Dragii mei,

am postat aici poze ce mi se par mai reprezentative si in care am iesit si eu ceva mai bine. Va rog frumos nu-mi postati poze in care iesim cu ochii inchisi, clipind, mancand sau razand! Multumesc!




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mier Iun 02, 2010 1:35 pm, editata de 1 ori

CERCUL MILITAR IAŞI
(cenaclul de pictură şi literatură „Octav Băncilă”)



PROGRAM

ora 15.00, 29 mai ,2010

Lansare Antologie de poezie ( 55 de poeţi contemporani – pagini alese), editura Arhip Art,
Sibiu, 2010. (coordonator: Valentina Becart).

Cuvând de deschidere: Valentina Becart

Prezentarea antologiei: Cella Negoiescu

Omagiul adus poetului Mihai Eminescu ( recitări din creaţiile autorului)

Momentul poeţilor: recitări din creaţiile proprii ale celor cuprinşi în paginile antologiei.

Moment umoristic: Valentin Văran ( valysan)

Moment artistic
Ansamblul de dansuri experimentale „Coconite”, Iaşi, coregraf – Lavinia Răileanu

Invitaţi speciali

poetul Valentin Talpalaru – radio Iaşi

poetul Aurel Oancea – Ziarul de Iaşi

Rodica Rodean – preşedinta asociaţiei „Universul Prieteniei”
TV Iaşi

….
Întâlnirea anuală – 2010, în data de sâmbătă 29 mai, ora 13,oo,
a Ligii Scriitorilor din România – filiala Iaşi

Prezintă: prof. dr. Mihai PĂSTRĂGUŞ



VA ASTEPTAM CU DRAG!

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mier Mai 26, 2010 3:15 pm, editata de 4 ori (Motiv : prezentare volum, Ionela Dobre)

Antologie de versuri - Esentã de spirit in toi de primãvarã


„ESENTE DE PRIMÃVARÃ, Antologie de versuri, Coordonator: Nicolae Stancu, Editura Panfilius, Iasi, 2010


În vremurile din urmã, spre bucuria iubitorilor de literaturã, tot mai multe Antologii si culgeri de poezii, prozã, epigrame apar din constelatia sufleteascã, si aceasta cu toatã austeritatea economicã si viata din ce în ce mai ternã si mai cenusie care apasã bolta cereascã a sufletelor, semn cã omul are nevoie, nu numai de hranã materialã, dar si de cea spiritualã. Spiritul trebuie cultivat în orice conditii si în orice vremuri, cu atât mai mult în vremurile de restriste pe care le trãim cu totii, când auspiciile nu sunt deloc prielnice acestui gen de manifestãri. Si totusi, spiritul triumfã, el sparge gheata, înlãturã zãpoarele si îsi face loc, acolo unde trebuie sã ajungã.
Austeritate sufleteascã? Nu, pentru cã avutia de spirit este nepieritoare.
O dovadã peremptorie a celor afirmate mai sus este si Antologia de fatã, nãscutã în vremuri aprige pentru om, când grija principalã o constituie existenta zilnicã si mai ales, viitorul nostru si al copiilor, de fapt, viitorul natiunii române. Coordonatorul lucrãrii, domnul Nicolae Stancu ne invitã si ne ajutã sã acordãm atentã luare aminte spre realitãtile ce sunt acoperite de ceea ce oferã privirea, auzul, experienta primarã a simturilor. Luînd aminte la murmurul domol al versurilor care curg precum valurile spre locul unde trebuie sã-si afle unirea cu marea reunind toate apele, vom afla epopeea sufleteascã a unor oameni care au trecut probe grele ale vitregiilor, ignorantei din jur, îndoielilor proprii, contradictiilor, negatiilor rezistente, ale cãutãrilor si ale descoperirii certitudinilor, pânã la întâlnirea fericitã între copertile acestei frumoase Antologii. Cu bucuria dãruirii totale, ei au aflat astãzi, cã rodul muncii lor nu a fost în zadar. Tinând în mânã fructul mintii si al inimii lor, dar având si sentimentul fericitor al apartenentei, ei se bucurã laolaltã si-i savureazã aromele, mustul si dulceata într-o fericitã comuniune.
O adiere din extazul acestei bucurii mi-a atins si mie inima, o datã ce am tinut în mânã cartea si am înteles cã ea a însemnat trudã, renuntare, sacrificiu, dãruire maximã, dragoste fatã de Poezie, fatã de prozã, si o dorintã de a trãi plenar acel sentiment revigorator cã ai depus, fie si o cãrãmidã, la edificiul spiritual care se numeste culturã româneascã.
Cartea se constituie într-un fel de pelerinaj initiatic al inimii si al gândului în sanctuarul viu care este „Poezia Artelor” – un proiect atât de generos gãzduit de site-ul „Esente” – al cãrui coordonator este acelasi domn Nicolae Stancu.
Cu emotie si sfiiciune fireascã, asa cum e normal atunci când intri în împãrãtia unei cãrti noi, mirosind încã a cernealã, am bãtut la usã si am intrat, sigurã fiind cã mã voi reîntâlni cu prieteni, cã voi cunoaste oameni noi, cã voi pãtrunde în spatiul intim al sufletului fiecãruia, care si-a deschis pentru o clipã ferestrele spre orizont, pentru a-si primi oaspetii. Si într-adevãr, nu m-am înselat, cãci este un spatiu de gratie unde se pãseste în vârful picioarelor si unde auzi usoare bãtãi de aripi de îngeri, întorcând filele.
N-am avut nici o clipã gândul de a face o analizã criticã ori o exegezã pretentioasã a acestui volum care însumeazã 19 autori, printre care, cei mai multi debutanti. Nu acesta era rostul. Am vrut doar sã privesc cu dioptriile inimii si sã ascult cu luare aminte respirarea Poeziei contemporane, sã simt pulsul cetãtii Poeziei si sã-i respir miresmele. Nici cã se putea mai bine într-un sfârsit de primãvarã decât sã culegi „Esente de primãvarã” si sã le pãstrezi în sipetul inimii pentru anotimpurile geroase care vor veni.
Se stie cã în orice carte, cititorul doreste sã se regãseascã putin în virtualele personaje. Dar când personajele sunt însisi autorii, se creeazã acele comuniuni elective demne de cei alesi, predestinati a se întâlni, fie si pe aceastã cale, care se recunosc pentru cã poartã însemnele distincte ale frumosului si ale inefabilului, poartã jerseul Poeziei direct pe cavitatea umoralã. De aceea, nici nu trebuie neapãrat sã-i întâlnesti în realitate, pentru cã, întâlnirea cu poezia lor este cu mult mai edificatoare: acolo ei nu pot minti, nu se pot ascunde, nu-si pot mãslui sufletul. Îi ghicesti pentru cã se lasã cutreierati si cuceriti sufleteste cu toate cuvintele lor pe care le pun la dispozitie, dupã lungi deliberãri cu ei însisi.
Asadar, sub auspiciile binecuvântate ale Poeziei si ale inefabilului din lunile Prier si Florar, o samã de iubitori de Cuvânt si-au dat întâlnire într-o tabãrã de creatie în mijloc de codru gãlãtean, în aerul adiind a salcâm, a tei si a tuberoze, si-au sprijinit gândurile unul de altul, si-au împreunat visele si si-au îngemãnat metaforele ca-ntr-un dans nesfârsit de pãsãri flamingo, hotãrâti sã ignore, fie si pentru câteva zile absurdul cotidian (care bate literatura absurdã) si-au luat rãgaz de la stresul cotidian si au hotãrât sã se scalde doar în apa neînceputã a Cuvântului, la fel ca-n prima dimineatã de luni a lumii.
Urbea i-a întâmpinat cu acel nesatiu, ori mai bine zis, cu acel dor fãrã de satiu propice firilor romantice care doar primãvara izbucnesc în scântei de luminã. Gazda lansãrii Antologiei a fost Biblioteca Judeteanã „V.A.Urechia” – Sala Eminescu prijn directorul acestei prestigioase institutii de culturã, domnul Ilie Zanfir, – unde, în fiecare joi dupã amiazã, pe la orele 17,00 (Five o’clock tea?) – în Salonul literar condus de scriitorul Theodor Parapiru, scriitorii gãlãteni si nu numai, îsi unesc cuvintele si uneori, inimile si gândurile în manifestãri de prestigiu.
Revenind la „Esente de primãvarã” o primã constatare este aspectul foarte plãcut si îngrijit al lucrãrii, cu date de refrintã si fotografii pentru fiecare autor, cu grupãri relativ egale de poeme si mici vignete ilustrative care dau o notã plãcutã întregului.

Volumul începe cu VIOLETA ANDREI, nume cunoscut pe numeroase site-uri literare, poetã si epigramistã în egalã mãsurã. Ea propune de aceastã datã un grupaj de versuri clasice, care are în frunte un poem dedicat Eminescului aflat pe un drum cu „zãpezi sortite sã nu piarã/ Pentru noi doi si Eminescu” (Ianuarie,15). Florile de tei, cocorii, pletele noptii, cântecul de lirã, bolta care luceferi rãsfirã, sihastrele depãrtãri, „Prin care ochii noptii lucesc în iluzorii/ Contururi de o clipã, desarte asteptãri”, (Somn) si noptile pline cu luceferi si „vise doldora-n desagã” – sunt motivele predilecte ale autoarei, ea însãsi tributarã stilului eminescian de versificatie. Dar care poet nu e tributar lui Eminescu de vreo 120 de ani încoace? E cineva care nu s-a molipsit de eminescianism? Vai, lui!
Tonul elegiac existent în mai toate poemele dar si adierile de pastel hibernal ori autumnal stârnesc nostalgii lirice. O poezie foarte reusitã este „De sezon”, care meritã citatã în întregime: „În dulce amãgire rãmânem prizonierii/ Sperantelor cã, mâine, eterna primãvarã / Va fi pe locul unde, vâslesc gondolierii/ Cãtre-un liman în care iubirile mai arã // Pãmântul care poartã în el fãgãduinta/ Fecundelor seminte, spre rãsãrit plângând; / Pe ramurile ninse, uitându-si neputinta, / Dorintele prind muguri sub adieri de gând // Si tremurã-n amurguri, de teama noptii rece, / Descarcereazã vise, pe la apus de soare, / Pe când, nepãsãtoare, clepsidra timpu-si trece / Prin îngustimea clipei care, ferice, moare.”

MIOARA BÃLUTÃ se autodefineste foarte frumos: „sunt doar un ciob / pe care a sângerat o lacrimã” (Nemurire, tu). Ea declarã încã de la început cã:
„nu cer niciodatã nimic / nici atunci când îmi sprijin glasul/ de singurãtatea sfintilor / noaptea / nu poate tine pasul / cu umbrele care-mi scriu poeme” (Nu cer niciodatã nimic).
Iubirea mãrturisitã în tainice soapte, dorul, întelesul de neînteles al celui mai vechi sentiment din lume, dar si senzatia cã nimic nu va mai fi ca prima oarã, predominã versurile trecând în tonuri elegiace ori de lied si în parfum de romantã:
„Purtam în ochi scânteie de luminã / aripi de fluturi se zbãteau în noi / ningea din cer cu flori de lunã plinã / tot universul se-mpãrtea la doi // (...) n-am mai putea iubi ca prima oarã / oricât ne-am mai striga acum pe nume / si cât de cald a fost în acea varã / doar romanita stie si nu spune” (Prima iubire).
În vers alb, uneori cuvintele iau forma panseurilor în spirit de haiku, fãrã rigoarea constructiei traditionale nipone: „pasii sãrutã tãcerea / apãsat / lãsând urme în iarbã” (Acolo).
Ori: „Mereu pe margine de clipã / întepând a exclamare / spatiile goale” (Nu mã uita).
Si dacã la Violeta Andrei se recunosc tonuri eminesciene, la Mioara Bãlutã nuantele sunt de o puritate translucidã, bacovianã: „un anotimp/ îti ninge iar pe tâmple / argintul viu din vara îndepãrtatã / te temi de iarnã? / Las-o sã se-ntâmple / fii orb de alb cum n-ai mai / fost vreodatã // nu-i altceva / decât un mers pe sârmã / deasupra unei magice oglinzi / de te opresti / ca sã privesti în urmã / în ramuri desfrunzite-ai / sã te prinzi // iubeste-ti iarna / mângâie-i ninsoarea / furã-i din geruri albele-i zãpezi / doar frigul ei / alungã-nstrãinarea / si-aprinde-n cer lumina-n care crezi.” (Iarna).

IOANA-NINA BOTICI sau LOLA – pseudonimul cu care este cunoscutã pe Internet, o prezentã deosebit de agreabilã în spatiul virtual si nu numai, activã si deschisã oricãrei comunicãri spirituale, indiferent de spatiul în care se plimbã degajat si dezinvolt împrãstiind lumina din ochi si din suflet tuturor celor care vor s-o primeascã: „dublã luminã scursã-n întuneric” – ne face o invitatie cât se poate de îmbietoare: „Vã invit sã-mi cititi sufletul...”
Maria Diana Popescu, redactor sef la revista Agero-Stuttgart, îi face o prezentare pe mãsurã: „Din Franta se aude vibrând gratios lira sensibilei Lola. Strunele stilistic întinse, mergând de la imagistica sonorã pânã la inflexiuni ale undei filozofale, îsi subordoneazã modalitãti expresive, versificãri abile, arabescuri rãscolitoare. În fantasia tristetii, în pregnanta imaginilor fãurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei presarã valente romantioase, semne sincere, cu adevãrat emotionante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilitãtii, care revigoreazã filonul unui patos echilibrat”.
În sintonie cu pãrerea Mariei Diana Popescu, subliniem nota de acut lirism si de originalitate, punând în luminã substanta trãirilor ingenue ale poetei care se întreabã: „Cum sã fac / sã descopãr / esenta nucleului ce mi s-a dat / la plecarea din lumea / în care / presupun cã mã voi întoarce cândva?!” (Cãutând calea...).
Se remarcã la Ioana-Nina Botici în constructia liricã, elemente ca: nucleu, materie, sãmântã, rãdãcini, pasi, „lutul ce pasii îl calcã tãcuti”, forme de pãmânt, maluri, stânci, valuri, trupul ierbii, strângeri de mânã, frunze, solutii, ceea ce ar putea presupune cã universul ei este teluric, ontologic, dar în acelasi timp, Nina Botici vorbeste despre: praful stelelor, amintiri, umbre, luminã-ngropatã, pãmânt-efemer, inexplicabil, „vraja / luminii-adevãrate”; sufletul, nemurirea, scrierea-mi de sânge, paradisul, neuitarea, categorii poetice prin excelentã.
Întrebându-se la nesfârsit: „Mai existã ceva dincolo de nori, oare?!” – întrebare existentialã pe care si-au pus-o toti filozofii lumii, poeta ajunge sã spunã: „si parcã plângând, / îmi vãd atunci sufletul, / ca-ntr-o poveste - condur de argint pierdut –(Mai existã ceva dincolo de nori?!)
Sfâsierea aceasta între teluric si celest este apanajul poetilor si nu e de mirare cã poeta implorã persoana iubitã de care va fi legatã prin acceasi nemurire, s-o ridice în acel ether în care sufletele se regãsesc pentru a nu se mai separa niciodatã: „Suflet drag, / lumina si dumnezeirea mea, / te chem prin cugetul albit de privirea ta / si ars de iubire / pânã la cenusa de-mplinire! / Ia-mã în aerul tãu pur / si fã-mã sã-nteleg, mãcar acum, / iubirea de SUFLET pentru TRUP! / Si ajutã-mã sã pot sã te cuprind / si sã-ti fiu rãdãcina pãmânteanã / din care tu sã te înalti mereu / si sã arunci, de sus, cu praf de stele / care sã cadã toate-n ochii mei.../ Acolo-ti este locul râvnit / si...poate-mparti cu mine...nemurirea...” (Sufletului meu


GEORHGE BULAI – îsi face o autoprezentare, când pe vers de baladã, când în prozã poeticã, cu inflexiuni de basm, autoironic, lucid, scãpãrãtor, copilãros.
El oferã un grupaj semnificativ din creatia sa, în care amestecã: „o fãrâmã de cer si tãrânã”, „colburi de stele” pe care ziua le aseazã ”într-o urnã/ bãtrânã”. Apoi, mai asudând, mai obosind, vrea sã-si tragã la sorti steaua norocoasã. Sigur cã n-o gãseste pe cea bunã si atunci, plângând, se-ntreabã, ce s-a ales din urna bãtrânã? Concluzia e limpede; „E viata o urnã, / o urnã bãtrânã./ Ce am tras / pânã la urmã? / O fãrâmã de cer / si tãrânã!” (O fãrâmã de cer si tãrânã).
În ton elegiac se desfãsoarã poezia „Mi-e dor, mamã” iar în poemul „Mã dor amintirile vietii” – poetul se închipuie „bolnav ca niciodatã” : „Asa mi-i sete câteodatã, / Sã beau din roua tineretii!” Poetul aflat în cumpãnã, constatã cu tristete: „Câmpia vietii parcã-i stearpã; / Îmi pare totul azi pustiu. / Trist în neant cântã o harpã / Iar cine-s eu, nici nu mai stiu”.(Mã dor amintirile vietii).
În atari situatie, el implorã, cere clementã, mãcar „cinci minute de savoare / Si un secol de cãintã!”
Gravitatia pãmântului e de naturã sã-l ameteascã pe poet care se întreabã plin de uimire: „Voi fi având lipsã de calciu?/ Doar mai am apetit, / de cele lumesti / încã mai sunt ispitit!” (Pãmântul se-nvârte!) Curios, foarte curios. Pânã si preotul i-a spus: „Fiule, ia aminte, / viata e naspa!”. La care, dezmeticit de-a binelea, poetul constatã: „Vãd si eu, cum cade nãpasta, / dar nu înteleg cum vine asta: / am pãrul alb eu / si pãrul negru tata!/ Mi-i credincioasã amanta / si mã-nsealã nevasta!?”
Poetul împrumutã de la Nichita si motivul poemului „Cântec”: „Ce bine cã esti, / Ce mirare cã sunt/ Douã cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ douã culori ce nu s-au vãzut niciodatã, / una foarte de jos, întoarsã spre pãmânt, / una foarte de sus, aproape ruptã / în înfrigurata, neasemuita luptã / a minunii cã esti, a-ntâmplãrii cã sunt” – doar cã el spune: „Ce bine-i cã esti! / Ce bine-i cã sunt!/ A lumii minune / Tu încã mai esti, / Eu încã mai sunt./ Nu-i de mirare/ Cã încã trãiesti, / Nu-i de mirare / Cã încã trãiesc.” Nu mai punem la socotealã nefericita alãturare a cuvintelor: „cã încã” – ce se repetã obsesiv în aceastã poezie.
În fine, fiecare face luminã, cât poate.

Tinerei NELI CATRINESCU, dobrogeancã, însã, nu-i vine a crede cã este ea în persoanã, de aceea se întreabã cu ingenuitate? „Sunt eu?” – dorind, nu „o orã de iubire, o orã si sã mor” – asa cum cerea Mihai Eminescu, ci, dupã ce-si doreste sã fie bucuria, raza cea caldã de soare, umbra noptii, „aripã de înger ce fruntea-si sãrutã / Si-apoi cu pacea-n suflet încet eu pot sã mor.// Sã mor în vesnicie cu dragostea în suflet / Sã cânt iubirea noastrã, cu drag din stea în stea, / Sã mã tranform în clipã, apoi sã fiu doar cântec / Sã-ti luminez cãrarea cu însãsi viata mea” (Sunt eu?)
Pe canavaua iubirii, pendularea copulativului „a fi” – conjugat la persoana a I-a singular si la persoana a II-a singular: „sunt-esti” – alcãtuiesc universul în care totul se învârte în jurul persoanei iubite, iar ea, rãtãcind, mereu cu întrebarea pe buze si cu dorinta de a fi totul pentru aceastã persoanã. Iubirea neîmpãrtãsitã o face sã-si alcãtuiascã propriul univers în care cei doi nu sunt decât „suflete rãtãcite”: „Poate doar tu esti sufletul pereche / Si-ncerc durerea-n suflet s-o înving, / Te-ating pe lacrimi si-acum stau de veghe, / Ajutã-mã te rog, sã nu mã sting.” (Suflete rãtãcite).
Din aceste frãmântãri si incertitudini, precum Pasãrea din cenusã, rãsare Speranta: „Îmi este zborul încã nenãscut / Iar aripile au culori de stele, / Eu strãlucirea din privire ti-am vãzut / Când mângâiai lumina gândurilor mele.// În falduri noaptea se coboarã lin, / Iar mângâierea ta îmi ia durerea./ Mi-esti drag mai mult decât cerul senin / Si-n fata sortii stiu cã asta-i vrerea...// As vrea sã zbor cu tine într-o clipã / În altã lume care prinde viatã, / Si-mi pun toatã puterea-ntr-o aripã / Si toate visele-ntr-o nouã dimineatã.” (Speranta).
Aici apare motivul Icarului, cel care si-a pus încrederea prea mult în aripa de cearã si, apropiindu-s plin de cutezantã de soare, aceasta s-a topit.
Existã si aici stângãcii inerente începutului, gen: „cã încã”; „ce încã”, s.a.
Autoarea încheie grupajul cu o „Feerie de primãvarã”, „cu alai de ghiocei”, cu „adirea vântului se searã” care „îti prinde-n pãr doar vise îngeresti”. Spectacolul e atât de încântãtor încât „Pânã si soarele stã-n loc si-ascultã / A primãverii simfonie pânã-n zori!

MARCEL CEPOI – un poet original care cultivã o poezie panseisticã unde aproape fiecare vers este axiomatic: „Jumãtate din vis pare aievea./ Jumãtate din vis pare desen./ De spirit se leagã iubirea / De cântec se leagã refren / De calea cea lungã legatã e clipa;” (Gând).
Vers oximoronic încãrcat de o filozofie crudã si amarã a vietii: „Smulge-mi trei scânduri,/ din gardul vecin. / O curte-am sã fac pe o stradã./ Când poposeste la noi un strãin, / o curte stingherã sã vadã./ Si casã, trei tigle furate de vânt./ Si oful sã-nsemne cuvânt/ O oalã de lut fãrã toartã / Strãin, ce vii ca sã pleci, / pune-ti la curte o poartã!” (Strãin).
Autorul a învãtat pe de rost viata cuvântului însusi care este chintesenta lumii si, o datã învãtat, îl mânuieste cu pricepere si cu o anumitã dexteritate, fãrã grimase de prisos, filozofie de genul: „Melcu-si poartã-n casã graba / timpului de mult sosit.” (Dintre unghii de tãran).
Simplitatea cu care îsi alcãtuieste discursul liric seamãnã cu aceea a poetului Grigore Vieru, care, din cuvintele cele mai simple, alcãtuia un univers plin de farmec si fãgãduinti: „Ochi de copil, / mãrginind o grãdinã./ Cal fãrã sea, / peste drum desfundat./ Om rãtãcind / în ziua seninã. / Timp fãrã timp limitat.” (Om). Mãretia simplitãtii e aici de-a dreptul uluitoare, cãci relevã adevãruri fundamentale.
Autorul de ghideazã dupã principiul tãranului întelept: „Scrie pe garduri de cãtinã deasã / cuvintele pasilor colbuiti de pe drum./ Spune-le oamenilor o vorbã-nteleasã./ Scrie de lemnul de vatrã, cu-amintire de scrum./ Culege cuvinte rãtãcite-n copaci,/ Pe hârtia ce geme încrusteazã-ne vise. / Scrie de grâul, cu lacrimi de maci, / cuvinte-n genunchi, rugãtoare-a fi scrise...” (Rugãminte).
Aici se observã o stare de necesitate poeticã, o stare de gratie continuã si urgentã liricã a unui poet nãscut, nu fãcut.
Insistãm asupra acestui poet pentru cã el sustine coloana vertebralã a antologiei, cu un grupaj consistent, reprezentativ care vãdeste un talent autentic care ascunde întelesuri adânci ale tainelor vietii pe care doar întelepciunea tãrãneascã le poate intui cu adevãrat pentru cã sunt rupte din esenta sufletului sãu. Iatã spre edificare, cum vede viata acest poet: „...Douã pãsãri cântãtoare / se întreabã / ce se-ntâmplã dacã tac./ Palma de tãran, crãpatã, / mângâie o floare-albastrã./ Sapa-i de pãmânt mâncatã./ Ploaia bate în fereastrã./ Un mosneag c-un ghem de ani,/ îl desirã-n amintiri./ Fãrã glasuri, doi castani / se-nteleg doar din fosniri.” (Timp si vânt peste cuvânt).

ROMITA MÃLINA CONSTANTIN – debutantã în cartea virtualã editatã de „Esente” - nu mai trebuie prezentatã de nimeni fiindcã o recomandã chiar versurile sale: „Am pletele udate-n izvorul vietii tale / Ca salcia. Ne pierdem pe vise verticale./ Iar ochii’mi sorb adâncuri din palide tristeti / Cu sufletul fac cuiburi de calde dimineti.// Am bratele golite fãrã privirea ta / Si nu mai stiu odihna si nici a înnopta / Picioarele mi-s grele. Crescut-au rãdãcini / Etern sunt împletite în gemene tulpini // Respir acelasi aer, tu cânti acelasi vers.../ Suntem atât de unici în micul univers.../ Când plângi eu te alin, când râd tu mã îngâni / Suntem atât de îngeri si-atâta de pãgâni...” (Simbiozã).
Este uimitor cât de maturã este poezia acestei debutante.
Se pare cã orice poet se întreabã la un moment dat, cine este el. Nici autoarea de fatã nu a scãpat de aceastã dilemã, dar tot ea si-a rãspuns: „Cine sunt eu?/ Tãrancã-n fir de borangic.../ Sau printesã.../ Sunt totul si nimic!...”(Cine sunt eu?)
Poeta mai are si un încântãtor „Descântec de sânziene” si chiar o încercare de rondel în care respectã canoanele genului de poezie fixã

TUDOR ALEXANDRU COSTIN - poet argesean din noua generatie a cenaclului „Noduri si Semne” declarã: „Mã simt / o mânã de lut ars / în care atomii aleargã haotic / cãutând întelepciunea./ Stiu / cã atunci când o vor gãsi / marea mã va chema / prin fiecare grãunte de nisip / din trupul mu...” (Chemara nesfârsitului).
Un interesant punct de vedere este cel din „Fizicã literarã” – similar cu cel nichitastãnescian care spune cum se vãd oamenii din punctul de vedere al copacilor: „Din punctul de vedere-al copacilor, / soarele-i o dungã de cãldurã, / oamenii – o emotie coplesitoare...” („Laudã omului”). În cazul lui Tudor Alexandru Costin, el e de pãrere cã: „privite prin prisma clepsidrei / cuvintele sunt nisipul / ce transpun grafic timpul / si cuantificã punctul EU.../ punctul TU...punctul EU.../ Distanta este o dreaptã / între douã puncte / care asteaptã / sã fie unite / printr-o linie temporalã.” (Poemul are si un motto pe mãsurã: „Acelasi si mereu altul...”).
În ton elegiac poetul îsi invocã pierduta copilãrie dar „visul se stinge ca adierea prin vii” (Împãrãtia pierdutã).
În vacarmul existential, poetul se vede „un pesimist în tranzit”, care refuzã explicatii, nu cautã rãspunsuri, pentru cã: „Materia fierbe, / în sufletul meu/ vântul cântã si geme...” (Un pesimist în tranzit).
Ultimul poem din grupaj este un fel de odã în metru antic care reia câte un vers din prima strofã în fiecare din celelalte strofe.
Este un poem foarte bine construit cu o ideaticã si folozofie proprii acestui autor.

IOANA VOICILÃ DOBRE - cireseancã din judetul Brãila, se declarã, nici mai mult, nici mai putin primãvarã, si în aceastã ipostazã, ea spune: „Am palmele-nflorite / cu narcise / si la urechi, cercei de ghiocei./ Sunt primãvara, / Ce-nfloreste vise, / pe câmpuri / unde zburdã miei! // (...) Sunt primãvara, / darnicã în ploi, / mamã / semintei roditoare!” (Sunt primãvarã).
Iar în altã poezie spune, întãrind ideea, de data aceasta, la timpul trecut: „Eu nu ti-am fost decât o primãvarã, / Parfum de dor si dragoste si rouã / Ce te-au înobilat întâia oarã / C-un nume nou si cu o hainã nouã.// Eu nu ti-am fost decât o primãvarã / Prin zecile de primãveri tãcute. / Si am rãmas o tristã lãcrãmioarã / Într-o grãdinã-a florilor pierdute.// Eu nu ti-am fost decât o primãvarã, / O lacrimã sub raza vietii tale / Ce-a asezat-o sufletul comoarã / În trupul blând al dalbelor petale.” (Primãvarã lãcrãmioarã).
Autoarea spune cã: „devenitã pictoritã / am pictat în fiecare zi câte un poem mut / dar atât de viu! / Aici, în vârful degetelor/ se aflã totul / si mâinile îmi pun truda în oglindã./ Viata mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare si bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute).

LELIA MOSSORA – o voce distinctã în lirica de ultimã orã, prezentã în o serie de antologii si pe site-urile literare ca si în revistele culturale din tarã si strãinãtate, cea care se numeste pe sine: „Sunt pasãrea rãnitã de timp” (Amar).
Lelia Mossora, „omul/ cu gemete de ciutã / care adulmecã / rãtãcirea din visele lumii.” (Amar).
Discursul sãu poetic se desfãsoarã între liniste si neliniste, la cumpãna în care „secundele fug / de stele furate” (Clipe frânte).
Dumnezeu si Iubirea, Iubirea cu sorginte divinã sunt cele douã repere fundamentale ale autoarei Lelia Mossora. Nici una nu poate dãinui fãrã cealaltã. Nici Dumnezeu fãrã Iubire, nici Iubire fãrã Dumnezeu. „Mereu mã cutreierã glasul divin/ ce-l porti ca pe-un har umbrind amãgirea”(Vis) – spune poeta. Si: „Eu sunt doar un biet cãlãtor/ ce cautã verbul divin” (Descântec).
Si nu în zadar poeta spune: „Arcusul este suflet si vioarã-s eu / în scrisul ce cu milã mã descântã; / mã doare sângele din rosu curcubeu / si marea ce durerea o frãmântã”.
Lelia Mossora – o poetã ajunsã la deplinãtatea artisticã, prin harul dobândit care a fost rãsãdit si cultivat cu sârguintã ca un altoi peste cel nãscut. O poetã pentru care timpul, picurat în metaforã a zãmislit muguri de rouã ce revigoreazã si îmbunãtãteste sufletul.

VIOREL MUHA – un alt nume de rezonantã din presa scrisã si online, cu un debut strãlucitor si cu o voce cât se poate de distinctã în peisajul liricii actuale. Versul sãu e neîncorsetat si el singur declarã cã nu e captiv „sticlei” ori convenientelor sociale, nu doreste decât sã-si manifeste trãirile asa cum sunt, si cu un orgoliu nedisimulat el spune: „si totusi / viata mã obligã / sã merg spre viitor si asta / o fac cum vreau eu / voi nu sunteti cãtuse, sã-mi fiti viitor / pe nici o „sticlã” / sã tineti minte, ãsta sunt eu!” (Ãsta sunt eu!)
Poate cã nici lui nu îi este usor sã mãrturiseascã despre sine: „Lutul din mine astãzi mai pãstreazã urme de foc, / înclestat încã în iubire, adâncul ei mã arde, / am clipa în palmã, / suflu a zbor spre ceea care doresc sã fie eu. / Am bãtut cu ciocanul trupului un poem, / din care am dorit sã iasã o stea, o ea, un el,/ zadarnicã zbaterea, / pomul a rãmas fãrã rod!” (Arderea iubirii).
Deosebit de interesant poemul: „Din cer plouã cu tine” – în care autorul îsi dã întreaga mãsurã a talentului si vocatiei sale: „Copii nãscuti în trupuri moarte, / asteaptã visul sã vinã din viitor./ Cãrute de pãsãri trezite,/ Sunt roti pe cer, desteaptã-te! / Valea plângerii s-a mutat, / lãsând aici/ o casã prea bãtrânã de timp./ Un fum de vânt, bântuie nori de ploaie./ Tristetile toamnei cautã intrãri, / de suflete fãrã pustiu./ La un geam, chipul meu striveste noaptea / iar negrul, întunericului îmi orbeste,/ asteptarea./ Este frig în cãldura pustie a casei / iar tavanul nu mai este decât, / carcasa trupului meu./ Astept rãsturnarea vietii, golind gânduri,/ dincolo de miezul trecerii timpului./ Pata de pe peretele albului, devine chipul tãu, / în întuneric./ Am prins un gând care vrea sã se sinucidã, / de prea multã asteptare. / Te vãd cum cazi în picãturi încete si sparte,/ de ploaie, / mãruntã, pe care vreau s-o strâng în pumnul meu.”

GEORGETA MUSCÃ-OANÃ, cu un debut apreciat de public în volumul intitulat: „Pe frunte-mi plânge clipa”, Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2007 si prezentã în mai multe antologii, oferã acum cititorilor o poezie în vers clasic, cu rime si metafore percutante, în stilul pastelurilor care nu numai cã sunã frumos, dar au si un continut pe mãsurã. Ele sunt precum umbrela de soare care aduce un strop de rãcoare, si o adiere curatã, pe o zi toridã. Autoarea dovedeste o mãiestrie aparte în tâlcuirea versurilor, cu toate regulile prozodice si cu parfumul poeziei clasice. Asa sunt poemele: „Afabile secunde”; „Cu luna stau la cinã”; „Clipa tace tintuitã”; „Fior prin timp” s.a. Poeta dovedeste inspiratie si în alegerea titlurilor, totul este bine pus la punct si cu grijã calofilicã. Georgeta Muscã Oanã cultivã si poezia cu formã fixã, în chip deosebit sonetul, de aici si rigoarea prozodiei. Metafore scânteietoare precum: „pe umeri de ondine”; „timpanul versuirii”; „arcada înnoptãrii”; „jgheaburi selenare”; „albastrul tihnei sorb”; „din stele musc luminã”; dar si locuri comune precum: „zãpezi eterne”; „altar de luminã”; „amforele sparte”; „colb de stele” , „zborul plãpând”; „timp bãtrân” s.a. întregesc imaginile.
Însã peisajele create de aceastã poetã sunt frumoase, în culori calde, pastelate, aducãtoare de tihnã în gând si de pace lãuntricã.

Tânãrul PAUL NEGRUT, debutant la „Esente” – propune o poezie cu inflexiuni spirituale si nostalgia unor amintiri din „paradisul pierdut”:
„Unde este soarele diminetilor de începuturi?/ Unde s-a dus iarba vie de sub picioare?// Dar umbra frunzelor din ramuri / Si mireasma florilor din câmpuri nesfârsite? // Parcã n-au fost niciodatã,/ Iar eu sunt un nebun cu amintiri seci si desarte.// Dar nu e asa! Mai am nãdejde-n chezãsia / Fulgilor rari, veniti din înãltimile tãriei,// Trimisi de transcendent, anume pentru/ A ascunde moartea privelistilor disperante.” (Martie în sapte zile 2010).
În finalul grupajului o satirã despre vicii: Lasitatea, Lãcomia, Minciuna, Viciul prin excelentã, în contrapunere cu virtutile: Întelepciunea: „Odorul cel mult dorit, Întelepciunea,/ Luminã ce desluseste umbrele,/ Podoaba cea mai scumpã-n suflet” (Satira ); Curajul, Cumpãtarea, Dreptatea: „Legea legilor, singura lege,/ Temelie neamurilor de sub timp”, dar si lupta permanentã a omului, în urma cãreia, „unii cad, iar altii se ridicã” încununeazã selectia versurilor.

Bãnãteanul OVIDIU OANA-PÂRÂU – oferã o selectie din poemele religioase care deja l-au fãcut cunoscut. Universul sãtesc este evocat cu multã cãldurã si nostalgie: „Îi poti vedea prin sate risipite / Între câmpii bogate fãrã rost, / În casele de-acuma ponosite / Si foarte rar mai povestesc ce-au fost.// Doar gândul la copii îi usureazã, / Stiindu-i rânduiti, mult prea departe. / Cu inimile strânse lãcrimeazã, / Când mai primesc, vreodatã, scrisã carte.// Sunt slove scurte:
Un minunat elogiu cãrtii aduce autorul în poezia: „...Si au numit-o carte”: „Venea înspre pãmânturi din cer întepciune, / ce-o adunau sihastrii si o credeau minune, / trãiri pe care dânsii ferindu-le de moarte, / le-au dat o formã nouã si au numit-o carte.// S-a asezat în vremi trãirea omeneascã, / schimbându-se din haos, în ordine lumeascã; / sã poatã sã o ducã prin timpuri mai departe, / au strâns ce-i bun din toate si au numit-o carte, // Ce-a zãmislit în lucruri statornice natura, / a copiat poezia, pictura si sculptura / si preschimbând frumosul, în muzicã si arte, / l-au rafinat ca formã si au numit-o carte.// Dar peste toate astea, a lumii devenire, / cu lunga ei cãrare si-n viitor menire, / au luat porunca sfântã, în suflet sã o poarte, / au scris-o în versete si au numit-o Carte.

VASILE PLOESTEANU – cu pseudonimul literar Viorel Ploesteanu, autor al câtorva volume de versuri, propune un buchet de versuri vãdit neorealiste si postmoderniste, în care singur mãrturiseste: „Pana mea poate-i stirbã / sau scrisul meu olog, / împleticim / pierzând mereu poteca pribeagã.” (Ard încet, cuvinte).
Cã arde cuvinte pe propriul rug nu e nimic, important e sã nu ardã gazul...
De altfel, poetul e în plinã cãutare a unui drum propriu, asa cum declarã sincer: „Voi cãuta, de-acum / alte drumuri sã aflu, / rãtãcindu-mi voit / al meu drum” – pentru ca la finalul acestui poem sã tragã urmãtoarea concluzie: „Ea, cartea e goalã.../ el, scrisul disparã.../ cuvântul e scrum”.
Nu e singura datã când poetul spune: „Din mine curg scântei de foc / Si lacrimi curg, în jar cãzând, / Iar pieptu-mi arde, suierând, / Suspinul stins, fãrã de noroc.” (Cer si pãmânt).

IULIAN RADU, ilustrator, caricaturist, pictor, umorist – oferã Antologiei de fatã un buchetel de nouã poeme satirico-umoristico-parodice cu iz de Pãstorel Todoreanu ori de Mihai Codreanu, cu jocuri mãiestrite de cuvinte, anagrame si criptograme, bune de citit ca sarje amicale la întâlnirile cenacliste, dar când versuieste alb pe alte motive decât cele umoristice, se dovedeste a fi un poet sensibil si cu har. Fãrã doar si poate cã în cercurile umoristice este bine cotat ca si caricaturist si parodist.
Sunt unele concepte însã care nu pot fi parodiate nici caricaturizate si acelea sunt cele divine. Marin Sorescu si-a permis cu mult aplomb, unele poeme umoristice pe teme religioase care i-au adus mult succes de public dar, e bine sã nu abuzãm de acestea.
Iulian Radu are si un poem satiric despre numele emblematice ale poeziei românesti:
„A venit, în vis, Nichita / Si mi-a arãtat ce drum.../ Dacã nu-i bãtut în cuie, / N-are rost sã plec de-acum.// A venit si Eminescu, / Chiar în vale, la Rovine, / Si mi-a zis, // George...care nu mai vine, / Mi s-a-nfãtisat si el, / Dar l-avea pe Dante-n brate / Si m-a rugat: ” ( În vis...)
Despre protagonistul acestei fericite întâmplãri numite ESENTE, si mai mai ales, cea numitã: „Esente de primãvarã” - sunt multe de spus pentru cã numele sãu si-a câstigat notorietatea prin crearea Retelei ESENTE unde se ocupã de iubitorii si consumatorii de poezie, prozã si celelalte genuri de literaturã si culturã româneascã, reusind sã adune sub acelasi „acoperis virtual” peste 2500 de membri din toate colturile lumii.

Prezent în antologiile de poezie pe suport clasic ori virtuale, NICOLAE STANCU onoreazã Antologia cu un grupaj consistent de poeme care-i reflectã crezul artistic si stilul devenit deja, inconfundabil.
Domnia sa scrie poeme în vers clasic si abordeazã o paletã nuantatã de tematici lirice, de la pasteluri la poezie filozoficã ori de adâncã spiritualitate.
Un tablou impresionant cu accente de labisine, realizeazã autorul în poemul „Ciuta” în care, victima foamei este sfâsiatã, nu numai de coltii haitei, dar si de lovitura de gratie a omului înarmat. Este subliniatã lupta crâncenã a oricãrei vietãti pentru supravietuire. „Deodatã, peste codri, se-naltã corul foamei, / Înfiorând de spaimã suflarea din pãduri. / În casele rãzlete, se-nchinã la icoane, / Flãcãii, scot din surã tãioasele securi.// (...)// Dar lupii vãd ofranda, sub tristul clar de lunã, / Sãrind ca o nãlucã, nãmetii afânati./ Cu ochi sticlind de foame, se-avântã împreunã, / Cu gurile cãscate, de sânge însetati.//(...) Pãdurea amuteste, iar vântul nu mai bate, / Înfioratã luna se-ascunde dup-un nor./ Din cer, ghicind ospãtul, doar corbii vin aproape./ Plutind ca niste umbre si croncãnind în cor.// Dezlãntuitã haita spre pradã nãvãleste, / Muscând la-nvãlmãsealã cu coltii de otel, / Se sfâsie-ntre dânsii, iar sângele-i orbeste, / Si ura întroneazã cumplitului mãcel.”
Alte poeme au ca temã iubirea pierdutã în sintonie cu anotimpul de argint care se anuntã, dar si cu ireversibilitatea timpului. Atent la problemele sociale ale umanitãtii, poetul reliefeazã drept calitate moralã de frunte a crestinului, Caritatea, de care ar trebui fiecare sã tinã seama în relatiile cu semenii: „Si drama se consumã, tu pleci cã timpul zboarã,/ Sau câteodatã cauti prin buzunar mãrunt,/ N-ai timp si nimeni n-are, la ce ne înconjoarã, / Iar cei din fruntea tãrii sunt orbi, sunt surzi si mint.” (Rãspântii).
Si eminesciana întrebare: „Ce-ti pasã tie chip de lut?” – transformatã acum în „Ce-i pasã lumii dacã...” poezie filozofico-socialã care reliefeazã în spiritul lui Quohelet, desertãciunea vietii si faptul cã omul se crede pãmânt vesnic: „Ce-i pasã lumii dacã, ai strâns în piept durere, / Iluzii rãtãcite sau spaima unui vis./ Cã singur treci prin grele si nici o mângâire, / Nu te rãsfatã-n viatã în drumul spre abis.// Ce-i pasã lumii dacã, îti cumperi nemurire, / Prin slove aranjate sau cu grãmezi de bani./ Ca fumul se destramã iar din a ta trãire,/ Nici scrumul nu rãmâne, de trece câtiva ani.// Ce-i pasã lumii dacã, renunti a sta în scenã / Si altii sunt actorii în piesa ta sãracã./ Nu mai vibrezi la viata, ce pare-a fi o gheenã, / Si-ti pui iar întrebarea...ce-i pasã lumii dacã.”
Poeme reflexive - motive serioase de gândire si actionare conform acestei gândiri si nu numai cu vorba, dar si cu fapta. Coeziunea dintre gând-cuvânt-faptã este firul rosu care ar trebui sã lumineze precum o fãclie olimpicã.
Accente de revoltã socialã existã în poemul „Stigmatul” - un clocot care fierbe în sângele oricãrui om de bun simt, cu osebire în aceste dramatice timpuri pe care le trãim. Autorul dovedeste curaj si ia atitudine fermã împotriva oricãrui abuz sãvârsit asupra omului: „Am sufletul plumb si un clocot în vine, / Trãiesc un cosmar ce îl cred a fi vis, / Mã supãr pe oameni, mã supãr pe mine, / Ne-nconjurã negrul si-mpinge-n abis.//Eram un popor cu mândrie si teluri, / Aveam foarte multe, dar multe n-aveam, / L-aveam si pe bulã în sute de feluri / Râdeam pe ascuns dar...atuncea râdeam.// Tânjeam dupã bine si false himere, / În vest sau aiurea, ori unde vedeam, / Credeam în egal, neavând vreo temere, / C-am fi nepoftitii sau slugã la neam.// Acum mã’nfior de a lumii cruzime,/ Suntem nespãlatii, banditi sau tigani, / Pãdure uscatã, sau doar putrezime, / Ce umblã prin lume cersind niste bani.// Nu stiu interesul ce-ndeamnã popoare,/ A pune în fruntea întregului neam, / Stigmat ce-njoseste, stigmatul ce doare, / Pecetea de hot sau acea de tigan”.
În final, autorul face o pledoarie pentru adevãratele valori, care nu sunt cele materiale, ce putrezesc si sunt mâncate de molii, asa cum scrie în Evanghelie, ci accentul trebuie pus pe valorile spirituale care sunt nemuritoare si constituie esenta vietii pãmântene.
„Uitãm a scrie versuri si-a dãrui o floare, / Uitãm de sentimente în fuga dupã bani, / Târziu vom întelege, dar ce mai pasã oare, / Când ai pierdut esenta, la viatã si la ani”. (Uitãm).

DELIA STÃNILOIU – e „veche” cunostintã din Antologia „55 de poeti contemporani”, apãrutã sub îngrijirea Valentinei Becart, propune pentru „Esente” o suitã omogenã de poeme în ritm clasic, având o bogatã tematicã, de la pasteluri, la poezie de dragoste si de reflectie asupra vietii.
O interesantã conexiune face autoarea în ceea ce priveste viata proprie si Poezie: „Poezie fãrã sentiment / Scrisã într-o searã lungã-tristã, / Când un gând hoinar-impertinent / Mã purta spre lumi ce nu existã.// Vers nerod, fãrã emotie-simtire / Unde gândul umblã haimana, / Când fãptura ta e amintire / Si o ranã-ncinsã viata mea.// Poezie-n notã pesimistã / Fãrã gând de revenire si-mpãcãri, / Când nu cred cã dragostea existã / Si tristetea-mi umblã pe cãrãri.// Poezie roz, cu fundulitã / C-un cãtel de plus si-o acadea, / Poezie în vârfuri de penitã / Sã n-o dai sau spui la cineva.// Poeezie nulã, crudã. Platã,/ Fãrã haz si fãrã vino-ncoa, / Poezie slutã, nechematã / Cam asa e toatã viata mea.” (Poezie fãrã sentiment).
Despre truda poetului, care la prima vedere pare inutilã, Delia Stãniloiu spune, în deplinã cunostintã de cauzã: „Doar eu alerg ca melcul, iute / Preocupatã sã mã-nalt / Spre adâncimi ncunoscute, / Vopsind al fluturilor smalt.” (Afarã-i ger).
Si despre iubire poeta îsi manifestã pãrerea în chip poetic si nostalgico-ironic, în poemul: „Si eu te-am cãutat”: „De-atât netine, mã destram / Sunt scrum si cioburi, sunt nimic / Nu mai respir si nu mai am / Puterea sã mã mai ridic.// (...)// Dar eu, aici sunt zãlogitã / Nu pot sã mã înalt, sã zbor, / O pãmânteancã obositã / Ce viata-n clipe o mãsor.// Rãmânem doar, ca niste sori / Încãtusati pe o orbitã / Iubiri de dincolo de nori, / Icari cu aripa rãnitã.” În acorduri suave de menuet ori de vechi lied, Delia Stãniloiu îsi cântã sentimentele de iubire, în tonalitãti de basm ori într-o feerie de voci celeste: „E iarnã afarã, priveste cum ninge / Din flori de zãpadã îti fac un buchet, / Un fulg diafan, pe frunte m-atinge / Si-mi cântã-n ureche ceresc menuet. // Tãcerile-s pline de reverberatii / Un cor se aude, sunt îngerii-n cer / Te iau azi de mânã si prin constelatii / Vom merge agale, pe cãi de mister.// Priveste cum ninge pe tâmpla mea iarã / E iarnã afarã si-n mine pustiu, / Surâsul tãu înger, perpetuã varã / Mã face luminã si umbrã sã-ti fiu”. (E iarnã afarã).

ION VANGHELE – si el debutant la „Esente” - încheie acest corolar liric cu un grupaj de versuri spirituale care puncteazã atitudinea crestinã a creaturii fatã de Creatorul sãu. Dar nu sunt neglijate si traditiile si datinile religioase si folclorice – singurele care dãinuie în timp. E o întreagã filozofie a vietii aici, transpusã artistic cu mijloace modeste dar destul de relevante: „Pe drumul prãfuit si gri, / Ne pierdem unul câte unul, / Într-un banal rostit: a fi / Si cerul ce destramã fumul. // Prin iarbã alergãm uitati, / Cu crengile de floare rupte, / Cu dor de pãsãri agãtati, / Printre clepsidrele tãcute.// Ne-mpinge vântul secular, / Pe drumuri care duc aiurea, / Iar zilele crepuscular / Cu rosii maci aprind pãdurea.” (Pe drumul prãfuit si gri)
Atent structurat, bine închegat, însã inegal, asa cum inegali sunt si antologatii, cuprinzând o paletã diversã si nuantatã de teme lirice, volumul antologic „Esente de primãvarã” a fost primit cu interes si cãldurã de iubitorii de poezie, convinsi cã vor gãsi în el, esente tari si aromate de inefabil, care sã le genereze stãri propice visãrii de care cu totii, avem atâta nevoie, într-o vreme în care visul este sugrumat de sloganuri politice desãntate care conduc mai degrabã la moartea spiritualã a individului. Volumul constituie o reusitã si reprezintã un crâmpei din panorama liricii actuale.
Si nu s-au înselat deloc pentru cã, el va sta, alãturi de celelalte Antologii ale Cenaclului,


Cezarina Adamescu , Agero-TORONTO, CANADA, 5/19/2010

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mier Mai 26, 2010 2:11 pm, editata de 7 ori (Motiv : dragoste, primăvară, volum)

Lansarea-cartii-In-lumea-Iubirii-si-Calatori-prin-timp

Alaturi de prietenii de pe site-ul www.poezii.biz



Familia Desliu si cea mai buna prietena Sita



Sesiune de autografe.
Alaturi de poeta Aristita Buciu Stoian dupa lansare.







Prietenii mei Felicia si Danut Desliu




Prin Muzeul Arta de la Drobeta Turnu Severin






Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Mier Mai 19, 2010 9:11 am, editata de 3 ori

Am văzut
un câmp rănit,
de atâţia maci în floare
de plângea, sângerând lanul
viselor, spre neuitare!


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:31 pm, editata de 2 ori

Cuvintele-mi sunt
nestemate răspândite
în universul iubirii.
Cu sârg le adun
să dau strălucire
colierului
cu care împodobesc
omul ales de inimă.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:30 pm, editata de 2 ori

Reveniţi
pe tărâmul copilăriei
şi jucaţi ,,telefonul fără fir''!
Poate
se va rătăci
un cuvânt magic...


Ioana Voicilă Dobre




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:29 pm, editata de 2 ori

Pe mări, călător
Şi cuprins de dor
Mă îndrept spre ea
Tot spre steaua mea.
Sub stele, visător
Şi cântând de dor,
Mă întorc la ea
Tot la marea mea!
În lume trăind
Îmi doresc curând
Să revin la ea
Tot la marea mea.
Şi în nopţi cu stele,
Drum străbat la ele
Să-ţi aduc în dar
Un mărgăritar.
Iar în nopţi cu lună
Vine-o zână bună
Şi mi te aduce
Vis frumos şi dulce!
Iar în nopţi senine
Mă gândesc la tine
La căsuţa noastră
La floarea albastră.
Şi în nopţi ploioase
Zâna noastră coase
Coase-ncet şi cântă
Cu iubire multă.


Ioana Voicilă Dobre


Poezie din volumul ,,Universul prieteniei-primăvara,,-2008


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Dec 14, 2010 9:52 pm, editata de 4 ori

Ce drag îmi este
chipul tău,
şuviţele ce-ţi cad
pe frunte
şi ochii tăi
ce caută mereu
alţi ochi strălucitori
de ciute!

Guriţa ta,
nesăţios privesc
şi rodiile-i
le-aş muşca
la pieptul tău
m-aş încălzi
şi lin izvor
să-mi fie ea!

Dând tonul
dragostei
profunde,
pe valuri de amor
plutind
ne-om preschimba
în nişte unde
şi ne vom regăsi,
iubind.


Ioana Voicilă Dobre





Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Dec 14, 2010 9:52 pm, editata de 4 ori

Mulţumesc foarte mult Didina pentru ajutorul acordat în a-mi aranja cât mai corect în pagină coperta cărţii şi pentru felicitările şi urările transmise! Deasemenea aş dori să ştiţi că eu nu voi uita niciodată că am debutat acolo la Iaşi şi nici felul în care m-aţi primit şi omenit.Urgenţe de familie mă ţin aici şi nu pot fi alături de voi dar voi găsi o modalitate să onorez şi eu invitaţia de a veni la cenaclu şi la lansările prietenilor noştri comuni. Voi păstra fiecăruia dintre voi câte un volum şi îmi aduc şi eu o modestă contribuţie la emisiunile radioului nostru în limita timpului şi a posibilităţilor mele creative sau culturale.

Draga Ionela !

Calde si sincere felicitari.Ma bucur enorm pentru tine,pentru visele tale care ti se implinesc ,pentru staruinta si curajul cu care intretii focul creativitatii si menirii tale in viata .Iti doresc sa ai inima buna si plina sa scrii mereu,sa ai sansa si putere sa iti publici incontinuare poemele tale.Felicitari si la mai multe volume !

Se dă un click pe imagine pentru a putea fi vizualizată complet.Mulţumesc!


Dragi prieteni,

azi 10 mai a iesit de sub tipar volumul de versuri proprii-In lumea iubirii. Cartea conţine 52 de poezii de dragoste scrise de mine de-a lungul timpului.Ea a fost îngrijită de către Dănuţ Deşliu, poet severinean, prieten bun de pe site-urile literare.V-am adus la cunoştinţă apariţia ei ca să vă bucuraţi pentru mine şi mai ales să găsesc o modalitate de a intra în posesia ei fiecare dintre voi.

Eu
sunt o fiinţă-ntreagă,
jumătatea nimănui.
Viaţa mea
îmi este dragă,
nu dau seamă orişicui!

Soarele,
întreg e-al meu,
mă-ncălzeşte-ntotdeuna
şi
cu raza-i jucăuşă,
noaptea-mi luminează,
luna.

Cerul,
norul şi pământul,
nu îmi fură din păreri,
nu-mi mai întoarce,
cuvântul,
jumatatea de mai ieri!

Îmi iubesc
singurătatea,
încărcată de frumos
şi ridic, din ea,
cetatea,
unui suflet maiestuos.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:28 pm, editata de 2 ori

Gândule, taci!
Nu mă trimite, să mângâi zarea
ce-mi pierde cărarea!

Gândule taci!
Nu-mi sufla-n van, vrerea-n ocean
ci lasă-mă râu, pe langă grâu!



Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:27 pm, editata de 2 ori

În drum spre soare,
ard ca o lumină
Şi-n raza lunii,
mă găsesc arzând,
îngemănând dorul
cu neodihna
din căutările-mi
pe-acest pământ.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:26 pm, editata de 3 ori

Când timpul, şarpe veninos, o clapă de pian a ros
Am fugit atunci, pe dată, de clapa tristă, sfărâmată.

În cântec nou, de nepătruns, fiinţa noastră s-a ascuns,
Dar n-am aflat acordurile-n care iubirea plânge şi-apoi moare.

O melodie nouă încropesc, acorduri pentru pasul îngeresc,
O piruietă, paşi adăugaţi şi suntem cu-o iubire mai bogaţi!


Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Dum Dec 19, 2010 9:44 pm, editata de 3 ori

Noaptea,
îmbălsămată în stele
mă inspiră.

Şi totuşi,
nu ştiu cum şi nici de ce
cuvintele expiră.

Gândesc
că sunt fericit
dar sunt nehotărât.


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:25 pm, editata de 4 ori

Te-mbată, de parfumul florii de salcâm
De albul ei ca tâmpla milenară!
Trimite-n dimineaţă al tâu gând,
Scânteie din făclia de aseară!

Tăcerile s-or încălzi la soare
Şi ochii s-or clăti în verde pur
S-o limpezi iubirea din izvoare
Şi-o vrajă va fi totul împrejur!

Arcuşul va-ncropi o melodie,
Vioara inimii o să tresalte
Şi visul ca un puf de păpădie
Se va-nălţa pe notele înalte.

Te-mbată, de parfumul florii de salcâm
De albul ei ca tâmpla milenară!
Trimite-n dimineaţă al tâu gând,
Scânteie din făclia de aseară!


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Lun Iun 14, 2010 3:28 pm, editata de 1 ori

Azi,
de tine, sunt
orfană.
Tu,
care om drag
mi-ai fost,
azi
mi-ai dăruit
o rană
şi tristeţea,
adăpost!


Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:23 pm, editata de 2 ori

autor: Cella Negoiescu
Poezia - zbor peste eternitate.

Coordonator de proiect Valentina Becart

Metaforă a unui gând neterminat, pictură altfel prezentată, muzică neauzită, nedezvăluindu-şi pe deplin acordurile, înfiorând, însă, de emoţie Sinele, Poezia devine artă între arte, punte de legătură între eul liric şi cititor.
De aceea, meritorie şi îndrăzneaţă apare ideea doamnei Valentina Becart de a realiza o miniantologie a poeziei contemporane. Ne permitem s-o numim asfel, deoarece spatiul liric s-a extins neînţeles de mult în dauna poeziei – redusă, în momentul de faţă, la genul scurt, cu ecouri autobiografice.
Dar cititorul va rămâne, indubitabil, surprins de dispunerea aleatoare a poeţilor, criteriul alfabetic sau cel cronologic nefiind convingător. Mai mult, un poet precum Mircea Micu, considerăm că nu şi-ar fi găsit locul într-o astfel de antologie având în vedere nu numai vârsta, ci, mai ales, îndelungata activitate creatoare. Cei treizeci de ani în conducerea Uniunii Scriitorilor l-au făcut deja cunoscut, poetul fiind un apropiat al lui Zaharia Stancu – prozator dar şi sensibil poet, ce-i drept minimalizat la ora actuală, dar şi al lui Nichita Stănescu. Poemele lui Mircea Micu ar merita plasate alături de altele aparţinând unei generaţii anterioare în care se regăsesc nume precum Mircea Dinescu, Leonid Dimov, Constanţa Buzea, Ileana Melincioiu, Adrian Păunescu. Nemenţionarea acestui poet în manualele şcolare nu trebuie confundată cu necunoaşterea operei sale, dată fiind relativa funcţionalitate a acestora. Desigur, integrarea lui Mircea Micu într-o astfel de antologie nu poate fi decât flatantă pentru poet, dar aşezarea sa într-un prim plan ar fi fost, poate, de bun augur, un exemplu real pentru mai tinerii confraţi. Un poem precum Dor de cai devine edificator pentru generaţia căreia îi corespunde: „Eu sunt copilul ce visează / În orice noapte numai cai, / Sălbatici, nărăvaşi şi tineri / Trecând spre mine în alai,/ ... / Îi văd în bezna nopţii mele / De insomnii fără temei / Şi mi-e atât de dor de dânşii / Cum numai grecilor de zei ...”. Aceeşi consideraţie ar fi trebuit acordată Biancăi Marcovici, poetă distinsă cu atâtea premii internaţionale, autoare a atâtor volume deja cunoscute.
În afara acestor mici deficienţe de expunere a materialului, Antologia reuneşte poeţi şi texte reprezentative, autoarea dovedind o deosebită abilitate în alcătuirea unor adevărate „medalioane” lirice de o acuitate remarcabilă reuşind să se încadreze în canoanele recomandate, pentru prima dată, de către Maiorescu în studiul intitulat O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, destinat, la acea oră, celor ce-şi propuseseră să alcătuiască o primă antologie de la poeţii Văcăreşti la Alecsandri. Conştient de dificultatea alcătuirii unei asemenea lucrări, criticul le oferă contemporanilor un fel de ghid pentru trierea selectivă a unor texte artistic valabile. Cele două părţi ale studiului amintit: condiţiunea materială si condiţiunea ideală a poeziei pun în evidenţă elementele esenţiale ale unui text poetic. „Ideea poetică” – subliniază marele critic – „nu e ... idee, ci emoţie, simţire, trăire psihologică ... Prin urmare iubirea, ura, tristeţea, desperarea, mânia, etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, plitica / ... / sunt obiecte ale ştiinţei, niciodată ale artelor ...”. Şi adevărata idee poetică trebuie să fie prezentată într-un înveliş verbal adecvat prin diverse „elemente ornante: epitete, metafore”, abstractul fiind recomandat într-o mai mică măsură.
Timpul a trecut, curentele literare s-au perindat, avangardismul interbelic debordând în suprarealism, expresionism, constructivism, fovism, promovând o literatură nouă, adresându-se, de cele mai multe ori, unui lector avizat. După cuvintele potrivite ale lui Arghezi limbajul poetic devine permisiv, poetul amintit dând „drept de cetate tuturor cuvintelor” – după aprecierea lui T. Vianu -, modernismul vine în forţă prin balcanicul Ion Barbu, deşi curentul apăruse cu mult mai înainte prin lirismul bacovian, mai bine zis prin lirica simbolistă. De aici încolo noua poezie va urma linia neomodernistă prin Nichita Stănescu, Marin Sorescu, etc, dar şi pe cea postmodernistă excelent reprezentată de scriitura lui Mircea Cărtărescu.
Chiar dacă după ’89 mai tinerii creatori au încercat să se rupă de toate tendinţele anterioare, definindu-se ca generaţia ’80 / ’90 sau a celui de-al doilea mileniu, ţinându-se departe de tradiţie, scuturându-se de ea ca de o povară inutilă, considerându-se liberi şi rebeli până la anarhie, textul poetic contemporan n-a putut să renunţe la alura modernistă, cea cunoscută, evidentă prin folosirea versului alb, a ingambamentului sau prin abordarea unor teme cunoscute. Aşadar, în pofida celor afirmate mai sus, temele tradiţionale încep să reapară, deoarece fiinţa umană a rămas intactă în conştiinţa ei, sentimentele revenind şi repetându-se cu aceeaşi intensitate şi pasiune ca oricând şi oriunde. Aşa se face că în Antologia Valentinei Becart, textele – alese cu grijă – se definesc printr-o unitate tematică şi stilistică.
Una dintre temele abordate în majoritatea poemelor este cea a timpului alăturată de cea a visului care reprezintă un fel de paleativ pentru împlinirea unui ideal. În timp ce romantismul utiliza visul ca pe o treaptă (către metafizic), iar psihanaliza – ca pe o cale de acces (către subconştient) – visul din poezia contemporana e abordat cu o maximă luciditate creatoare, cu scopul de a extrage din el un principiu de maximă libertate. În vis, elementele şi întâmplările pot sta în relaţiile cele mai absurde, singura regulă fiind cea a absenţei oricăror rigori, a împlinirii tuturor posibilităţilor fără vreo constrângere sau restricţie logică. În Acum Aurel Pop mărturiseşte ca „noaptea” îşi potriveşte „gândurile / Cu grijă” ca să facă faţă evenimentelor de peste zi, în timp ce Cristina Ştefan constată că: „Se făcu visare din ziua venirii / ... / Mi-ai înscris pe izvoare prundişul iubirii / Şi-am suit printre stânci mult-râvnitul Olimp” (Revers în timp – pg. 33). Un distih precum „Pe dinăuntru ne dislocă magma / De versuri niciodată răbufnind” (Cumplitele egrete) al lui Miron Manega accentuează afirmaţia de început, lectorul fiind introdus dintr-o dată, fără preliminarii, într-un univers necunoscut, ciudat, în care contrastele se topesc şi lucrurile, sentimentele fraternizează într-o dulce anarhie: „Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare remuşcarea nu calul alb, agrest, / În mine se lovesc însingurări de clipe / Cu clipe de ţărm şi mare în requiem celest” (Paul Polidor – Sunt pescăruşul nins ...).
Şi cum oniricul nu are limite, iubirea se insinuează şi ea cu tandreţe şi subtilitate, ca o altă temă des întâlnită în antologie. Sentimentul e mărturisit, uneori timid („Sufletul meu se întâlneşte cu al tău” – Constantin P. Popescu – Când), alteori direct, versurile alcătuind un adevărat portret spiritual al fiinţei iubite ca în Rozaliu de chihlimbar a lui Petru Blaj (Petru Dinvale). Mitul androginului se face vident la cei mai mulţi dintre poeţii Antologiei. Uneori, femeia devine „blând zefir”, bărbatul „dulce adiere” – ambii făcuţi pentru „iubiri profunde” (Gabriel Matrana – Suflete), în timp ce Lelia Mossora afirmă fără reticenţă că „Jumătatea mea de măr / eşti tu, / muşcând din mine - / fructul oprit”, mărturisire ce aminteşte clar şi de mitul cuplului primordial. Ideea e preluată şi de Cristian Lisandru în Iubire învelită în cer şi mere verzi, căci poetul, asemenea lui Adam, şi-ar preschimba iubita într-o Evă modernă
prefăcându-se el însuşi în măr „agăţat pe ramura / Unui pom al iubirii din care nu ne interzice nimeni / Să mâncăm ...” (pg. 129).
Detaşarea de cotidian prin iubire e semnificativ surprinsă şi de versul lui Dan Norea care nu cunoaşte „reguli în iubire”, aici, ca şi în război, orice fiind permis, poetul-programator sesizând diferenţa netă dintre un instrument oricât de performant precum computerul şi sensibilitatea fiinţei umane, mult mai complexă, prin sentimente şi trăiri de tot felul (Nu ştiu să fie reguli în iubire). La rândul său Velea Costea îşi recompune iubirea din „Ţăndări de vise / În suflet de noapte” (Iubire), în timp ce Violetta Petre încearcă să şteargă urmele unei iubiri trecute în Cioburi de iubire.
Sentimentul de iubire atât de tandru e prezent în toate ipostazele sale: iubirea de semeni în stil tolstoian sau iubirea faţă de Măreţia Firii, de muza inspiratoare, de harul divin ce ni s-a dăruit: cuvântul. Aşa apare iubirea în poezia Cezarinei Victoria Adamescu care-şi închină versurile unei divivităţi destul de transparente: „Iubite, stai cu mine pe-nserate / sărută-mi florile înrourate / ... / Şi la picioare să-ţi depun buchetul / de orhidee când îţi cânt sonetul ...”. (pp. 72/73). Prosternarea evidentă în faţa Cerului indulgent cu păcatul uman nu lipseşte. Ea predomină vizibil în poemele Mariei-Doina Leonte, ale Mirelei Şova, ale Elenei Armenescu, ale preotului Radu Botiş sau ale Marianei Rogoz Stratulat. Versurile poeţilor amintiţi se constituie din acorduri psalmodice, delicate şi pioase: „Zideşte-ne din nou, Stăpâne! / Cu milă nouă să ne-mbraci! / Ruga spre tine mai rămâne / Să ne răspunzi, Tu, să nu taci!” (Glossă omului modern – Mirela Şova – pg. 378).
Întâlnim însă şi o tendinţă argheziană, o oscilaţie între „credinţă şi tăgadă” ca în versurile lui Sorin Micutiu: „M-am coborât să-l caut pe Dumnezeu / M-am cutremurat / văzând / tronând / un alt eu / în loc de Dumezeu. / Simţeam că totul se destramă ...”. (Eu şi eu pg. 34).
Iubirea tolstoiană, iubirea de semeni, de tot ce ne înconjoară e bine punctată în versurile Ioanei Voicilă Dobre: „Iubirea am simţit-o-ntâi / în pâinea de pe masă / şi-n glasul mamei, grijuliu / ce mă striga prin casă./ ... / Mi-a apărut apoi în toate,/ în ochi de-nvăţătoare / în muzică, în vers, în carte / şi-n planta ce răsare”. (Iubirea).
Raţională şi conştientă de efemeritatea vieţii, a iubirii care se stinge în eternitate, autoarea are în vedere simbolurile sfârşitului iminent, specific uman. Astfel motivul toamnei, al amurgului, al nopţii şi chiar al iernii sunt întâlnite pretutindeni în volum. Titluri precum Fiecare toamnă, Când toamna, Toamna mereu mai frumoasă, Nostalgie de toamnă (Ana Urma), Toamna în derivă (Cristescu Emanuela Mariana), De toamnă (Ioan Mugurel Sava), Baladă pentru tine (Ion Gheorghe), ... de toamnă (Georgeta Resteman) – devin sugestive alături de altele precum Stejarul dezgolit (Nicolae Stancu), Toamna din gânduri (Valentin Văran), September, Toamna în apus (Viorel Muha). Violeta Codreanu Tiron anunţă şi ea în accente blagiene că, pentru a se reîntoarce în copilăria rămasă undeva în urmă, a dat „vamă somnului şi visului” – simbolul somnului fiind subsumat eternităţii. (Vama somnului).
Cu toate că viaţa e privită ca o „trecere” prin infiltrarea „toamnei”, a „înserării” sau a „amurgului”, optimismul primează în întreg volumul, în toate poemele speranţa fiind mereu prezentă, „bălţată ca o salamandră” (Alexa Gabriel Bâle) sau ca „o ploaie măruntă, / să se spele de rele, / descântec de iele ... ” (Cristescu Emanuela Mariana), în timp ce Elena Pădureanu şi-aşterne gândurile cu drag „bob cu bob / ... / speranţe s-aducă / în tristeţea năucă” (Prin taste de sticlă – pg. 179). Aceleaşi „fărâme de speranţă” traversează şi poezia Georgetei Resteman oţelind voinţa eului liric: „Din rău să facem bine, din lacrimă ... un cântec” (...toamnă).
De foarte multe ori, optimismul apare în forme parodice: „Viaţa nu circulă cu viteză maximă / ... /Dar nu mă ridic pentru a traversa pe partea cealaltă / Cred că mi-e teamă să nu dea peste mine” – afirmă Cristian Lisandru în De pe margine ... continuând în acelaşi stil uşor persiflant, elaborând adevărate aforisme. Acelaşi optimism raţional se desprine şi din poezia foarte tinerilor poeţi. Dan Sârbu se declară „ ... prizonierul dintr-un măr de ceară / ce-aşteaptă veşnic fulgerul de lumină / ce se-ncăpăţânează să nu vină / în iarna ce se pregăteşte să apară” (pg. 141), în timp ce Doru Emanuel Iconar – elev încă – îşi şterge din când în când fruntea „cu o mânecă” în speranţa că „totul va merge bine” (Păpuşi – pg.163). Ironică şi nonşalantă apare şi decizia Deliei Stăniloiu de a-şi ridica privirea către lumină pentru a bea din „apa-nţelepciunii” aşa încât „ ... de-a fi să mor de tot, / Să mă doară drept în cot”. (Vers rebel). Binecunoscutul proverb, specific neamului nostru „a face haz de necaz” e subliniat şi de expresia Deliei Valahe de a juca Şotron pe destin. Şi concluzia lui Costel Geană se alătură acestei viziuni, că definiţia vieţii este încărcată de ironie: „Deci ce este viaţa noastră?/ Joc stupid de-a baba oarba / Pân’ din noi va creşte iarba”, în timp ce Ioana-Nina Botici defineşte direct viaţa ca „o fugă de moarte”.
Exemplele pot continua, căci optimismul e prezent indiferent de vârsta creatorului, indiferent de viziunea artistică, auroarea însăşi apreciind această atitudine, îndemnând la ignorarea timpului, la „măreţia creaţiei”, la „puterea cuvântului” ce „se va ridica” precum „un zid în faţa neantului”. (Labirintul singurătăţii – Valentina Becart).
Volumul de faţă nu se rezumă doar la prezentarea unor lucrări specifice liricii româneşti contemporane, dar pune în evidenţă şi munca poetului traducător, căci numai un poet adevărat poate realiza o traducere apropiată textului original, el jonglând cu metalimbajul. Meritorie în acest sens este traducerea lui Eugen Dorcescu care reuşeşte să ne prezinte „câteva eşantioane” din creaţia poetului spaniol Coriolano González Montañez ajungând să emoţioneze cititorul fără ca acesta să observe vreo stângăcie de exprimare. Ba mai mult, metaforele, personificările şi epitetele se adună în alegorii sublime ca în poemul Munţii Soarelui.
Nici încercările bilingve nu sunt uitate, Eleonora Stamate fiind prezentă cu şase poeme în limba română, dar şi în engleză. La rândul ei, Iulia Ralia nu se dezminte şi, ca profesoară de limba franceză, strecoară în lirica sa şi versuri în această limbă într-o manieră ce ne aminteşte de modernul Jacques Prevert. Frumoasă şi elegantă apare şi poezia domnului Mahmoud Djamal, metalimbajul fiind folosit cu măiestrie, deşi autorul, originar din Siria, este doar adoptat de noi.
Artistă completă, Valentina Becart ştie că lirismul se împleteşte cu tehnica picturală, oferind lectorului adevărate tablouri impresioniste. Curent pictural ce corespunde pe plan literar simbolismului, impresionismul – considerat ca cea mai frumoasă etapă a picturii moderne – promovează o tehnică tamizată, uşor ceţoasă, tuşele puternice devenind fluidizate, abia sugerate. Deşi coperta poartă amprenta pasiunii creatoare sugerată de un amestec de galben şi roşu flamboiant, în interiorul volumului predomină albastrul şi rare sunt poemele în care această culoare lipseşte, ea venind să sublinieze liniştea şi calmul, tendinţa eului liric de a simţi binele pe care-l vrea transmis şi cititorului. Şi dacă la Cristina Ştefan ochii de miozotis ai copilului se armonizează cu seninătatea cerului (Ochi albaştri), Ana Urma simte „albastrul de dinlăuntru” – simbolizând o personalitate nobilă şi delicată. O Rhapsody in blue ne oferă şi doamna Cristescu Emanuela Mariana inducând lectorului ideea de muzicalitate, artă ce se îmbină perfect cu poezia. În acelaşi sens pot fi citate şi versurile Elisabetei Iosif ce se constituie într-o mărturisire tainică în ritm şi rimă clasică, emoţionând prin sensibilitate şi suavitate, dar, mai ales, prin picturalitate: „Dansăm, / Plutim peste Durău ... / Eu calm. Încercuind surâsul tău. / Tu mă-nchideai, vag în iubire, / Aruncând stele. Cer în tresărire. / Curgeam liliachiu prin ziua violet, / Ningea indigo peste şevalet.” (Iubire violet – pg. 203).
Tablouri impresioniste se disting şi în alte texte prezente în Antologie. Gabriel Matrana caută cu ochii nori pe cerul care-i tot „albastru – acuarelă” (Soluţie), acelaşi cer, care pentru Costel Geană e plin „de nouri albi, zburdând pe sub sineli”, „un neant albastru cu stele arzând reci” – univers în care eul liric îşi poate găsi un refugiu. Ideea se regăseşte şi în versul Violetei Andrei ce-şi doreşte odihna în „albastrele flori din cântecul verii” (Anotimpuri de mână). Şi chiar atunci când lipseşte, culoarea în discuţie e înlocuită de elemente ce-o includ: Peisaj marin (Elisabeta Iosif), Izvorul (Alexandru Eugen Trandafir), Naufragiu (Vasile Zetu), Îmi este dor (Maria Rogoz Stratulat), etc.
În concluzie – muzicalitatea interioară a versului, motivele şi temele bine conturate, cromatica predominantă face din această antologie o culegere de referinţă, necesară cititorului de astăzi sufocat de evenimente mărunte, dar inerente, autoarea ridicându-se la rafinamentul unui Mecena, strângând laolaltă atâtea valori mai noi sau cunoscute anterior.
Întregul volum reuşeşte să îmbine atitudini şi prezenţe lirice diferite unite însă prin puterea cuvântului care, pornind de la realitate, de la un aspect interior, de la o idee sau de la o stare sufletească – reuşeşte să o transfigureze, prin funcţia lui poetică specifică, în imagine artistică – o ficţiune, o plăsmuire literară şi, la drept vorbind, o convenţie între artist şi receptorul creaţiei, funcţie sesizată de însăşi autoarea „ ... nu vă fie teamă / de măreţia creaţiei / ce-o veţi lăsa mărturie ... „[i]

Ne aflam în peşti
Şi ,,cât ai zice peşte,,
Norocul s-a dus pe fundul apei
Şi acum totul e atât de alunecos
Încât prefer să admir apa,
Vălurind trecutul.


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:22 pm, editata de 5 ori

Aud, cum creşte visul din zâmbetul tău
Asemeni unei flori râzând în soare
Şi pe aripa lui unduitoare
Îmi culc, în linişte, obrazul, eu...
Aud cum doarme marea în ochii tăi
Şi zbuciumul ţi-l simt dincolo de culoare.
Şi simt crescând în inima-ţi, speranţa
Aşa cum orizontu-n răsărit
Face să crească în lumină, viaţa.


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:21 pm, editata de 3 ori

Ce mult te-am iubit,
Să spună serile târzii...

Ce mult te-am iubit,
Tu, niciodată nu vei şti!

Ce mult te-am iubit,
Să spună zile de nesomn...

Ce mult te-am iubit,
Să spună sufletul de om...

Şi nu se poate descifra,
In traiul zilnic, dragostea.

Şi nu poţi duce, trup firav,
Iubirea unui suflet brav.

Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Apr 24, 2010 12:54 am, editata de 1 ori

În preajma lui simt
că-mi cresc aripi!
Cuvintele, un cântec îmi devin!

În preajma lui
mă simt femeie,
iubită cum n-am fost nicicând!

Şi-n clipa când
mă ia de mână,
cu drag privirea-mi căutând

mă simt, pe viaţă
mai stăpână
şi mai bogată eu mă simt.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:19 pm, editata de 6 ori

Sunt un vultur
rotindu-se deasupra munţilor
iar teama fuge-n trecut, speriată.

Alături, zâmbeşti enigmatic
ascunzând scara sub aripă.

Rămâi, cu mine, pasăre rară
şi nu voi mai privi niciodată în abis
ci numai cerul, casa mea şi a ta!


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:20 pm, editata de 5 ori

Am plecat...

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Lun Dec 13, 2010 11:06 pm, editata de 3 ori

Eu sunt cenuşăreasa cea trudită.
O zână m-a văzut şi ajutat
Şi-acum în rochia de bal, gătită
Mă-nfiinţez cuminte la palat.

In jur sunt prinţi dar şi prinţese
Ce se-nvârtesc în ochiuri mari de viaţă.
In pieptul meu o vrajă parcă ţese
Iubirea pentru omul ce-am în faţă.

Doar cu un gând îmi cere mâna
Şi eu mă văd alunecând uşor
Spre cel pe care-l vreau pe totdeauna
Şi pentru care simt teribil dor.

Plutim, dansând pe roze prima dată.
Cuvintele vrăjite ne-npresoară.
El cu privirea ochii-mi verzi îmi cată
Şi sufletul începe să mă doară.

Alerg şi mă ascund de el pe dată
Intr-un poem de dragoste târzie.
Cuminte, iubitoare şi retrasă
Cu-al meu pantof eu îl aştept să vie!


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Lun Noi 29, 2010 5:20 pm, editata de 4 ori

Firicel de iarbă verde
Sărut ochii cui mă vede
Şi guriţa cui mă vrea
Ca să fiu mireasa sa!

Firicel de iarbă deasă
Te-am îngrijit langă casă
Şi-acum toamna îmi eşti fân
Cu parfum de pus în sân!

Firicel de fân cosit
Mă îndeamnă la iubit,
La cântat şi la horit,
Doru-n zare să-mi trimit...


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Dec 14, 2010 9:41 pm, editata de 2 ori

Eu mă întreb de multe ori
De fost-am bun semănător
Dacă sămânţa, ce-am ales
Va face rod bun de cules.

Privesc la fii mei pe rând.
Nici nu le trece azi prin gând
Din câtă muncă s-au ivit
Şi câte nopţi i-am ocrotit!

Sunt mai înalţi şi sunt vânjoşi
Toţi trei sunt nişte Feţi-Frumoşi
Şi-n fiecare văd ceva,
Smuls parcă din fiinţa mea.

Parcă sunt gemeni sau tripleţi!
M-am prelungit în aste vieţi
Cu suflet de semănător,
Cu mii speranţe pe ogor.

Mă văd trăind peste un veac
În care am lucrat cu-n ac
O broderie minunată
De vieţi şi nu-s însingurată.

Voi fi prin ei culegător
Şi fericită-n viitor
Căci fiecare va purta
Mesajul din sămânţa grea.

Şi o nepoată răsfoind
Album de poze sau citind,
Va aminti de ziua-n care
Am semănat spre neuitare.

Cuvinte multe din iubire,
Copii să intru-n nemurire,
Flori vesele spre încântare
Şi viaţa ei spre continuare.


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Lun Noi 08, 2010 11:19 am, editata de 2 ori

Într-o mare de iubire
s-au ascuns
cuvintele.

Strălucesc în valuri,
şoapte,
luna-şi spală pletele.

Sar delfini în joc himeric
din adâncuri,
veşti suind

şi-n sinusoida asta,
eu renasc mereu,
murind.


Ioana Voicila Dobre




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:18 pm, editata de 3 ori

Trec prin parc de dimineaţă, alene, nu mă grăbesc!
În acest miraj de viaţă, nu pot să nu zăbovesc!
Liliacul dă în floare. Un castan se pregăteşte
Pentru-a florilor ninsoare şi inima-ţi cucereşte!

După ploaia din ajun, toate strălucesc acum!
O ciupercă, albă toată, printre fire verzi înnoată.
În mirosul de răşină, printre crengile de pin,
Veveriţe se strecoară uşurele ca un fulg.

Păpădia şi-a deschis iar bănuţul său aprins!
Vrăbiuţe gureşe ciugulesc un arbore.
Mierla cântă a-nviere, cântă-a bună revedere!
Şi-un sticlete, pe o creangă, jură că i-a picat dragă.

Stropi de rouă şi de ploaie, stropi de dragoste bălaie
Hrănesc firele de iarbă şi pe flori s-au prins în salbă.
Raze noi de dimineaţă se aşează pe verdeaţă
Şi-o înalţă voiniceşte-n ochii celui ce iubeşte.


Ioana Voicilă Dobre






Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Mai 08, 2010 9:57 am, editata de 15 ori (Motiv : miraj, iubire, natura)

Dimineaţă-ntr-un mister,
pictoru-a ieşit pe cer
să picteze luncile
şi-apoi iasomiile,
păpădia, liliacul
şi nuferi să pună-n lacul
unde a plouat azi-noapte
tot cu lacrimi şi cu şoapte.
Decorează, zugrăveşte
şi mângâie în culori,
tot ce-i viu şi tot ce creşte
chiar şi norii, uneori.


Ioana Voicilă Dobre




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:10 pm, editata de 4 ori (Motiv : soare, viata, bucurie)

Alege,
din bunurile mele,
dobândite după amar de vremi!
Alege, bătrânule mag!
Uite un colţ de inimă!
E tot ce mi-a rămas omenind călătorii.
Ia-l tu!
Mai am şi bucuria cântării...
Ţi-o închin ţie!
Păsările sufletului meu să te desfete...


Ioana Voicilă Dobre






Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:09 pm, editata de 5 ori

Aşează-mi, în păr,
floarea dragostei tale
şi spune-mi
o şoaptă
când fulgeră-n zare!

Afară sunt demoni,
eu, înger să-ţi fiu,
acum,
cât e toamnă
şi nu e târziu!

Afară-întuneric
şi vuiet turbat.
În casă,
un înger,
aripa ţi-a dat!


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:08 pm, editata de 7 ori

Nimeni
nu-mi poate lua visele!
E primul lucru descoperit,
trăgând cu arcul..
Şi totuşi, o săgeată
nu-mi iese la socoteală.

Ioana Voicilă Dobre




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Dec 14, 2010 9:35 pm, editata de 8 ori (Motiv : amintiri, dureri,)

http://ro.netlog.com/Eu_Leonid/videos/videoid=ro-1834708


http://ro.netlog.com/Eu_Leonid/videos/videoid=ro-1840463




Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Apr 20, 2010 12:29 am, editata de 1 ori (Motiv : poezie)

Am fost floare de măr,
într-o copilărie frumoasă,
prinţesa cu rochia roz.
Visam să devin un măr de aur.
Lumea-şi vedea încă de ale sale
când sămânţa mărului
a încolţit miraculos.
Şi, cum Dumnezeu ne împlineşte
mereu visele,
azi mă regăsesc întreit.
Pe cea mai tânără ramură,
o floare nouă
cântă soarelui de ,,ziua bună!,,.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:07 pm, editata de 5 ori

O floare de păpădie s-a trezit de dimineaţă
Când voios soarele-adie, mângâindu-i a sa viaţă.
Şi pe câmpul înverzit, multă vreme-a strălucit
Dorindu-şi mereu să stea numai în lumina sa.

Dar, pe cer s-au adunat norii care-au speriat
Banuţul ei aurit. Chiar şi vântul a venit
Din senin, fără de veste. Şi-a făcut-o de poveste
Spulberând-o-n patru zări, peste alte şapte mări.

Pufuleţ de păpădie care zbori din loc în loc,
Cine soarta să ţi-o ştie şi cine-i al tău noroc?
Cine te va prinde oare să te-ascundă-n al său sân?
Va fi un om bun sau poate, unul rău, chiar şi hapsân...


Ioana Voicilă Dobre














Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:06 pm, editata de 4 ori

De ce las clipa
ca să fugă
şi să înghită cu un zâmbet
Iubirea-mi
ce se-arată iarăşi
cu arsiţă în umblet?
Aş vrea,
să am azi o putere
ca să opresc
şi Universul
Din mersu-i
ce pasiv îmi pare
şi să-l închid apoi
în versul
Iubirii mele
creatoare.
Din inima-mi,
un vesnic soare
Iradiind mereu
eresul
să-mi fie doar
lumină,
versul.


Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Dec 14, 2010 9:29 pm, editata de 3 ori

E o arşiţă cumplită: grădinare unde eşti
Să-mi uzi floarea răsărită şi să-mi intri în poveşti?
Doamne, dă un strop de ploaie sau trimite grădinarul,
Care toată ziua cântă, să ridice stăvilarul!

Să-mi ude la rădăcină, trandafirul meu curat,
Floarea dragostei-lumină să-mi respire ne-ncetat!

Ioana Voicilă Dobre

Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Dec 14, 2010 9:24 pm, editata de 3 ori

Dimineaţă-ntr-un mister,
pictoru-a ieşit pe cer
să picteze luncile
şi-apoi iasomiile,
păpădia, liliacul
şi nuferi să pună-n lacul
unde a plouat azi-noapte
tot cu lacrimi şi cu şoapte.
Decorează, zugrăveşte
şi mângâie în culori,
tot ce-i viu şi tot ce creşte
chiar şi norii, uneori.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:05 pm, editata de 5 ori

Peste verdele-n neștire, plouă lacrimi de iubire
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară.
Cântec nou, de înflorire strălucește în privire
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!

Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară.
Câmpurile unduiesc, firul ierbii îngeresc,
Pădurile șușotesc frunzelor, ce înverzesc
Şi obrajii-mi se roșesc, c-au aflat cât te iubesc!

Cântec nou, de înflorire strălucește în privire.
Primăvara dă de știre, vieţii de a ei sosire
Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire
Şi iubesc a ei menire și iubesc, iubesc, iubire!

Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară,
Geana și clipirea lor ca petala florilor,
Florilor de viorea care-mi ascund dragostea
Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea!

Peste verdele-n nestire, plouă lacrimi de iubire
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară.
Cântec nou, de înflorire strălucește în privire
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Mai 08, 2010 10:22 am, editata de 1 ori

O primavara minunata va doresc! Ionela, cu prietenie.

http://www.breslo.ro/Shop/ionela1961

Numai ceasul
e de vină!
De când
a coborât
din perete
şi a ieşit
din cerc
însăilându-se
pe ecranul
telefonului mobil,
toate firele
vieţii
s-au încurcat
în limbile
înveninate
de Timp.


Ioana Voicilă Dobre







Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:04 pm, editata de 3 ori

Mă rătăceşte
ziua,
mă rătăceşte
noaptea
şi drumul către mine
îl caut
ne-ncetat.
Mă rătăceşte
ziua.
Aştept
să îmi dai dreapta
să te aşez
de-a stânga
cu darul ce mi-ai dat.


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:04 pm, editata de 2 ori

Luna mai,
minune pură!
Fremătând
ochii mi-i fură,
cu cireşe
ce mă-mbie
să le pun
la pălărie!
Păsările-au împânzit
păduricea
din răscruce
şi de-atâta ciripit
mă îndeamnă
la iubit!
Ploi uşoare
peste floare,
miei zburdând
peste ponoare
Luna mai,
minune pură!
fremătând
ochii mi-i fură,
cu cireşe
ce mă-mbie
să le pun
la pălărie!


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:03 pm, editata de 4 ori

Nu ai trăit, de n-ai simţit cum floarea de cais îmbată
în primăvară orice fată şi nici de n-ai stors vinul niciodată!

Nu ai trăit, de n-ai simţit în cântul păsărelelor o muzică a stelelor şi nici inimă n-ai avut prin crâng de nu te-ai abătut!

Nu ai trăit, de n-ai simţit mirosul frunzei jeluite-n bătătură
şi nici de n-ai adulmecat mireasma primăverii-n arătură!

Nu ai trăit, de n-ai simţit aroma sfintelor gutui îmbălsămând în iarnă, casa şi nici de n-ai dormit în fân, la coasă!


Ioana Voicilă Dobre


Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:02 pm, editata de 3 ori

Lumea din care vin eu
e lumea iubirii.
Ea are culoarea galbenă
şi o strălucire orbitoare.
Poate de aceea
venirea mea te-a ameţit!
Întinde numai mâna
spre aripa ce-mi creşte
când sunt în preajma ta
şi vei simţi un porumbel
cuibărindu-se la pieptul tău.


Ioana Voicilă Dobre



Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Ian 11, 2011 9:01 pm, editata de 2 ori