„Magia serii în sunet şi lumină“ cu Opera Română Iaşi-17 sept 2011

Opera Naţională Română din Iaşi si-a deschis stagiunea 2011-2012, sâmbătă, 17 septembrie, cu un spectacol inedit de lasere şi lumini – „Magia serii în sunet şi lumină“, începând cu ora 20.00, pe esplanada Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“.

Pentru prima dată la Iaşi, clădirea instituţiei, aflată încă în renovare, va fi îmbrăcată în jocuri de lumini. În acelaşi timp, spectatorii vor putea admira soliştii, corul şi orchestra în concert.

Invitat de onoare va fi dirijorul Cristian Sandu (Opera Naţională Cluj).

Programul evenimentului:

DIRIJOR – CRISTIAN SANDU

Giuseppe Verdi, I vespri siciliani – uvertura

Giuseppe Verdi, Il Trovatore – Corul ţiganilor

Charles Gounod, Roméo et Juliette, Vals Julietta Je veux vivre, Cristina Simionescu Sandu

Georges Bizet, Carmen, Habanera, Maria Macsim

Jules Massenet, Manon, Introducere şi Gavottă Je marche… Obeissons, Lăcrămioara Maria Hrubaru-Roată

Charles Gounod, Faust, Rondo Mephisto Le veau d’Or, Octavian Dumitru, cor

Giacomo Puccini, La Bohème, aria Musetta, Quando m’en vo, Diana Bucur

Georges Bizet, Carmen – Les voici! Voici la quadrille! – cor

Giuseppe Verdi, Nabucco – uvertura

Georges Bizet, Carmen, Chanson Bohème, Florentina Onica

Giuseppe Verdi, La Traviata, Coro di zingarelle e matadori

Franz Lehar, Giuditta, aria Giuditta Meine Lippen sie küssen so Heiss, Simona Titieanu

Augustin Lara, Canzonetta Granada, Adrian Ionescu

Giuseppe Verdi, Nabucco, Va pensiero – cor

Giacomo Puccini, Turandot, aria Calaf, Nessun dorma, Cosmin Marcovici, cor

Simona Titieanu


Lacramioara Maria Hrubaru Roata.

"Magia serii în sunet şi lumină“-Opera Iasi-1 de rasarit_de_zori


"Magia serii în sunet şi lumină“-Opera Iasi 2 de rasarit_de_zori

Spectacolul s-a incheiat cu jocuri de lasere si cele mai fumoase artificii care le-am vazut in viata mea


"Magia serii în sunet şi lumină“-Opera Iasi 3 de rasarit_de_zori

Am fost dupa cum se vede aseara la spectacolul de deschidere a stagiunii Operii Romane din Iasi.A fost o seara divina.Faptul ca spectacolul s-a tinut in fata Teatrului National Vasile Alecsandri, a fost o idee excelenta.Spectacolul filmat a fost panoramat pe niste panouri postate la inaltime astfel incat, toata lumea adunata in parcul teatrului putea vedea scena, orchestra, corul si protagonistii.Eu martusiresc fara rusine ca am lacrimat de mai multe ori.Intai cand s-a anuntat ca se va redeschide teatrul cat de curand aflat in renovare de multi ani. Am lacrimat pentru artistii atat de la opera cat si de la teatru care ani intregi nu au avut scena lor, evoluand pe alte scene ale Iasului improprii.Am lacrimat pentru sacrificiul acestor generatii de artisti care nu au avut scena lor unde sa isi tina spectacolele si lumea sa mearga sa ii vada, si in felul acesta pierzand mult din publicul fidel, si ei, ca si cariera de artisti care isi construiau o imagine personala de performanta si profesionalism. Apoi am lacrimat amintindu-mi de prima mea intalnire cu Opera Iasi la varsta de 9 ani cand am mers la un spectacol de opereta -My Fair Lady.A fost si prima data cand am calcat in sala de spectacole a teatrului si m-am indragostit de fotoliile rosii de plus, de cortina pictata, de harfa care a fascinat ochii mei de copil.Ieri mi-am dat seama cat de mult iubesc teatrul din Iasi atat el ca si cladire, dar si teatrul si opera ca si spectacol si artisti. Mi-au mai dat lacrimile la final cand un scurt foc de artificii a incunat apoteotic o seara divina, si uitandu-ma pe cer la dansul artificiilor parca am vazut un semn ca viata teatrului si operei din Iasi va erupe intr-o constelatie de montari scenice, cu public mult doritor si iubitor de muzica si arta, si cu spectacole care sa faca cinste artistilor, urbei, si noua modesti spectatori. Doresc succes Operei din Iasi in noua stagiune.

Superb!! Chiar ca a fost o magie! Felicitari pentru felul tau de a descrie acest eveniment si multumim pentru aceste imagini! Cu mult drag, Vali

Beatrice Rancea, directorul Operei Naţionale Române Iaşi, a împlinit in luna august 50 de ani. La mulţi ani!



"Trăiesc aceste vremuri, ca de obicei, mereu între două trenuri, la Bucureşti, Iaşi sau în alte oraşe; pe scenă, ca interpret, deoarece am două spectacole de teatru dans «Bal» şi «Kabaret – nostalgie în două părţi»; în «spatele scenei», ca regizor şi mai nou în biroul Operei Naţionale Române Iaşi. Cea mai mare bucurie o am când am puţin timp liber să stau acasă cu căţeii mei. Evident ziua este prea mică pentru câte îmi propun să fac.

Anul acesta, ca niciodată, mi-am dorit o vacanţă, deoarece la Iaşi a fost o stagiune plină, cu multe spectacole, mulţi invitaţi, dar se pare că nu voi putea pleca din Bucureşti decât trei sau patru zile. Mulţi ani în urmă glumeam spunând că la 30 de ani mi-am schimbat meseria din balerin în re­gizor, la 40 de ani numele, am devenit Rancea; şi mă întrebam ce va fi la 50 de ani. Iată că, la 50 de ani, sunt mana­gerul (director general) al unei instituţii importante din ţară – Opera Naţională Română Iaşi. La Iaşi am cunoscut nişte oameni minunaţi, acesta fiind şi motivul pentru care m-am înscris la concursul pentru manager şi pe 9 mai a.c. am fost învestită de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în această funcţie.

Este o mare responsabilitate, dar şi o mare provocare. Nu mi-am dorit să ajung director, deoarece aveam în această perioadă proiecte importante ca regizor, dar cei din Iaşi şi-au dorit să fiu alături de ei şi să-i ajut ca instituţia să-şi recapete valoarea şi locul pe care şi-l merită. Adevărul este că această decizie am luat-o cu ajutorul soţului meu, care m-a convins să particip la concurs pentru ocuparea postului. De ce spun asta? Deoarece este foarte greu să pleci de acasă pentru o perioadă mare. Din luna mai de când am fost numită, până la închiderea stagiunii am fost numai în Operă. Doru a venit la Iaşi de câte ori a putut. Acolo, tot timpul mi-e dor de casă şi de căţei. Unii sunt foarte bătrâni şi îmi pare rău că nu stau mai mult cu ei. Mama nu a fost încântată de această hotărâre a mea, de a mă muta practic la Iaşi şi a fi departe de casă.

Îmi doresc enorm ca Opera Naţională Română din Iaşi să fie din nou recunoscută şi apreciată cum a fost cu foarte, foarte mulţi ani în urmă. Pentru perioada următoare avem invitaţi importanţi: regizori, dirijori, solişti, coregrafi, scenografi. Ceea ce nu ştie foarte multă lume este că în Operă se munceşte foarte mult. Interpreţii, chiar dacă sunt solişti, instrumentişti, balerini, duc o viaţă de sportivi de performanţă. Studiază zilnic ore în­tregi şi îşi ridică toată cariera ştachete pe care încearcă să le depăşească. Sunt cel puţin doi pe rol şi asta înseamnă o permanentă competiţie, în sensul bun al cuvântului, între ei.

Opera este o lume aparte şi trebuie înţeleasă ca atare. Avantajul meu este că am crescut în Operă şi până în 1991 a fost a doua mea casă. În Operă nu te «naşti» artist peste noapte. Sunt o muncă şi un studiu cărora te dedici de la 4 sau 5 ani, toată viaţa.

Din 1991, când din cauza acelui accident a trebuit să renunţ la marea mea dragoste – dansul –, mi-am promis să nu mai intru în operă, şi aşa a fost până am fost invitată să montez «Olandezul zburător» de Wagner. Pentru Wagner am revenit, apoi pentru Mozart – «Don Giovanni», sunt compo­zitorii mei preferaţi şi am trăit momente extraordinare montând aceste spectacole. Acum, la 50 de ani, mărturisesc că nu m-aş fi imaginat niciodată la această vârstă dansând. Abia după ce am revenit pe scenă mi-am dat seama ce dor mi-a fost de dans!

Până acum am avut o viaţă frumoasă! Acum câteva zile mă uitam la filmări mai vechi... Am fost primul student care în anul al II-lea de facultate a avut o producţie la Teatrul «Bulandra» şi anume «Jocul de-a măcelul» de Ionesco, iar în anul al III-lea a montat la sala mare a Teatrului Naţional spectacolul «Romeo şi Julieta», care s-a jucat şapte ani cu casa închisă.

Am peste 40 de spectacole montate, am avut peste 30 de roluri pe scena Operei ca balerină şi peste 30 de apariţii tv ca interpret. Am jucat şi în două filme în institut, am prezentat modă, coafură. Am avut şansa să montez şapte ani în Ungaria şi un an în America. În 1980 am făcut parte din compania de balet a lui Marinel Ştefănescu şi Li­liana Cosi şi împreună cu ei şi o echipă inter­naţională am avut un turneu de aproape trei luni în Brazilia. Am cunoscut artişti importanţi în ţară şi peste hotare.

Acum trei ani am fost invitată la UNATC ca alături de domnul Tudor Mărăscu să predau regie teatru. Experienţa de profesor este foarte interesantă. Tot la UNATC, sub îndrumarea doamnei Ludmila Patlanjoglu, îmi pregătesc lucrarea de doctorat. Cum spuneam, mi-am propus foarte multe. Am fost un om foarte norocos! Tot ceea ce mi-am propus am realizat şi nu am conştiinţa încărcată de compromisuri pe care nu a trebuit să le fac.

Întrebarea care nu mi-a fost pusă niciodată este: cum dorm noaptea? Atunci când lucrez la un text sau la un spectacol abia dacă mă odihnesc două-trei ore. Sunt nopţi când nu dorm aproape deloc!"
sursa:http://www.jurnalul.ro/caleidoscop/calendar/astazi-e-ziua-ta-beatrice-rancea-587911.html


Beatrice Rancea: „Accidentul mi-a schimbat ireversibil viaţa“

Un genunchi făcut praf, la o repetiţie, a făcut ca Beatrice Rancea, pe atunci doamna Bleonţ, celebra balerină a anilor ‘90, să devină regizoare şi coregrafă. Creşte 27 de căţei adunaţi de te miri pe unde. În mod paradoxal, în teatru şi operă i se spune Cruella. Beatrice Rancea este ea însăşi o femeie paradoxală.

„Adevărul": Spuneai că pentru mama ta a fost o surpriză să afle că eşti noul director al Operei din Iaşi. De ce?

Beatrice Rancea: Eu nu am anunţat pe nimeni că mă pregătesc pentru concurs, nici măcar mama nu ştia. Mama mea primea telefoane de la câţiva cunoscuţi de-ai ei din Iaşi, care citeau ziarele locale, şi era felicitată, iar ea le spunea că trebuie să fie o confuzie. Cineva i-a trimis într-un plic toate articolele din ziarele din Iaşi. Mi-a telefonat şi m-a întrebat: „Este adevărat?".„Este", i-am răspuns. „Doru ştie?". „Ştie". „Atunci e bine", s-a liniştit ea.

De ce atâta secretomanie?

Nu ar fi fost de acord. Mama a fost cu mine la premiera spectacolului „Don Giovanni" pe care l-am montat acolo şi când a văzut condiţiile - mai exact lipsa condiţiilor - a spus „aici în niciun caz să nu te prind". La Iaşi, Opera şi Teatrul Naţional sunt în renovare de cinci ani. Opera funcţionează într-o casă de cultură în care te sperii când intri. În acest moment, eu nu pot să chem un invitat de afară, un coregraf, un regizor de operă sau balet ca să repete într-o casă de cultură unde se fac activităţi zilnic. Nu doar mama, dar şi domnul Tudor Mărăscu mi-a spus: „Tu eşti regizor, să nu te legi vreodată la cap cu ceva ce nu te reprezintă. Un regizor nu stă la un birou şi semnează hârtii"... Eu am acum ultimul an la UNATC cu dânsul, o promoţie pe care am dus-o trei ani, şi din septembrie ar trebui să luăm un an nou... În momentul în care directorul interimar de la Opera din Iaşi a dat examen în decembrie şi, lucru mai puţin obişnuit în România, a picat, mi s-a propus să particip la noul concurs care s-a organizat pentru ocuparea postului. Cred că a fost unul dintre evenimentele fericite care s-au întâmplat în instituţie pentru că se spunea că domnul respectiv este pus politic acolo şi toată lumea ştia că postul de director este pentru el.

Având în vedere distanţa dintre Bucureşti şi Iaşi, te vei muta acolo?

O să stau toată săptămâna la Iaşi şi o să vin numai la sfârşitul săptămânii în Bucureşti. Sunt şase ore de mers cu trenul şi 12 ore cu maşina. Menţionez că faţă de situaţia în care am fost director interimar la Constanţa (2005-2007 n.r.) acum am o echipă de oameni pentru care răspund şi care mă reprezintă. Este important că Ministerul Culturii a înţeles că este o instituţie foarte dificil de preluat în acest moment şi mă lasă să fac ceea ce consider că este bine pentru ca lucurile să intre cât de cât pe un făgaş normal. După normalitate, vom face lucruri foarte bune.

Şi la „Dansez pentru tine" cum vei fi prezentă?

Am tren joi noaptea din Iaşi, asta însemnând că vineri dimineaţă, la 6.00 sunt la Bucureşti. Rămân la emisiune, iar la două noaptea am tren înapoi la Iaşi, unde dimineaţa pot să ajung la repetiţii. Din iunie, oricum „Dansez... " se va termina, dar nu este o problemă să plec de acolo o zi pe săptămână. Din păcate, va trebui să renunţ la spectacolul pe care ar fi trebuit să-l încep la Teatrul Mic, un Cehov, cu Dana Dembinski în rolul principal.

Când ai trecut de la Coregrafie la Regie, tot aşa secretoasă ai fost!

Atunci eram studentă. Da, şi la vremea respectivă am făcut o surpriză familiei! Aşa m-am amuzat ce surprize fac eu din zece în zece ani! La 30 mi-am schimbat meseria, la 40 mi-am schimbat numele. În vara aceasta voi împlini 50 de ani. Mă întreb ce anume voi schimba?

Trecerea ta de la dans la regie s-a produs după ce ai avut un accident la genunchi. Ce simte un om care este total dedicat unei profesii artistice şi află brusc că nu va mai putea profesa?

Toată viaţa mea am văzut-o, până atunci, prin prisma dansului, nicio secundă nu m-am gândit că voi face altceva. Nici măcar nu mi-am dorit să fac coregrafie, eram numai interpret. Până la acel moment acumulasem foarte mult, era o recunoaştere, primind roluri la care visasem o viaţă întreagă. Când am avut accidentul, în 1989, eram în lucru cu „Romeo şi Julieta", rol cu care nu am mai ajuns pe scenă. Emoţional a fost greu, pentru că ştiam că aş fi mai fi putut să fac cinci-şase ani performanţă. Dar mi s-a părut un compromis să stau în Operă ­să-mi iau salariul. Aş mai fi putut profesa, dar nu la nivel de performanţă - sunt roluri la pantof de caracter, la papuc de dans, adică nu neapărat la poante. Plângeam în fiecare zi, cu toate că doctorii mă asigurau că piciorul se vindecă. Eu ştiam că dacă te doare o unghiuţă nu poţi urca pe scenă, dar cu cinci operaţii pe genunchi? Mi s-a scos dintr-o porţiune a piciorului os, ligament şi muşchi şi mi s-a refăcut tot genunchiul. Este imposibil ca acele ligamente şi articulaţia să aibă aceeaşi elasticitate şi aceeaşi rezistenţă la efort. Şi acum simt că îmi sare genunchiul. Acel accident mi-a schimbat ireversibil viaţa.

Ştiind aceste lucruri, la „Dansez pentru tine" eşti mai indulgentă cu perechile care au avut accidentări?

Noi nu avem voie să fim impresionaţi de cazuri, dar este evident că efortul acestor oameni este de admirat! Apropo de asta, când am dansat la „Dansez" am crezut că mor de inimă. Este o energie fantastică acolo, pe care este imposibil să nu o preiei. Îţi tremură picioarele chiar dacă ai în spate experienţa multor ani de dans. Eu nu am mai dansat din 1990. Şi în 2005, când am invitat-o la Iaşi pe Yvette Bozsik, o coregrafă importantă din Budapesta, ea mi-a propus un rol. I-am spus că nu am mai dansat, că am nişte kilograme în plus, dar nu puteam să o refuz. Şi când am văzut că tot actul doi îl ţineam eu... într-o lună am slăbit opt kilograme. Apoi, neexersând, nu mai aveam memoria corpului, nu mai reţineam paşii, mişcările, am învăţat greu coregrafia.

Faci balet de la 4 ani. Cine te-a îndrumat spre dans?

Mama mea a vrut să fac balet. În clasa a patra am intrat la Liceul de Coregrafie pe care l-am terminat în 1980, apoi am fost la Opera din Bucureşti, unde am dansat din perioada liceului, până în 1991, când am renunţat la dans. În '90 am intrat la IATC la facultatea nou-înfiinţată de Coregrafie, şi după un an de Creaţie Coregrafică, în urma accidentului, am trecut la Regie.

Onestă faţă de sine

Cred că cel mai important este ceea ce se vede în afară. Este evident că eu îmi găsesc multe defecte şi mi-aş dori să fiu altfel. Să am mai multă diplomaţie, de exemplu. Nu am făcut niciodată compromisuri. Am spus întotdeauna ce gândesc şi acest lucru m-a costat, când eram balerină, înainte de 1989.

Obiectul Adevărului

" Câteva bijuterii de familie. Din păcate nu le mai am pentru că în perioada cât timp am fost director la Teatrul din Constanţa am angajat, pentru a avea grijă de casă, oameni găsiţi prin anunţ la ziar, care au plecat cu bijuteriile. Mi s-au furat multe lucruri din casă, s-au încărcat maşini întregi... Bijuteriile respective erau dinainte de 1900, au aparţinut străbunicii şi bunicii mele. "

Mireasa avea rochie alb-negru

Bijuteriile mari din argint şi culoarea negru, care s-a regăsit chiar şi în rochia de mireasă neagră fac parte din stilul tău. De ce atâta negru?

La nunta noastră (cu Doru Rancea, în 2001, n.r.) am avut o rochie pe care era aplicată o dantelă foarte specială, neagră. Irina Schrotter, care a creat rochia, s-a mirat că cineva ar putea îmbrăca o asemenea rochie! Pentru mine, negrul nu este doar o culoare, face parte din fiinţa mea, ca şi parfumul Ysatis de la Givenchy, pe care îl folosesc de peste 20 de ani. Acum îl procur din afară, nu se mai vinde în România. Acum câteva săptămâni am fost la o emisiune şi realizatorii m-au rugat să prezint culorile primăverii. I-am înţeles atunci pe căţeluşii pe care îi tunzi vara, care văzându-se fără păr pe ei, se ascund. Aşa mă simţeam şi eu. Parcă nu mai aveam piele pe mine.

Pantalonii de piele sunt o reminiscenţă din căsnicia cu Claudiu Bleonţ?

A fost un reproş din partea multora din familia lui că eu ­l-am stricat pe Claudiu, că îl îmbrac în negru şi în modele ciudate de şalvari. Probabil că lui i-a plăcut stilul meu şi l-a adoptat în perioada căsniciei noastre. A fost amuzant că unii dintre cei care nu prea mă plac la Iaşi s-au dus zilele trecute la fata care lucrează afişele. „Dar cine hotărăşte culorile la afişe?". Şi asistenta mea de regie zice: „Cum s-au făcut la premieră, tot aşa se fac şi acum". „A, am crezut că de acum numai în negru vom vedea în faţa ochilor!", i s-a răspuns.

Şi denumirea Cruella vine tot de la preferinţa pentru negru?

Eu cât am fost în Operă şi dansam, mi se spunea Cruella. După ce am trecut din balet la regie mi s-a spus tot Cruella. Par o persoană dură, inaccesibilă, cred de aici mi se trage acest nume. O persoană cu care m-am împrietenit mi-a zis: „În facultate îmi păreai aşa fioroasă, că îmi era teamă să te şi salut". Un domn de la Iaşi cu care am lucrat mi-a spus, la rândul lui: „Mie îmi este aşa frică atunci când vă uitaţi la mine!" (râde). Culmea, şi la „Dansez pentru tine", ­m-au pus să dansez tot Cruella, ei neştiind că la teatru mi se spune astfel. Nu ştiu cum să îmi explic această „coincidenţă întoarsă pe dos" pentru că eu şi Doru creştem acasă ( în comuna Bâcu, aproape de Bucureşti, în judeţul Giurgiu) 27 de câini. I-am adunat de peste tot, abandonaţi, pui, bătrâni, mari sau mici. Singura noastră preocupare este să avem posibilităţi financiare să îi întreţinem.

Cu ce hrăniţi 27 de câini?

Avem pe cineva care are grijă de ei, care le găteşte o sută de litri de supă pe zi. Cel mai dificil este atunci când plecăm de acasă, pentru că cineva trebuie să aibă grijă de ei.

sursa:http://www.adevarul.ro/life/cafeneaua_adevarul/Beatrice_Rancea-_-Accidentul_mi-a_schimbat_ireversibil_viata_0_478752677.html