Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Joi Iul 12, 2018 8:20 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

DRAGOBETELE

In jos

TOTUL DESPRE DRAGOBETE

Mesaj  Marian Malciu la data de Joi Feb 23, 2012 8:05 am

TOTUL DESPRE DRAGOBETE


Cele mai multe date despre „Dragobete” le avem de la marele folclorist şi etnolog Simeon Florea Marian (1847-1907), în preţiosul studiu etnografic „Sărbătorile la români”, în volumul al II-lea, intitulat „Păresimile”, apărut la 1899. Pe parcursul volumului întâlnim trei tipuri de informaţii cu privire la Dragobete, şi anume: date despre o sărbătoare numită Dragobete, din 24 februarie; informaţia că ziua de 1 martie este numită şi Dragobete; legende cu privire la un „personaj” cu numele Dragobete Iovan”. Să le analizăm pe rând.

În capitolul intitulat chiar „Dragobetele”, Simeon Florea Marian descrie sărbătoarea numită „Dragobete”, care cade pe 24 februarie şi pe care o localizează strict, mai exact, „în mai multe comune din Muntenia, şi mai cu seamă în cele din judeţul Gorj şi Olt”. Să remarcăm că această sărbătoare din 24 februarie nu era ţinută de toţi românii, nu avea o extindere „naţională”, ci era limitată în principal la două judeţe din Muntenia.
Simeon Florea Marian ţine să precizeze la început că Dragobetele era denumirea populară a sărbătorii creştin-ortodoxe de la 24 februarie „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”. Este însă suficient să citim mai departe care erau credinţele şi datinile populare de Dragobete, ca să ne dăm seama imediat că nu exista în realitate nicio legătură între sărbătoarea populară şi sărbătoarea religioasă şi că singurul element comun este doar data de 24 februarie. Dragobetele era deci o sărbătoare nelegată de biserică, necreştină. Să vedem însă în ce consta ea şi ce importanţă avea pentru românii care o ţineau pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Tot Simeon Florea Marian precizează că Dragobetele era „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeilor tinere”. Cu toţii aveau „credinţa nestrămutată” că dacă ţin această sărbătoare, dacă „fac Dragobetele”, vor avea partea de dragoste, vor fi îndrăgostiţi pe toată durata acelui an, interval în care vor fi îndrăgiţi şi iubiţi de toată lumea.

Putem distinge aici rolul diferit pe care îl avea sărbătoarea în societatea tradiţională, faţă de rolul pe care îl are astăzi, într-o societate modernă, când totul se reduce practic la a petrece în ziua sau în zilele respective. În cazul de faţă, care este cel al unei civilizaţii tradiţionale, ţinerea sărbătorii era menită să producă efecte pe toată durata ciclului anual; iar eficacitatea ei era condiţionată de respectarea riguroasă a unor reguli prescrise („datinile”); astfel, ceea ce trebuie făcut pe parcursul sărbătorii are caracterul unui ritual, trebuie îndeplinit cu stricteţe pentru a produce efectele dorite; iar aceste efecte benefice urmează să se producă în planul erotic. Suntem deci în faţa unui punct de vedere tradiţional, în faţa unei sărbători tradiţionale, în care acţiunile celor care „ţin” sărbătoarea sunt prescrise de „datini”, au caracter ritual şi sunt obligatorii pentru a se obţine efectele benefice. Să vedem, aşadar, în ce constau aceste acţiuni rituale.
Astfel, aşa cum arată Simeon Florea Marian, „aface Dragobetele” însemna în principal ca fetele şi băieţii să fie în ziua de 24 februarie împreună, pentru ca fiecare fată să se întâlnească cu un băiat, şi viceversa, iar în acest timp să schimbe vorbe de dragoste, să glumească, să fie veseli. În acest scop, dacă era vreme frumoasă, fetele se „premeneau” şi porneau „după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure”, fiind urmate de băieţii grupaţi în „cete”; dacă vremea era urâtă „fetele se strâng prin case, pe la prietine şi rude, unde vin şi băieţii de primprejur”. Era deci important ca în ziua de 24 februarie fiecare fată mare să se întâlnească cu un băiat, şi invers; dacă nu avea loc această întâlnire, „se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat, şi viceversa”.

Se ridică întrebarea de ce aceste întâlniri ritualice între o fată mare şi un băiat erau menite să aibă loc numai în ziua de 24 februarie; de ce într-o altă zi astfel de gesturi nu ar fi avut nicio înrâurire în plan erotic pe parcursul întregului an? Răspunsul, într-o oarecare măsură, ni-l furnizează Simeon Florea Marian, când menţionează astfel concepţia populară asupra zilei de 24 februarie: „după credinţa poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate păsările şi animalele”. Aşadar, în această concepţie, 24 februarie este o zi „calificată”, o zi cu „virtuţi” aparte în cadrul ciclului anual, terestru şi cosmic, sub aspectul sexualităţii şi al iubirii, valenţe care se răsfrâng în tot mediul terestru, la fiinţele din regnul animal dar şi la fiinţele umane. Ne putem întreba dacă în general în societăţile tradiţionale zilele sărbătorilor nu erau stabilite pe baza unei anumite cunoaşteri a legilor cosmice care guvernează şi acţionează într-un domeniu sau altul al mediului terestru.

Simeon Florea Marian mai arată că Dragobetele avea o altă semnificaţie în unele comune din Muntenia, „precum bunăoară în comuna Buzeşti din judeţul Olt”; aici „poporul serbează Dragobetele anume ca să fie ferit de boli”. Nu se precizează în ce mod se desfăşura sărbătoarea, care erau acţiunile rituale prescrise; putem deduce că se încadrau în categoria largă a ritualurilor „taumaturge”, dintre care le putem aminti pe cele săvârşite de „căluşari”, care se bucură de o mare popularitate în zona menţionată.
De asemenea, Simeon Florea Marian menţionează că în comuna Roşia din jud. Gorj exista în trecut o datină de Dragobete, pe cale să se stingă la momentul când făcea relatările (1899), care consta în aceea că în ziua de 24 februarie feciorii şi fetele „se îmbrăţoşau şi, sărutându-se, se încredinţau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră, se vor ajuta reciproc în orice timp şi la orişice nevoie”.
Dar, în cadrul capitolului intitulat „Baba Dochia”, acelai autor inserează un sub-capitol denumit iarăşi „Dragobetele”, în care prezintă şi alte credinţe ale poporului cu privire la „Dragobete”, care nu mai au legătură cu data de 24 februarie, ci cu „prima zi a lunii lui mărţişor”. Astfel, arată că ziua de întâi martie este „numită pe alocurea şi Dragobete, Dragobete cap de primăvară şi Dragobete cap de vară”. În notele de subsol precizează că are aceste informaţii din lucrările lui Nicolae Densuşianu şi B.P. Haşdeu. Astfel, potrivit lui N. Densuşianu pentru românii din comuna Saran, judeţul Constanţa, „sărbătoarea de la 1 martie se numeşte Dragobete”; iar potrivit lui B.P. Haşdeu, „întâiul decembre se cheamă Andrei cap de iarnă, precum întâiul mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară” (date culease din comuna Mărgineni, judeţul Făgăraş).

Vom observa că şi în cazul zilei de 1 martie (ziua de „Dragobete cap de primăvară”) se săvârşeau acţiuni ritualice destinate să producă efecte benefice în plan erotic; mai exact, gesturile erau înfăptuite de fete cu scopul „de a se face mai frumoase şi mai drăgăstoase”. Practic, sunt rituri de dragoste săvârşite de fetele mari în ziua de 1 martie, care constau în a aduna o anumită apă şi a se spăla cu ea (o singură dată sau periodic pe parcursul anului), rostind, uneori, anumite „descântece”.
Astfel Simeon Florea Marian arată că „în prima zi a lunii lui mărţişor este datină în cele mai multe părţi locuite de români ca fetele cele mari să strângă apă de neauă (omăt, zăpadă) şi cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase şi drăgăstoase”. Potrivit unor date culese de Iosif Vulcan (expuse în articolul „Neaua de mărţişor”), fetele credeau că „neaua de mărţişor (…) este născută din surâsul zânelor” şi „aduce pe pământ frumuseţea lor”.
În acelaşi sens autorul menţionează menţionează şi „datina de a se face dragobete de dragoste”, care este tot un ritual benefic în planul iubirii, înfăptuit în felul următor: fetele mari căutau prin pădure floare de fragi şi se spălau cu apa de pe ea rostind descântecul: „Floare de fragă/Din luna lui Marţ/La toată lumea să fiu dragă,/Urâciunile să le desparţi”.

Putem observa, ca o concluzie faţă de cele arătate până acum, că „ziua de Dragobete”, fie din 24 februarie, fie din 1 martie, era considerată de popor, în societatea tradiţională, ca fiind propice exercitării unei influenţe benefice în domeniul erotic (al iubirii şi al sexualităţii); practic, „de Dragobete” se deschidea în mod unic în cadrul ciclului anual posibilitatea săvârşirii unor acţiuni, a unor rituri, care să producă efecte concrete în planul erotic. Altfel spus, Dragobetele oferea această posibilitate, astfel că ne putem întreba dacă nu cumva prin acest nume, „Dragobete”, nu era desemnat ceea ce am putea numi „regentul” domeniului erotic (sexualitate, fecunditate, iubire), aşa cum întâlnim în tradiţiile de formă mitologică ale antichităţii, în care era nelipsit „zeul iubirii şi al fecundităţii”, cu multiple semnificaţii („Eros” la greci, „Cupidon” sau „Amor” la romani, „Kama” la hinduşi, „Apis” la egipteni).
Dar, pentru a fi aşa, ar trebui ca „Dragobetele” să nu fie doar numele unei sărbători sau al unei zile, ci şi numele unui „personaj”, denumirea unei personificări, aşa cum sunt „zeii iubirii” enumeraţi anterior. Există în mitologia românească un „personaj” cu numele Dragobete? Răspunsul este afirmativ şi ne este furnizat tot de Simeon Florea Marian, în acelaşi studiu, în acelaşi volum, mai exact în capitolul „Baba Dochia”, în care transcrie o legendă din Muntenia despre Baba Dochia. Şi se spun următoarele: „Baba Dochia era o babă bătrână şi avea un fiu care îl chema Dragobete Iovan”. Iată că tot în Muntenia, unde se ţinea sărbătoarea „Dragobetele” de 24 februarie, exista credinţa că Drago-bete este fiul Babei Dochia (într-o altă legendă din Muntenia, judeţul Mehedinţi, se spune că pe fiul Babei Dochia îl chema Drago-mir; fără îndoială, cele două nume sunt înrudite, rădăcina fiind aceeaşi).
Trebuie spus că legătura care se face între Dragobete şi Baba Dochia este de o importanţă capitală în demersul de a elucida „mitul lui Dragobete”, de a-i identifica originea. Şi aceasta nu numai prin prisma faptului că există un material folcloric imens cu privire la „personajul” mitologic Baba Dochia, cules din absolut toate zonele locuite de români; ci şi pentru că ne putem întemeia pe concluziile formulate de istoricul Nicolae Densuşianu pe această temă, cuprinse în monumentala lucrare „Dacia preistorică”. Este necesară deci o digresiune, pentru a prezenta punctul de vedere al istoricului cu privire la Dochia sau Dochiana.

În vechea tradiţie greacă (pre-homerică), de formă mitologică, exista un cult public pentru „zeul Cronos” şi pentru sora şi soţia sa, „zeiţa Rhea”; cei doi personificau „divinitatea cerului” (divinitate masculină), respectiv „divinitatea pământului” (divinitate feminină). În tradiţia romană regăsim acelaşi „cuplu”, şi anume, „zeul Saturn” şi „zeiţa Opis”. Saturn era venerat ca „părinte al zeilor” şi era numit „Bătrânul” sau „Moşul” („Saturnus Senex”); iar Opis era considerată drept „Mama” comună a zeilor şi a genului uman, numită de aceea şi Maia (în sensul de „bătrână” sau „bunică”) sau „Magna deum Mater”, sau „Terra Mater”. Probabil acest cult al „divinităţii feminine” este acelaşi pe care îl regăsim şi în pre-istorie, denumit de etnologi „cultul Mamei Mari”. Ea era venerată ca „Mamă a munţilor” („Mater montium” – la Vergiliu) şi era considerată protectoarea păstorilor şi a turmelor; de aceea îi erau consacrate stânci şi culmi aflate pe piscurile munţilor.
Istoricii greci şi romani sunt unanimi în a afirma că „geţii/dacii îl adoră pe Saturn, pe care îl numesc Zalmoxis” (istoricul Mnaseas din Patre, Diogen Laerţiu, Hesychius). Aşadar Zalmoxis este Saturn; Zal-mox înseamnă Zeul-Moş, Zeul-Bătrân sau Moşul, atributele definitorii ale lui Saturn. Dar sub ce formă, sub ce nume, îi regăsim „perechea” în tradiţia dacică, pe Rhea sau Opis?
Potrivit lui Nicolae Densuşianu, „divinitatea feminină” era adorată sub numele de „Dacia”, mai exact „Dacia Augusta” sau „Terra Dacia” sau „Dacia Felix”, aşa cum o găsim în numeroasele inscripţii din timpul dominaţiei romane; cultul public al „Mamei mari” sub numele de „Dacia” s-a perpetuat şi în timpul administraţiei romane.
Ei bine, Nicolae Densuşianu susţine că „divinitatea feminină” („Rhea”, „Mama mare”, „Baba”), adorată în zona carpato-danubiano-pontică sub numele de Dacia, „ne apare în legendele şi în cântecele poporale române numită „Dochia” şi „Dochiana”. Aşadar, Dochia, Gaia, Baba Dochia sau Baba Gaia reprezintă numele sub care apare în folclor (în legendele, cântecele, colindele, credinţele şi datinile populare) „Dacia Augusta” din tradiţia dacică, „Principiul feminin”, „divinitatea feminină” care se regăseşte sub diverse nume în toate tradiţiile în formă mitologică cunoscute. Întâlnim urmele acestui cult pre-istoric al „Mamei Mari” în aproape toate regiunile muntoase ale ţării; de exemplu, grupul de stânci de pe muntele Caraiman, din masivul Bucegi, despre care legendele spun că reprezintă pe Dochia şi oile sale, denumite popular „Babele”; de asemenea, Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, aminteşte despre o stâncă ce o reprezintă pe „Baba Dochia”, aflată în apropierea muntelui Ceahlău – chiar acest munte este numit de popor „muntele Dochiei”.
Dacă „Dochia” este corespondentul popular, românesc al „Daciei” (ca divinitate – „augusta”), ne putem întreba care este corespondentul popular, românesc al dacicului Zalmoxe (sau Saturn). Răspunsul lui Nicolae Densuşianu este în concordanţă cu atributele zeităţii antice („tată al zeilor”, „bătrân”, „moş”): este „Crăciun Bătrânul”, „Moş Crăciun” sau, simplu, „Moşul” sau „Omul”; întâlnim tot în masivul Bucegi, mai sus de „Babele”, o stâncă uriaşă care îl reprezintă probabil din timpurile pre-istorice, numită de ciobani stânca „Omu”, ea dând numele întregului munte, muntele Omu. De altfel, regăsim această „pereche primordială” din tradiţiile mitologice ale antichităţii în foarte multe dintre basmele româneşti, în chiar partea introductivă: „A fost odată ca niciodată un Moş şi o Babă”.

Toate aceste consideraţii au legătură cu subiectul principal: dacă poporul vechi a păstrat credinţa că Dragobete este fiul Dochiei, atunci putem vedea în aceasta – în lumina analizei lui Nicolae Densuşianu – afirmarea originii dacice a „mitului lui Dragobete”, legătura lui cu tradiţia dacică. Toate datele prezentate aici conduc la concluzia că Dragobete este unul din numele sub care s-a păstrat în memoria populară dacicul „zeu al iubirii”, „divinitatea iubirii” din tradiţiile de formă mitologică ale antichităţii, cu rădăcini în pre-istorie. Probabil, îl întâlnim în folclor, în credinţele şi datinile populare, sub nume diferite, de la o regiune la alta. Spre exemplu, în ceea ce poporul numeşte „Zburătorul”, acest „mit” fiind scos la lumină de Eminescu prin versuri superbe: „Au mai ştiu povestitorii/Ce sunt, oare, zburătorii?/Vin din rumenirea serii/Şi din fundul sfânt al mării,/Vin din ploaia cea cu soare/Şi din dor de fată mare.”
Inspiratul poet sugerează că a existat un timp în care „povestitorii” ştiau ce sunt „zburătorii”. Aici poate fi o aluzie la faptul că au existat oameni care au continuat în mod calificat şi autorizat tradiţia dacică; sau, cel puţin, care erau conştienţi de moştenirea tradiţională dacică, pe care poporul o perpetua în mod pasiv, având rolul unei „memorii colective”.

În acest punct şi în încheiere, trebuie evidenţiate o serie de observaţii ale lui Simeon Florea Marian, privind forţa cu care poporul român ţinea la credinţele şi datinile moştenite dintr-un trecut greu de delimitat cronologic (poate tangent cu preistoria). Astfel, vorbind despre obiceiul de Dragobete din ziua de 24 februarie, scriitorul punctează următoarele: „Dacă în aparenţă acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt însă poporul ţine atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească”. Iar în prefaţa studiului din care am preluat elementele de mai sus, Simeon Florea Marian afirmă un adevăr uimitor, şi anume că „poporul de rând adeseori ţine sărbătorile nelegate de biserică cu o sfinţenie mai mare chiar decât pe cele legate de biserică sau creştine”. De unde provin aceste sărbători nelegate de biserică sau necreştine, pe care poporul de rând le ţinea în trecutul apropiat cu o atât de mare sfinţenie? De unde provine această mitologie a poporului, diferită de tradiţia religioasă creştină? Credem că răspunsul rezultă cu evidenţă din tot ceea ce s-a spus aici, dar că subiectul rămâne inepuizabil.

Denis Marian MALCIU
avatar
Marian Malciu

Numarul mesajelor : 17
Varsta : 72
Localizare : Slatina-Olt
Data de inscriere : 08/08/2011

Sus In jos

Poveste de Dragobete de Leonid Iacob

Mesaj  Rodica Rodean la data de Joi Feb 24, 2011 4:02 am

Poveste de Dragobete
De Leonid IACOB

Într-un colţ de rai se pare,
spun poveştile din buni,
Dragostea zbura ferice
şi făcea prin cer minuni.
Ba se cobora adesea
şi aice, pe pământ.
şi-aducea în cele inimi
numa-nfiorări şi cânt.
Şi toţi îi simţeau puterea
ei de floare fermecată
şi-o păstrau aprinsă veşnic
ca lumin-adevărată.
Era totul doar simţire
cu izvor în zbor de îngeri,
oamenii trăiau ferice
fără lacrimi, fără frângeri.
Tot atunci, ne mai spun bunii,
un fecior prin munţi trăia,
chipeş şi cu boiul straşnic,
fiu al babei Dochia,
Mesager trimis, se pare,
de chiar bunul Dumnezeu
să dea dragostei cătare
şi trăia sus, pe Ceahlău,
Sau oricum prin munţii falnici
stăpâniţi de vechii daci,
preţuit deopotrivă
de bogaţi şi de săraci.
Şi fecioru-acela chipeş
dădea iama peste fire,
răspândind peste meleaguri
cântec tainic de iubire.
Printre păsări, printre oameni,
el iubirea o împarte
la sfârşitul lunii faur
până la-nceput de marte
Când cu fire împletite
din alb şi din roşu-dor
cei iubiţi se legau veşnic
prin sărut de mărţişor.
Dar feciorul ( iar spun bunii)
Nebunatic,cum apare,
zice-se c-a vrut să-ncurce
calea Sfintei Maici Fecioare,
Care, plină de mânie
pe feciorul cel pârdalnic,
i-a dat chip de buruiană
de iubit, numit năvalnic…
Dar trecură vremi de-atunce
şi povestea nu-i uitată,
Dragostea-i şi-acum puterea
ce ne-aduce la olaltă,
Iar pe fecioraşu-acela
ce dădea iama prin fete
îl sărbătorim cu toţii
când e zi de Dragobete.
Iar povestea lui am scris-o
sus, în munţii mei cărunţi.
unde dorul şi iubirea
e şi-n inimi , e şi-n frunţi
Şi vă-mpart la fiecare.
câte un surâs şăgalnic
şi vă dau s-aveţi sub perini
dragobetele …năvalnic.


Cu mult drag pentru voi, cititorii,
Leonid IACOB

avatar
Rodica Rodean

Numarul mesajelor : 548
Varsta : 65
Localizare : IASI
Data de inscriere : 01/06/2009

Sus In jos

Re: DRAGOBETELE

Mesaj  Ovidiu Raul Vasiliu la data de Joi Feb 24, 2011 2:24 am

De Dragobete, măh, ce multe fete!..
Aş vrea să le sărut pe îndelete,
Dar nu pe toate, doar pe câteva -
Să mă consult întâi cu inima Very Happy Wink

_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 728
Varsta : 42
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 28/08/2010

Sus In jos

Re: DRAGOBETELE

Mesaj  Didina Sava la data de Joi Feb 24, 2011 2:12 am

Sa va mangaie Dumnezeu cu binecuvantarea iubirii !
avatar
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 3669
Varsta : 53
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Dragobetele saruta fetele !

Mesaj  Petrescu Dan la data de Joi Feb 24, 2011 1:54 am

Dragobetele saruta fetele


Dragobetele este sarbatorit in Calendarul Popular in ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitarii pe Dragobete zis si Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primavara - tanarul zeu al dragostei din panteonul mitologiei romanesti. Mentionam ca pe vremuri, aceasta sarbatoare nu era prezenta in toate regiunile tarii. Potrivit atestarilor, ea era cunoscuta in sud, mai cu seama in Oltenia.

Dragobete-Cap de primavara este una dintre sarbatorile ce prevesteste inceputul primaverii. Romanii numeau sarbatoarea Dragobetelui si "Logodna pasarilor", deoarece in aceasta zi pasarile se imperecheau si isi faceau cuib. In lumea satelor, aceasta presupusa logodna a pasarilor a fost adoptata simbolic de catre oameni. Se credea ca pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere pana la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil si in lumea oamenilor, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.

Cum se sarbatorea Dragobetele

In dimineata zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate. Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!".

Nu cred ca este intamplator faptul ca tinerii ieseau la padure in aceasta zi, daca tinem seama ca Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat in ziua praznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin padure".

In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita "zburatorit". Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut, care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala era respectata.

Din zapada netopita pana la Dragobete, fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau, se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.

Etimologia cuvantului Dragobete


Unii filologi sustin ca numele "Dragobete" provine de la doua cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alti filologi sustin ca vine din cuvintele dacice "trago" - tap (mai tarziu devenit "drago") si "bete" - picioare. Tapul simbolizand la romani fecunditatea!

Exista si ipoteza ca "Dragobetele" se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tanarul frumos, ales", de la cuvintele dacice "drag", ce semnifica "chip frumos", "chip de lumina" si "betel"- "casa lui Dumnezeu".

Etnograful Marcel Lutic sustine ca „Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine a "Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul", sarbatoare numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia". Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea "Dragobete".

Floarea dragostei

In lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla daca tinerii se casatoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Se plantau in gradina doua fire de Floarea dragostei pentru tinerii indragostiti si daca cele doua plante se apropiau, era semn ca ei se vor casatori.

Daca in unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, in altele ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de placinte, un lucru e sigur: este tanar si este protectorul dragostei si al indragostitilor.

avatar
Petrescu Dan

Numarul mesajelor : 220
Varsta : 71
Localizare : Craiova
Data de inscriere : 03/06/2009

Sus In jos

DRAGOBETELE

Mesaj  Rodica Rodean la data de Mar Feb 23, 2010 11:23 pm



Dragobetele

Pe vremuri, in preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii tineau sau faceau Dragobetele (Ziua Indragostitilor, Cap de primavara, Logodnicul Pasarilor). Probabil ca luna februarie era considerata luna de primavara, iar ziua de 24 era inceputul anului agricol (uneori ziua iesirii ursului din barlog). Este momentul in care natura se trezeste, pasarile isi cauta cuiburi, iar oamenii, in special tinerii, intra si ei in rezonanta cu ea.

Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic, el era la daci zeul care, ca un "nas cosmic", oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se "logodesc" in acesta zi. Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc "pasare" insemnand chiar "mesaj al cerului".

Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii, de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii... Pe vremuri pretutindeni prin sate se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!".

Credinta populara romaneasca spune ca cei care participa la Dragobete vor fi feriti de boli tot anul. Asadar: dimineata, imbracati in cele mai bune haine, tinerii se intalneau in centrul satului sau in fata bisericii. Daca timpul era favorabil, porneau cantand in grupuri catre padure sau prin lunci in cautarea ghioceilor si a altor plante miraculoase (folosite pentru descantece de dragoste), daca vremea era urata se adunau la unii dintre ei acasa si se tineau de jocuri si de povesti.

De Dragobete se faceau logodne simbolice pentru anul urmator (uneori le urmau logodnele adevarate) sau fetele si baietii faceau fratii de sange.
In padure, in jurul focurilor aprinse, tinerii, baieti si fete, stateau de vorba. Fetele strangeau viorele si tamaioasa, pe care le pastrau la icoane, fiind folosite apoi in diverse farmece de dragoste.

Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi. Aceasta apa era pastrata cu mare grija pentru ca avea proprietati magice (se spunea ca e "nascuta din surasul zanelor") si putea face fetele mai frumoase si mai dragastoase. Daca nu erau omat si fragi, fetele adunau apa de ploaie (pentru spalatul parului) sau de izvor atunci cand Dragobetele se tinea in luna martie.

La pranz, fetele incepeau sa coboare spre sat in fuga, in sudul Romaniei aceasta goana fiind numita "zburatorit". Fiecare baiat urmarea fata care ii placea. Daca flacaul era iute de picior si fetei ii placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai indelungata in vazul tuturor. Sarutul era logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau inaintea logodnelor adevarate.

Comunitatea era foarte interesata de ce se intampla, deoarece inca de pe acum se putea afla la ce nunti vor merge toamna. Dupa-amiaza avea loc petrecerea, unde toata lumea, fie ca era membru al unui cuplu, fie ca nu, dansa, canta, se simtea bine fiindca se spunea ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vazut macar o persoana de sex opus nu-si vor mai gasi pereche tot restul anului.

Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat in ziua de Dragobete ca sa fie dragastoase tot anul si mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete.

De multe ori, flacaii petreceau din plin de Dragobete si prin satele vecine, ca sa le mearga bine peste vara.

Pentru toti, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, nu si pentru cele mari. Deoarece se credea ca Dragobetele ii va ajuta pe gospodari sa aiba un an mai imbelsugat decat ceilalti, in ziua de Dragobete oamenii nu munceau, ca in zilele cu sarbatori religioase, doar isi faceau curatenie prin case. Cele care lucrau erau fetele indraznete care chiar isi doreau sa fie "pedepsite" de Dragobete. Chiar daca mai "pedepsea" femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indragostitilor, tinerilor in general, putand fi socotit un veritabil Cupidon romanesc.

SĂ FIŢI IUBIŢI !
avatar
Rodica Rodean

Numarul mesajelor : 548
Varsta : 65
Localizare : IASI
Data de inscriere : 01/06/2009

Sus In jos

Re: DRAGOBETELE

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum