noastre rămân condensaţi, adică imprimaţi pe caiete, jurnale, agende, cărţi din faianţă sau din hârtie. Preferabil din amândouă.
La sfârşit readuc întrebarea de final:
-Dacă vom găsi originea şi înţelesul izvorului principal, robinetul, ne vom mai scurge neputincioşi prin canalul denumit pompos, necunoscutul?

I see the warrior purged in the battlefield.
I see how he swings his sword and battles his shield
shouting for his bretheren. Calling them to fight,
to kill and injure any enemy on sight.

"Fight", yells the commander, "we shall not die in vain".
Fighting on this unforgivable terrain
makes me doubt that we have any chance to prevail...
untill the ranks obey and fulfill the travail.

Every kind of agression is considered bad,
but in war killing a human or a comrade,
cutting the life out of his flesh with a sharped edge
gets you, in any case, a priceless honour badge.

Trebuia să fac şi o "engleză", am greşit?

Ultima editare efectuata de catre Costea Sorin Iulian in Dum Sept 19, 2010 10:13 pm, editata de 1 ori (Motiv : unforgivable)

ahh, acum ca ma recapatat controlul, tin sa spun ca una din personalitati a scapat din cusca pentru cateva secunde, in lumea asta insemnand cateva zile.
Nu va mai faceti probleme pe seama mea.
In numele celei de-a patra personalitati ne cerem scuze:)

Tot nu mi-ai raspuns la intrebare Sorin, ce inseamna...??

Cei mai mulţi oameni trăiesc din păreri, călcând cu buna ştiinţă peste sămânţa propriei inspiratii
E bine să ne extragem din convenţionalismul masei, să creăm conform naturii noastre interioare folosind discernământul sentimental, care ne permite să distingem influxurile emoţionale folositoare de cele nocive, preluându–le doar pe cele aflate în concordanţă cu forul nostru intim.
Deci fii tu însuţi, depăşeste-ţi inhibiţiile, închistările, reţinerile şi ruşinea,creează aşa cum ai început,dar fără exagerări,fară hazardări în teme care nu le stăpâneşti.Fiecare epocă creativă işi are vârsta ei.Tu acum ai un umor inteligent,o isteţime jovială, o să iţi vină şi timpul raţionamentelor sofisticate.Fii personal în modul tău de a fi ,nu sta sa vânezi opinii,dezvoltă-ţi modestia,cumpătarea şi discernământul cu care ai pornit pe drumul scrisului şi-ţi vei desăvârşi propriile tale contururi.Trăieşte-ţi toate ciclurile de acceptare şi renunţare, de confuzie şi nedumerire, de rătăcire şi regăsire,de "năpârlire" creativă şi ve păşi mai departe spre autocunoaşterea care îşi are centrul suprem în fiecare dintre noi, nu în afara noastră.

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Sam Sept 18, 2010 2:03 pm, editata de 1 ori

problema e ca vreau sa primesc critici si sugestii, dar macar sa fii sugestii si critici, ca nu sunt, cel putin ultimul daca e, atunci m-au derutat...

Ce inseamna poricla sau ripida? si de ce trebuie sa iti faci atatea probleme tinerete?, nimeni nu iti face " observatie", sant doar ganduri personale, cel care ia decizia cum sa fie exprimat gandul tau , esti tu, in final tu ai puterea de a scrie cum vrei, noi doar iti sugeram ce simtim , insa tu esti Imparat peste sufletul tau, asa ca stimate tanar la arme in batalia cu cuvintele.

nu inteleg m-am saturat sa-mi spuna cineva ai schimat x-ul si trebuia y-grecul,
spuneti pe sleau, sau mai bine fara, m-am saturat mai mult sunt zapacit, daca ii dai ceva si zice ba nu-i bun tu practic nu intelegi de ce nu-i bun, practic nici nu stii ce trebuie adaugat sau scos din reteta.
Aici e la fel ziceti ca treuie modificat ritmul?
care ritm, ca eu il vad asemenea de sus pana jos din dreapta pana in stanga..

Mai trebuie să umbli la ultima strofă..ai schimbat ritmul şi e păcat, pentru că ideea este profund filozofică şi interesantă de abordat în poem...primele două strofe sunt ok...

Salut, domnule eşti tu?Da, iar tu eşti eu?
Desigur că sunt eu. Aşa am fost mereu.
Uite ne vedem printr-o oglindă spartă.
Dau să te ating, dar mă lovesc de-o poartă

fără cheie sau zăbrele, fără broască
toată lumea ar putea să te cunoască!
Sticla se mulează-n gândurile tale
Şi când te privesc toate îmi stau în cale.

Ce observi cu ochii mici printr-o oglindă?
Veacurile peste om cum se perindă?
Ce-ţi pasă? tu, clonă din apă solidă
ai găsit pe altul să îi fii ripidă.

Salut, domnule eşti tu?Da, iar tu eşti eu?
Desigur că sunt eu. Aşa am fost mereu.
Uite ne vedem printr-o oglindă spartă.
Dau să te ating, dar mă lovesc de-o poartă

fără cheie sau zăbrele, fără broască
toată lumea ar putea să te cunoască!
Sticla se mulează-n gândurile tale
Şi când te privesc toate îmi stau în cale.

Ce observi cu ochii mici printr-o oglindă?
Veacurile peste om cum se perindă?
Sau nu vezi nimic prin acea mică sticlă
Chiar nu vezi...nici măcar o poriclă?