Icoana mea

Când norii plâng pe frunze-ngălbenite
Şi toamna se apropie tiptil,
La crucea ta cu tâmplele cernite
Îngenunchează primul tău copil.

În zi de toamnă m-ai adus pe lume
Să-ţi fiu toiag şi sprijin la durere
Şi ani de zile m-ai strigat pe nume
Dar azi în jur e gol şi e tăcere.

Aş vrea să te aud şi aş mai vrea,
De-atâta dor şi prea multe păcate,
Să mă transform şi eu în stea
S-ajung la voi dacă se poate.

Mă vestejesc încet ,încet şi eu
Şi-mi ninge-n păr de multă vreme,
Din amintiri trăiesc şi mi-e greu
Când iarna-ncepe să mă cheme.

Măicuţa mea mă-nchin la voi
Icoană sfânta-n preajma mea,
Aş vrea să-ntorc timpu-napoi
Măcar o clipă să vă pot vedea.


Măicuţa mea


Trec zilele cernite spre amurg
Şi iarna mă pândeşte jos în vale,
Atâtea doruri către tine curg
Măicuţa mea nu te mai văd in cale.

Privesc la casa veche de pe lan
Şi drumul care duce către sat,
Aicea ne-ai născut şi an de an
Cu lacrimi de durere le-ai udat.

Aud şi azi focul trosnind în zori ,
Pe tine îngânând o melodie,
Ne-ai legănat cu cântec de atâtea ori
Ca somnul nostru liniştit să fie.

Când albii crini se scuturau de floare
Tu te-ai gândit să nu mai plângi,
Din ochi ne mângâiai pe fiecare
Ca sufletul amar să nu ni-l frângi.

Măicuţa mea pe unde astăzi eşti ?
Căror nepoţi le mai înşiri poveşti ?
La căpătâiul cărui prunc mai plângi
Şi pâinea calda-n câte o mai frângi ?

Măicuţa mea la care poartă stai ?
Să mai aştepţi poate venim cumva,
Şi dragostea de mamă cui o dai ?
Daca-i plecat şi nu te-om mai vedea!

Măicuţa mea


De-atâtea ori măicuţa mea
Te-am ajutat să treci
De moartea care te pândea
Şi-ai revenit in lumea ta
Cu noi să mai petreci.

Acuma cat cu disperare
O cale să te-ajut
N-o mai găsesc şi-ţi cer iertare
Iar Dumnezeu milă nu are
Altfel aş fi putut.

Mă doare chinul tău şi vreau
Măcar un an să mai trăieşti,
Din viaţa mea zile să-ţi dau
Să te ascult cum povesteşti
De cei ce mamă n-au.

Cu neputinţă te privesc
Cum te topeşti sub ochii mei,
Nu pot decât ca să cerşesc
Un dram de milă nu găsesc
La Dumnezeu nici la atei.

Ninge-n jurul meu cu praf de stele
Şi apele s-adună spalând nefericirea,
Doamne nu mi le lua ,lasă-mă-ntre ele
Şi dă-mi ce n-am avut până azi
IUBIREA .

Şi stoluri de gânduri frumoase s-adună
Se-nalţă spre soare plutind în neştire,
S-arată curcubeul frumos după furtună ,
În aer se simte parfumul sublim
DE FERICIRE

Se-ntoarce şi luna mai bine să mă vadă
Şi crengile verzi îmi spun : să trăieşti !
A venit vremea din ochi să nu-ţi mai cadă
Ploi repezi care ard , iar norii-mi şoptesc
SĂ IUBEŞTI !

Eu nu aştept


Eu nu aştept pe nimeni să mai vină,
La uşa mea am pus zăvor,
Aprind o lumânare-n prag de cină
Când plouă-n ochii mei de dor.
Tu eşti icoana tinereţii mele
Pe care am purtat-o sub veşmânt,
Liniştea ninsorilor din stele
Şi cântecul pe care il ascult.
Eu nu aştept pe nimeni ca să-mi spună
Mi-e dor de tine ! te aştept să vii !
Dar mai visez la nopţi târzii cu lună
Când sufletul pereche-l voi găsi.
Nu ai venit !câti ani oare vor trece?
S-or scutura şi pomii mei de floare,
Te voi zări prin ceaţa vremii rece
Când voi privi la ultima ninsoare .
Degeaba mă mai rog la Dumnezeu
Sa te indrepte spre poteca mea,
In viaţa asta tu şi eu
Sântem străini si vom ramane aşa.



Au inflorit ciresii


Au inflorit cireşii ,
e primăveră tată!
Te-ai dus să dormi de veci
sub lespedea de piatră,
Şi atâta ţi-ai dorit
s-ajungi să-i vezi in floare
Şi prin grădina mea
sa-ţi faci din nou cărare.
Dar dumnezeu n-a vrut,
ţi-a dat in schimbul lor
Durerile cumplite
a vieţilor ce mor,
Şi te-a luat la el
intr-o zi insorită
Lasând in urma ta
o viaţă chinuită,
Pe mama care plânge
tăcută-ntr-o răscruce
Chemându-te amarnic
nu ştie un’ se duce.
Azi cu durere-n suflet
in urma ta mă-nchin,
Şi iartă-mă de vrei !
cu toţii noi greşim.
La orice pas te-aud
cum mă chemai să vin,
Să te intorc in pat
durerea să-ţi alin.
Te văd cum ne priveai
cerşind la fiecare
Un dram de mângâiere ,
la ceruri indurare.
Cumplită-i despărţirea !
şi atâta mi-aş dori
Măcar o clipă tată
să te mai pot privi !
Să te aud rostind
măcar un cuvant !
Apoi s-adorm şi eu
langă al tau mormânt.




Ninge pe-un peron de gara

A venit un tren aseară
Şi cu el tu ai plecat,
Azi revin a cata oară ?
Pe-un peron pustiu de gară
Unde ieri te-am aşteptat.
Ninge ca-n poveşti afară,
Ninge ca în prima zi,
Şi mă-ntreb a câta oară
Voi mai aştepta prin gară
Poate, poate-o să revi.
Ninge-n sufletul pustiu
Şi pe salba mea de gânduri,
Unde mă opresc nu ştiu !
Fulg de nea aş vrea să fiu
Şi să şterg aceste rânduri.
De-aş putea s-aduc un ger
Aş preface-n sloi de ghetă
Tot ce mai gândesc şi sper
Lumea cu al ei mister
Şi tot răul dintr-o viaţă.
Aş planta flori in gradină
Cu miros de impacare,
Ţi-aş aduce-n dar lumină
Să vezi ca n-am nici o vină
In iubirea ce nu moare.
Voi pleca !aşa-i mai bine,
N-o să mai aştept in gară !
Ce s-aştept eu de la tine ?
Când cu primul tren ce vine
Pleci cum ai plecat aseară.


Pe acelaş drum


Ţi-am furat câteva clipe
şi le-am făcut nemuritoare,
Azi plouă intre noi .
Între cer si pamant
s-a aşternut pustiul
şi cât de mult mă doare
tacerea.
Aştept să-mi spui
măcar un cuvant.
Te văd in picăturile de ploaie,
in fugii de nea.
Te aud in orice melodie,
intr-o adiere de vânt,
în paşii trecătorilor .
Am visat ce nu trebuia,
un drum pe care privesc
şi nu mai sunt.
Ninge cu dor
si vise spulberate
de-un ceas nenorocit.
Impodobesc un brad
cu picături cristaline.
Ingenunchez si mă rog
dacă am gresit!
Dar nimeni nu m-aude !
poate aşa-i mai bine
sa nu mă ierte nimeni
pentru ce mi-am dorit.
Oare a fost prea mult ?
mai am puţin
şi nu am şters cu sărutări
doi ochi ce mă privesc
cu drag .
Pe acelaş drum
din nou revin
cu-n licăr de speranţă
ma rog sa te găsesc.



Intre cer si pământ


Au trecut primăveri rând pe rând
Scuturând şi parfum şi splendoare,
S-au uscat multe crengi legănând
Un destin care astăzi mă doare.

Vor mai trece-n curand spre apus
Si alti ani din al vietii sirag
Îi petrecem cu un ultim surâs
Cu regret după ce ne-a fost drag.

Şi-n amurg vom privi cum apare
Strălucind între cer şi pământ
Curcubeul zilelor care
Aminteşte de-un vechi legământ

Intre cer si pământ

Fragment


„Undeva in urma noastra trebuie sa fie o insula

unde pasarile tipa ca la inceputul lumii si

oamenii invata primele cuvinte, unde o femeie

descopera arta desenand cu degetul pe nisip

conturul umbrei iubitului ei. Undeva in urma noastra

trebuie sa existe, inaintea cuvintelor si inaintea tuturor

ranilor, trebuie sa existe un cuvant cu care am putea

marturisi totul, sau trebuie sa existe o tacere egala

cu toate cuvintele. Trebuie sa existe o apa limpede

care nu se umple de sange cand tipa o pasare sau

ne aducem aminte, trebuie sa existe o apa limpede

de care sa nu ma mai tem sa ma spal cu ea pe maini

si pe fata si pe urma sa ma privesc linistit,

fara tristete si fara sa fiu nevoit sa surad,

uitand ceea ce ne-a facut vinovati fata de noi insine

si fata de altii.Dar unde este aceasta insula,

domnule Gauguin, daca dumneavoastra in Tahiti

n-ati aflat decat ca „a spera inseamna aproape a trai ?
___________________________

Unde este aceasta insula daca nu in noi insine ?