Iar aici se văd efectele berii, care de sute de ani sunt aceleaşi

La o bere duminicală..ca în schiţele lui Caragiale

Mulţumesc frumos, Didi! Dacă ar trăi Shakespeare azi, am încăpea toţi în papucul lui.

Splendid poemul "Evantaiele regale" Raul.Nu am putut sa nu observ influenta shakespereana a stilului.
Facand abstractie de dedicatie, la care nu ma voi referi cautand identificari de personaje,pentru ca as bagateliza un poem profund intelectual care eu cred ca va ramane antologic in creatia ta prin spectacolul de inteligenta si metafora care il ofera,minimalizandu-l la o parodie ieftina, sau gasind conotatii de telenovela sudamericana,ceea ce ar fi jgnitor pentru tine Raul care prin acest poem surprinzi admirabil chintesenta existential umana abordata metaforic, facand apel la notiuni de simbolistica profunda.
Am spus ca m-a frapat intr-un mod cu totul placut factura shakespereana a acestui poem. Shakespeare care dupa cum stim a avut marea indemanare si arta de a descrie mecanismele trairilor,comportamentelor si pasiunilor umane. Si ca sa argumentez observatiile mele,ma voi referi putin la simbolistica celor patru culori alese
Negrul este culoarea sobrietatii, a decentei dar sugereaza si depresie ,doliu,nehotarare, tristete afectiva ,sfarsit,despartire,introvertire, etc…
Albul e culoarea sinceritatii expansivitatii, exprima liniste ,impacare, pace ,puritate, raceala, fericire,vitalitate. Rosul provoaca,incita la actiune ,stimuleaza.Albastrul e culoarea intelectului, indeamna la calm ,la reverie,la concetrare, liniste interioara,meditatie seriozitate,odihna ,relaxare ,etc.Albul si negrul impreuna sunt fortele primordiale si complementare care compun universul. Deci, asa cum lapidar explica Raul si eu am vazut de fapt in poem metafora complementaritatii universale care prin imbinarea lor dau dinamica lumii in nemarginirea ei in spatiu si timp...Spledida ultima strofa, magistral metaforizata lumea in esenta creatiei ei adica totul este o intersectare de diagonale, miscarea celor doua regine pe tabla de sah a omenirii fiind simboluri ale gandirii umane, arhetipuri ale simtirii umane in general.Si toate acestea se petrec in “patru puncte cardinale/De-un roş-albastru, ce nu poţi să-l spui!...” adica viata este o confruntare permanenta in procesul de creatie si existenta umana se zbate intre firea umana(reprezentata prin culoarea rosie) si firea dumnezeiasca (reprezentata prin culoarea albastra).Si iarasi cele doua culori adica cele doua firi aprind valvatai "Şi iată şahu-n două evantaie,/Cu infinite forme de văpaie/Şi cu deschideri suspendate-n cui"..Ce strofa incantatoare.Deci tabla de sah e arena lumii ,iar cele doua regine sunt insasi lumea contrariilor atat de intens legate intre ele si fara de care nu se poate concepe existenta.Polaritatea celor doua elemente, fara incercarea de armonizare a celor doua forte duc la stagnari,la irosiri, la suspendari, la blocarea evolutiei("deschideri suspendate-n cui ")
Am apreciat foarte mult si stilul usor alambicat, invechit al versului cu inversiuni
"Cu alba-i bisectoare-o datină/Încrucişată, necuprinsă-n sine."ceea ce mie mi-a placut foarte mult pt ca asta l-a apropiat in viziunea mea si mai mult de stilul lui Shakespeare."Necuprinsă-n sine"-Iata pregatirea teologica a lui Raul isi spune cuvantul, intrucat acesta face trimitere prin acest vers la micimea lumeasca si la puterile ei finite in timp ce calitatile divine sunt si raman un infinit la care noi nu putem avea acces, nu le putem cuprinde, nu le putem exprima.
Poezia mie mi se pare o profunda meditatie lirica, care citind-o te inobileaza pentru ca te obliga la reflectie si iti umple sufletul de bucurie datorita substraturilor filozofice, morale, religioase.Bravo Raul !...

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Joi Iun 30, 2011 8:50 am, editata de 2 ori

Mulţumim! Aşa să fie.

Sunteti frumosi si potriviti ca statura.Eu ma rog ca Domnul sa va dea tot ceea ce va este de folos, si deci daca Domnul stie ca veti putea fi fericiti impreuna sa va puie deaupra capului cununia,iar daca stie ca aveti alta soarta mai potrivita firii fiecaruia, sa va lase in suflet si viata doar prietenia.Oricum ar fi, va doresc sa aveti binecuvantarea Domnului care sa va intelepteasca sa stiti sa alegeti.

Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.
(Nichita Stănescu)


Ultima editare efectuata de catre Ovidiu Raul Vasiliu in Lun Aug 15, 2011 1:53 pm, editata de 1 ori

Mulţumesc frumos, Didi! Aflasem că dl Marcu a scris în "Convorbiri literare" despre mine şi mi-am cumpărat revista. Mulţumesc pentru sprijinul şi încurajarea ta la apariţia volumului meu de anul trecut. Acum, cu Dumnezeu alături, vor mai apărea şi altele.

Draga Raul,


Te felicit din toata inima si ma bucur pentru tine, cum pentru mine insami nu m-as putea bucura.Sunt mandra de tine si sunt extrem de mandra si ca volumul la care se refera domnul Marcu eu te-am sfatuit sa ti-l scoti.Totdeauna ma gandesc cu bucurie enorma pentru tine ca acel mic volumas,placheta aceea atat de draguta cu cele 35 de poeme la a carei aparitie te-am mobilizat, ti-a deschis drumuri noi, negandite de tine,ti-a deschis dorul si curajul de a scrie mai mult si de a-ti configura de ce nu destinul poetic in aceasta lume.
Inca o data de o mie de ori BRAVO !

3p
Emilian Marcu -Vitrina Cartilor-Revista Convorbiri Literare-iunie 2011
Raul a primit 3 penite



Cele 35 de poeme, trepte de initiere în poezie, de Raul Ovidiu Vasiliu, poet din născare, sînt si 35 de trepte de pătimire prin cuvînt spre rostirea poeziei. Această nouă carte apărută gratie Asociatiei Universul Prieteniei, o asociatie culturală care deja se poate mîndri cu un set impresionant de volume pe care le-a păstorit, dovedeste faptul că se vede o maturizare a celor care au îngrijit cărtile editate, un gust special pentru poezia adevărată si rafinament. La Raul Ovidiu Vasiliu cotidianul capătă mereu valente poetice prin talentul său, prin lecturile multiple si serioase pe care le are la activ si prin modul cum stie să mînuiască acest material numit cuvînt si să-l aseze cu har la locul cuvenit. Dar spre deosebire de alti poeti cu lecturi solide, la Raul Ovidiu Vasiliu informatiile sînt vii si construiesc un univers special si nu sînt doar niste depozite de informatii, care mai mult încurcă decît ajută si fac umbră cărtilor. Livresc, dar pe un fond religios bine asimilat cu o piosenie mai mereu discretă, el îsi scrie fiecare poem cu multă atentie: „Nu te admir exagerat de mult/ Si nu fac din iubirea mea un cult,/ Căci visurile nu eu mi le fac –/ Eu nu exagerez decît cînd tac.// Nu-mi amintesc exagerat de des/ De chipul tău, dar nu am de ales/ Căci într-o oră, nici un om, ca mine,/ Nu a trăit o viată pentru tine”. Am citat poemul „Amor tranquilo” pentru eminescianismul pe care îl poartă cu sine, pentru calmitatea, dar nu resemnarea, rostirii gîndurilor poetice cît si pentru curătenia morală pe care o degajă, poem ce se poate constitui chiar într-un fel de ars poetica a lui. Liviu Apetroaiei, în postfata la această carte, descoperă cum că: „poetul stăpîneste, deja, măsura necesară ansamblului constructiei sferei poetice...”. Raul Ovidiu Vasiliu este un poet autentic, în care îmi pun sperantele unei interesante evolutii în cărtile viitoare.



sursa:http://convorbiri-literare.dntis.ro/MARCUmar11.htm

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Dum Iun 19, 2011 7:44 pm, editata de 4 ori

Mulţumesc frumos, Didi! Mă bucur că ţi-a plăcut. Aprecierile tale mă onorează dar mă şi obligă. Cu prietenie şi cu drag

Mi-a placut total, complet si infinit de mult ultimul poem Cioburi colorate care este scris intr-un registru de meditatii superior sustinut de la un capat la celalalt.
"Cuvinte fara litere sapate" este un vers foarte drag mie si il consider o metafora pentru ganduri care de fapt sunt si ele niste cuvinte necioplite in litere.Ideea de baza a poemului este vesnica renastere dintr-o cenusa, vesnica speranta a renasterii dupa lucruri care le-am considerat finale.Raul te felicit din toata inima si iti doresc ca visul tau sa renasca si sa se implineasca necontenit.

Cum a păcălit Creangă pe Pogor

Mi-a povestit răposatul doctor Ţurcanovici şi următoarea farsă de-a lui Creangă:
Regretatul Vasile Pogor, pe care nimeni dintre junimiştii ieşeni nu-l întrecea în ghiduşii şi în pozne, avea mare slăbiciune pentru Creangă, care ştia să povestească multe anecdote picante, în stil ţărănesc. Creangă avea un dar deosebit de a fermeca prin graiul lui simplu dar plin de poezie.
Într-o zi Creangă stând de vorbă cu V. Pogor, din una din alta, ajung la următoarea prinsoare: că el, adică Creangă, îl va face pe Pogor să spargă perja (pruna) fără voia şi fără ştirea lui.
Pogor râdea, dar nu ştia ce drăcovenie umbla prin capul lui Creangă. Acesta însă pândise momentul, care se ivi fericit într-o seară de toamnă, când Petre Carp era anunţat să vie la o şedinţă a "Junimei".
Creangă în ziua aceea a cumpărat un testemel de perje pe care le-a luat cu el la "Junimea". Ca să le poată aranja pe scaune - în chip nevăzut - Creangă se înţelese cu servitorii ca în odaia în care se ţineau şedinţele, ei să facă curăţenie în chiar seara întrunirei, astfel că cei prezenţi au fost poftiţi în camera de alăturea. Curând servitorii terminaseră de grijit, şi Creangă, de aranjat prunele pe scaune. Scaunul lui Pogor era garnisit cu o deosebită atenţiune...
Invitaţii intrară în camera de şedinţă. Petre Carp îşi făcu şi el apariţia, având să facă o comunicare de ordin politic.
Deodată Creangă se ridică din ungherul său şi, ştiind că la "Junimea" anecdota primează, ceru voie asistenţei să spuie "ce-a păţit popa de la Neamţ, în noaptea Sfântului Toma".
Pogor, care avea pasiunea glumelor şi slăbiciune mare pentru picanteriile populare ale lui Creangă, ceru imediat ca Creangă să spuie păţania popei. Şi Creangă, cu umorul lui neîntrecut, începu:
Era în Noaptea Sfântului Toma. Popa de la Neamţ cetea la o lumânărică din biserică, din viaţa sfinţilor patriarhali, având pe dascăl lângă el.
Când popa, în glasul lui nazal dar creştinesc, ajunse la pasagiul: "Avraam care a născut pe Iaaacooov, carele a născut pe Isaaac..." deodată lumânărica se stinse şi sfinţia sa nu mai putea continua cu cetania din ceaslov.
Grăbit şi enervat şi destul de necăjit, sfinţia sa strigă repede către dascăl:
- "Dascăle, aprinde repede un chibrit ca să văd care...a mai născut şi pe Isac!"
În spaţiul punctual Creangă, cu umorul lui natural şi ilariant, a întrebuinţat... o enervare clasică care a produs un răsunet printre junimişti.
Pogor, care de felul lui era neastâmpărat şi care la orice glumă se tăvălea de râs în locul în care se afla, la auzul acestui... intermezzo neaşteptat sărise de pe scaun ca un diavol.
Deodată Creangă, întrerupându-şi naraţiunea - care de altfel era terminată în mod tendenţios - se apropie de Pogor şi luându-l deoparte îi spuse încetişor:
- Coane Vasile! Ţi-am făcut pozna. Ai spart perjele cu..şezutul, cum ne-a fost vorba.
Şi luându-l pe Pogor încetinel, îl duse la scaunul de pe care a sărit şi-l făcu să vadă că din perjele pe care le-a aşezat cu atâta îngrijire, a făcut o adevărată chisăliţă (compot).
A fost în seara aceea un râs homeric la "Junimea", iar a doua zi pozna lui Creangă a fost cunoscută în tot Iaşul.

("Anecdote cu şi despre Creangă", Princeps Edit, Iaşi, 2011 - cartea costă 5 lei şi este la Bojdeucă)

Soţului, unul pârâse o iubire oprită de lege:
Pe pârâtor l-am văzut vânat până la glezne de obezi.
Dar fu puţin pedepsit; ca limbut, două jertfe făcuse:
Soţul mereu amărât, soaţa ajunsă de râs.
Crede-mă, niciun bărbat bucuros nu-i de asemenea fapte;
Când le aude, oricum, nu e deloc mulţumit.
Dacă nu-i pasă, în zadar îţi răcoreşti la urechea lui gura,
Iar de iubeşte cumva, nefericit l-ai făcut.
Totuşi nu tocmai uşor dovedeşti chiar o vină vădită;
Judecătorul spre ea cumpăna-nclină mai mult.
Chiar de-a văzut-o bărbatul, când ea zice nu, o va crede.
Şi-nvinuind ai săi ochi, însuşi se va osândi.
Plânsul soţiei văzând, el va plânge-mpreună cu dânsa,
Va murmura: "Ce flecar! Îmi va plăti-o el scump!"
Nu-ncepi cu-aceiaşi sorţi lupta! Învins, lovituri te aşteaptă;
Mândra, la judecător, pe-ai lui genunchi va şedea.
Nu uneltim fărădelegi, nici amestec de-otrăvuri nu facem,
Săbiile grele n-am tras fulgerătoare în mâini.
Cerem ca tu să ne-ajuţi să ne ţesem în tihnă iubirea:
Ce vină poţi să găseşti unor asemenea rugi?

(Ovidius Publius Naso - "Amoruri", Cartea a II-a)

Balada doinei


Din culme, din culme de munte pietros
Se nazăre satul în ţara de jos
Şi-acolo, prin vălul albaştrilor aburi,
Ciobanul ghiceşte mijiri de ocheaburi.
Dar cum le cunoaşte de prunc şi pe rând,
Mai limpezi le vede cu ochiul din gând.
La marnige-acolo e strâmba cocioabă
A maicei bătrâne cu viaţă de zdroabă;
O zână de fată la casa din grui
Brodită pe chipul din inima lui.
Dar zâna de fată e şi-altuia dragă,
Chiar astăzi cu nuntă pe viaţă se leagă.
Tot satul răsună de chiote-n toi...
El - pustnic la munte şi slugă la oi.

Cântarea luminii ce cade pieziş
Pieri-n ciripitul pierdut în frunziş.
Năvalnică noapte de munte se lasă
Şi turma-ngenunche în staul retrasă.
Ce focuri din zodii cereşti s-au răsfrânt
În singurătatea acestui pământ?
Şi-aprind huhurezii, deprinşi să vegheze,
Jeraticul verde din genele treze;
Cu ochii pădurii părând că-i străpung,
Fac noaptea mai neagră şi timpul mai lung.
Nevolnic e omul şi trudnic aleanul!
Tot greul în bâtă l-apasă ciobanul.
Cu inima plină de dragostea lui,
El n-are cui spune-o şi-ar da-o, dar cui?

Tu, munte, doboară o stâncă de sus
Şi dă-o deadura în omul răpus!
E greu de iubire ca stupul de miere,
Dar nimeni n-o ştie şi nimeni n-o cere,
Şi poate sub stâncă i-ar fi mai uşor
Decât sub povara gemutului dor.
Deodată din hăul de neguri pătrunde
Oglinda de fildeş a lunii rotunde.
Ciobanul cu bâta proptită-n pământ
În omul din lună se vede răsfrânt.
Şi cum o clintită tilincă subţire
Măsoară tăcerea din nemărginire,
Icoana de umbră din luciul lunar
I-arată pustiul şi golul amar.

Dar luna cu faţa măicuţei zâmbind
L-învăluie-n dulce polei de argint.
Un fulger!.. Lumină şi zguduitură!
Ciobanul îşi duce cavalul la gură
Şi-n doină strămută sălbaticul dor
Ca lacul din stâncă ţâşnind din izvor.
E-un cântec ca noaptea sub steaua polară,
Apoi melancolic ca faptul de seară,
Apoi ca lumina întinsă-n amiezi
Şi-n urmă ca roua din zori pe livezi.
Ciobanul din lună îngână oierul
Şi umplu de doină pământul şi cerul,
Pământul cu golul din pustietăţi
Şi cerul cu hăul din singurătăţi.


Închinare

Evlavie ţie, rapsod singuratic,
Atins de ursită cu sacrul jeratic!
Înfrânt de obidă când doinei te dărui,
Durerea cântată o-mparţi fiecărui.
Ce rană din veacuri îţi sângeră gândul,
Şi câţi plânşi în tine i-ascult îngînîndu-l?
În fiece rază e soarele-naltul
Şi doina e-aceeaşi în tine şi-ntr-altul.
Azi schimbă-n lumină amarul şi greul
Cum râde din ploaie, pe cer, curcubeul.
Azi cine mai ştie ce dor te frământă
Când inima lumii în doina ta cântă
Şi când în ecouri de aur răsună
Pământul şi cerul cu noi împreună?!

(Nichifor Crainic - "Şoim peste prăpastie" - versuri inedite create în temniţele Aiudului)

"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.



...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie."


Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica Benedicta de la Văratec)

Memoria unui crin



Între fluturi, sub platoşa lunii,
Printre arţari fără număr şi ierburi abia înverzite,
Memoria crinului îmbracă tăcerea.


O cămaşă a morţii, o cămaşă de ivoriu -
Parfumul crinului imperial peste lume,
Simţurilor noastre primare,
Asemenea unei fecioare,
Nud se arată şi proaspăt şi pur.


Aburul ochiului şi tremurul mâinii -
Privirea atentă a Grădinarului
Cu multă migală şi multă răbdare,
Între fluturi sub platoşa lunii,
Memoria crinului o clădeşte în taină.


Un castel ireal, o ciudată lumină,
Sub cămaşa de aur a morţii,
Ghintuite parfumuri şi culorile-adânci,
Lumii le-arată Grădinarul în zori.


Arta lui, crinul acesta imperial
În fiecare dimineaţă nouă ni-l aduce-n memorie.


Aburul ochiului şi tremurul mâinii
Peste memoria crinului
Sunt semnele existenţei lui ireale.


(Emilian Marcu - "Arta Grădinarului", Editura Junimea, Iaşi, 2011, pag. 40)

mulţumesc Anca. cu drag şi mai mare

sublim.am citit-o cu mare drag

"Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,
Dar istoria, proscrisa,
Iarăşi adevar promis-a
De la Nistru pân' la Tisa..."


Maria Gheorghiu - Bocetul lui Ioan fara de mormant(In Memoriam Ion Antonescu)

Vezi mai multe video din muzica

Nu-i aşa că vă era dor de Eminescu? Un sonet scris de Eminescu este unul imperial..nici sonetele lui Shakespeare nu-mi fac pielea "de găină" în aşa măsură. Şi apoi încă ceva tot de Eminescu: o poezie de alint pentru Doamna Veronica Micle care, deşi nu mai este printre noi, este mai Doamnă ca oricând. Apropo: ce vârstă are Doamna Veronica Micle? Eu sunt ameţit şi îmi fug cifrele din memorie când mă gândesc la ea şi la Eminescu. Aceste versuri sar peste sutele de ani la fel cum sare o fetiţă coarda. Un vin vechi se bea destupat...



Uşoare sunt vieţile multora...


Uşoare sunt vieţile multora.
Ei prind din zbor plăcerea trecătoare,
În orice timp au clipa lor cu soare
Şi-n orice zi le-apare aurora...


Dar spune, tu, copilă visătoare,
De-am fost şi eu din rândul acelora,
De-mi eşti şi mie ce le eşti altora,
De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?


Trăiam pierdut în umbra amorţirii,
Deşarta-mi viaţă semăna cu spuma
Şi orb eram la farmecele firii...


Deodată te văzui...o clipă numa
Simţii adânc amarul omenirii...
Şi iată că-l cunosc întreg acuma.


(1878)







Alei mică, alei dragă...



Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nţeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.


Alei dragă Veronică,
Despărţirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică -
Viaţa trece, frunza pică.


***


Alei dragă, alei mică,
Viaţa trece, frunza pică
Şi din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.


Măcar cine ce grăieşte,
Altul alta îndrăgeşte.
Inima-mi pe cât trăieşte
Tot la tine se gândeşte.


Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă -
Aşa trece viaţa-ntreagă
Şi nimic n-o să se-aleagă.


(1878)

Take That - Back for good de djoik

O profesiune de credinţă



Pentru mine, Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune.
Prin urmare, cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. M-am considerat întodeauna un locuitor al emoţiei. Întâlnirile cu poezia sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznă-dăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. A scrie poezie: încă un mod de a te convinge că exişti. Şi o faci permanent, convins că numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. Şi când crezi că ai alungat-o, mai adânc o găseşti instalată în miezul lucrurilor.
A scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotească! De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi "copac pasăre spumă de mare" te trimitea, fără niciun fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică.
Niciun poet nu iubeşte şi nu aplaudă canoanele. Dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca forme ale libertăţii. Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.

(Daniel Corbu - "Eonul marelui desant")

Întunericul nu-l deranja pe Spas. De când s-a pomenit în captivitate, căpitanul a îndrăgit semiîntunericul şi abia aştepta să vină noaptea, pentru a rămâne în întuneric, unu la unu cu gândurile sale.
El stătea ore întregi pe patul său îngust şi se lăsa purtat de rugăciuni şi cugetări. Recunoştea în faţa celor mai buni prieteni că îi era dragă noaptea, precum dragostea mamei. Întunericul ascundea pereţii închisorii, înghiţea hotarele dintre ţări şi popoare, hotarele dintre trecut şi viitor, îi ascundea corpul de proprii săi ochi şi îi lăsa doar sufletul. Aşa putea să discute cu sine însuşi, fără martori oculari.
Întunericul îl ridica în depărtările cerului, de unde oamenii i se păreau mai buni decât erau ziua şi îi provocau milă şi compasiune, iar compasiunea îi face pe oameni mai frumoşi, precum face mai frumoasă şi orice vietate de sub cerul albastru.
O tu fericire a nopţii! O tu, linişte blagoslovită! Nu vă grăbiţi zorilor, nu te grăbi ziuă! În întuneric, Spas se afla printre cei mai buni interlocutori, chiar dacă îi lipseau oamenii. Cel mai de preţ interlocutor al lui era chiar Dumnezeu...

(Sf. Nicolae Velimirovici - "Tărâmul inaccesibil")

Centura neagră


De-atâta timp port centura neagră
a Deşertăciunii
fără vârstă printre ale lumii lucruri
fără vârstă.
Biografii îmi verifică mereu data naşterii
Dumnezeu pe a morţii.
M-am născut a doua zi de Paşte
a anului 195... Era 7 april.
Iisus abia înviase şi până la Înălţarea
de-a dreapta Tatălui mai erau câteva zile.
Ursitoarele mi-au prezis că voi fi bogat.
Şi n-am fost.
Că voi fi fericit. Şi n-am fost.
O, dar biografii ştiu mult mai mult!
Ei îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu pe a morţii.

De-atâta timp port centura neagră
a Deşertăciunii.
Fie-mi, Doamne al văzutelor şi nevăzutelor
şi acest păcat o virtute!

(Daniel Corbu - "Eonul marelui desant")

Poţi muri oriunde în lume - aceeaşi singurătate. Dar nu şi aceeaşi părere de rău ca acasă la tine.
*
Motanul a încărunţit stând la pândă, iar peştii în apă dau fără grijă din coadă.
*
Ferească Sfântul să curgă marea în râu, iar nu râul în mare.
*
Dacă Hristos ar muri mereu şi-ar învia în fiecare primăvară ca iarba, miracolul ar dispărea
*
Pământul care refuză să ne întoarcă roada ori nu ne cunoaşte bine, ori îi e lehamite de noi.

(Grigore Vieru - "Taina care mă apără")

Mulţumesc pentru urarea de bun venit în acest minunat univers al prieteniei unde gândurile şi trăirile se lasă descătuşate.

Când scriu, însă, ca mijlocitor al acelei puteri pe care o numesc Muză, descopăr că operele care iau naştere au, de multe ori, puterea să îi mişte pe oameni, să îi lege unii de alţii şi de mine, şi chiar să îi facă mult mai reali în ochii lor, într-un fel la care eu nu aş putea ajunge fără o asemenea inspiraţie. Nu vreau să se creadă că evit complicitatea care se află în aceste opere: îmi practic arta, îmi păstrez uneltele ascuţite, rămân alert un timp în aşteptarea clipei. Şi pun la punct, lustruiesc şi apoi cântăresc. Îmi asum rezultatele, desigur, în sensul adevărat al cuvântului. Fără ajutorul Muzei, însă, cred că întreaga operă pe care aş dori să o ofer ar fi semnificativ mai sărăcăcioasă.

(Jim Kacian - "Ce oferă Muza" (eseu despre poezie), în Convorbiri literare, Martie, 2011, p. 127)

Catherine Zeta-Jones sau o posibilă variantă în imagine a ceea ce spunea F.M. Dostoievski: "Dacă totul ar fi raţional pe pământ, nu s-ar întâmpla nimic"





Ultima editare efectuata de catre Ovidiu Raul Vasiliu in Lun Apr 11, 2011 12:36 pm, editata de 1 ori

Ultima editare efectuata de catre Ovidiu Raul Vasiliu in Dum Apr 10, 2011 11:35 pm, editata de 2 ori

Şi totuşi cât de reconfortant e să intri în propria cameră cu cărţi, doar pentru a le privi. Şi, cum spune scenaristul: "Primesc atunci ceva ce nu pot exprima în cuvinte. Mă tulbură şi în acelaşi timp mă linişteşte". E un sentiment pe care semioticianul, dar şi mulţi dintre noi o pot spune, îl ai şi într-o bibliotecă publică sau o mare librărie: "Câţi dintre noi nu ne-am hrănit cu simplul parfum al cărţilor pe care le vedeam pe raft, dar care nu erau ale noastre? Să contempli cărţi pentru a extrage din ele cunoaştere! Toate acele cărţi pe care nu le-aţi citit vă fac o promisiune. Or, un motiv de optimism e că un număr tot mai mare de oameni pot să privească azi un mare număr de cărţi".
Cărţile rămân mereu deschise, pregătite să-ţi vorbească, precum nişte prieteni vechi şi mereu vii şi oricând disponibili.
Conversaţia Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi este o veritabilă şi spumoasă istorie a scrisului, a cărţilor, un omagiu neştirbit adus de doi cărturari şi scriitori (Jean- Claude Carriere şi Umberto Eco, n.n.) celui mai durabil suport al cunoaşterii, cartea.

(Cassian Maria Spiridon - "Cartea, cel mai durabil suport", în Convorbiri Literare, Nr. 3 (183), Martie, 2011, p. 6)

Asupra esenţei plictisului s-au răspândit multe concepţii eronate. În general, se crede că un conţinut interesant şi noutatea gonesc timpul, adică îl scurtează - pe când monotonia şi pustiul îl îngreunează şi-i încetinesc curgerea. Ceea ce nu e întru totul exact. Fără îndoială că uneori pustiul şi monotonia lungesc clipa sau ora şi le fac mai plictisitoare, dar ele scurtează şi grăbesc până la neant marile şi extrem de marile cantităţi ale timpului. Dimpotrivă, un conţinut bogat şi interesant este, desigur, capabil să scurteze o oră sau chiar o zi, dar luat în mare, acest conţinut dă curgerii timpului întindere, greutate şi trăinicie, astfel că anii bogaţi în întâmplări trec mult mai încet decât anii săraci, pustii şi neînsemnaţi pe care vântul îi mătură spulberându-i.
Prin urmare, ceea ce se numeşte plictis nu-i în realitate decât o scurtare bolnăvăcioasă a timpului, pricinuită de monotonie: marile intervale de timp, când curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsură care înspăimântă de moarte inima; când o zi seamănă cu toate, ele nu sunt decât o singură zi; iar într-o desăvârşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca foarte scurtă şi ar trece cât ai bate din palme.

(Thomas Mann - "Muntele vrăjit")

Mulţumesc fain.

http://www.scribd.com/doc/4757325/Garcia-Marquez-Gabriel-Un-veac-de-singuratate
Aici gasesti varianta online.Lectura placuta.

Poate să-mi împrumute cineva romanul "Un veac de singurătate", de Gabriel Garcia Marquez? Vreau foarte mult să-l citesc. Aş putea să-l şi cumpăr, dacă este pe undeva.

...Dacă virtutea mea este o virtute de dansator şi dacă m-am aruncat deseori în inima extazului de aur şi smarald;
...şi dacă alfa şi omega ale înţelepciunii mele, sunt că tot ceea ce este greu trebuie să devină plutitor, orice trup să devină dansator, orice spirit pasăre - o, în adevăr acestea sunt alfa şi omega ale înţelepciunii mele -
O, cum nu m-aş mistui de dorul inelului inelelor, inelul de aur al întoarcerii?!

(Nietzsche - "Aşa grăit-a Zarathustra")

Proverbe


Unu
(Roma, în pat, moţăind,
în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1966)
Se-ncepe prin a cânta
Şi se cântă pentru-a sfârşi.

Doi
E născut spre a cânta
Acela care din iubire moare.

Născut e pentru a iubi
Acela care de cântare moare.

Trei
Cel născut spre a cânta
Chiar şi murind cântă.

Patru
Cel ce se naşte spre a iubi
Tot de iubire va muri.

Cinci
Născându-te nimic nu ştii,
Vieţuind puţin vei învăţa,
Dar poate întru moarte vei afla

Că singura doctrină
este accea care se purifică
Dacă în iubire se topeşte.

Şase
Vom putea dăinui.

(Giuseppe Ungaretti)