Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Joi Mai 12, 2011 10:38 pm, editata de 2 ori

O ANTOLOGIE NUMITĂ „DECLIN”

de Florin Contrea

Cartea Declin despre care doresc să scriu acum, apărută în anul 2010 la editura Arhip Art din Sibiu, coordonată de Valentina Becart, înmănunchează eforturile literare a 30 de autori români, din România şi din străinătate. Mi se pare interesant faptul că, spre deosebire de alte antologii de literatură, în apariţia acestui volum complex un rol deosebit de important l-a jucat... internetul. Toţi autorii sunt internauţi, colaboratori ai diferitelor reţele cu caracter literar, şi au participat activ la apariţia operei, străduindu-se să participe cu texte de o factură tematică extrem de eterogenă – singurul lucru comun fiind efortul de a realiza texte cât mai finisate pe plan estetic şi stilistic.

Din punct de vedere tematic, aici predomină naraţiunile autobiografice cu diferite întâmplări, cel mai adesea bizare, neobişnuite, cele mai multe dramatice chiar dacă, uneori, sunt tratate cu ironie şi umor. Remarc povestirile cu caracter istoric, care au şi semificaţii simbolice, sau alegorice, unele marcând destinul unor familii care se continuă în timp sau se sting în împrejurări emoţionante.

Cartea este deosebit de voluminoasă, de peste 500 de pagini. Majoritatea povestirilor au caracter autobiografic, unele sunt inspirate din istorie, altele sunt rodul fanteziei poetice. Din punct de vedere stilistic, sunt extrem de diversificate dând impresia unui labirint multicolor dar de bună şi foarte bună calitate, cred eu. O analiză succintă a operelor publicate în acest volum se impune:

Cristian Lisandru s-a specializat mai mult în texte pentru revistele online. Stil modern, cu umor uşor absurd. În schiţa Un bilet către normalitate prsonajul trece dintr-un coşmar în altul. În Pescarul care nu prindea niciodată peşte, hazul constă în utilizarea unui limbaj urban în decor rural. Cea mai reuşită schiţă îmi pare a fi: Războiul din casă. Realul, fantasticul, oniricul şi burlescul se împletesc într-o naraţiune construită cu măiestrie. De exemplu: „căzu o bombă între cafeneaua suspendată şi copacul paraşutistului, iar din gaura formată se iţi periscopul unui submarin”. Etc.

Alexa Gavril Bâle a publicat patru volume de poezie şi două de proză: Iubita fratelui Rafael şi America de dincolo de gard. Este prezent în antologie cu mai multe povestiri de mică intindere dar de o mare adâncime psihologică şi stilistică. Dă viaţă unei lumi aspre şi fascinante în acelaşi timp. Este lumea satului maramureşean al copilăriei sale. Întâmplări dramatice, cutremurătoare, precum Vulturii cu pene de ceară în care, spune autorul: ”personajele... sunt imaginare şi nu au nici o legătură cu realitatea”. Îl credem pe cuvânt deşi, – ca personaje, - sunt mult mai vii decât mulţi oameni ai acelei vremi...

Emil Iliescu, profesor bucureştean, ghid turistic şi traducător. Povestirea Păliman, starostele hoţilor, arată, mai degrabă, ca un mic roman istoric scris în maniera şi stilul, - original totuşi, - al clasicului sadovenian. Eroul principal, Păliman, are o personalitate extrem de puternică, viteaz, cu o voinţă de fier, care, din „cioban mândru şi fălos” ajunge şef de lotri nemaisuportând nedreptatea şi silnicia tiranilor vremii sale. Şi iubita sa, Răsura, cu o soartă cumplită, rămâne în amintirea cititorului ca un suflet pur, un ideal în viaţă şi dincolo de moarte...

Adrian Păpăruz, poet, foarte activ pe diferite site-uri de poezii din ţară şi străinătate. Un sentiment copleşitor şi grav în povestirea Atalia din care trebuie citat: „Uite, stau aici lângă mare, mal după mal, nisip în nisip şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate...” În alt fragment; „Cum s-a născut Dumnezeu” personajele, aflate în plin domeniu eteric, metafizic, poartă un dialog dens, pe teme aparent simple, în fond încărcate de adâncă spiritualitate.

George Arhip, e fondator, printre altele, al revistei Kalogakhatia, relatează în povestiri „o serie de întâmplări despre... esenţa stirpei umane, cu toate ale ei – bune şi rele”. O întâmplare fascinantă, în timp şi spaţiu, află cititorul în povestirea Ciocul. Aici, Chiril, un om „mândru, nevoie mare şi foarte încăpăţânat” lasă totul, amărât de răutatea semenilor şi ajunge în vizită la fratele lui aflător la Roma. Din întâmplare, întâlneşte în catedrala Santa Maria Maggiore un bătrân ce vindea iconiţe şi vorbea româneşte. Face o fotografie cu el şi revine în ţară. Primeşte, mai târziu, o scrisoare emoţionantă de la acel bătrân: fusese, pe vremuri, caluşar, chiar în satul lui Chiril, dar – călcând rânduiala căluşarilor, - e alungat din ceată şi obligat să-şi ascundă în pământ ciocul de lemn cu puteri magice. După 96 de ani, îl roagă pe acest nepot al său să i-l trimită, pentru a se putea elibera de blestem.

Anni-Lorei Mainka predă limba engleză şi germană în Koln, unde a emigrat forţat în 1986. În povestirea La cules de rodii în cartierul Rahova 13, îşi povesteşte copilăria, cu farmecul ei inimitabil, şi cu fel de fel de întâmplări semnificative din perspectivă actuală. De fapt, un personaj care domină amintirile este tatăl autoarei, - după a cărui părere: „Prezentul este neimportant”, apoi: „Ideile şi gândurile sunt importante” dar... „după părerea lui: „le păstrează fiecare pentru el”. Mihăiţă, un copilaş din vecini, aflat în vizită la ei, îşi aruncă basca în sus, în curte, de necaz că nu mai ştie cine e Eminescu... Într-una din vizitele făcută în ţară, după 1990, autoarea constată cu amărăciune: „Culorile caselor nu mai sunt albe sau cărămizii sau gri, ci culori dureros de stridente.”

Emil Bucureşteanu, pe lângă activitatea didactică de o viaţă, redactează ziarul Flacăra din Piatra Neamţ, şi publică numeroase cărţi şi nenumărate articole în presa culturală. Povestirea Liliacul alb are ca moto un cunoscut vers de romanţă: „N-ai vrut să culegi cu mine/liliacul cu cinci foi” – pe care îl ilustrează, într-o serie de scenete plasate cronologic în perioada deceniilor cenuşii. Personajul principal ratează, din diferite motive, fin analizate psihologic: timiditate, mândrie rău înţeleasă, nepăsare, stări de spirit neexprimate, etc. - o posibilă împlinire a vieţii cu aleasa inimii lui. Textul rămâne în memorie prin sensibilitate, firesc, şi complexă analiză psihologică.

George Ioniţă este un autor al unor volume de poezie ale căror titluri sugerează preferinţa pentru filozofie: Pantha Rhei, Umbre, Prizonierul unei clipe, etc. Povestirea, Între două ţărmuri, cu subiect şi atmosferă poetică, este narată de Eu-l poetic, – personaj principal, – în ipostază feminină. Între ea şi Mihai, un marinar de cursă lungă aflat în trecere prin port, se înfiripă o idilă care se dezvoltă în timp, în etape din ce în ce mai lungi, – când matelotul navighează pe mări îndepărtate. La un moment dat ei decid să se căsătorească, după care urmează o aşteptare şi o singurătate şi mai lungă. Între timp apare un tânăr medic, Vlad – care, abia apucă să se îndrăgostească bine de ea, că revine soţul... grav bolnav, care, din nou, după însănătoşire, - (operat fiind chiar de Vlad), - dispare. Ce va urma? Se pare că nici autorul nu vrea să ştie...

Viorel Muha, poet, specialist în telecomunicaţii care, în prezent, locuieşte când în patrie, când în U.S.A. Este prezent în volum cu un montaj de texte în proză poetică, unele sub formă de stanţe, prezentând momente de trăire intensă, stări de spirit complexe şi... fapte de viaţă... Reţinem din povestirea: Suflete moarte: „Clipe moarte de noapte, zbucium îngemănat cu zori, amorţirea conştiinţei în gene de dincolo de trecerea în ce nu este, şi nu vrea să vină..” Vedem aici o pendulare în noapte între trezie şi vis, ce presupune o călătorie a gândului printre tenebre şi nostalgii. Povestirea: Domnule doctor! Nu mai are puls, – se referă, nu atât la o fiinţă pe moarte cât la... întregul Univers!

Florin Contrea, prozator şi critic literar, adept convins al „Turnului de fildeş ideal al poeţilor” - ceea ce, desigur, nu presupune singurătate ascetică, dimpotrivă; prozator şi critic-online, în sensul că foloseşte la scris tastatura şi trimite scrierile prin internet pe reţelele literare existente. Pe vremea lui Moş Pâldar – o povestire, în care se pot recunoaşte elemente mitice, fantastice şi psihologice, are ca protagonist un străvechi „solumânar” ce-şi foloseşte puterile magice îmblânzind balauri din lacurile de dincolo de lume... Se foloseşte intens dialogul într-un grai în care se împletesc elementele dialectale cu cele... cronicăreşti.

Boris Ioachim (pseudonimul lui Costel Geană) este prezent în Antologie cu un fragment extins dintr-un roman intitulat Incorigibilul sau Ultimul ticălos. Scris din perspectiva unui băiat dintr-un sat moldovenesc de pe vremea comunismului cunoscut drept „obsedantul deceniu”. Portretul tatălui său e gravat în culori ferme, un om cu voinţă de fier şi convingeri atât de „incorigibile” încât sunt greu de suportat de membrii familiei. Alt personaj pitoresc şi nonconformist este... profesorul de la liceul situat în orăşelul cel mai apropiat. Acesta – între patru ochi – îl iniţiază pe băiat într-ale politicii vremii, sfătuindu-l să nu se lase dus de nas de propaganda oficială. Numai că, băiatul neştiutor într-ale vieţii îl va pune în situaţii dificile. Stilul este de un realism frust, chiar dur, cu un limbaj direct, fără menajamente.

Pavel Nedelcu, aflat încă în adolescenţă, preocupat de aspectele moderne ale literaturii. În volum este prezent cu texte scurte în care îmbină stiluri diferite, în funcţie de situaţii. Spontaneitate şi naturaleţe. Din textul numit Prezent, se poate nota un gând original: „Vânzătorul de fructe încearcă să vândă moralitate dar este înconjurat de aroganţă. Are o aură de aroganţă în jurul său ceea ce-l face să strălucească asemenea unui luceafăr într-un tunel subteran”. Ar merita citat şi din textul Reconstituire - în care dialogul dintre Bill şi Anna are farmec mai ales acolo unde schimbul de idei devin un fel de... duel al gândurilor. Dar, cine citeşte cu atenţie îl află cu uşurinţă.

Carmen Duvalma, are două licenţe în domeniul tehnologic şi în litere şi un doctorat despre Eugen Ionescu. Debut literar cu versuri: Visul care mă va ucide, prefaţat de Cezar Ivănescu. Din volum: Medalionul de argint – cu evocarea cumplitei soarte a unei străbunici: Dafina, ucisă mişeleşte de tâlhari la vreme de război, undeva în Grecia. Memorabil este un pasaj scris cu minuţiozitate artistică şi psihologică: „Privind chipul de argint atât de fin cu nuanţe abia perceptibile de gri, reprezentând profilul unei femei sensibile şi orgolioase, ce şi-a dorit să fie nemuritoare, mi-am amintit cum a călătorit acest medalion atâtea secole, până în ziua în care a ajuns la mine.” Din Vârstele memoriei se reţine faptul că meditaţia abstractă şi chipurile atât de concrete ale realităţii fizice se împletesc precum într-un dans miraculos.

Maria Apetroaiei, aduce în volum experienţa unei vieţi legată de catedră, cu multe cărţi dedicate şcolii din perspectivă literară: povestiri, piese de teatru, manuale didactice etc. şi cu referate pentru simpozioane şi almanahuri culturale. Şi titlurile povestirilor din volum exprimă focalizat, câte un crâmpei de viaţă: În culisele vieţii, (fragment de roman), Anotimpul amintirilor, etc. Îşi povesteşte viaţa cu melancolie şi duioşie, deşi nu omite nici momentele grele din existenţă, când s-a lovit de răutatea, de egoismul, de agresivitatea unor fiinţe umane abrutizate de mizerie şi de ignoranţă...

Aurel Oancea a fost la viaţa lui şi profesor, chiar metrolog şi... tânăr pensionar. A scris mult dar, exigent fiind cu sine însuşi, a publicat rar şi numai texte de mici dimensiuni dar dense în experienţă de viaţă şi înţelepciune. Din fragmentul de roman Şi dincolo de moarte... (nepublicat încă), alege pentru antologie: Povestea lui moş Vlad Ursu. Naraţiunea pare scrisă în stil clasic, popular, dar foloseşte cu măiestrie şi tehnica alternării planurilor: prezent şi amintire, umor bine temperat, cugetări adânci şi... întâmplări cumplite.

Ion Ionescu-Bucovu a avut şi el o existenţă îndelungată dedicată şcolii şi cerinţelor ei. Face parte din colective sub coordonarea unor savanţi de prestigiu precum: prof. Grigore Brâncuş şi acad. Eugen Simion pentru studiul vast: Dezvoltarea vocabularului la elevi sau prof. Ion Rotaru şi Alexandru Piru pentru Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii. Participă la antologia literară cu un fragment din romanul Martirii lui Eros. De fapt este o măiastră biografie romanţată a lui Mihai Eminescu. Personajele sunt caracterizate minuţios, întâmplările sunt explicate amănunţit în desfăşurarea lor istorică. Publicarea acestui roman ar fi un eveniment important.

Mirela Şova este profesoară specializată în teologie ortodoxă şi limba română. Colaborează cu multe edituri specializate în texte pentru copii cu Agenţia de ştiri religioase şi cu mai multe site-uri pe profil. Titlurile textelor ales sunt semnificative în acest sens: Pe cale până la sfârşit, Benvenuto, Cartea Rimei etc. Este interesantă tema din textul Monologul dulapului. În dialogul cu fetiţa, dulapul personificat pare un bătrân înţelept, un cunoscător adânc al tainelor Universului şi al sutelor de cărţi care le păstrează la pieptul lor fragil de hârtie.

Mihai Ştirbu, tot profesor, originar din nordul Moldovei, apropiat de revista Opinia studenţească, pasionat de fotografie şi de călătorii pe... bicicletă. Prezintă în volum povestirea autobiografică Înstrăinarea, dedicată tatălui său, unde sunt prezentate, în evoluţia lor cronologică, momente din formarea spirituală a unui elev care, cu multe greutăţi, din cauza că era străin de loc, reuşeşte să se impună şi chiar să primească ajutor din partea oamenilor de acolo. Un fel de „bildungsroman” – roman al formării personalităţii, în concepţia poetului german clasic Johann Wolfgang Goethe.

Ioan Mugurel Sasu, economist, acum pensionar, scrie volume de povestiri, Bătrânul, Dora, etc. dar şi texte de critică literară şi eseu. Este prezent cu un text de mai mare întindere: Preoteasa. O biografie sentimentală în secvenţe cronologice, bine scrisă, cu analize psihologice şi sociologice de fineţe. Cu fiecare întâlnire dintre protagonişti, se înaintează cu câte un pas spre ţelul dorit. La un moment dat se produce o absenţă destul de dureroasă, dar care – din fericire, are un final frumos. Personajele sunt vii, se întipăresc în memorie cu gesturi abia perceptibile de o rară sensibilitate umană.

Victor Ovidiu Rusu, autor al romanului Aproape de un regat, colaborator al mai multor publicaţii, cele mai multe, de pe internet. În cele două texte din antologie îmbină stilul jurnalistic cu meditaţia filozofică, – cu precădere de factură psiho-sociologică. Un text interesant care pune pe gânduri. Povestirea Posedata prezintă tragedia unei femei străine fugărită şi, în fine „sacrificată” de o prejudecată primitivă şi necruţătoare. Portretul psihologic al protagonistului din Ultimele zile ale unui profesor, dovedesc, pe lângă o analiză rece, şi o compasiune caldă. Reţin un fragment: „De ce refuză atât de placid şansa să fie iarăşi fericit, tânăr, dar cu maturitatea unei vieţi trăite?Cel mai simplu de zis este că nu îi mai pasă!”

Ioana Voicila Dobre, se află mereu în preajma cărţilor având specializarea bibliotecar-documentarist. În calitate de autor a publicat volumele de poezie: „În lumea iubirii” şi „Între verde şi albastru” - şi mai multe cărţi împreună cu alţi poeţi. În antologie vine cu amintiri din vremea de basm a copilăriei sale, transfigurate poetic. Impresionantă e scena – revăzută cu ochi de copil, – a unei cavalcade organizată la o fermă; „O privelişte cutremurătoare pentru un copil de patru ani: caii zburau în depărtare apropiindu-se de grajduri şi intrând pe rând, înăuntru.” Într-o altă evocare, participăm, alături de autoare, la un spectacol de vis al Cenaclului Flacăra şi impresia de neuitat pe care ne-a lăsat-o atunci, poetul de renume Adrian Păunescu.

Miron Manega, are o foarte bogată activitate publicistică şi este director editorial al mai multor reviste de cultură. Pentru antologie a ales mai multe pamflete pe o temă dată: legată de diferitele aspecte ale... sexualităţii. Exemplificăm cu câteva titluri semnificative: Cherchez la femme!, Principiul libidoului, Gospodină în casă curvă în pat şi doamnă pe stradă. Despre stil se poate afirma că se îmbină stilul jurnalistic cu cel ştiinţific şi cel... satiric. Sunt limpezi aceste trăsături în următoarea frază: „Bărbaţii, cu toată slăbiciunea lor faţă de sexul frumos, le cunosc bine psihologia, atunci când nu sunt turmentaţi de dragoste”. Nu cred că doamnele ar avea ceva împotriva acestei afirmaţii...

Sorin Micutiu, economist, debutează în Antologia de poezie: 55 de poeţi contemporani – pagini alese realizată de Valentin Becart. De data aceasta, se pare că debutează şi în proză. Bănuim că modestia şi, poate, timiditatea l-au determinat, până acum, să-şi dedice lucrările... sertarului. Dar, niciodată nu e prea târziu! Desigur, este aici şi dorinţa de a păstra tăcere asupra propriei valori din motive religioase: toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu! Se vede asta şi din tematică: copilul inocent şi Dumnezeu venit pe pământ ca în basmele populare, de ex.: Bunico, îngeraşii plâng... unde moş Gligor îl sfătuieşte astfel pe Dănuţ: „Să nu uiţi că atunci când vei vedea picăturile de rouă – lacrimile naturii, să meditezi la Cel care a creat roua!”

Elena Păduraru, profesoară de matematică şi poetă. Colaborează cu opere lirice în volumele antologice: Iarna, 55 de poeţi contemporani, Lira în 4 puncte cardinale, Culegere de poezii religioase şi un volum propriu: Prin fire de dor. Redă cu farmec spontaneitatea gândirii copilului în Tristeţea unei zile. Un exemplu printre altele: „ – Mi-e dor de mama, şopti copila mai mult pentru ea, de teamă să nu plângă iar buni... Nori se strecoară prin albastrul din privirea fetei. Se întoarce cu faţa spre fereastră să-şi ascundă lacrima ce inundă albastrul nevinovat.” În povestirea La prisacă cititorul îşi aminteşte cu duioşie de neuitata Lizuca sadoveniană, - în sensul cel mai frumos posibil.

Mihai Carabet, student din Republica Moldova, cu amplă activitate literară pe internet. În antologia Declin îşi sărbătoreşte debutul literar cu un mănunchi de povestiri în stil, să-i spun... studenţesc. Afirmaţia se argumentează prin tematica aleasă, cu precădere din mediul tinerilor liceeni şi studenţi, ai mediului de viaţă descris – cămine, cantine, parcuri etc. şi prin elemente de stil: spontaneitate şi prospeţime în viziunea asupra existenţei, limbaj în jargon specific şi vocabular încărcat cu elemente de limbaj popular şi... uşor picaresc.De ex. în povestirea: „Cum să iubeşti o femeie în pas cu moda” – din care reţinem o replică: „Gicule, îmi pare rău că te-am respins, dar, sincer, nu eşti pe gustul meu. Ştii bine că ţin la tine ca la un prieten...” „bla, bla, bla!!!”

Mihai Victus, tot student, la litere. Nu a debutat încă, deci e coleg şi aici, cu autorul anterior. Până una-alta, publică pe site-uri de pe internet. O povestire poartă titlul; Când plouă, doar umbrele se spală de păcate. Decorul acţiunii arată ca o panoramare dintr-un film de realism crud din anii cenuşii ai secolului trecut: „Era o uliţă îngustă, între două blocuri cu tencuiala decojită, cu multe crăpături de unde veneau mirosuri de mâncare, plânsete de copil, ţipete şi mai auzeam un meci de box transmis de la vreun radio la fel de vechi ca blocurile alea.” Descrierea dovedeşte imaginaţie şi spirit fin de observaţie. Simina, fata de care personajul era cât pe ce să se îndrăgostească, se dovedeşte, – în final, bolnavă psihic. Ceea ce pentru acesta este un şoc greu de suportat.

Menuţ Maximinian, absolvent de filologie cu masterat în etnologie. O activitate prodigioasă de redactor, la nenumărate reviste în format clasic şi online, autor a zece volume de poezie, critică literară, publicistică, antologii etc. Amintim câteva titluri: Confesiuni, Generaţia în blugi, Aripi de înger, etc. Din textul Pe aripa Cerului, redăm primul paragraf, pentru armonia ideilor, limbajul elevat, credinţa adâncă în cele cereşti: „Urmând, spre izvoare, firul argintiu al râului cu nume de munte, un drum de ţară şerpuieşte pe sub poale de dealuri împădurite, spre un cuib de linişte adâncă, unde s-a durat, din neostoita sete de înălţare spirituală întru credinţa străbună, un sfânt lăcaş de închinăciune – biserica bisericilor.”

Petru Birău, specialist în pictură şi arte vizuale, a publicat cărţi pentru copii, publicistică, o monografie în proză: Din lumea momârlanilor, în colaborare cu Dumitru Gâlţan Jieţ, redactor la multe reviste culturale. În povestirea autobiografică Nicoleta povesteşte, într-un limbaj cu aspect psihologic, modul emoţionant cu care a reuşit să scoată din mizerie o fetiţă handicapată şi a dus-o până la maturitate, vindecată în mare parte şi capabilă să-şi ducă singură viaţa în condiţii de normalitate. Un alt studiu ştiinţific este transformat de autor în literatură când se referă la rădăcinile mitice ale artei lui Constantin Brâncuşi – cu titlul: Conceptul artistic al ansamblului monumental de la Tg. Jiu.

Valentina Văran (Bişog)- pseudonimul literar: Valentina Becart. Ne priveşte meditativ din colţul copertei antologiei Declin, întrucât este cea care a avut ideea antologiei şi a dus-o cu succes la îndeplinire. Promotor literar al multor site-uri culturale, apariţii în nenumărate publicaţii, volume de poezie: Fata sihastră, Clipe arse, Două lacrimi de cer, şi mai multe antologii de prestigiu. În povestirea Ultima toamnă, - o pagină de viaţă, îşi destăinuie hârtiei tipărite momentele cumplite ale unei întâmplări care i-a frânt inima. Despre calităţile literare ale stilului literar al autoarei nu pot scrie decât la superlativ. Un pasaj exemplificativ: „O zi în care muzicile au trebuit să tacă. Doar furtuna putea să se dezlănţuie liniştită sub ploaia de lacrimi şi întrebări. Sfârşitul nu va oferi niciodată cea mai gingaşă îmbrăţişare. Dimpotrivă...”

Mariana Doina Leonte, învăţătoare, poetă, a participat la numeroase concursuri de poezie, din care, şase, au apărut în Antologia de poezie (55 de poeţi contemporani) coordonată de Valentina Becart. În antologia de proză a publicat acum un număr de texte aforistice, de mică întindere dar de mare profunzime literară şi filozofică. Cităm: Neputinţă, Liberă de a privi adânc, Îşi asumă libertatea lacrimilor (şi dorul). etc. În texte se pune accent pe idei înalte, pe imagini artistice sugestive, sau pe emoţii adânci. Un exemplu de stil artistic poetic poate fi extras din ultima povestire citată: „Prima zi de şcoală. Doamna cea nouă se simte ca o şcolăriţă, deşi nu a mai purtat ghiozdan de zeci de ani. Înainte să pună mâna pe clanţa uşii, uită de promisiunea făcută de ea însăşi şi priveşte în oglindă. Ce şcolăriţă?! O clasă întreagă de şcolărei se joacă în priviri. Le zâmbeşte şi iese din casă cu o inimă tânără.”

În concluzie, o carte frumoasă şi monumentală. Autorii merită felicitări. Este adevărat că aceştia, în mare parte, având în viaţă alte preocupări decât arta literară, pe lângă pagini de mare frumuseţe, s-au strecurat şi unele fragmente cu lungimi inutile, un stil autobiografic mai mult documentar decât literar. Dar, aceste mici observaţii nu scad nimic din valoarea generală a antologiei care ne dovedeşte că, în pofida vremurilor tulburi, literatura română mai are viitor.

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Feb 26, 2011 5:05 pm, editata de 2 ori

Vă mulţumesc frumos, prieteni dragi pentru vizită şi comentarii. Mă rog să fiu sănătoasă şi să pot veni în primăvara asta să vă îmbrăţişez căci mi-e tare dor de voi şi de Iaşi.Ionela, cu mare drag

Sa te mangaie Dumnezeu cu binecuvantarea iubirii Ionela !Asa e adevarat esti foarte frumoasa la 50 de ani.

Un poem deosebit de curgător şi muzical, cu un uşor iz folcloric. Foarte frumos!

Primăvara asta mă găseşte iară,
Cu privirea-n flori culegând parfum,
Sufletul umplându-mi a cincizecea oară
De splendoarea vieţii care-mi stă în drum.

Primăvara asta mă îmbrăţişează,
Tot cu braţe pline de înduioşare.
Îmi pătrunde-n suflet a iubirii rază
Şi mă tot dezmiardă, dulce legănare.

Primăvara asta, daruri iar îmi face,
Cercei de cireşe, inimi de căpşuni.
Vişina amară, în palme mi-o coace
Doar învăluind-o cu ochii ei buni.

Din verdeaţa clipei îmi croieşte iară
Rochie aleasă pentru balul ei.
Păpădii în poale din raze-mi brodează.
Primăvara asta poţi să-mi ceri ce vrei!

Sunt aşa bogată, fără să am bani
Doar cu masa plină de alese fructe!
Sunt aşa frumoasă, la cincizeci de ani
Cu obraji-bujori şi cu vise multe!


Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Joi Mai 12, 2011 10:41 pm, editata de 1 ori (Motiv : eu, iubire, destin)

Scriitori buzoieni prezenţi în dicţionare şi istorii literare de Marcel Isbăşoiu – Chiojd: Sincer, în momentul de faţă, nu cred că, Buzăul literar poate revendica un loc mai în faţă. Cu valorile pe care le are, locul de mijloc al plutonului este cel real. Dacă numele scriitorilor buzoieni au o circulaţie restrânsă, vina este numai a acestora. Dacă se va scrie bine, dacă vor fi severi cu ei înşişi şi îşi vor impune să se facă cunoscuţi vor fi altfel receptaţi în comunitatea literară naţională *** Tot din Buzău, Marin Ifrim semnează recenzii: „ÎNTRE VERDE ŞI ALBASTRU” (la Ioana Voicilă Dobre), „EPIGRAMIŞTI BUZOIENI” (antologie de Ion Romanescu; începând de la Cincinat Pavelescu până la Gina Zaharia).


,,„ÎNTRE VERDE ŞI ALBASTRU”

Ioana Voicilă Dobre a copilarit în comuna Ruşeţu, judeţul Buzău. De peste 3 decenii trăieşte şi munceşte în Bucureşti. În adolescenţă a frecventat cenaclurile literare „Al. Sahia” şi „Viaţa Buzăului”, în acelaşi timp fiind şi membră activă a cenaclului prin corespondenţă „Prietenia”. Noua sa carte de versuri este concepută ca un extract preferat din propriul rogvaiv sentimental: „Între verde şi albastru” (Ed. Anamarol”, Bucureşti, 2010, 14o pag.). Cartea Ioanei Voicilă Dobre se recomandă singură. În prefaţă, Ion Buciuman consideră că acest volum „este un loc de rugăciune luminoasă şi limpede pentru momentele de singurătate şi aducere aminte a visurilor fie neatinse şi reci fie deschise prea de mult timp pentru a mai fi proaspete şi răcoroase”. La începutul cărţii scurte radiografii ale cărţii mai semnează Valentina Becart şi Leonid Iacob. Totuşi, dincolo de aceste întâmpinări binevoitoare, amabile prin substanţa lor volatil diplomatică, cartea Ioanei Voicilă Dobre se recomandă singură, prin amestecul de sentimentalism întins cu grijă în forme pastelate destul de convingătoare: ”Iubesc ploaia, vântul sălbatic,/ zăpada, cernând singuratic./ Şi totuşi insist şi totuşi risc,/ să privesc soarele în adâncul luminii./ Căldura lui mă învăluie şi soare devin”. ,,


MARIN IFRIM-Scriitor, membru U.S.R.- bibliotecar la Casa de Cultura a sindicatelor Buzau

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Feb 26, 2011 5:10 pm, editata de 3 ori

Mulţumesc frumos, prietene! Copilul din braţele mele este Valentin, primul meu fiu care împlineşte în luna mai, anul acesta 28 de ani. Sper ca de ziua lui să vadă lumina tiparului acest volum de versuri ,,Secvenţe în alb şi negru,,.

Felicitări pentru noul volum şi mult spor şi inspiraţie în continuare! Frumuşel bebele pe care îl ţineţi în braţe în poză. Bănuiesc că e mare acum. Cu prietenie, Raul

Luni 14 februarie 2011 a apărut la editura Semănătorul online noul meu volum de versuri SECVENTE IN ALB SI NEGRU
Lectură plăcută!

http://www.editura-online.ro/html/ioana_voicila_dobre.html


- Secvente în alb si negru - poezii, format pdf, 288 Ko




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Joi Feb 17, 2011 8:49 pm, editata de 1 ori

118 scriitori din 15.579!




Una dintre acţiunile culturale de anvergură ale României din anul 2010 a fost şi editarea a două antologii, una de proză scurtă şi una de poezie ce cuprind autori de limbă română din România sau din alte ţări. Intitulate “Antologiile Revistei SINGUR” (o revistă de cultură, civilizaţie şi atitudine cu distribuţie internaţională), cele două apariţii editoriale au acordat sprijin autorilor care nu au avut posibilităţi de-a se remarca, în ultimii ani, în perimetrul literaturii române.

Iniţiat şi susţinut financiar atât de autorii ce apar tipăriţi cât şi de Grupul Media SINGUR condus de scriitorul Ştefan Doru Dăncuş, care a pus “la bătaie” 1200 euro pentru mediatizarea acestuia, proiectul a avut o neobişnuită audienţă, ceea ce a dus la crearea unui Grup Consultativ format din poetul Ioan Es Pop, prozatorul Ioan Groşan şi tânărul critic literar Felix Nicolau; sarcina acestuia a fost să selecteze autorii în funcţie de valoarea lor literară.

Astfel, din 8788 de poeţi care au trimis lucrări pentru antologia de poezie, au fost selecţionaţi 65, iar din 6791 de prozatori au avut şansa să apară 53.

Iată şi numele acestora:

La secţiunea de poezie: Adrian Botez, Adrian Erbiceanu, Adriana Lisandru, Alexa Gavril Bâle, Alina Dora Toma, Ana-Maria Mandra, Andu Moldovan, Angela Nache Mamier, Anişoara Iordache, Aurel Avram Stănescu, Bianca Marcovici, Mariana 405, Carmen Tania Grigore, Carol Daniel Sabău, Cristi Iordache, Dana Banu, Dana Puiu Valentina, Diana Laura Nohit, Doina Popa, Dorina Şişu, Doru Emanuel Iconar, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Elena Daniela Rujoiu Sgondea, Elisabeta Iosif, Emilia Dănescu, Eugen Axinte, Eugen Evu, Gelu Bogdan Marin, Gelu Dragoş, George Ioniţă, George Stanca, George Tei, Gheorghe Mizgan, Gheorghe Neagu, Ioan Barb, Ioana Voicilă Dobre, Ion Ionescu Bucovu, Ion Scorobete, Ion Piţoiu Dragomir, Ionuţ Caragea, Laurenţiu Belizan, Liliana Lazăr, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Maria Dobrescu, Maria Oprea, Mariana Rogoz Stratulat, Menuţ Maximinian, Mihai Carabet, Mihai Ganea, Mihai Merticaru, Mirela Lungu, Miron Ţic, Olga Alexandra Diaconu, Patricia Lidia, Pavel Nedelcu, Raluca Florina David, Silvia Bitere, Sorin Lucaci, Sorin Olariu, Suzana Deac, Vasile Bele, Viorel Ploeşteanu, Viorel Tăutan, Irina Radu, Gabi Schuster.

La secţiunea de proză: Adrian Botez, Alexandra Iliescu, Alexa Gavril Bâle, Alexandru Petria, Ana-Maria Mandra, Andrei Trocea, Ania Dana Cazan, Aurel Avram Stănescu, Bianca Marcovici, Mariana 405, Corina-Lucia Costea, Cornel Cotuţiu, Constantin P. Popescu, Cristi Iordache, Dana Puiu Valentina, Dora Alina Romanescu, Dorina Şişu, Doru Emanuel Iconar, Emanuel Pope, Florentina Loredana Dalian, Gabriel Cazan, George Ioniţă, George Luca Dumitru, Gheorghe Luchian D’Aquila, Gheorghe Mizgan, Gheorghe Neagu, Ioan Barb, Ion Ionescu Bucovu, Ion Scorobete, Ion Piţoiu Dragomir, Irina Radu, Lăcrămioara Andrei, Laurenţiu Belizan, Leonte Tudan, Menuţ Maximinian, Mihai Carabet, Mihai Victus, Monica Mureşan, Ovidiu Victor Rusu, Pavel Nedelcu, Radu Botiş, Radu Igna, Radu Ţuculescu, Sorin Olariu, Suzana Deac, Valeria Dascăl, Vali Slavu, Vasilica Ilie, Victoria Fătu Nalaţiu, Viorel Ploeşteanu, Viorel Tăutan, Virgil Stan, Simion Todorescu.

Zece poeţi cuprinşi în antologia de poezie au beneficiat de câte o parodie realizată de unul din cei mai mari autori de parodii români – este vorba de Lucian Perţa.

Lista celor 10 autori parodiaţi de Lucian PERŢA:

1.Ioana Voicilă Dobre

2.Adriana Lisandru,

3.Carmen Tania Grigore

4.Eugen Axinte

5.George Tei

6.Sorin Olariu

7.Liliana Lazăr

8.Anişoara Iordache

9.Mihai Carabet

10.Gelu Dragoş

De asemenea, trei poeţi au fost selectaţi pentru a-şi înregistra gratuit poezii în lectură proprie, pe suport DVD, posibilitate oferită de FUNDAŢIA “PAUL POLIDOR“ PENTRU UNESCO - ACADEMIA DE INTERFERENŢE INTERNAŢIONALE “PAUL POLIDOR“ din Bucureşti.

Numele celor 3 premiaţi care vor înregistra poeme gratuit:

1.Dorina Şişu

2.Patricia Lidia

3.Olga Alexandra Diaconu

Antologiile beneficiază de o mediatizare pe măsură, realizată de Grupul Media SINGUR în parteneriat cu următoarele spaţii media: Lithera.ro (site), FDL.ro-Fabrica de Literatură (site), RomanianVip (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), Necenzurat (site), Ştiri MM (site), Institutul Blecher (site), ziarul „Glasul Maramureşului” (Maramureş), revista „Caiete Silvane” (Sălaj), revista „Cenaclul de la Păltiniş” (Sibiu), revista „Dacia Literară” (Iaşi), revista „Oglinda literară” (Vrancea), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Familia” (Bihor), revista „Euphorion” (Sibiu), Editura „Grinta” (Cluj Napoca), Editura „Limes” (Cluj Napoca), AS TV (post de televiziune, Bistriţa), Radio Vis (post de radio), Revista „Cafeneaua literară” (Argeş), Ziarul „Răsunetul” (Bistriţa), Blitz Show (site cultural), „Realitatea de Bistriţa Năsăud, Dej şi Gherla” (publicaţie, Bistriţa), Cetatea lui Bucur (revistă de cultură - literatură, artă, carte - online), Revista de experiment literar „Feed Back” (Iaşi), Revista „Argeş” (Argeş), Cafeneaua.com (site cultural), Revista de ariegardă culturală „Noua Provincia Corvina” (Hunedoara), Revista „Vatra Veche” (Mureş), Revista CONTA (Neamţ), Fundaţia „Paul Polidor” (Bucureşti), Revista „Impact Literar” (Dâmboviţa), Revista „Mişcarea Literară” (Bistriţa Năsăud), Revista „Origini” (SUA).

Când va ajunge în mâinile dumneavoastră sub formă de carte, veţi înţelege că proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane şi mail-uri în care am fost înjuraţi, acuzaţi de nepotism sau ameninţaţi, am pierdut pe traseu colegi care n-au rezistat traficului infernal de date şi au părăsit echipa.

Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi ba la vreo tipografie, ba vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita dimineţile în care veneam „la muncă” şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori în CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem.

Am făcut de multe ori greşeli pentru care am fost penalizaţi cu 50% din salarii, pentru ca peste câteva zile să primim ca „primă” acel 50%. L-am iubit pe Ştefan Doru Dăncuş; nu pentru excesele sale, ci pentru că deseori a făcut şi munca noastră şi noi n-am ştiut decât să semnăm statele de plată.

Acum sediul e închis, proiectul – finalizat. O firmă de telefoane mobile renovează spaţiul în care o echipă de opt oameni a produs în România două cărţi. Mă simt fericit şi totodată trist. Îmi va fi dor de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm pentru alte proiecte iar „Echipa de aur” (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor.

Vă anunţăm că până la data de 15 februarie 2011, puteţi comanda maxim 10 exemplare din fiecare antologie în parte, la următoarele preţuri:

Antologia de poezie: 13 lei/ exemplar

Antologia de proză: 10 lei/ exemplar

După data de 15 februarie 2011, tirajele rămase vor fi distribuite bibliotecilor, librăriilor, muzeelor şi altor instituţii de cultură. Nu vom mai onora comenzi ulterioare.

Contravaloarea comenzilor se achită prin depunerea sumei pe cardul cu următoarele date:

Banca Transilvania

Nume: BUMB GRIGORE MARINEL

Cont: RO 66 BTRL 01 601 201 P 945 81 xx



Important!

Expediţia se va efectua cu poşta rapidă, cu plata la destinaţie! Comenzile şi anunţarea depunerii sumelor se fac pe mail: dorudancus@yahoo.com

sau telefon: 072-444.35.87.



Felicitări celor ce vă regăsiţi în aceste pagini!

Grigore Timoceanu,

Biroul de presă al

Grupului Media SINGUR
[i]

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Feb 26, 2011 5:53 pm, editata de 1 ori

http://slova-crestina.ro/singur-printre-%E2%80%9Dunionisti%E2%80%9D_2011_02_12/

ANTOLOGIILE DE POEZIE ŞI PROZĂ ALE REVISTEI „SINGUR” (coordonatori: ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU)

…În grelele ceasuri (pentru literatura română AUTENTICĂ!), în care „Marii Pontifi” ai U.S.R. (ne referim, evident, în primul rând, la dl prof. univ. dr. NICOLAE MANOLESCU şi la dl ALEX ŞTEFĂNESCU…) vor, cu orice preţ, să-l asasineze pe Eminescu (şi, prin el, axiologia artistică românească şi Canonul Suprem al Literaturii Românilor) a doua oară (…unii nu ştiu – … pentru că nu se află mulţi curajoşi să le-o spună… – nici despre primul asasinat!), prin promovarea, pe post de „Canon al Literaturii Românilor”, pe scatologicul Mihail Gălăţanu - …iată că, în aceste momente de răscruce, pentru viitorul literaturii româneşti, se găsesc, în mod surprinzător şi nesperat, câţiva oameni (în frunte cu cel mai inimos şi truditor, „până la obsesie”, dintre ei, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ! – cel care s-a „înhămat”, precum Atlas, la muncile toate, de la coordonare de texte şi până la supraveghere „cerberică” a tipografilor…ba chiar a intrat, „de nevinovat”, în munca sisifică, „rudă” şi ucigaşă cât şi un război… a expedierii cărţilor!…de unde mult amar i s-a mai tras…), care să „treacă fără păs” peste „comenzile literare insinuate” pervers, de către U.S.R., şi să alcătuiască două antologii (una de Poezie, cealaltă de Proză românească - ambele, din „contemporaneitatea scriitoare”!), absolut uluitoare.
Unice, în felul lor, cel puţin pe tărâm naţional.

În ce constă „unicatul”, dar şi valoarea artistică şi vaticinară a acestor antologii?

În primul rând, ele nu ţin cont de niciun fel de „indicaţii de la centru”, dar (şi exact acest lucru le face uluitoare!) NICI DE PREJUDECĂŢILE „CONSACRĂRII”, prin „membria” (obligatorie!) useristică. Ştiut este (de către cei care mai au un rest de conştiinţă umană - morală şi axiologică) faptul că U.S.R. nu mai are, de mult, autoritatea morală, necesară pentru a impune „autorităţi” literar-artistice. „Compromisul” (uneori scandalos de grosolan!) este cuvântul de ordine, în toate filialele U.S.R. din România (…după venirea dlui N. Manolescu la conducerea „trebilor” scriitoriceşti-româneşti, via…Paris…! – intrarea în „uniune” se face nu pentru cine ştie ce merite estetice ori cultural-artistice, ci pe criterii cu totul extraestetice, despre care, însă, nu ne propunem, aici, să discutăm… - deşi, într-un fel, aceste două antologii, coordonate de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi de GABRIEL COJOCARU reprezintă tocmai reacţia – de mult aşteptată, de nimeni şi deloc sperată! – faţă de nulităţile artistice, care au împânzit, cu grohăituri…”artistice”, ceea ce se mai numeşte „uniune”, deşi a devenit „canonico-modelară”, alături de „politichia” românească, pentru…”Duhul Dezbinării” şi al anarhiei axiologice româneşti!).

Înainte de a merge mai departe, să amintim că materialele au fost „selecţionate şi aprobate”, pentru ambele antologii (de Poezie şi de Proză), de FELIX NICOLAU, IOAN GROŞAN şi IOAN ES POP.

Şi să nici nu uităm a-l cita pe atât de sincer-mărturisitorul autor al pseudo-prefeţei la Antologia de Poezie, GRIGORE TIMOCEANU: „(…) Proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la ora 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi, ba la vreo tipografie, ba la vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita uşor dimineţile în care veneam <> şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem (…). Mă simt fericit şi totuşi trist. Îmi va fid or de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm la alte proiecte, iar <> (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor…”.

Da, şi eu, care port corespondenţă “emailată” cu dl ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ, pot da mărturie că o aşa forţă de muncă şi o aşa concentrare, întru rugă, pe textul NU recomandat de…”oficialităţi”, ci de Însuşi Dumnezeu! – este nu doar o trudă, ci este, de-a dreptul, O JERTFĂ ADUSĂ HRISTOSULUI – “CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”!!!

…Ei bine, dacă Antologia de Poezie conţine, totuşi (pe lângă cei „fără de nume în Ceruri”, acei ce realizează, aproape, „incognito”-ul, anonimitatea Lui Dumnezeu! – 51 la număr), un „snop” (cu „loc rezervat”…mai „la coadă”), de artişti consacraţi şi cvasi-consacraţi (Paul Aretzu, Dana Banu, Eugen Evu, Ion Scorobete, Miron Ţic, Gheorghe Neagu etc. – în total, doar 19 nume) – Antologia de Proză se supune perfect poruncii „meşterului” DĂNCUŞ (precum sună mărturia dlui Timoceanu: „să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem…”) – da, această a doua Antologie, cea de Proză, este total dezinhibată sub aspectul…”consacrării” celor antologaţi! Din 52 de nume (şi, eventual, opere) antologate – noi nu recunoaştem decât cel mult cinci-şase…ne referim la nume care apar şi circulă, „în draci” (de parcă ar fi făcut „aranjamente/contracte monopoliste” cu …„unioniştii”!) în presa scrisă şi audio-vizuală!

„Cum este posibil aşa ceva? Sigur şi-au publicat-antologat finii şi vecinii, neamurile până la a şaptea spiţă!” – ar sări, ca ars, cineva dintre „unionişti” (da, într-adevăr, „unioniştii” sunt cei mai în măsură să „devoaleze” fraudele morale…!) – dacă n-ar pune mâna, cu nădejde şi interes, să citească textele celor antologaţi.

Ei bine, credem că trebuie să fii de completă rea-credinţă să mai afirmi aşa ceva, după ce ai citit cel puţin jumătate din paginile vreuneia dintre antologiile sus-amintite!
Şi, de ce să nu mărturisim, „că dacă nu mărturisim noi, se vor ridica pietrele să dea mărturie” – nici noi n-am fi crezut că un grup minuscul de oameni (pentru care niciodată TV România Cultural nu şi-a creat spaţiu, timp ori – ce glumă! - rubrică, de tip „patapievicean”!, pentru a-i face auziţi Neamului Românesc, Neam care să-i asculte, pe îndelete, în dezvoltarea discursivă a viziunii lor critice, asupra literaturii române…!) – ar reuşi, cu atâta succes, să „dibuiască”/detecteze, cu o intuiţie aproape fără greş, talentele autentice, „aurul pur”, care (din motive de timiditate sau de complexe provincialiste) au răsărit, cu o discreţie incredibilă, nu doar „într-o zonă” (ori oraş-„buricul pământului”!), ci peste tot, pe pământul României! – …de la Baia Mare (Dana Valentina Puiu sau Alexandra Iliescu), la Bistriţa-Năsăud (Victoria Fătu Nalaţiu), la Cluj-Napoca (Doru Emanuel Iconar – 16 ani! – dar cu o bună ştiinţă atât a naraţiunii, cât şi a „vitalităţii” dialogului! – pe care nu le întâlneşti decât la puţini scriitori…”unionişti”…!), ori la Timişoara (Simion Todorescu), ori la Dej (Alexandru Petria) ori Caransebeş (Sorin Olariu) ori la Bocşa-Română/Caraş-Severin (Viorel Tăutan), şi până la Bucureşti (Angela Nache Mamier, Sorin Lucaci, Florentina Loredana Dalian – ultima, prin textul A unsprezecea poruncă, bătând recordul în ce priveşte scrisul eliptic şi maxim rezolutiv, imagistic senzualist), până în comuna Râca/Argeş (Ion Ionescu Bucovu), ori la comuna Pecineaga (Virgil Stan), până la Râmnicu Vâlcea (Emilia Dănescu) ori Câmpulung-Muscel (Gabriel Cazan), până la Iaşi (Pavel Nedelcu – 17 ani! – dar cu texte incredibil de mature, cu interogaţii halucinant-suprarealiste, ca şi viziunea artistică, din ciclul Cafea), sau la Brăila (Emanuel Pope – care credem că, prin ştiinţa dialogului viu – „Cu revoluţia în vine” -, poate, de-acum, să-şi încerce forţele în dramaturgie, fără „scremături” ori …dureri de cap!) - sau comuna Trifeşti/Neamţ (Gheorghe Neagu, actualmente scriitor focşăneano-vrâncean) sau comuna Călmăţuiu/Teleorman (Viorel Ploeşteanu) – …dar şi până la…Chiperceni/Republica Moldova (Valeria Dascăl) ori Chişinău/Republica Moldova (Mihai Carabet) sau chiar…Québec/Canada (Ionuţ Caragea – „cel născut pe Google”, 35 de ani, un talent, poetic şi de proză science-fiction, cu totul ieşit din comun, născut…la malul Mării Negre: Constanţa! – fost rugbist…).

…Unii dintre cei antologaţi nici n-au debutat prin volum. Cel mult, au debutat revuistic (în sensul clasic al cuvântului: în reviste „de hârtie”!). Spre exemplu, poetul Ioan Barb, cu o poezie de o expresivitate antropocentric-panteistă şocantă: „pianul privea morocănos/ din mijlocul salonului/ îşi acorda singur clapele/când mă apropiam îmi simţea pulsul/şi se oprea (…) în curând pe cerul din Betleem/va deschide ochii o stea” - sau Laurenţiu Belizan, extrem de expansiv în metafore şi în expresii revelatorii („o să te muşc de umeri până îţi va da soarele”, „lumina pâlpâie şi lasă umbre în patul meu/catedrală unde privighetorile nu au voie să cânte”).

Alţii n-au debutat, propriu-zis, revuistic, în sensul clasic al cuvântului „debut revuistic”, ci …direct pe Internet – e drept, în prestigioase (de-acum!) reviste culturale online: spre exemplu, acelaşi excelent poet Laurenţiu Belizan, din Slobozia (care a publicat pe site-urile: poezia.ro, rolitera.ro, hermeneia.com, reteaualiterara.ning.com, fdl.com, boomlit.com) sau basarabeanul Mihai Carabet („Publicaţii: numai pe Internet – cititordeproza.ning.com, poezie.ro, lira21.ro”). Acest nou mod de exhibare/exprimare, Internetul, cel puţin în cazul celor antologaţi de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU, n-a dăunat valorii estetice (de ce să ne mirăm, când printre cei mai talentaţi şi violent-expresivi/explozivi în expresie, dar cu Har indubitabil, poeţi de limbă română, din lume! – în această epocă a globalizării informaţiei… - se numără, cu cinste, „cel născut pe Google”- poetul excepţional şi prozatorul incandescent-imaginativ IONUŢ CARAGEA?!) – cum nici vârsta: „copilul” Mihai Carabet scrie o poezie textualistă…dar fără, neapărat, „autonimicirea autorului”, cum predică, apocaliptic, Marin Mincu…!: „acum vreau să-ţi fac rău (…) să te strangulez cu numărul meu de telefon” etc.

…Nu putem, în final, decât să “lăudăm osârdiia lui ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ vornicul şi a lui GABRIEL COJOCARU stolnicul, carile, amândoi, au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul lor”… – Antologiile Cele Două, prin care (ei şi cei trei “meşteri” într-ajutor: pot demonstra Terrei întregi că nu e nevoie de “unionişti” corupţi, pentru a scoate la lumină Harul Scriitorilor Românilor! – şi că nu vârsta şi nici locul naşterii (ori trudei de-o viaţă!) şi nici (măcar…!) averea cea trecătoare (şi în cele patru vânturi risipitoare!) nu sunt factori determinanţi, în stabilirea criteriilor axiologice artistice – nici în Sfânta Poezie, cum nici în mucenicia Prozei!

…Spuneam, în deschiderea prezentării acestei adevărate “ofrande biblice” (de la “biblos”-carte…) – ceva despre spiritual vaticinar al acestor Antologii ale revistei SINGUR. Da, prin aceste două Antologii, noi am căpătat optimism şi nădejde, pentru că acum ştim că viitorul nu va aparţine nici “politichiei”, nici politicaştrilor – CI VIITORUL ROMÂNILOR ESTE SCRIS ŞI PROOROCIT, CU LITERE DE FOC, ÎN ACESTE PAGINI DE ÎNALT HAR! Cei ce se tot plâng de “dispariţia Neamului Românilor”, să facă bine să citească aceste două adevărate “cărţi revelate/pentru Revelaţie”: şi se vor convinge că Dumnezeu-Cuvântul este, pentru Neamul Românilor (răspândiţi prin colţuri umile, sau mai puţin umile, de Românie şi de lume - dar şi creând, prin “slova” lor, Unghiuri Terestre Magnifice!) - …Dumnezeu-Cuvântul, ziceam, se află prin imediata apropiere!


Recenzie de Adrian Botez

,,Mulţumim frumos pentru atenţia acordată acestor două volume foarte dragi mie nu numai pentru că am avut onoarea de a fi selecţionată cu poeziile mele şi mai ales că mă pot bucura de scrierile prietenilor mei poeţi şi criitori români de pretutindeni. Eu consider antologiile nişte daruri dumnezeieşti şi asta dintotdeauna.Mii de mulţumiri iniţiatorilor, colaboratorilor, editurilor şi tuturor celor care au conlucrat la apariţia lor! Sunt fericită să mă regăsesc alături de nume buzoiene ca Laurenţiu Belizan, Dumitru Istrate Ruşeţeanu şi Carmen Tania Grigore.Deasemenea vreau să vă spun că mi-a plăcut teribil de mult parodia făcută poeziei mele, ,,Corn de timp vrăjit,,.Superbe realizări!!,,

A apărut numărul 3 al revistei de literatură şi artă Algoritm Literar. Revista reuneşte un număr de 54 de autori ce semnează poezie, proză şi critică literară.

Algoritm Literar. Nr.3 (descarcă pdf)



În acest nr

Eugen Simion, Romul Munteanu, Silviu Guga, Emil Iliescu, Paul Bogdan, Ioan Barb, Liviu Nanu, Cristian Lisandru, Dorin Cozan, Dumitru Istrate Ruseteanu, Marian Dragomir, Florentina Loredana Dănilă, Cristina Ştefan, Magda Mirea, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Mihaela Roxana Boboc, Liviu Ioan Mureşan, Menuţ Maximinian, Doru Emanuel Iconar, Luminiţa Suse, Geanina Lisandru, Silvia Bitere, Adriana Lisandru, Eugen Evu, Constantin Stancu, Nicolae Lazar, George Paşa, Otillia Ardeleanu, Anni-Lorei Mainka, Ştefan Ciobanu, Carmen Tania Grigore, Aurel Sibiceanu, Ştefan Doru Dăncuş, Daniel Lăcătuş, Dumitru Crudu, Ruben Bucoiu, Nicholas Dinu, Sorin Micutiu, Mihai Bulf, Teodor Dume, Chiriluc Diana, Bianca Dan, Irina-Lucia Mihalca, Diana Frumosu, Ioana Dobre, Casiana Ekart, Victor Lungu, Maria-Gabriela Dobrescu, Carmen Iulia Ciurmarnean, Adela Onete, Liviu Ofileanu, Lucian Mănăilescu, Ana Munteanu.




Redacţia:

Director fondator: Ioan Barb (ioan.barb@yahoo.com)

Senior editor: Silviu Guga

Redactor şef: Daniel Lăcătuş (lacatus.daniel@gmail.com)

Secretar de redacţie: Sofia Barb

Redactori colaboratori: Miron Ţic, Mihaela Roxana Boboc, Teodor Dume, Liviu Ofileanu, Dumitru Crudu,
Elena Liliana Popescu, Melania Cuc, Carmen Tania Grigore, Nicholas Dinu, Liviu Nanu, Lidia Vianu

Adresa: Călan –Streisângiorgiu nr. 214A, jud. Hunedoara,
Contact: tel. 0354.885.339

Adresa web:
www.revistaalgoritm.wordpress.com

S U M A R nr. 1 (7) – ianuarie 2011

DIN TAINELE LITERATURII ROMÂNE

1. Cella Negoiescu, Alecsandri – etalon al liricului modern, p.
2. Maria Apetroaiei, Alexandru Macedonski şi drumul spre Meka, p.
3. Petru Bejinariu, Esenţa vieţii, limba română şi educaţia în manuscrisele lui Eminescu, p.

II. POEZIE. PROZĂ

1. Vasile Popovici, p. 2. Ioana Stuparu, p. 3. Gelu Pescaru, p.
4. Ioana Voicilă-Dobre, p. 5. Gheorghe Patza, p. 6. Iulia Ralia, p.
7. Mihai Ştirbu, p. 8. George Ioniţă, p. 9. Gheorghe Bălăceanu, p. 10. Florina Dinu, p. 11. Florica Ceapoiu, p. 12. Nina Munteanu, p. 13. Nana Popescu, p.

III. GALERIA ARTELOR

1. Mihai Păstrăguş, Petru Comarnescu – un magnific al culturii, p.
2. Roxana Marin & Irina Florian, Tinerele talente – ambasadorii României, p.
3. Mihai Zaborilă, Mirajul scenei – o istorie trăită a Operei din Iaşi, p.

IV. SEMNALE EDITORIALE

1. Al. Florin Ţene, Floare de colţ – Antologia Ligii Scriitorilor, Filiala Timişoara- Banat, p.
2. Petru Bejinariu, Convorbiri sub scara cu îngeri, p.
3. Mihai Coţovanu & Călin Ciobotari, Lucia Epuraş – Scântei de jăratec, p.

V. EXIGENŢELE REVISTEI MOLDOVA LITERARĂ. p.

http://carticicaromaneascadecopii.com/


Cezarina ADAMESCU:,,OMAGIU FRATELUI POET GRIGORE VIERU”
Titina Nica Ţene:,,Livada de pruni”
Titina Nica ŢENE:,,Dracu-n farfurie“
CEZARINA ADAMESCU:,,O ambasadoare a sufletului românesc. Bijuterii din zestrea amintirilor.”
Titina Nica ŢENE:,,CURCA “
MONOTONII HIBERNALE- Iulian BOSTAN:,,STIHUIRI IN VERS DE CULOAREA ZAPEZII”
IOAN MICLĂU-,,DOINA ARDELEANĂ”
Camelia Ciobotaru:,,Promisiunea Moşului”
Valentin Marica:,,Crăciun fără mama”
CEZARINA ADAMESCU:,,SĂRBĂTOAREA DARULUI VIEŢII CÂND NINGE CU ARIPI DE ÎNGERI.CUM SĂ TRANSFORMI NEFERICIREA ÎN BUCURIE”
VALENTIN MARICA:,,COLINDE ROMÂNEŞTI”
IOANA VOICILA DOBRE:,,Dorinţe magice”

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Feb 01, 2011 12:45 am, editata de 2 ori

@TANARUL SCRIITOR nr.1/2011– http://tanarulscriitor.com/



* Ioana Voicilă Dobre: „Eminesciană“
* Monica Sumalan: „Rugăciunea fericirii “
* Iulian Bostan: „Monotonii hibernale“
* Vasilichia Sinescu: „Ultima ninsoare“
* Lucia Sava: „Zilele tale“
* Camelia Radu: „Grădina secretă“
* Ioana Voicilă Dobre: „Corn de timp vrăjit“
* Dragoş Hutuleac: „Învăţătoarea cea frumoasă“
* Anca Negru: „Libertatea de a suferi“

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Dum Ian 30, 2011 9:25 pm, editata de 1 ori

Ce ştim noi despre cuvinte?
Va trebui să parcurgem mileniile târâş
ca să aflăm ce este Cuvântul.
EL a fost la începuturile lumii ziditor,
a rămas în deşerturi, Călăuză
şi la capătul drumului
ÎL vom auzi pentru prima dată
strigându-ne pe nume pe fiecare din noi
căci EL ne ştie formula, inflexiunile vocii, adn-ul
dar nu-L vom putea spune nimănui, după
ci doar ne vom uni cu El în veşnicie.


Ioana Voicilă Dobre

Răzvan Ducan, “Epistole către Adrian Păunescu, Carte de iubire”,

Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011

,,D-na Adamescu, ptr. toţi doritorii cărţii mele, aceasta se poate procura trimiţind pe următoarea adresă : Răzvan Ducan, str. George Enescu, bloc 2 B, etaj II, ap 10, Târnăveni, jud. Mureş (telefon 0745/316965), suma de 35 de lei (25 de lei cheltuieli de tipografie, iar 10 lei cheltuieli poştale de expediere, aceasta trimiţându-se în regim de "recomandată cu confirmare de primire"). Cei care vor comanda cartea vor avea parte şi de un autograf personalizat.,,



Rare sunt ocaziile, mai ales în societatea actuală, când un om manifestă generozitate şi sentimente sincere faţă de alt semen. Şi toate acestea în mod dezinteresat, din pură admiraţie şi prietenie. De altfel, prietenia literară ca şi concept, cunoscut şi trăit de generaţiile din falanga de aur a literaturii române, a ajuns un sentiment vetust şi depăşit în cele mai multe cazuri şi e ca o pasăre kiwi – cea fără de aripi – care umblă pe pământ fără putinţa de a se înălţa în văzduh, ca şi suratele ei înaripate.

De aceea, cu atât mai lăudabilă este iniţaitiva autorului Răzvan Ducan care a hotărât să pună la dispoziţia cititorului, un exemplu grăitor şi cât se poate de actual de prietenie frăţească actuală, cât se poate de frumoasă, care, în decursul anilor, s-a întrăinicit şi a rezistat până la dispariţia unuia dintre autori. E vorba despre admirabila prietenie care l-a legat pe acesta, cu unul dintre cei mai mari poeţi şi publicişti contemporani, Adrian Păunescu, cel care a plecat (fizic) de curând de pe scena culturii româneşti, dar nu a dispărut din sufletele noastre, pentru că opera lui a rămas şi va rămâne veşnic încrustată pe răbojul amintirilor, iată, în cărţi de memorialistică, în volume epistolare, în Antologii, culegeri, volume proprii (şi nu puţine!) – în publicistica ultimelor patru decenii şi, îndeobşte în memoria afectivă a tuturor. Fie că unii (cei care au deprins să dea cu barda până şi-n icoane!) au găsit de cuviinţă să-l denigreze, încă de pe când era pe patul de spiral şi ne transmitea dragostea lui, dragostea nedisimulată de dinaintea morţii pentru neamul românesc, pentru fiii acestui neam, să-l atace în mod violent, încă de când se odihnea pe catafalc, şi să-i dezgroape cu ură nedisimulată, cele mai mici greşeli omeneşti, făcute în viaţă. Ca şi când poetul nu e tot om!

Au dat cu barda sperând să ajungă la lună, au lătrat precum zăvozii şi au venit cu liste de greşeli, erori, păcate pe care defunctul, marele poet Adrian Păunescu le-a fi săvârşit în viaţa aceasta în care suntem supuşi erorilor de tot felul. Ce-au vrut să demonstreze, de fapt, încât, dacă el nu mai era în picioare să riposteze, măcar au încercat să-i profaneze imaginea, mormântul, funeraliile. Zice o vorbă românească din bătrâni: “Despre morţi, numai de bine”. Însă poporul acesta şi-a pierdut, nu numai reperele, dar şi ultima brumă de bun simţ prin care se deosebea de alte naţii. Nu-şi mai cinsteşte nici măcar morţii, ca să nu mai vorbim despre vii, care sunt forfecaţi şi puşi la zidul infamiei tot timpul. Destul să te ridici şi să-ţi faci un nume în vreun domeniu, că imediat eşti luat în vizor şi se încearcă distrugerea fizică, psihică, spirituală, distrugerea operei tale, a oricărei întreprinderi pe care o încerci, în numele neamului tău şi al limbii române.

Atunci, ce ne mai rămâne? Cei care nu au vocaţie de eroi, (înţelegând prin aceasta, spirit bătăios, revoluţionar, bun de gură, care ştie să-şi facă un loc în faţă) nu va răzbi niciodată, oricâte merit ear avea, cu oricât talent şi har ar fi înzestrat.

Să revenim, încrezători (încă) în ceea ce a mai rămas omenesc în noi, din tot ce-a fost, şi care a fost, sau e pe cale de a fi distrus de “mersul ÎNAINTE” al societăţii – direct în prăpastie… Să facem o pauză în inima noastră şi în cugetul nostru. Un pic de linişte, să ne putem aduna gândurile şi sentimentele (câte-or mai fi) şi să zăbovim asupra uneia dintre CELE MAI FRUMOASE CĂRŢI PE CARE MI-A FOST DAT S-O CITESC, în ultimii douăzeci de ani: Cartea de iubire a domnului Răzvan Ducan, cel care nu a uitat că valorile de bază ale spiritului uman, au rămas, pe lângă cele trei virtuţi teologale: Prietenia, Sinceritatea, Generozitatea, Admiraţia necondiţionată.

Pe toate le-am aflat aici, citind acest REMEMBER dedicate marelui poet şi om ADRIAN PĂUNESCU, unul din stîlpii culturii româneşti în ultimii 50 de ani. Cad câte unul, stîlpii, retezaţi de răutatea omenească, de ura, invidia şi duşmănia care colcăie în suflete pentru oricine se ridică, fie şi cu o şchioapă deasupra capetelor celorlalţi, prin propriul talent, printr-o muncă titanică, prin jertfă şi lacrimă până la arderea-de-tot, până la moartea fizică. Fiindcă aceşti titani, aceşti stîlpi, aceste embleme, deşi nu au putut depăşi moartea fizică, au călcat în picioare moartea spirituală, salvându-şi sufletul prin uriaşa, copleşitoarea operă pe care au edificat-o întreaga viaţă.

În vitrina culturii universale, numele lui Adrian Păunescu nu poate fi ignorat de nimeni. El s-a impus prin forţa uriaşă a talentului său, nu numai la noi în ţară, ci în întreaga lume, ducând numele de roman în cele mai îndepărtate spaţii. Uriaşa lui statură culturală şi spirituală nu a putut fi dărâmată de nimic. Doar statura fizică a intrat în alte spaţii, lăsând o urmă luminoasă, incandescentă, aşa cum lasă cometele pe boltă. Cine n-o vede, poate fi bănuit de cecitate spirituală. E ca şi când nu distingi steaua luminoasă de la Betleem, printer miliardele de stele.

Trebuie să ai ochiul treaz şi simţirea trează. Şi mai trebuie să ai inima eliberată de orice mâzgă de răutate. Detaşat de toate simţămintele contradictorii, lucid şi demn, poţi recunoaşte cu mâna pe inimă faptul că Adrian Păunescu este cel mai strălucitor reper al ultimilor 40-50 de ani. Şi Lecţia lui de Poezie nu mai trebuie demonstrată pentru că este ca un adevăr axiomatic.

Răzvan Ducan afirmă în cuvântul preliminar despre a doua ediţie a cărţii de faţă că a apărut în anul 1998 la Editura Tipomur în colaborare cu Editura Noul Pământ din Târgu-Mureş. Dacă e să ne referim la simboluri, încă din acel an, 1998, Adrian Păunescu a apărut în “Noul Pământ” de la Târgu-Mureş. A constituit şi atunci şi continuă să însemne, nu numai pentru mureşeni, dar şi pentru întreg arealul românesc, un punct de referinţă. Întâlnirile fascinante dintre Răzvan Ducan şi Adrian Păunescu au continuat ca revelaţii pe marginea conceptului de Poezie, ca şi epifanii (mutatis mutandis!) ale imaginilor de frumos, bun şi adevăr însumate în Poezia românească actuală, atât a Maestrului cât şi a lui Răzvan Ducan, într-o plăcută armonie spirituală.

“Acum, când am pus punctul final şi scriu rândurile prezente „de întâmpinare” a noii ediţii (de fapt a noii cărţi!) îmi dau seama că aceasta nu mai este numai o carte de iubire, ci este şi o carte document!” – mărturiseşte Răzvan Ducan. Cu demnitatea modestiei, autorul cărţii mărturiseşte în prefaţă că aceasta constituie “picul meu, sincer şi netrucat, care în viitor poate creiona o infimă tuşă din portretul adevărat al lui Adrian Păunescu. Cartea se doreşte a fi, din perspectiva mea, developarea unei şanse unice, aceea de a cunoaşte şi de a fi în preajma unui poet în care Dumnezeu a pus geniu”.

Admiraţia mai tânărului poet pentru Adrian Păunescu are în vedere, după propria mărturisire într-o epistolă către acesta, nu numai poezia lui Adrian Păunescu, dar şi persoana lui, atitudinea socială şi naţională, numele lui, „nume de mărime incontestabilă, într-o adevărată scară a valorilor”.

“Oricum şi în orice fel, - spune Răzvan Ducan, adresându-se lui Adrian Păunescu – (…) nimeni nu vă poate lua locul pe care-l ocupaţi în literature română. Veţi rămâne (pe lângă apetitul şi pentru poezia de dragoste, filozofică şi moral-creştină) acel poet social şi naţional de primă mărime, alături de nume ilustre precum Mureşanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, etc. Intenţionez, de altfel, ca Epistolele, atunci când vor fi suficiente, ca număr şi ca substanţă, împreună cu alte amintiri (inclusiv fotografii) ale întâlnirilor mele cu dumneavoastră să constituie material obiectiv şi sensibil pentru o carte, care de pe acum mărturisesc că se va intitula „Epistole către Adrian Păunescu-carte de iubire”.

Exprimându-şi intenţia, Răzvan Ducan a primit şi acceptul poetului Adrian Păunescu, cartea o dată realizată constituind “încă o dovadă a aprecierii şi iubirii de care vă bucuraţi.”

Oricum, Răzvan Ducan nu se depărează de linia emulilor spirituali care, de-a lungul vieţii şi-au găsit un magistru şi i-au urmat linia şi învăţăturile. Declaraţia lui Răzvan Ducan ar putea stârni zâmbete ironice unor sceptici ori pragmatici, care nu mai cred că există astfel de sentimente între colegii de breaslă dintr-un domeniu, cu atât mai puţin în literatură şi artă unde spiritele se războiesc pentru a câştiga un loc în Panteon (dacă se poate primul ori măcar în primele rânduri) şi în virtutea acestei ambiţii dau din coate şi se înghesuie, căţărându-se pe scări mai mult sau mai puţin durabile.

„Aceasta nu e o carte de poezie, aceasta e o carte de iubire, numai de iubire, numai de iubire, numai şi numai de iubire, numai şi numai şi numai de iubire, de infinită iubire. Această carte.

Este declaraţia mea de dragoste, făcută de bună voie şi de nimeni silit, către un Uriaş, coborât din Olimpul neamului său, la ceas de cumpănă şi căutare, să-i arate înspre Nirvana, modul de mântuire. Luându-mă şi pe mine, fără parcimonie, în lumea felului său de a fi, mi-a dat cu bunăvoinţă, asemenea milioanelor de români, perfuzia fascinantă a visului său, glucoza iubirii sale de românitate şi umanitate, întărindu-mi puterea de a fi eu însumi.”

Iată cum, autorul îşi declară făţiş intenţiile şi sentimentele, justificat de faptul că magistrul i-a oferit cu generozitate “perfuzia fascinantă a visului său, glucoza iubirii sale de românitate şi umanitate” şi mai mult, l-a ajutat în felul acesta de a se cunoaşte şi de a fi el însuşi.

Limbajul este aproape total, metaforic, cu avânturi lirice intempestive alternând cu voite (şi pe undeva bine studiate) retrageri în sine, acestea constituind efectele speciale, ingredientele unei prietenii veritabile care a răsărit ca un pod între două maluri de apă. O legătură spirituală, o comuniune, o un fir freatic de apă care ţâşneşte precum fântânile arteziene în jeturi multicolore, în nuanţe calde şi blînde ori furioase precum scânteile într-un superb joc de artificii. De notat că Poetul Flăcării nestinse, al generaţiei în blugi şi addidaşi este numit de mai tânărul Răzvan Ducan: Uriaşul.

“Numele Uriaşului, voievod al cuvintelor cruciale, munte ce s-a suit încă din timpul vieţii pe soclul statuii (ne)ecvestre de apoi, scrutând triumfător, cu pana sa incisivă lumea mergătoare pe tăişul cuţitului, de la acest sfârşit de veac şi mileniu? Nimic mai simplu – Adrian Păunescu.”

De asemenea, de notat e faptul că Epistolele adresate lui Adrian Păunescu de către tânărul prieten, sunt în versuri. El îl scrie din Ardeal şi toate poartă titluri ca şi acesta: “Epistola 1 către Adrian Păunescu”; “Epistola 2 către Adrian Păunescu” ş.c.l. El îşi exprimă în fiecare sentimentul de revoltă faţă de delatorii lui Adrian Păunescu, cei care au pus pe capul poetului un preţ mare, plătit în arginţi, ca şi preţul trădării Mântuitorului.

Răzvan Ducan îşi versifică nemulţumirile, e aici un fel de cronică rimată, un fel de “Plîngeri ale lui Ieremia”, tânguiri şi revoltă socială faţă de tot ce se întâmplă cu ţara, cu poeţii, cu societatea în general. Sunt puse în balanţă toate relele unei societăţi strâmbe, care se sprijină pe idoli falşi cum ar fi banul şi imoralitatea. În finalul primei epistole Răzvan Ducan îi adresează un îndemn de încurajare lui Adrian Păunescu, cel sacrificat pe altarul Cuvântului:.

“Dar nu fiţi trist, vi-i paloşul de-acuze / Mai tare c-a lor platoşă de scuze!”

Ca notă distinctă a acestui volum, Răzvan Ducan strecoară printre Epistole, adnotări epice, care ţin loc de note de subsol, unde se explică intenţiile sau se comentează conţinutul acestora, de ex:

“Unii sunt de părere că Adrian Păunescu s-a-ntrupat dintr-un stejar lovit de trăznet într-o ploaie a marii mirări, iar alţii că ar fi spart cu unghia unei vreri precoce coaja unui bulgăre de aur, scăpat din gheare de un vultur pleşuv, plecat aerian pe traiectoria Banului Mihai, în căutarea Sfintei Treimi a neamului nostru. Ba mai circulă zvonuri cum că ar fi fost buricat în lume de ochiul unui cântec de poartă, poartă sculptată pe o petală de crin, şi că la naşterea sa curcubeul zugrăvise peste dealurile Copăcenilor o neasemuită floare de colţ a iubirii de glie. Desigur, nici una dintre aceste păreri şi zvonuri, şi toate la un loc în acelaşi timp, sunt şi nu sunt adevărate. Însă, ceea ce e aproape cert e faptul că Adrian Păunescu a venit pe lume ca o faţetă subtilă a aceleaşi „ROMÂNII dodoloaţe”, consemnată cândva de Blaga, ca o mică unire mare personală, înmugurită la jubileul celor 25 de ani de la „drăguţul de 1 Decembrie 1918”. Aşadar, părinţi olteni, ce s-au cunoscut în Ardeal, dându-l luminii în Basarabia: „..Din Dolj şi Vâlcea vine firea mea, / Sfinţită în Ardealul fără moarte. / Moldova din ea însăşi mă năştea, / De nu aveam de întrupare parte.” (Din poezia lui Adrian Păunescu, Primul drum)”

Ca om al traziţiei, Răzvan Ducan nu rămâne indiferent la problemele sociale, spirituale şi morale ale semenilor săi şi, după ce le ilustrează liric în a doua Epistolă către Adrian Păunescu, prezintă un text interesant în care cu spirit justiţiar, autorul încearcă să repună numele, tinereţea, maturitatea, opera şi chiar sângele lui Adrian Păunescu la locurile de cinste ce i se cuvin, după ce acestea fuseseră adjudicate de un complet de judecată alcătuit din neamul românesc, căruia Poetul îi ceruse doar atât: permisiunea de a-l iubi şi sluji cu mijloacele lirice de care dispunea. Este foarte interesantă această transpunere în chip de proză ritmată a unei stări de fapt care-l frământa pe Rîzvan Ducan:

“Copilăria lui Adrian Păunescu- o dată! / Tinereţea lui Adrian Păunescu- de două ori! / Maturitatea lui Adrian Păunescu- de trei ori! Adjudecat! / Adjudecată poezia lui pentru fâlfâirea pe catargul Măndriei de / a fi Român! / Adjudecată gazetăria sa pentru fâlfâirea pe catargul unicei / raţiuni de a fi- Neamul Românesc! / Adjudecat sângele lui pentru fâlfâirea pe catargul Tuturor / semenilor! / Adjudecat A.D.N.-ul său răsucit înspre Dumnezeu! / Cu alte cuvinte, Adrian Păunescu- adjudecat de neamul /

său „de la Nistru pân' la Tisa”, căruia i-a cerut în schimb / permisiunea de a-l iubi, repetat şi mereu, în aval şi-n amonte, de / minuscula sa moarte. Atât!”

Este destul de interesant cum, poetul de notorietate şi-a găsit un apărător vajnic în persoana lui Răzvan Ducan care doreşte să pună lucrurile la punct, ca o reacţie firească la starea de degradare morală la care a ajuns societatea şi îndeosebi cultura care nu-şi respectă valorile. Mulţi tineri şi-au văzut cântate idealurile şi au aderat cu toată fiinţa la mişcarea, devenită naţională a Cenaclului “Flacăra” din deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, cuceriţi de elanul patriotic, de focul din inimă şi din priviri ale liederului acestei mişcări cultural-artistice în care se promovau valori descoperite din toate colţurile ţării. Poate că vocaţia adevărată a lui Adrian Păunescu a fost aceea de descoperitor de talente, apoi, de promovare a lor. “Flacăra” a devenit un brand de ţară, o emblemă a tinereţii, nonconformismului, al împotrivirii manifeste faţă de orice fel de injustiţie socială, al setei de dreptate şi de adevăr, al avânturilor lirice care mergeau până la incandescenţă şi refuzul încartiruirii într-un sistem totalitar.

Nu e de mirare, aşadar, că poemele virulente ale lui Adrian Păunescu erau învăţate de tineri pe de rost, că erau scandate cu orice prilej, transformate în cântece sociale şi fredonate pe stradă sau cu orice prilej când se adunau tinerii. De aici şi aşa-zisa primejdie pe care o constituiau membrii cenaclului “Flacăra” şi simpatizanţii lor, care trebuiau potoliţi, liniştiţi cu orice chip pentru ca mişcarea aceasta de masă să nu devină o ameninţare la adresa noului sistem. Nu puţine au fost abuzurile care s-au făcut asupra cenacliştilor şi în chip deosebit, asupra lieder-ului lor, Adrian Păunescu.

Şi Răzvan Ducan se recunoaşte în acei admiratori înfocaţi ca “lup tânăr prin zăpada ideilor”. Îndemnurile lui Adrian Păunescu şi-au găsit ecou în inimile tinerilor, care le-au adoptat fără rezerve.

„Da, mai avem câte ceva prin ţară, - îl citează Răzvan Ducan pe Adrian Păunescu - / Ceva Carpaţi şi-o apă tutelară / Şi râuri ce nu vor să curgă-afară. / În ale lumii strâmbe vavilioane / Mai suntem douăzeci de milioane. / Aici, întregi, cu vii, ca şi cu morţi, / Latinizând sub veşnicile bolţi, / Contaţi pe noi! Rămânem. Suntem. Toţi”. (Din poezia lui Adrian Păunescu, Da, mai avem)”.

Audienţa extraordinară, impactul direct în mijlocul tinerilor s-a datorat, desigur şi carismei Poetului Adrian Păunescu care invita, fără drept de apel, la (re)învierea conştiinţei naţionale a românilor de orice condiţie. Puterea fascinatorie a triumfat şi a rupt toate zăgazurile fricii, tinerii adunându-se şi urmându-l în cântec şi vers, deveniţi, un singur glas care fredona, la unison, acelaşi Cântec de libertate şi de refuz a opresiunii fizice şi psihice. Se putea vorbi în acele nopţi incandescente, de mândria de a fi roman, fără teama de a cădea în desuetudine. Şi fără un patriotism formal care cânta partidul şi guvernul şi pe al lor conducător, ci ţara, oamenii, truda măruntă a ţăranilor sleiţi şi nevoiaşi, nenorocul, dorul de vremuri mai bune, mai prielnice afirmării oamenilor.

Şi, specifică Răzvan Ducan, într-unul din fragmentele epice intermediare între Epistole:

“Aceste nume, Adrian Păunescu şi Cenaclul „Flacăra”, deveniseră boală şi leac totodată. Manifestările Cenaclului „Flacăra”, cum le numea Adrian Păunescu aveau forţă şi substanţă. Ele erau susţinute propagandistic şi de publicaţia „Flacăra”, gazetă pe care Adrian Păunescu o adusese, în calitate de redactor şef, la o glorie deplină, cu 500.000 de exemplare pe număr! (Deşi cererea era mult mai mare nu s-a permis depăşirea acestui tiraj, uriaş pentru acele timpuri). Oamenii vedeau în demersurile lui Adrian Păunescu lupta cu inerţia, cum ar fi spus Labiş, stare de fapt ce i-a creat imunitatea faţă de Putere (sau ceea ce se credea a fi imunitate). Nimeni nu se putea atinge de Adrian Păunescu! Punea la punct secretari de partid absurzi şi directori leneşi. De fapt pe oricine, indiferent cine era, dacă acţiunile respectivilor nu ţineau cont de dreptate şi nu respectau omul. Adrian Păunescu avea în spate 22 de milioane de români!”

Da, Păunescu ajunsese unul dintre “cei mai iubiţi dintre pământeni”.

“Cenaclul – spune Răzvan Ducan - devenise treptat un loc al schimbării, al refuzului închistării dogmatice, al refuzului înghiţirii a orice fără mestecate prealabilă, al avangardismului, al luminii, iar Adrian Păunescu, iniţiatorul şi continuatorul, liderul incontestabil, omul absolut imposibil de înlocuit, în acestă revoluţie culturală, dar şi revoluţie de conştiinţă socială şi naţională”.

Spiritul contestatar al poetului Răzvan Ducan îşi găseşte teren propice în gruparea de masă reunită sub auspiciile acestui brand: “Flacăra”. În lumina acestei flăcări mistuitoare pe dinăuntru, ies la iveală şi sub publicate în periodicele vremii, îndeosebi în ziarul “Vremea” – sub forma unor manifeste lirice, versuri incandescente ale tînărului Răzvan Ducan – atent prea puţin la forma prozodică ori la stil, dar mai cu seamă la mesajul pe care voia să-l transmită generaţiei sale.

Nu se putea ca aceste versuri să nu-şi afle rezonanţă în sufletele tinerilor. În Târnăveniul anilor ’70 – poetul Răzvan Ducan devenise el însuşi în atmosfera electrizantă a spectacolelor, o flacără animată de iubirea pentru Poetul Adrian Păunescu care-l alimenta cu oxigenul versurilor şi cântecelor cenacliere.

“Şi erau manifestările Cenaclului „Flacăra” veritabile lecţii de patriotism şi demnitate umană, de libertate şi bun simţ, ieşite „ex aeque”. Şi nu de puţine ori se preda istorie la locul istoriei, literatură la locul literaturii şi geografie la locul geografiei, şi şcoala iubirii de neam, din aer liber sau din aerul încăperilor, se preda fără catalog şi se însuşea fără maculator şi creioane. Şi se însuşea bine, căci nu erau decât note maxime şi nici vorbă de corigenţi sau repetenţi. Şi însemnau infinit mai mult, ca efect,

decât toate plictisitoarele şi aberantele şedinţe U.T.C. „despre patriotism”, turnate cu tolcerul, nu de puţine ori, de oameni fără chemare, insipizi şi uneori aroganţi. Şi profesorul de morală şi dirigintele clasei fără pereţi, apostol (ne)încoronat al unei Românii a tuturor locuitorilor săi, fără oprelişti sau discriminări, era acelaşi, mereu şi mereu, ca un laitmotiv, Adrian Păunescu” – mărturiseşte Răzvan Ducan.

Autorul evocă primele sale contacte cu Adrian Păunescu, prin intermediul radioului, al televiziunii, al cărţilor sale şi mai apoi, ca participant direct la spectacol.

“Îmi amintesc şi acum cu mare plăcere primele două spectacole ce au avut loc la Casa de Cultură din oraş (mi se pare că era în 1974), unul după altul, cu un interval „de

respiro” de câteva minute între ele, cu sală plină de tinereţe şi cu multă disponibilitate de a arăta iubirea de viaţă, de oameni, în pofida părului lung şi a cămăşilor înflorate, ţinută

îmbrăţişată atunci de tineri atât ca modă cât şi ca nevinovată formă de rebeliune, specifică vârstei. Şi pentru că-mi intrase deja în sânge, prin intermediul undelor hertziene, acest gen de manifestare şi învăţasem pe de rost cântecele şi poeziile vehiculate mai des, firesc, am fost la ambele spectacole. Şi-mi amintesc, de parcă ar fi fort ieri, că cel de al doilea spectacol am stat chiar pe scenă (Şi, Doamne, ce bucurie a fost atunci pentru mine!), pe nişte podiumuri de lemn, folosite cu predilecţie de corişti. Şi astfel am fost pentru prima dată mai aproape de Adrian Păunescu, de puteam să-l ating, şi-mi venea să-l ating, şi puteam să-l îmbrăţişez, şi-mi venea să-l îmbrăţişez, dar, bineînţeles că nu am făcut-o, pentru că nu era timpul şi locul potrivit (şi-n definitiv, cine eram eu?), şi aveam

acea reţinere sfioasă, din mare admiraţie! Însă, în compensaţie, am participat cu tot sufletul alături de acesta şi trupa sa „de şoc”, la emoţia emanată din momentele programului în desfăşurare. M-am ridicat şi eu în picioare, alături de marele poet, de folkişti, poeţi şi actori, la marile cântece de neam, aşezându-mă cuminte la loc, ca şi aceştia, de altfel, la încheierea acestora. Şi a fost frumos, cu aplauze sincere, cu fior, cu înălţare, cu bună dispoziţie. Şi am văzut de acolo reacţia sălii, modelându-se după emoţia iniţiată pe scenă. Şi am văzut emoţia de pe feţele oamenilor din generaţia mea, pe atunci abia ieşită din pubertate, entuziasmul ei sincer la cântecele patriotice autentice, la mândria de a fi români, pe care Adrian Păunescu, ca nimeni altul, ştia să le dăruiască, să le împrăştie mulţimii cu aerul cel mai firesc. Şi degetul mare întins şi îndepărtat de cel arătător, într-o poziţie generală de „L” mare, cu braţul ridicat, devenise salutul şi credinţa noastră în gloria patriei şi într-o lume mai bună. „Fii ai luminii dinadins, / Pentru lumină ne vom bate, / Sunt trei idei de neînvins, / Lumină! Luptă! Libertate!...” (din poezia lui Adrian Păunescu, Lumină! Luptă! Libertate!)”.

Astfel îşi manifestă poetul Răzvan Ducan iubirea pentru cel care devenise un adevărat idol al generaţiei tinere.

El descrie momentele incandescente pe care le-a trăit la Blaj, apoi la Oarba de Mureş în prezenţa membrilor Cenaclului “Flacăra” care evoluau în spectacol:

“Aceleaşi momente minunate de pe vechiul „rât al Grecilor”, cum i se zicea înainte câmpiei, le-am petrecut atât la spectacolul propriu-zis al cenaclului, cât şi în ziua de dinaintea zilei de desfăşurare a acestuia. De altfel „încălzirea”, ca să folosesc un termen sportiv, mi-am făcut-o atunci când în lipsa freamătului mulţimii am visat şi rememorat în gând, de la înălţimea firelor proaspete de iarbă, în care m-am tolănit, dar şi

de pe scena din faţa marelui monument, realizat de Ion Vlasiu, scenă pe care m-am suit, marile momente din istoria naţională a locului. Şi am strigat şi eu în amintirea celor peste 40.000 de ţărani români ardeleni, de la 1848, ca un semn al solidarităţii de peste veacuri, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Şi am martori dragi, soarele strălucitor din acea zi de Armindeni, cele 24 de busturi de bronz ridicate în cinstea marilor bărbaţi ai neamului, dar şi trecători ocazionali care, probabil, nu înţelegeau emoţia acelui adolescent, în anul IV de liceu, ai cărui ochi ardeau spre „Crucea lui Iancu” şi ale cărui picioare goale se îndestulează hulpav din iarba „câmpiei…”.

Nu puţine, însă, au fost şi incidentele tehnice în cadrul manifestărilor artistice, dar, de obicei, improvizaţia făcea faţă celor mai critice momente, după cum povesteşte Răzvan Ducan:

“Având „bateriile” frumos încărcate de dragoste de neam şi ţară, orele de cenaclu de a doua zi au trecut foarte repede, aşa cum trec clipele de care nu te mai saturi. Un fapt mai puţin obişnuit, al acelei zile de 2 mai 1975 l-a constituit…pana de curent instalată, mai ales atunci când aveam cel mai puţin nevoie de aceasta, adică în seară. În aceste condiţii ce puneau serios problema continuării, de fapt întreruperii spectacolului, spre dezamăgirea miilor de tineri veniţi din toată ţara. Inspirat şi entuziast, ca întotdeauna, Adrian Păunescu a continuat derularea programului, fără microfoane, fără reflectoare, dar la lumina insolită a patru autocare care flancau două câte două, cu lumina farurilor lor, scena artiştilor! Şi a fost frumos şi romantic şi Adrian Păunescu s-a întrecut din nou pe sine, crescându-i aripi nebănuite, probabil şi ca o expresie a forţei locului! Astfel,

vagoanele fără sfârşit ale cuvintelor sale, puse pe o şină a atenţiei celor prezenţi, au dat benefice halte de bucurie, înălţare şi mândrie! Un om făcea istorie şi cultură la mama ei acasă, Blajul, reîmprospătând prin cântec şi vers memoria istorică şi culturală a celor prezenţi”.

Şi cum, peste ani, Răzvan Ducan vede şi acum, cu ochii sufleteşti acele imagini unice în care s-au întâlnit:

“Cu versurile răspândite prin ale boxelor vibraţii, / Bass-ul vocii declanşând insurecţia-n gândire, / Pioşenia mulţimii, dar şi explozia-n ovaţii. / Eu nici fulger şi nici tunet nu văzusem până atunci, / Să binecuvânte locul cu-aşa haină de-ncântare, / Şi că fericirea-n moarte, ce mi-o-nchipuiam că este, / Chiar şi-n lumea asta a noastră, poate fi la fel de mare. / Nu fusesem până atunci electrocutat de aer, Şi în piept nu mai trăsesem aşa înălţimi de vers, / Nu mă-nbrobodiseră cântecele naţionale, / Pe care le-aţi pus în drepturi, spre viabilul lor sens. / Şi nici oameni câtă frunză, câtă iarbă nu văzusem, / Să ridice aşa-nchinare neamului nost’ românesc, / Poemele dumneavoastră se tot prăvăleau la vale, / Absorbite de mulţime, cu aerul cel mai firesc.” (A 8-a Epistolă către Adrian Păunescu).

Mimetismul manifestat de mulţi animatori culturali, poeţi, scriitori, muzicieni, au făcut ca fenomenul cenaclier să ia amploare în mai multe flăcări deodată, în întreaga ţară. E de ajuns să amintim cenaclul poetului Lucian Avramescu numit inspirit “Serbările Scânteii Tineretului” în care-şi manifestau calităţile artistice, zeci de autori şi cantautori, fără a avea, cu toate acestea forţa şi spiritul mesianic ale lui Adrian Păunescu, şi nici puterea lui electrizantă. Răzvan Ducan mărturiseşte că, pătruns de acest spirit, a înfiinţat şi el ca şi maestrul său, un cenaclu local cu care a dat spectacole în Târnăveni sau localităţile învecinate în care se cântau cântecele lui Adrian Păunescu şi se recitau poeziile lui.

“Au fost momente în care credeam că ating stelele cu mâna, şi poate le şi atingeam. Aşadar, în emulaţia de încântare creată de aerul proaspăt ce răzbătea prin poezie şi „muzica tânără”, cum spunea Adrian Păunescu, Poetul era vinovat de toate acestea. Cenaclul „Flacăra” făcuse „pui” şi la Târnăveni, iar Adrian Păunescu discipoli!”

Răzvan Ducan afirmă că nici în timpul studenţiei nu s-a “lecuit” de “sindromul” Adrian Păunescu, ci că admiraţia pentru el creştea, o dată cu anii:

“Îl percepeam pe poet ca pe mine, cel de dinăuntru, materializat în afară şi asta fiindcă eram total subjugat emulaţiei ce-o împrăştia, iar cenaclul ca pe ceva ce era firesc să mi se-ntâmple. Eu nu puteam fi altfel decât purtătorul unei astfel de „boli” dulci, al cărei panaceu se pierduse de mult în sârmele ghimpate ale indolenţei şi nepăsării. Cu alte cuvinte, trăiam de fiecare dată trăirea lui la gradele celsius scăpate de sub tirania sticlei termometrului.”

Acest jurnal liric, aceste cronici rimate întrerupte de amintiri duioase despre o personalitate care i-a luminat vreme de peste trei decenii viaţa, Răzvan Ducan le-a aşezat cap la cap şi foaie lângă foaie şi, martor luându-şi aparatul de fotografiat şi mai târziu pe cel de filmat, a alcătuit o cronică vie a segmentului de timp în care tinerimea română a fost animată de acea iubire înflăcărată pentru un Poet, pentru un animator, pentru o scânteie care avea să devină rug, înălţându-şi limbile către stele. Lumina acestor scântei avea să fie purtată de tineri ca o flamură pentru că întruchipa idealul, visul oricărui tânăr care-şi iubea ţara şi neamul. Dar dragostea tânărului Răzvan Ducan nu se mărgineşte doar la a-l privi şi admira pe marele poet. El însuşi devine in iniţiatorul unui cenaclu şi conducătorul lui:

“Terminasem de un an facultatea şi, intrând în învăţământ, ca şi cadru didactic la unul din cele două licee din oraş, am încercat să transmit şi elevilor ceva din pasiunea mea pentru poezie şi muzica folk. În acest sens am înfiinţat chiar un mic grup folk. Venirea poetului Adrian Păunescu şi a cenaclului său, din nou în oraş, mi-a oferit şansa de a încerca să affirm acest grup. Ştiind disponibilitatea lui Adrian Păunescu de a asculta şi de a promova talente, în special culturale, de pe tot cuprinsul ţării, pe unde purta spectacole, i-am cerut acestuia înainte de spectacolul ce urma să se desfăşoare pe stadionul oraşului, o mică audienţă, pentru a asculta grupul pregătit de mine. Şi aceasta mi-a fost acordată în vestiarele echipei de fotbal, între mingi şi tricouri, cuiere şi bănci. „Pe scenă, imediat pe scenă”, a spus marele Poet, fiindu-i suficient să asculte o strofă şi refrenul cântecului. Copiii radiau de bucuria de a putea cânta în marele Cenaclu „Flacăra”, în faţa a 4-5.000 de concitadini, iar eu eram bucuros de trei ori: o dată pentru ei, o dată pentru versurile cântecului, versuri ce-mi aparţineau (e vorba de poezia „Cânt oraşului natal”, publicată ulterior în volumul „Dumnezeiescul Ardeal-poeme pe cord deschis”, Ed. Tipomur, Tg. Mureş, 1993) şi care aveau procentul lor de merit în economia cântecului (cântec ce i-a plăcut mult lui Adrian Păunescu) şi o dată pentru că am fost, de data aceasta, mult mai aproape (schimbând chiar câteva cuvinte banale) de Poetul pe care-l admiram aşa de mult.”

Acesta a fost un moment cheie, răscrucial în viaţa poetului Răzvan Ducan, moment ce nu se uită niciodată. Şi astfel, poetul “condamnat la memorie veşnică! / Pentru premeditata iubire de glie şi neam, / Pentru că aţi răscolit conştiinţele naţionale / Şi aţi înfrumuseţat spiritul uman” - intră definitiv în viaţa lui Răzvan Ducan.

Autorul aminteşte şi de momentul când Cenaclul “Flacăra” a fost interzis, – în data de 15 iunie, ziua lui Eminescu. Răzvan Ducan are şi o explicaţie pentru aceasta: “Adrian Păunescu urcase prea mult pe scara atenţiei şi încrederii naţionale. Şi avea carismă. Şi avea forţă. Şi avea valoare, atribute ce-l apropiaseră extrem de mult de masele largi de oameni. Atât de mult încât putea fi periculos, periculos pentru apostolii specializaţi în urzeli, din „sferele înalte” ale puterii comuniste de la Bucureşti! Le-a şi spus-o pe faţă în poezia „Analfabeţilor” (pe care o redau în întregime), publicată în 1980, în revista „Familia” din Oradea”.

Răzvan Ducan rememorează momentele de reînviere a cenaclului, după 5 ani de absenţă, în 1990, motiv de bucurie şi emulaţie spirituală pentru târnăveneni:

“Încetul cu încetul, într-o febră a nerăbdării în creştere, avenit clipa în care luminile sălii s-au stins şi pe scenă a început „Totuşi Iubirea”. Deşi spectacolul propriu-zis începuse de minute bune, doar salutul august al lui Adrian Păunescu, „întâmplat” de la înălţimea balconului sălii mari a Casei de Cultură „Mihai Eminescu”, salut făcut în ropotul de aplauze al nerăbdătorilor spectatori târnăveneni, şi apoi coborârea pe scenă a Poetului, a dat adevăratul semnal de începere a manifestării. Doar deodată cu apariţia Poetului pe scenă aceasta s-a umplut de lumină, fiindcă numai acesta ştia să împrăştie forţă, frumuseţe şi nuaţe. Adrian Păunescu, aşteptat minute în şir, era magica cheie capabilă să deschidă baierele de încântare ale sufletelor celor prezenţi. Şi aşa a şi fost fiindcă apoi a început tăvălugul iubirii ridicată, exponenţial, la puterea dorită de poet.

Şi astfel „Duhul lui Iancu” şi „Iarnă în Ardeal” şi „Foc şi scrum” şi „Copaci fără pădure” şi „Rugă pentru părinţi” şi „Jurământ pentru Ardeal” şi „Depinde de noi” şi „Amor cubist” şi „Suntem răi” şi „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi „Viciul toamnei”, şi multe alte cântece cântate de Tatiana Stepa, Octavian Bud, Valentin Moldovan, Emeric Imre, Vasile Mardare, Adriana Margalina, Eva Păunescu, Beatrice Cristea, Paul Şovre, Vasile Surdu şi, nu în ultimul rând, fetiţa Ana Maria Păunescu şi Andrei Păunescu, copiii poetului (acesta din urmă cântând cu trupa „Totuşi”), multe dintre ele cu publicul în picioare, cântece cărora le scrisese versurile, au făcut deliciul şi bucuria sălii.”

Tot atunci are loc şi recunoaşterea publică drept autor de versuri a lui Răzvan Ducan. Nu e de mirare, aşadar, într-o dedicaţie pe o carte, îl considera pe maestru: „Preşedintele neîncoronat al poeziei româneşti contemporane de la Alegerile Bunului Simţ estetic.”

Legăturile afective dintre cei doi poeţi au devenit din ce în ce mai strânse, din clipa când Răzvan Ducan i-a prezentat cartea lui Adrian Păunescu în faţa a cca. 12.000 de participanţi la o manifestare de la Târgu-Mureş, moment consemnat de autor cu emoţie maximă:

“Aş mai vrea să vorbesc şi despre „Ochii albaştri ai lui Dumnezeu”( vers de Adrian Păunescu), pe care i-am găsit în orbitele poetului, şi mai târziu în ochii minunatei sale fiice, Ana Maria Păunescu. Aceştia, ochii, au fost locul în care am căutat sprijin şi control în timpul expozeului meu. Şi am găsit, aşa cum am găsit şi în imensa mulţime ce-mi întrerupea, din când în când, cu aplauze repetate, ca semn al aprobării, spusele. Ochii aceia imenşi şi atenţi şi calzi şi miraţi s-au metamorfozat feeric, pe măsura derulării prezentării cărţii, explodând apoi, tacit, într-o primăvară la puterea simţurilor sale. Lacrimile-I şiroind pe obraji, erau expresia petalelor crude de puţină fericire ce am reuşit să o dau marelui poet, cu cheia adevărului şi inspiraţiei mele. Adrian Păunescu plângea!. Plângea de fericire! Pentru mine nu fusese până atunci bucurie mai mare decât aceea de a-i putea dărui poetului naţional Adrian Păunescu acele clipe de mângâiere. (Prezentarea mea a durat 25 de minute, cu mult peste timpul acordat iniţial!). Şi dacă un basm oriental spune că în lume au fost şi sunt doar şapte oameni fericiţi, cu siguranţă, în acele clipe, unul dintre ei eram eu! Aşadar, acolo, la Tg. Mureş, în acea zi de Paşte a anului 1997, în faţa Propriei Catedrale, şi spun acesta fără reţinere, acesta fiind principalul ctitor, Adrian Păunescu a plâns de fericire! Coada ochiului meu bravând, făcea eforturi disperate să bareze avalanşa propriilor lacrimi, ce-şi cereau, firesc, dreptul la replică.”

Cu lux de amănunte este descrisă şi vizita la casa poetului Adrian Păunescu, de ziua de naştere a acestuia, împreună cu alţi doi mureşeni care-l admirau pe “Bardul de la Bârca”. Un alt minunat prilej de a petrece câteva ceasuri împreună a fost în august al aceluiaşi an, la Ibăneşti-Pădure, când s-au întâlnit la o cabană.

Unele dintre epistolele trimise de Răzvan Ducan poetului Adrian Păunescu au o profundă nuanţă de patriotism autentic, pentru că, se ştie, ardelenii sunt români care-şi respectă şi iubesc mai presus de orice patria şi limba română. Astfel, în “Epistola 26 către Adrian Păunescu Alba cea Iulia” – Răzvan Ducan scrie: “Hai în capitala ţării în Decembrie Întâi, / Iulia e-atât de albă şi mai albă ca ea nu-i / Nici o sărbătoare mare ce se ţine la români, / E Fecioara Preacurată, e-un Zamolxis din bătrâni. / Bucureştiule, mă iartă, că-s mai îndrăzneţ din fire, / Pentru o zi mut capitala, dintr-un an întreg de zile, / Dealul Furcilor îşi cere şi Mihai intrând pe cal, / Dreptul Albei la ziua asta, dat de mândrul ei Ardeal. / Dat de Horea ce sub roată îşi visase neamul slobod / Şi de suta cea de mii de aici a dat în clocot / Şi de Arion , feciorul, prohodit de-o-ntreagă ţară, / Ce în gară la Teiuş i s-a dat de-un glonţ să moară. / Drumurile duc la Alba, toate, şi se-ntorc la Bucureşti, / Vreau un continent de oameni cu privirile fereşti, / Şi ca numitor comun, un curent ca să ne treacă, / Şi din dragoste de ţară, un pământ să fim şi-o apă. / Şi din patru zări ninsoare, Doamne, vreau pe vechiul castru, / Şi cu roşu, şi cu galben, cu români şi cu albastru, / Şi aşa matur cum sunt, vreau ca să mă pierd cu firea, / “România dodoloaţă”, să trăiască, eu să strig! Şi Unirea!”

Faptul că Răzvan Ducan asemuie Alba Iulia cu Fecioara Preacurată şi cu Zamolxis din bătrâni demonstrează cât de scump este pentru el oraşul-simbol al unirii românilor, iar aceste epistole sunt file de istorie versificată pe care le aduce în dar celui care iubea România Mare mai presus de orice şi lupta cu toată fiinţa pentru reîntregirea neamului. El face şi cronica acestor întâlniri memorabile a românilor la Alba Iulia în 1997, cu vădită emoţie descriind atmosfera vibrantă şi spiritul frăţesc care plutea peste capetele mulţimii de români sosiţi acolo pentru a sărbători Ziua Unirii.

“În nesfârşite convoaie, ieşiţi din zeci şi sute de autocare şi autobuze sau veniţi de la gară, românii convergeau spre un singur loc, marele Platou al Romanilor din faţa Catedralei „Reîntregirii”. M-am amestecat şi eu printre ei cu vădită emoţie, uneori salutând din ochi fără să cunosc persoanele în cauză, rezistând cu greu dorinţei de îmbrăţişare dar şi a mândriei de a fi acolo. Şi mai ales de a fi român. Şi acesta în ciuda crizei economice şi morale şi de autoritate, pe care o trăiam. Era o desfătare interioară, un balsam pentru suflet, badijonat cu credinţa unei măreţe istorii trecute a neamului şi mai ales a unei istorii măreţe viitoare. Aşa că mă manifestam şi eu fără sfială. Peste tot erau grupuri care glăsuiau încântător cântece cu Iuliu Maniu şi Vasile Lucaciu. Nu lipseau nici cele scrise de Adrian Păunescu: „Veniţi români, Veniţi la Mecca noastră/ Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal”.

Nerezistând ispitei m-am strecurat şi eu în mijlocul lor, găsind un moment de „respiro” (de fapt mai multe astfel de momente) între cântece, pentru a le recita poezii. Lumea asculta cu atenţie şi interes şi apoi aplauda cu frenezie. Eu mă simţeam fericit pentru că puteam să mă exprim şi să contribui, chiar infim, cu poeziile mele, la sărbătoarea Unirii. Minutele şi orele treceau cu repeziciune şi eu vroiam, într-o beatitudine sublimă, să nu se mai termine.”

Citind aceste cuvinte entuziaste, s-ar putea crede despre Răzvan Ducan că este un visător, un romantic incurabil, om care are în cap doar versuri şi muzică. Dar nu e aşa. Românul Răzvan Ducan este un om lucid, responsabil şi puternic, în stare de a-şi pronunţa cu voce tare crezul fără teamă şi gata oricând să-şi apere idealul şi năzuinţele sale, cu orice preţ, un spirit revoluţionar, neobosit în a-şi arăta şi a-şi apăra cu viaţa, iubirea de neam.

Da, cu adevărat această carte se va constitui ca şi un document, nu numai ca un omagiu adus astăzi marelui poet dispărut. Sunt evocate momente memorabile din viaţa poetului, din întâlnirile lui cu oamenii în momentele cruciale ale neamului, de Ziua Naţională a României, când flacăra Unirii ardea în piepturile miilor de oameni adunaţi în faţa Catedralei “Reîntregirii” neamului, dar şi alte momente şi întâlniri cu cititorii cu prilejul lansărilor sale de carte.

Sunt date de istorie recentă a României, cu mii de martori şi ele nu pot fi falsificate:

“Lumea îl recunoştea pe Poet cerându-i autografe sau dăruindu-i cuvinte calde de salut, deşi pe alocuri, rar ce-i drept, mai erau şi inşi ce-i reproşau de a fi rămas comunist! Poetul zâmbea de mulţumire dar şi de tristă înţelegere a acestora din urmă, purtându-şi majestuos paşii prin cetatea în care la 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător Mihai Viteazu. Tricolorul şi insigna omagiară a celor 79 de ani ce au trecut de la înfăptuirea Unirii celei Mari îi străluceau pe piept. (Aşa precum în fiecare an de participare la Alba Iulia la Sărbătoarea Unirii, subsemnatul, aveam şi de data aceasta o banderolă tricoloră legată pe frunte. De fapt aceiaşi banderolă păstrată şi purtată cu sfinţenie an de an.)”

Răzvan Ducan nu se dă înapoi de a face un aspru rechizitoriu la adresa celor care denigrează spiritele patriotice, încercând să le marginalizeze şi chiar să le elimine. Astfel a fost supus şi Adrian Păunescu – acest miracol naţional românesc – unor calomnii, nedreptăţi, marginalizări, agresiuni, inclusive fizice.

“Mentalitatea celor de acum nu diferă cu nimic de mentalitatea celor de ieri! Şi ca exemplu vi-l dau pe acest egal întru genialitate şi nefericire cu voi, Poetul Adrian Păunescu, viaţa sa de acum solidară cu viaţa ce-aţi avut-o, iar „mâine” moartea sa, solidară cu moartea voastră de acum!

Ştiu, Viteazule, că tu i-ai iertat de mult pe români! Şi tu i-ai iertat coane Mihai, şi dumneata magistre Iorga, la fel cum îi va ierta şi Adrian Păunescu, Poetul de acum, pentru toate nedreptăţile şi ignoranţele! Dar, voi, români, v-o iertaţi? Dar, noi, români, ne-o iertăm? Aceasta-i întrebarea!” – scrie Răzvan Ducan în 30 iulie 1998.

În carte sunt cuprinse şi unele aprecieri făcute de persoane publice mureşene, cum sunt: Maria Dorina Paşca, Ilie Muntean ş.a. dar şi cuvântările lui Răzvan Ducan rostite cu prilejul lansării cărţilor lui Adrian Păunescu la Târgu-Mureş ori la Târnăveni.

Cred că atmosfera oricărui oraş ar putea deveni incandescentă la sosirea unui mare poet, dacă ar fi cineva care să-l anime, să-i dea impulsul necesar. Şi în acest sens, oameni ca: Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, sunt pentru Mureş – promotori culturali, animatori care ştiu să adune şi să focalizeze în jurul lor spiritele pentru a da strălucire unei manifestări de anvergură naţională şi chiar internaţională.

Pentru că vai de poporul care nu-şi cinsteşte valorile!

Adrian Păunescu s-a bucurat de recunoaşterea aproape unanimă a mureşenilor, a ardelenilor pe care, la rându-i, i-a iubit şi cinstit ca pe nişte adevăraţi români. A fost o recunoaştere şi o iubire reciprocă, altfel nu s-ar fi putut realize atâtea manifestări cultural-artistice, atâtea întâlniri şi lansări de cărţi, spectacole ale Cenaclului “Totuşi Iubirea” şi a reîntoarcerii mereu pe aceste locuri îndrăgite de marele poet şi de membrii cenaclului său.

Şi iată că la sfârşitul cărţii, Răzvan Ducan descrie momentele copleşitoare care s-au derulat din clipa când mentorul său a fost internat la spital în stare gravă, inclusive momentul morţii sale (deşi termenul moarte nu I se potriveşte acestui Uriaş) şi ceea ce a urmat după. Sunt pagini scrise cu greu, printre lacrimi, într-o disperare mută şi cu sentimental zădărniciei şi a nimicniciei omeneşti. Sunt pagini care nu pot fi citite decât cu ochii în lacrimi, oricine ai fi.

Pasajele sunt cutremurătoare.

“Eram în autobuzul meu de navetă spre Tg. Mureş când fiul meu mi-a telefonat vineri, 5 noiembrie 2010, pe la 8 şi 40 de minute, de la Bucureşti. Mi-a spus înecat în lacrimi. „ A murit, tată, a murit!”. Nu mi-am putut stăpâni nici eu, în momentul acela, lacrimile. Am început apoi să plâng în toată regula. E adevărat, eram într-un loc public, dar ce mai conta. Ştiam că în ziua precedentă mai făcuse câte stopuri cardiace, remediate

cu greu de medici. Mi-era frică de ce era mai rău şi răul de care îmi era frică se-ntâmplase. Murise marele poet, Adrian Păunescu! Murise un munte , murise o mare. Murise o certitudine, murise o speranţă. Orele ce s-au derulat la „clasă” (subsemnatul fiind profesor la un liceu din Tg. Mureş) s-au scurs fără mine. Eram în clasă doar ca prezenţă fizică, sufletul meu călătorea spre cel ce-mi fusese model de gând şi acţiune. Spre cel care mi-a arătat pe pământ „calea, adevărul şi viaţa”. Am avut dintr-odată, din nou, sentimentul nimicniciei, ale gâzelor ce suntem noi pe acest pământ. Efemeride şi nimic mai mult, în pofida baterii în piept, uneori, cu cărămida.”

Ultima poezie scrisă din spital şi unele din ultimele articole ale lui Adrian Păunescu sunt redate cu comentariile lui Răzvan Ducan care relatează şi funeraliile poetului precum şi textile celor apropiaţi: Darie Ducan, fiul autorului.

Ultimele Epistole sunt scrise după moartea lui Adrian Păunescu.

Autorul mărturiseşte că această carte a fost mai mult plânsă decât scrisă. Lacrimile pot scrie şi ele cărţi. Lumea literară, spune Răzvan Ducan, se împarte acum, în cea de dinainte de Adrian Păunescu şi cea de după Adrian Păunescu. Şi în 23 noiembrie 2010, Răzvan Ducan scrie uj fel de epilog al acestei cărţi de iubire:

“Ce pot să mai spun la sfârşitul acestei cărţi, a acestei vechinoi cărţi, pe care mai mult am plâns-o decât scris-o!! Da, tristeţea şi lacrimile pot scrie uneori, prin intermediul unei mâini. Aşa a fost la mine. Acum nu mai port cuvinte. Am fost stors de ele. Port doar îngândurare. O tristă îngândurare şi o sărăcire. Mă simt împuţinat. Şi lumea înconjurătoare o percep mai oloagă! Şi chiar mai lipsită de poezie. Stau şi rememorez

totul. Ca un film ce se derulează cu rapiditate în faţa ochilor “văd”: întâlniri, convorbiri, spuse, amintiri, etc. Fotografiile mă ajută. Ajung invariabil la o concluzie, pe care aproape îmi este frică să o spun şi totuşi o spun: Am fost prieten cu un munte!

Nimic mai mult.”

Şi în faţa unei astfel de iubiri care rezistă şi dincolo de moarte, orice cuvânt adăugat este de prisos.



CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

22 ianuarie 2011







Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Vin Ian 28, 2011 1:59 pm, editata de 1 ori

Cineva a scris o carte doar cu lacrimi minunate
Şi-n cuvintele-i fireşti, el ne-a depănat poveşti
Atât de adevărate şi-am plecat prin timp departe.

Cineva a scris plângând, eu deasemeni lecturând
Printre lacrimi te vedeam, vajnic iubitor de neam
Tot la Alba, tot tunând, neamul tău iar adunând.

Cineva, un om de soi ne-a înştiinţat pe noi
Despre paşii-ţi apăsaţi tot prin ţara ta lăsaţi
Prin cetăţile vechimii-n istoria românimii.

Cineva şi tu şi eu ştim că el este erou
Pentru neamul oropsit, de blesteme pedepsit
Şi-a lăsat doar poezia să-ntregească România.


Ioana Voicilă Dobre

Mulţumesc din toată inima, Rodica! Să fii iubită şi fericită draga mea!

Mulţumesc mult prieten drag! Să fii iubit şi fericit mereu!

La mulţi ani! Să fiţi sănătoasă şi fericită şi să scrieţi cât mai multă poezie!

Mulţumesc din toată inima draga mea! Mă rog să vă dea Dumnezeu sănătate tuturor şi putere de muncă! O viaţă în bucurii să aveţi şi multă mulţumire sufletească!Ionela, cu respect şi prietenie.

http://en.calameo.com/read/000310051c54172c6492a



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Feb 26, 2011 6:28 pm, editata de 6 ori (Motiv : INTRE VERDE SI ALBASTRU)

Da e o poezioară în stil popular.Şi am scris-o fredonând.

"Dorul meu şi veşnicia" parcă e o doină sau un cântec popular. Ar merge cantat..pe o melodie potrivită ar suna minunat.

Dorul meu e călător
Şi s-adapă la izvor,
dorul meu!

Dorul meu-neastâmpărat
De iubire s-a-mbătat,
dorul meu!

Dacă-l vezi pe la fereşti
Spune-i, spune-i că-l primeşti,
dorul meu!

Visător, rătăcitor
Îl poţi toarce în fuior,
dorul meu!

Şi din firul meu de dor
Să ţeşi dragă un covor,
odorul meu!

Şi covorul meu de dor
Să-ţi poarte paşii uşor,
odorul meu!

Sus pe alburiul nor
Face casă dor cu dor,
odorul meu!


Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mier Mar 23, 2011 10:03 pm, editata de 2 ori

In almanahul literar ,,Renasterea Buzoiana 2011,, poeta Ioana Voicila Dobre apare la pagina 58 cu patru dintre poeziile sale.Selectia a fost facuta de Nistor Tanasescu si Marin Ifrim din consiliul director al Asociatiei Renasterea Buzoiana.Din cuprinsul acestui almanah literar judetean mai fac parte, Mihai M. Macovei, Passionaria Stoicescu, Carmen Tania Grigore, Mihaela Boboc, Gheorghe Istrate, Oana Serban, Tudor Cicu, Riad Awwad, Elena Radu, Marcel Isbasoiu, Constantin Bucur, Constantin Chirita, Girel Barbu, Bucur Chiriac, Valentin Cojocaru, Gina Zaharia, Stelian Grigore, Grigore Vieru, Horia Baescu, Gabriela Boboc, Marin Ifrim, Nicolae Pogonaru si altii.

Eşti busuiocul care a sfinţit izvorul
Şi steaua ce luceşte-n lacul
Unde pluteşte dorul.
Eşti floare-albastră-n ochii mei
Şi esti parfumul cel de tei.
Şi seara-n bucium te prefaci
Când strigi şi îi aduni pe fraţi.
Şi eşti dorinţa cea mai vie
Pentru eterna Românie!

Ioana Voicilă Dobre

Luceafărului poeziei româneşti

Ai semănat cuvinte-flori,
Dumnezeiesc deschise-n zori
Şi-ndrăgostite doar de soare
Precum iubirea roditoare!

Din coşul inimii, fierbinte
Ai semănat mii de cuvinte!
Divine muzici împletind
Din lacrima pură de gând.

Preaplinul lor l-ai revărsat,
Peste un univers curat,
Peste un suflet de iubită,
De seva lor, îndrăgostită!

La templu a venit sfioasă,
Aducând inima-i voioasă,
Legată de-un cuvânt de jar,
Să ardă calm lângă altar.

Ioana Voicilă Dobre

Plin de vers şi armonie,
Eu îl simt până la sevă.
Îmi inspiră bucurie
Şi-mi dă liniştea supremă.

Coborât, din vis, poetul,
Teiul îl îmbrăţişează.
Dinspre ei aud sonetul
Care viaţa-mi luminează.

Un sonet cu vers de aur
Şi cu undă de mister,
Un sonet cu al său faur
Se întorc din efemer.

O muzică-nălţătoare,
Adieri ce n-au mai fost,
De un secol de-ncântare
Dau trăirilor, un rost,

Dragostei, fiinţa pură
Ce-a visat-o marmoree,
Omului, credinţa bună
În iubirea de femeie,

Sufletului, mulţumirea
Ce-a dorit-o peste veac.
Poezia şi iubirea,
Pe sub tei, mereu se-mpacă.

Ioana Voicilă Dobre

De Anul Nou
steluţă cu steluţă,
cerul s-a culcat voios
sub paşii mei
invitându-mă să plutesc
în lumea mirifică
a zăpezii albe, roşietice,
viorii...
Curcubeul iernii se scurge acum
în pământul tot mai negru
purtând urmele paşilor
ca o garanţie
a viitorului.

Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mier Mar 23, 2011 10:09 pm, editata de 1 ori

Suntem normali,
adică formidabili!
Sub ochii tăi
o lume nouă creşte.
Sub mâna ta,
un mugure-nfloreşte.

Suntem normali,
adică formidabili!
Într-un sărut
fiinţa mea se prinde
de inimă
şi iute ţi-o aprinde.

Suntem normali
adică formidabili.
O mângâiere
mi te prelinge-n vene,
balsam să-mi curgă
în zilele-poeme.

Ioana Voicilă Dobre

Mulţumesc frumos, Rodica! Să-ţi dea Dumnezeu, sănătate!

http://en.calameo.com/read/0003100517f8a458f52b7?sid=2bb78772a7bc7b2c69ace24577e181e2



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Joi Ian 06, 2011 2:05 pm, editata de 1 ori (Motiv : VALENTINA BECART)

Azi am inima de pluş
asemeni ursuleţului din vitrine.
Azi, să fac tumbe şi să cânt
din senin, îmi vine.

Cred că ştiu cine e vinovat,
cine mi-a înmuiat inima.
Copilul priveşte uimit
cum mă înfăşor în beteală.

Inima de pluş rămâne din nou
cel mai preţios dar de sub brăduţul său.
Ochii lui mari întreabă:
Mamă a venit Crăciunul, nu-i aşa!


Ioana Voicilă Dobre

http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topics/colindul-iubirii


Mă colindă ochi tăi
Numai, numai zurgălăi.
Mă colindă gura ta
Dulce ca o acadea
Şi mâinile mă colindă
Ca un busuioc în grindă.
Îmbrăţişarea-colind,
Eu de inimă mi-o prind.
Mângâierea-ţi intră-n sânge
Şi lacrima, doru-mi stinge.
Colindă-mă, tu, iubire,
Sorcovă de fericire
Să trăiesc, să înfloresc
Viaţa-ntreagă să iubesc!


Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 6:59 pm, editata de 1 ori

http://casa-gandului.ning.com/photo/photo/listForContributor?screenName=3c5o4to8pip3j


Azi sunt mândră Crăciuniţă.
Mi-am pus roşie rochiţă.
Cu desaga încărcată
Stau cuminte lângă vatră.

Vino, pe genunchii mei
Port cu mine tot ce vrei!
Meriţi tot ce e mai bun,
Mi-a spus mie, Moş Crăciun!

Am adus în piept, iubire
Şi în ochi numai sclipire
De noroc şi bucurie,
Ani să-ţi bucuri şi o mie!

Am în mâini doar mângâiere,
În glas am lapte şi miere.
Ţi le dau cu bunătate.
Tu primeşte-le pe toate!

Port în suflet dezmierdări,
Şi pe buze, sărutări.
Noaptea magică ne fie
Pentru suflet, armonie.

Ioana Voicilă Dobre

Amintiri cu Elena Victoria Glodean si Rodica Elena Lupu de la lansarile cartilor lor publicate la editura Anamarol din Bucuresti.

Printre participanti, Vasilica Ilie, Dan Iordache, Ioan Pusca cu sotia, Ion Ratiu, George Tei, Ioana Voicila Dobre, Carmen, nora si nepoata Rodicai Lupu, Katy de la radio DOR DE TARA, Anne Marie Bejliu, critici literari.


http://www.slide.com/r/6Hr3wr451D_ArWWVIwkEzTkGt36QGfsA

Sala oglinzilor-Uniunea scriitorilor


In imagini autorul cartii ,, PISTRUI PE ORIZONT,, - ADRIAN SINCA cu pseudonumul ROBERT ANDREW VON SINCA care traieste la NEW YORK si care a publicat in tara cartea sa pentru a fi alaturi de prietenii de pe site-ul www.poezii.biz

Prefata cartii -profesor, ELENA MUNTEANU-INGADA


http://www.slide.com/r/z2c9ytGk5j-Hgm5DzhYOLrHo7cfYP5ES


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Dec 18, 2010 5:36 pm, editata de 3 ori