Florin, sa n-o chemam, vine ea si singura, din pacate...
Oricum, ma bucur ca ai revenit cu poezie.

Atât de rar, de ce nu-mi vii,
nici nu mai știu a cât-a toamnă
a trecut prin vii,
secundele mi-s toate măslinii
s-au scuturat pe țărmul gol al
mării argintii.

Atât de des, mă ceartă gândul
nostru ne-nțeles de amintiri,
cotidianul e arid de știri
de când cu echinocțiul ce-a trecut
n-ai mai trimis iubirea împrumut.

Atât de trist, mă simt de mai insist
pentr-o fărâmă de tandrețe, o picătură
dintr-o tinerețe, un bob de șoaptă de iubire
dintr-un sonet cu și despre fericire.

Atât de scurte-s nopțile muiate-n ceață
deja e, uite, iarăși dimineață,
ar trebui să te trezesc să-ti dau binețe,
și să te rog,
mai vino iar, tristețe.

Uneori mă zbat în umbra celei ce-am fost ieri
Nu ştiu când s-au risipit atâtea primăveri,
Timpul nestrunit mi-a dus 'nainte viaţa
Învăluind în dese ceţuri dimineaţa.

Mai scormonesc noian de vise adormite
Adulmecând parfum de clipe netrăite,
Prin cenuşa rece a urmelor pierdute
Încerc să mai găsesc scânteile trecute.

Ceaţa o alung şi-mi spun că încă-i timp s-alerg
După fluturi, vise şi idei, şi-ncerc să şterg
Din gânduri, gândul cel nebun şi uneori cam trist,
Să mă bucur că pot iubi şi astăzi mai exist!

Vântul îmi răsfiră ani prin părul înflorit
Se ivesc iar zorii altei zile de trăit
Paşii-mi vor să mai străbată colnici cu verdeaţă
Aşteptând să-nceapă o altă dimineaţă...

De sărbători, acasă

Mamă, de sărbători vin iar acasă
Aşteaptă-mă, te vreau cât mai frumoasă
Aşa cum te ştiam eu, când eram copil
Zâmbindu-mi printre albele flori de april.

Voi veni în Noaptea de Înviere
Nu plânge, te rog, nu-i doar o părere,
Ascunsă-n palmă-ţi aduc Sfânta Lumină
Şi rămân pân-a doua zi, la cină.

Şterge-ţi lacrima ce curge pe-obraz
Povesteşte-mi şi uită azi de necaz,
Pune cozonac, ouă roşii pe masă
Te bucură, fata ţi-e iarăşi acasă.

M-aşteaptă mama să mă întorc acasă
Măcar în sărbători să fie voioasă
Dorul de mine să nu-i mai fie suspin
Să nu mai latre dulăul, ca la străin.

Un petic de cer

Cândva, te-am lăsat
în peticul meu de cer;
credeam că te vor bucura
soarele, luna, stelele.
Te-am încurajat
să-ţi ascunzi gândurile
în norii pufoşi,
să-ţi topeşti dezamăgirile
în mănunchi de raze,
să-ţi strigi bucuria
în înalt de cer.
Nu ştiam că, hulpav
îmi vei prinde păsările-
vise plutind în eter,
enervat de atâta lumină
vei pleca lăsând
norii grei de furtună
să-ntunece bucuria
copilului din mine.

Lacrimi împletesc
raze de soare cu picuri de ploaie:
curcubeu!
ridic privirea
şi iau în stăpânire
o altă fărâmă de cer,
mai frumoasă,
cu-n capăt de curcubeu;
toţi avem dreptul
la un petic de cer!

Cândva, iubire

Ştiu c-ai să mă laşi pe-o margine de gând
Pe-o slabă tresărire de fior plăpând,
Îngropându-mă sub muguri de uitare
Ai să m-acoperi c-un praf de nepăsare.

Ape line sau poate-nvolburate
Atâtea ceasuri din iubiri furate,
Urma şi-au pierdut în palid asfinţit
Vei mai ştii tu oare cine te-a iubit?

Primăveri s-au nins în treacăt peste noi
Ducând speranţa că vom fi odată doi,
Înveşmântată-n alb de ghiocei
Visam să curgă-alene anii mei.

De-ţi voi rămâne măcar în amintire,
Vei ştii că m-ai numit cândva, iubire?

Raul, ca apune sau se face ca apune, vom vedea...dar am scris o poezie!
multumesc de citire, cu drag

Frumos şi nostalgic. Poate că dragostea la care te referi nu apune, ci doar se face că apune, ca să te determine să mai scrii câte o poezie ca aceasta.

Lasă-mă...


Lasă-mă o clipă doar să îţi trec puntea
Ce leagă rătăcitu-mi gând de al tău gând,
Să te sărut pe ochi, să-ţi mângâi fruntea
Prin stinse doruri să colind din când în când.

Voi sta cuminte într-un părăsit ungher
O vorbă, fără să mă întrebi n-oi spune
Doar gândul meu dintâi va rătăci stingher
Agăţându-se de-o dragoste ce-apune.

Voi aştepta să mă topesc în mângâieri
Mâna ta să-şi piardă căutarea-n părul meu,
Să nu mă-ntorc în alte duse primăveri
Când ochii mei te aşteptau să vii, mereu.

Lasă-mă să ţes covor absurd de vise
Să-l aştern atunci când mă ajunge dorul
Dacă-ţi aminteşti iubirile promise
Să te-ntorci acolo unde ţi-e izvorul.

Gând de primăvară


În zadar
ninsori târzii mai cad
şi-anemice săgeţi de ger
mă ard,
în zadar
mai răbufneşte iarna
şi îngheaţă noaptea
iar lucarna,
trecută-i iernii
vremea de acuma
nu aş mai vrea
să-i văd nici urma
se ducă dar,
acolo sus în munte
şi lase-mi
mângâierea soarelui pe frunte,
întinsă-n iarba verde
s-aud cu desfătare
pleznind,
muguri de smarald
târziu, apoi
să mă dezmierde
vântul primăverii cald
şi-n vesel ciripit
să-mi odihnesc privirea
pe-un cer albastru,
visând nemărginirea.

Iubirea mea dintâi


De ce oare astăzi vii ca să mă tulburi,
În suflet și în gând, șoapte să îmi murmuri
Acum când linistea-mi pusesem căpătâi
De ce mă răscolești, iubirea mea dintâi.

Uitată te-am crezut prin vechile-mi iubiri
Ascunsă pe un raft cu-atatea amintiri,
Nici cu privirea nu-ndrăzneam să te ating
De teamă, ca de dorul tău, să nu mă sting.

Atunci eram copilă crudă, fără minte
Nu puteam să cred a tale jurăminte
Și nu știam, că-ntr-un târziu tu ai să pleci
Pierzându-te în vag parfum de lilieci.

De unde răsărit-ai gând în mintea mea,
Din ce ungher tresari, stârnind tăcerea grea
Acuma te-aș opri o clipă, sau mai mult
Și te-aș iubi, cum trebuia s-o fac demult.

Aș scrie azi...


Aș scrie azi, un vers de primăvară
Nu pot, când iarna-mi viscolește iară
Muza-mi doarme, troienită de zăpadă
Ochii-mi goi se-nfig în gheața de pe stradă.

Gând să plece, iarna asta văd că n-are
Îmi intră pe furiș în buzunare,
Dorul meu de primăvară îl îngheață
Și-mi suflă-n ciudă, viscolul în față.

Un anotimp întreg m-ai chinuit pervers
Fără muză m-ai lăsat și fără vers
Nu vezi că-i vremea, în câmp să zburde miei
Și în pădure, să zâmbească ghiocei?

În soare, să împungă vârful ierbii crud
Tril de păsări, țipăt de cocori s-aud,
Roi de fluturi să îmi tivească rochia
Să mă ferească de furia Babei Dochia.

La toamnă, de vrei să te aștept cu drag
Azi, lasă primăvara să-mi calce-n prag,
Ia-ți alaiul iarnă, du-te, să vină Mărțișor
Să mă dezmierde cu vântul lui ușor...

Nu încerca...

Nu încerca să pui zăvorul!
Eu uși închise, nu deschid.
Și nici din pietre nu fac zid,
Printre ele, va țâșni izvorul.

Îți încuie ușa dacă vrei,
Apoi mai pune și un drug!
Când iubirea-i arsă ca un rug
Ți-aș mai călca uitatele alei??

De ce să bat la porți închise?
Încă n-am uitat că tu ești surd!
Gândul frânt doar eu îl mai aud
Și-absurdul zbor al unor vise.

Încet, să nu stârnesc tăcerea,
Voi păși prin drumul înierbat
La ușa ta nicicând n-o să m-abat
Undeva, găsi-voi mângâierea...

Vis

Am visat
sau poate mi-am dorit
atât de mult
încât mi s-a părut realitate??
Nu mai știu.
Iubeam!
Mâinile tale
îmi despleteau gândurile
mângâindu-mi visul,
inima ta îmi șoptea
că iubirea noastră
e adevărată și mare.

Înălțăm privirea spre stele
dorindu-mi ca visul
să nu se sfârșească,
lumina zilei
să nu mă alunge
de lângă tine,
dragostea noastră
să nu se risipească
în ceața albăstrie
a închipuirii.

Bătăile inimii tale
m-au trezit?
sau ale inimii mele??
Visul de dragoste
agoniza înecându-se
în lacrimi amare.
În ceața albăstrie
a dimineții,
am închis ochii
încercând să retrăiesc
o dragoste de vis.
Sau… un vis de dragoste?

Sa te mangaie Dumnezeu cu binecuvantarea iubirii ,Ica !

De nicăieri...


În penumbra îmbălsămată de tăceri
Ai apărut din infinit, de nicăieri
Întunericul din suflet luminându-l
De lacrimi, ștergându-mi inima și gândul.

Fără teamă ai pășit pe cai tăcute
Adunând căuș speranțele pierdute
Ai strâns grămezi de vise, din suflet ruginit
Apoi le-ai dat un sens, pe rând le-ai împlinit.

Sub mângâierea caldă a mâinii tale
Răul care-a fost ți s-a topit în cale
M-ai semănat adânc în sufletu-ți bogat
Să prind rădăcină, să nu pot să mă zbat.

Mereu să înfloresc, în orice anotimp,
Bezmetic și suav, să nu țin cont de timp
Iarna s-o prefac în blândă primăvară
Să îngrădesc tăcerea, să nu mai doară.

Lumina care-a izbucnit din mine
Ca un izvor din negre hăuri și ruine,
E-o rază strălucind adânc, himeric
Speranță regăsită în întuneric.

Amăgiri

Dacă aș putea să uit in vreme
Durerea ce roade ca un vierme
În roz să-mi silesc ochii să vadă
Să cred ce îmi spui, fără tăgadă.

Să mai plutesc pe-un norișor roziu
Să nu înțeleg că e prea târziu
Să mă las furată de cuvinte
Crezute și de cel care minte.

Să mă cufund în vagi promisiuni
Să mai vreau să cred în false minuni
În vise călduțe să mă-nvelesc
Poate să mă mint că te mai iubesc.

Dar atâtea amăgiri adânc au ros
Ca un vierme, acel loc dureros
Mi-aș îmbrăca sufletu-n zăpadă
Să-nghețe, iubirii să nu-i cadă pradă.

Ovidiu, multumesc de citire.
Nu stiu e ceva ciudat pe aici, s-a schimbat ceva si nu am observat comentariul tau.
...de multe ori datinile ne pun opreliste actiunilor noastre.

Îngheț


Mi-au înghețat mâinile întinse
Spre tine, împreunate a rugă
Nu-mi auzea nimeni chemarea prelungă
Și cântul stins în câmpiile ninse.

Vorbele mi s-au oprit nerostite
În lacrimi înghețate printre gene,
Geamătul surd se pierdea în troiene
Și-n vise de tine îndrăgostite.

Nu ai văzut! Nu ai auzit! Doar vântul
Mai purta fărâma de glas răvășit,
Mâinile-mi cădeau într-un gest irosit
Singur cerul îmi înțelegea cântul.

Prin omăt, pe urma pașilor tăi șui
Am încercat să îmi găsesc drumul,
Uitasem că nu mai eram un cumul
Și fiecare rătăcea pe drumul lui.

Îmi place versul din strofa a doua.."Sau orbecăind m-am împiedecat în datini".. Are Maria Gheorghiu o melodie cu titlul "Maria de Mangop", cu referire desigur la soţia lui Ştefan cel Mare..şi îi zice ei acolo în cântec, la un moment dat: "Mi-e frică să nu mă-ngropi în datini". Când am ascultat cântecul şi am auzit versul ăsta am tresărit fără să vreau.

Drum

Pe-un drum pe care soarta in stele mi l-a scris
Îndrăzneț m-am avântat, cu sufletul deschis.
Apăsat i-am călcat lungimea în picioare
Pe orice vreme, chiar de fost-a schimbătoare.

Dacă vreodată m-am împotmolit în mlaștini
Sau orbecăind m-am împiedecat în datini,
Mi-am urmat drumul, urcând sau poate coborând,
Am primit și bun și rău, toate rând după rând.

I-am stropit colbul uneori cu-amare lacrimi
Poate râzând m-am lăsat purtată de patimi.
La orice răscruce m-am oprit temătoare
Am așteptat semn, fără să pun întrebare.



De mult timp nu mai pun întrebări inutile
Știu că după negre nopți, vin senine zile
Știu că trebuie să culeg bucurie și chin,
Că mi-e dat să calc pe drumul ales ca destin.

E atâta linişte

E atâta linişte
acum
în sufletul meu
mult prea multă
încât
aud fâlfâitul gândurilor
zborul lor
îmi răneşte
corzile inimii
peste care
nu mai trece
niciun arcuş.

Dor de Eminescu...

Îţi mai citesc şi azi sublima poezie
Şi te ador cu aceeaşi frenezie.
Şi aş fi fost săracă, mută, oarbă,
Fără a ta, meşteşugită vorbă.

Încă rătăcesc ades în versul lin
Dorul mi-l cufund în lacul cristalin,
Mă răscolesc dorinţi ce-au fost odată
Oricând pe cer luceafărul se-arată.

Şi îmi doresc să mor la malul mării
Câte puţin, de dor, în pragul serii
Apoi să mă desfăt în vag parfum de tei
Paşi-mi rătăcind pe dosnice alei.

Gândul să mi-l culc pe undă de izvor
Când coboară seara, pe deal, încetişor
Pernă să-mi fie petalele de nufăr
Stele să număr, în van să nu sufăr.
……………………………………………..........

Demult s-a stins, uitându-ne pe noi
Răpus de jale, boli şi de nevoi
Cu gândul dus, la luceafărul de sus
Neințelesu-i geniu, devreme a apus.

Din umbra falnicelor porţi veghează
Steaua lui, viaţa mie-mi luminează
Oricât de mare îmi este dorinţa
Înapoi, nu-i mai pot întoarce fiinţa.

Să nu mă întrebi!

Să nu încerci să mă întrebi acum
De vechi şi false jurăminte.
De le voi mai ţine cumva minte
Tot aia-i! s-au dus, făcute scrum.

Să nici nu vrei să mă întrebi de-un drum
Ce l-am lăsat cândva în urmă
Nici de dureri ce-n mine scurmă
Pierdute-s, destrămate ca un fum.

Să nu cumva să mă întrebi măcar
De-mi amintesc într-un târziu de tine
Cât te-am iubit, toţi o ştiu, prea bine
Dar tu nici nu ai vrut să ai habar.

Şi dacă vrei să mă întrebi de-atunci,
Când ai plecat grăbit şi n-a rămas,
Decât un foşnet rătăcit de pas
Şi lacrimi brăzdând răni adânci,

Nu mă întreba, urmează-ţi calea
Iubirea-i moartă, trecută-i jalea
Dac-ai vrut să prinzi cu mâna stele
Du-te dar, rămâi acum cu ele.

Multumesc Dorina, cu drag, de dragul tau...

te-am citit și las un semn.cu drag

Va multumesc de citire, o duminica placuta va doresc.

Si asprul ger de Boboteaza
ne tine azi credinta treaza,
oricat de frig ar fi afara
sufletul e foc si para.

Cu drag din drag Mara.

..Şi când căldura omul şi-o găseşte,
În inimă, din nou, întinereşte.

În aprig ger de Bobotează
Și-n palid soare de amiază
Se prelinge-o lacrimă pe-obraz
O fi de frig sau e de necaz...

Gemând absurd, trosnește fierul
Mă strânge-n brațe toată, gerul
De rușine, parcă mă-nrosesc
Din tremur greu mă stăpânesc.

M-ar încălzi acum privirea ta
Si gura ta ce des mă căuta;
În calda-ți mână-mi rătăcea
Cumplit de rece, mâna mea.

Se prelinge-o lacrimă pe-obraz
Nu-i de frig, e sigur de necaz,
Mâna ta caldă e departe
Atâta iarnă ne desparte.

Și asprul ger de Bobotează
A stins și soarele de-amiază
Căldură-și caută orice om
Chiar de-o găsi-o, intr-un ceai cu rom.


Ultima editare efectuata de catre ica matei in Sam Ian 08, 2011 11:03 pm, editata de 1 ori

Și n-am dansat...

Și n-am dansat
Nici măcar un dans,
Doar, poate am visat.
Era tango sau era vals?

Ușor se împleteau,
Timizi ai noștri pași
Se-ndepărtau apoi se căutau.
Visez că nu mă lași
Să îmi desprind
Din ochii tăi privirea.
Scântei în ei s-aprind
Serbându-și amăgirea.

Cu mâna mea
În caldă mâna ta,
Striveam covorul alb de nea.
Știam că va rămâne-n urma ta
Zadarnică, magia unei clipe
Și-un prim și ultim dans.
Pluteam parc-aveam aripe,
Era tango sau era vals?

Bate Anul Nou la ușă

Tăcut îmi bate Anul Nou la ușă
Pe mână parcă are o mănușă
Prelung și-ncet îmi bate, nu aud
Cum anii mei, rând după rând se scurg.

Va fi și anul acesta nou, curând
Un an trecut, că anii mei la rând
Va trece, irosindu-se prea-n pripă
Și-l voi simți prea scurt,precum o clipă.

Zboară anii, acum la bătrânețe
Sunt mai grăbiți, nu-s cei din tinerețe.
Le-aș mai opri navală, dacă aș putea
I-aș amăgi, din iureș să mai stea.

Grăbit îmi bate Anul Nou la ușă
L-aștept să scoată din mănușă
Bucurie și multă sănătate
Și ce-o mai fi, le-oi duce eu pe toate.

Pe bune nu aștept s-aducă bani,
Să fie doar, la anu' și LA MULȚI ANI!

Sunt eu...

Sunt eu,
Cea de la capătul rândului.
Când sunt veselă
Rândul meu e frază.
Când sunt tristă
Rândul meu e cuvânt.
Și sunt eu,
Cea de la capătul rândului.
Și veselă și tristă.
Am învățat
Să te înțeleg
Mai presus de înțelegere,
Să te simt
Mai presus de simțire,
Să te iubesc
Mai presus de iubire.
Dar sunt eu,
Cea de la capătul rândului.
Ochii mei nu te-au mângâiat
Buzele mele nu te-au răsfățat
Mâinile mele nu te-au atins
Doar gândurile mele,adânc te-au cuprins.
Dar sunt tot eu,
Cea de la capătul rândului.
Îți simt renuntarile-
Parte vie din mine
Și mă dor...
Îți știu raspunsurile-
Ecou întrebărilor mele
Și mă răscolesc.
Îți citesc gândurile
Îți întâmpin așteptările
Îți alin durerile.
Dar nu pot fi tu...
Sunt doar eu,
Cea de la capătul rândului.
Dar tu,cine ești?

Rătăcire


Pe albe cărări nebătute
De tine, niciodată știute
M-aș rătăci în straniu amurg
Să-mi ascult lacrimile cum curg

Să nu-mi bănuie nimeni plânsul
Decât singur el, necuprinsul
Să ard în mine amarnicul dor
Și-apoi să trag la suflet zăvor.

Să ferec usa, măcar în gând
Să nu-mi mai vezi ochii plângând
Prin lume, rătăcitor să te las
Să nu mai faci la mine popas.

Cărări


Cad
zănatici fulgi
peste-ale mele
întortocheate cărări.
Troienite-s.
Cum să le deslușesc
sensul haotic?
Spre care zări
Se-ndreaptă orbecăind?
Ce taine ascund?

Multumesc din suflet,Sarbatorile de iarna sa va aduca liniste si multa bucurie!

"S-apropie Crăciunul.Visez,sunt iar copil
Cu nerăbdare-astept să mă colinde lin
Voci line-cristaline, parcă pășind umil
Pe treapta-nzăpezită,sub creanga de mălin."
incantata sa va fi citit, doamna Ica Matei;va urez un Craciun minunat, cu "arome vechi, uitate" si plin de zapada copilariei!

VIS DE IARNĂ


Mă ninge încet a vieții dusă vreme
Și-n astă iarnă venită parcă timpuriu,
M-aștern nămeți,ușor și lin, ca în poeme
Să uit că timpul trece parcă prea zglobiu.

S-apropie Crăciunul.Visez,sunt iar copil
Cu nerăbdare-astept să mă colinde lin
Voci line-cristaline, parcă pășind umil
Pe treapta-nzăpezită,sub creanga de mălin.

M-așez ușor,visând sub bradul nostru verde
Și-aștept cu drag să vină, iarăși Moș Crăciun.
Prin ani trecuți de-acum,gândul meu se pierde
S-aleagă tot ce a fost rău,de tot ce a fost bun.

De dincolo de vremi, apuse în uitare
Pierdut și singur,m-ajunge glasul mamei blând.
De-aș mai putea întoarce clipa în visare,
De-aș mai putea lăsa în urmă orice gând.

Îmi răsar în minte arome vechi, uitate
De brad,de cozonac,de mama ce ne crește,
De plănsul meu de fată,de vise zbuciumate,
De toate acuma, Crăciunul mi-amintește.

Afară ninge lin și liniste-i în casă
Doar jaratecu-n cămin,parcă mai tresare
Atâtea amintiri și gânduri mă apasă
Dar un colind bătrân,mă scoate din visare.

Amintiri...

Ca-n fiecare an, sărbătorile de iarnă îmi umplu sufletul de bucurie...
Ca-n fiecare an, mă copleșește bucuria, prin bucuria celor din jurul meu…
Și tot ca-n fiecare an, bat amintirile la fereastra memoriei, o deschid și mă las cuprinsă de căldura și intensitatea aducerilor aminte…
Poate în trecut nu am avut sărbători bogate ca acum, dar lipsa de pe masă a unor bunătăți rare, era compensată de bogăția sufletească. Știam să ne bucurăm de orice lucru mărunt, știam să apreciem orice gest pornit din inimă.
Îmi privesc copila împodobind bradul și în minte îmi vin brazii de Crăciun din copilăria mea. La noi, nu bătea Moșul la ușă să ne aducă daruri și să-i spunem poezii. La noi, Moșul venea noaptea –si ani la rând m-am întrebat ,cum intra în camera unde era brăduțul, dacă acea cameră nu avea sobă și horn…
Tata mergea în pădure prin nămeți, chiar înalți cât casa și aducea, după cum spunea el, cel mai frumos brăduț.Îl așeza în camera de sărbătoare, iar noi până în Ajunul Crăciunului, în fiecare dimineață năvăleam , de cum ne trezeam să vedem dacă nu cumva a venit Moșul mai repede. Nu venea decât atunci când era vremea lui, dar noi tot speram.
Datoria tatei era să aducă brăduțul, a Moșului să-l împodobească. Țin minte ca într-o seară, din greșeală sau poate din curiozitate, am intrat cu fratele meu în camera cu brăduțul. Știu că am încremenit:pe ramurile bradului erau atârnate câteva bomboane. Țipând ca din gura de șarpe, am alergat la mama să-i dăm vestea: a venit Moșul! Mama săraca, luată cu treburile nu terminase de împodobit bradul, ce era să ne răspundă? Ne-a dojenit blând:nu trebuia să intrați,l -ați speriat acum pe Moșul, poate nu mai vine. A fost o noapte de groază, am dormit speriați că Moșul nu mai vine, că s-a supărat pe noi. Dar ce bucurie dimineața, în ziua de Crăciun,când am găsit bradul împodobit, iar sub el darurile mult-asteptate.
Nu erau multe darurile de la Moșul, mai întotdeauna hainuțe -dar ce grozav era Moșul: știa cât de mari să le aducă întotdeauna și mai știa că acolo stau un băiețel și o fetiță.
Și nici brăduții din copilăria mea nu erau grozavi, nu aveau beculețe ca acum și nici atâtea ornamente-ani la rând am căutat prin magazine ciupercuțele ce le găseam în fiecare an, atârnate in brad, nu le-am aflat niciodată.
În ochii și în sufletul meu vor rămâne cei mai frumoși braduti-pe lângă podoabe erau încărcați cu emoția și bucuria a două suflete de copil...
Am retrăit bucuria ani mai târziu, prin bucuria copilei mele, mută de uimire în fata Moșului și a darurilor scoase de acesta din sac. Și Moșul fiicei mele era mult mai darnic decât Moșul din copilăria mea, parcă vrând să compenseze tot ce noi nu am avut.
Iar cea mai frumoasă seară de Crăciun a fost poate, când ne-am mutat în casa noastră, iar bradul trona în sufrageria fără pic de mobilă, doar cu un covor și perdele la fereastră. Iar Moșul- tata, îmbrăcat cu un palton roșu de-al meu, intra pe ușă. Copila mea, pe atunci de nici trei anișori, nu găsea unde să se scundă. Noi, împrăștiați pe covor, ne prăpădeam de râs. Moșul, pierzându-și bucăți din barba de vată, încerca să îmblânzească mica sălbăticiune speriată. Și apoi, după împărțirea darurilor- intrebarea fiicei mele:da bunicule, tu unde ai fost? vezi, ție nu ți-a adus Moșu' cadou!
Au trecut anii și azi retrăiesc aceeași bucurie înălțătoare privindu-mi fiica împodobind bradul. La cei aproape optsprezece ani, îmi face șmecherește cu ochiul și mă întreabă cu prefăcută naivitate: dar Moșul când vine???
Mă copleșesc amintirile, lacrimi îmi inundă ochii, bucuria îmi inundă sufletul: și totuși exista Moș Crăciun!
Sărbători fericite!

Dragi prieteni fauritori de versuri

Intrucat se aproprie Anul Nou va provoc sa va strangeti condeiele(adica sa va pregatiti tastaturile) si sa sa purcedem impreuna la compunerea unei URATURI a Asociatiei Universul Prieteniei.
Fiecare dintre dumneavoastra poate scrie cate versuri vrea,urmand ca apoi sa adunam aceste versuri intr-un colaj ca din acest brainstorming sa finalizam o uratura vesela,cu umor.Va invit sa fiti neinduratori in a puncta lucrurile amuzante sau cele care v-au distrat in contactul vostru cu activitatile asociatiei.Mi-ar place ca noi cei din consiliul director sa fim zugraviti in cateva versuri comice de catre dvs ,asa cum ne-ati perceput,sa spunem la prima intalnire,sau o descriere comica a dvs insiva in raportul cu asociatia.Sa nu ii uitam pe mentorii nostri ,domnul Marcu si Liviu Apetroaie care trebuie sa aiba si ei un portret amuzant si tot ceea ca va mai indeamna inspiratia Consider acest lucru o provocare pt dvs si un apel la umorul si veselia care clocoteste in sufletul vostru.Imi rezerv dreptul de a da forma finala a uraturii lucrand personal la colajul textelor dvs.
Voi deschide un subiect special "Uratura Asociatiei Universul Prieteniei -2010",unde va rog si va invit sa postati unul sub altul textele dvs.Daca gasiti o rima mai smechera la textul aceluia de a postat deja, o sugerati fara jena,lucrand toti la un text care sa starneasca lacrimi de ras.Nu trebuie sa uitam si site-urile partenere care trebuie amintite si prinse in uratura(Cleopatra,Reteaua literara,Netlogul,Facebook,Cititori de proza ,etc...).Sugerez ca textele trebuei sa aiba forma clasica de uratura,adica sa nu uitam ;interjectiile ahoo,ahoo, hai hai,sa introducem si gongul de la Sadoveanu si talanca de la Junimea Noua ,etc....si ce va mai trece prin minte...
Va multumesc anticipat si va astept sa fiti cat mai creativi

multumesc d-na Mara...

frumoase versuri Ica, semn de trecere, cu drag.

GÂNDURI DE TOAMNĂ

Mă voi intoarce-n toamna
Din care brusc,tu m-ai trezit
Voi redeveni iar doamna
Rece,cu păr înzăpezit.

Rătăci-mi-voi pașii lini
Pe-alei de frunze moarte,
Iar păduricea cu arini
Va fi ca tine,prea departe.

Nu voi mai lăsa nici gândul
Să fugă-n primăvară
Număra-voi ani de-a rândul
Doar toamnele de-afară.

Voi îngropa sub frunze moi
Orice surâs scăpat fugar
Lumina ochilor mei goi
De-acum,luci-va în zadar.

Și triști vor fi copacii mei
Din păduricea cu arini
Ca sufletu-mi fără temei
Când ne-am găsit ca doi străini.

Din toamnă-n altă toamnă
Încet, viața mea va trece
Poate târziu voi spune:doamnă,
E datul omului să plece!

Și altă toamnă va așterne
Covor de dragoste târzie
Își vor jura iubiri eterne
Alți doi,cuprinși de reverie...

Ultima editare efectuata de catre ica matei in Joi Noi 25, 2010 9:24 pm, editata de 1 ori

Bună seara! Aveţi o trăire intensă... Trecerea timpului este iremediabilă, dar noi putem lăsa în timp crâmpeie de veşnicie, care să ne poarte numele mai departe. Aceasta faceţi şi dumneavoastră aici, semănaţi crâmpeie de veşnicie.

Buna venit Ica in Universul prieteniei, speram ca te vei simti bine printre noi si ca ne vei incanta cu pagini din sufletul tau, cu drag Mara.

Bine ai venit printre prieteni

B un venit pe jurnalul de bloguri, asteptam si restul poemelor