deosebit poem, felicitari!

multumesc...spor sau har si inspiratie, Liviu

intereanant tablou al confuziei, ai desenat.Mi-a placut imaginea genunchilor apasati in piept si a orbului cu noroc care-a gasit adevarul.
Spor pe mai departe!

Adevărul are formă rotundă.

Confuzie gravă.

Adevărul e de genul neutru(nu întotdeauna neutru înseamnă imparțial)
El poate sta în mijlocul drumului, cu genunchii strânși,
cu mâinile împrejur,
iar uneori se legăna, așa.
Alăturea de adevăr, agățată într-un piron imaginar, mai poate sta balanța(reprezentând justețea).

Talerele sunt în echilibru, încă.
Brațul stâng este al meu.
Brațul drept este al tău.
Mă privești superior:
crezi că drept vine întotdeauna de la dreptate.

Cuvântul drept poate avea conotații banale:
vezi că ți-a intrat un pai în ochiul drept,
ridică puțin umărul drept,
e bine să ții drumul drept...
O undă de tristețe te învăluie în prag de anotimp.

Adevărul are uneori frumusețea revărsată pe spate,
dar poate cadea în păcat,
ca într-o robire dulce...

De ce se odihnesc, oare, laurii pe frunte?

Azi, mireasma verdelui împarte cu generozitate trăiri profunde,
umple goluri, hăuri-guri-căscate...

Cineva poartă Războiul Iubirilor pe umerii lui Hercule,
lovind cu sete în inima desenată pe sub cămașă,
ca pe o floare de păcat.

Păcat?
Confuzie gravă!
Mă simt dezertoarea abia plecată înspre Războiul Luminilor.
Raze ceruite îmi împrejmuiesc gâtul cerîndu-mi să mă plec...

Plec...aplec...

Scad un an, treg linie, și adun lumile .
Las viețile în urmă...

Tristețea îmi șoptește ca pe-o taină:
porumbeii, iar au uitat să zboare...
Biete suflete înfrânte sub greutatea unor prea pline mesaje de pace...
Aripa lor zace, atârnândă în colbul fierbinte...
Nu mai avem timp să le citim păsul, să le oblojim aripile...
Bocancii tropăie nerăbdători, scutură praful și trec mai departe...

Pace...zace...
Confuzie!

De ce confuzia se încarnează și vrea să conducă?
A, da!
Cândva bătrânii ne vorbeau în pilde:
Dezbină și vei conduce!
Îndemn uitat spre dezordine și haos.

Numai învinșii nu au aripi.

Pentru noi, azi, nu e doar o simplă sărbătoare...
Clipa scapă adevărul.
Îl găsește un orb cu noroc.

Șuvoiul de cântec dintr-o simfonie neterminată
mi se risipește prin colțul gurii.

Îți simt genunchii apăsați pe piept.
Dinăuntrul meu se eliberează o confuzie...

Sorbi cu nesaț...cânți victorios...te îmbeți,
dar uiți că în cupa de cleștar, strălucitoare , dospește
o mare confuzie...

nu ...dar o sa incerc sa/l vad,Raul...multumesc de lectura...sper ca nu am creat imagini neplacute

Era o vreme de început de veacuri. Mistreții aveau colții de fildeș. Se răcoreau, în zilele arzătoare, înotând, în amonte, prin apa aceea limpede și rece ca o zi polară. Peștii se oglindeau jucăuși ca într-o zbatere de pleoape.
Când râul mușca furios din maluri, mistreții se retrăgeau vlăguiți la margine de pădure de cleștar, mirosindă a poveste și își așezau trupurile masive în bătaia zănatecă a sorelui, strigându-și somnul, ca pe un strigoi-vârcolac. Apoi se îndesau unii în alții, într-o grămadă umezită, șuierându-și în urechile clăpăuge truda unei zile zbuciumate de efort.

La umbra salciei lăcrimate, eu strivesc în buze fire de nisip din clepsidra timpului, înghițind cu eforturi supraomenești toate poveștile voastre. Îmi șuieră în timpane și acum zgomotul sinistru al răsuflării pufăite a dobitoacelor din pădurea de cleștar...Sunet sinistru, aducător de neliniști , înghițitor de vremuri.
Şeherezade, cu ale lor cosite despletite, își apleacă frunțile încrustate de stele albe ,culegându-mi de pe buze fluturii amețiți de poveștile prea aspre, pe care le-ati turnat în mine ca într-un mesager al dragostelor voastre neîmplinite.
Fluturii îmi desenează trupul într-un ultim sărut...al morții sau al vieții? Aripile scutură o ploaie de cuvinte peste o lume ce le-a pierdut sensurile...Cuvintele se ascund nevrednice, undeva, în liniștea albă...
Un ecou pierdut răsuna haotic : tristețea are ochi căprui. Sau poate erau doar vorbele pierdute demult în lumea asta de cineva plecat întru veșnicie, iar încremenitele nu-și căutau decât stăpânul, plecatul întru adormire...
În lipsa altor cuvinte , oamenii încearcă a da sens acestora...Își vopsesc ochii în nuanțe banale spre a nu moșteni tristețea...Vopselele se termină cînd ne sunt înmânate tuburile golite...
Mă privesc în ochii tăi și văd căpruiul ochilor mei...Să fim noi tristeţea?
Dacă am întoarce cuvântul pe altă parte, oare am putea vedea fericirea?

Aripile srtăvezii continuă să abată asupra lumii o întreagă poveste amestecată de cuvinte nerostite, mesaje pierdute, răvașe fără destinație, ochi limpezi neînlăcrimați buni de așezat pe fața îngerilor din icoanele decolorate de vremuri necuprinse în cartea vieții veșnice...

Şeherezadele se zbenguie prin iarba necosită, înspăimântător de verde și înaltă, încât le spală fețele cu roua care nu se ia până la amiezi. Întind plasele și așteaptă să prindă fluturii mei , pe care i-a eliberat gura arsă de arșița zileleor trecute călare pe soarele-bulgăre-aprins...
Ele sunt aducătoarele de răvașe împrăștiate...

Pierduții așteaptă, cuminți, semne albastre de nemurire...

Dar se trezesc mistreții cu ai lor colți de fildeș.
Nesătuii molfăie firele de nisip din clepsidra timpului ascuns...
Mii de povești minunate, poveștile voastre, alunecă vertiginos în burți fără de sens, așa cum a alunecat, într-o zi sfântă, Iona în burta nesătulă a Balenei flămânzite de rugăciune...

Acum, mistreții mei, sătui de povești erodate de timp, se odihnesc la umbra salciei înlăcrimate, rumegând, plictisiți, cuvinte pierdute, vorbe mincinoase, răvașele de dragoste( trădări) netrimise vreodată, pribegite clipe , ostatice în burți prea demne...

O ruga sfanta strigam toti
sa ne cinstesti in continuare
prin suflet si cuvant
caci stiu ca poti
sa ne indemni chiar la visare,
eternizand ecoul pentru doi
tu il transformi in floare
o floare care pentru noi
inseamna sarbatoare.

De ce-o privi spre mine soarta,
Cu ochii ei senini și goi?
Spre paradis deschisă-i poarta,
Azi, stăpânim eternul amândoi.


De ce privim mereu în urmă,
Și suspinăm mereu,a jale?
Eternitatea-i ca o rugă,
Și ea ne iese azi în cale...

Ceva ne ține veșnic pasul,
Chiar un ecou ne strigă înapoi,
Dar poate n-a sosit, pentru noi, ceasul...
Eternitatea-i pentru doi?

Și focul mă îmbie, să-mi ardă rănile
cu sârg,
M-arunc în flacăra albastră,
O rugă sfîntă, către focul cel din mine
strig!!

floare de tină,
cu-albastre fire de păcat,
aduni în pumni
fărâme de iubire
și scuturi zbucium în neștire
peste un suflet preacurat.

e lungă calea nemuririi,
mireasa, treptele,
azi, numără plângând,
firavu-i trup apasă talpa
strivind în carne trandafirii
și spinii-nalță brațul
blestemând...

Hei, rană înroșită,
care sădești fiori de-amor,
mireasa zace în țărână,
cu fruntea prăbușită,
neîmplinirile apasă
și tălpile, azi, dor...

căci mirele-i învinsul
care- a sădit floarea de tină,
și mâna lui trage perdeaua
să nu-și mai vadă soarta
ce îl așteaptă înspinată
cu fruntea în țărână...

Vine ceasul înserării,
Gând ascuns îmi bate-n tâmplă,
Vreau să scap de taina nopții
Dar minunea iar se-ntămplă.

Eu spun : nu,
Mâna-mi de piatră
Scut o fac în fața lumii.

Mă îndeamnă spre visare
Tot ce n-au trăit străbunii.

Zbuciumate asfințituri
Ardeți suflete piedute,
În tăcerea albă a nopții
Gânduri vin să se sărute...

Doar iluzii se frământă,
Căutând un loc sub soare,
Viața ta de mine-ascultă,
Și m-aștaptă răbdătoare...

Am spus, nu...
azi, vorba simplă
se topea-n acorduri fine...

Aștepți iar ca firul sorții
Să mă depene spre tine?

v/am citit cu interes...cu respect,valentin

important este că eu vă simt alături de sufletul meu și mai simt că îmi vreți tot binele...oricum iau în calcul sfatul tău , Liviu...și pe Raul îl ascult...deci totul va veni pe parcurs...numai gânduri bune...și ne vedem sâmbătă?...să mai vorbim?...

Taci!
Învață inima să nu vorbească
Șoptește inimii ca pe o taină:
-tăcerea e firească...

N-aprinde candela ciobită,
cu pâlpâire omenească,
Așează-ți tu pe frunte spinii
și lasă pielea să ți-o ciuruiască...

Taci!
Învață buzele să-ncremenească,
să adoarmă,
să nu se mai trezească...

Nu mai toci, în gură,
de formă doar cuvântul,
tu ești pierduta floare
ce n-ai știut păstra nici umbra
care odihnea mormântul...

Taci!
În vorba ta se stinge îngerul pe gură,
și-n aura-i albastră,
coboară, încolțit de sete, furul,
și i-o fură.

Taci!
tu ești pierduta făr`de buze încărnate
și doar suspinu`-ți scoate de sub piele
cuvinte-șoapte,
care se pierd haihui în noapte
ș`-apoi se-aprind ca niște torțe luminate...

TACI!




Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Oct 07, 2010 9:49 pm, editata de 2 ori

Un poem, indiferent cum e el, reprezinta trairea autorului la un moment dat... Daca vine altcineva si schimba ceva acolo sau spune ca "asa poate ar fi mai bine", noua varianta nu-l mai reprezinta pe autor. Sunt multe de spus aici..orice creatie e perfectibila, dar de'..

Mi-a fost teama sa nu te superi tu, ca eu n-am de ce.
E important sa-mi fi înțeles mesajul.
Cu drag....

doar ai văzut cât vorbesc eu...și pe deasupra meseria mea presupune o avalanșă verbală...o să mai încerc , dar la alte poeme...
intenția ta e deosebit de generoasă și...îți mulțumesc

Liviu, dar asta e a ta...a mea e cealaltă...oi fi eu prea desuetă??? drag de tine și har pentru amândoi
să nu te superi!!!!!!!!!!

uite la ce ma gandesc:

păsări de pradă
ciugulesc dintr-un suflet fără vise
tăcerea coboară
ca o mână aspră de pietrar
mă ascunzi cu frica de ape tulburi
printre străini
Cine mai stă să moşească o lacrimă?
Cărarea spre cer e prea departe
Si colbul de aur o ascunde -n amezi

Am folosit toate metaforele tale si aceleasi idei


Liviu, pot să o postez(asa cum ai propus-o tu), pe un site cu numele meu și al tău...să vedem reacția cititorilor? ...te rog să răspunzi...cu prietenie, dorina

un soare e mereu numai de bine.
De unde m-am format eu, se incearca sintetizarea ideii intr-o singura expresie. Tu repeţi forme întregi şi întorci cititorul la imagini ce devin obsesive

"se năştea lacrima
în pieptul golit de iubire
veneau păsări flămânde
să ciugulească din suflete
fără vise,
să se adape...

tăcerea se înăsprea
ca o mână bătătorită de pietrar,
cobora în trup
de zbor înfrânt

voi îmi daţi palme umede
să le adulmec,
să le aşez pe frunte

tu îţi ascunzi, vinovat,
chipul
pe după o perdea îngălbenită
de timp bătut pe muchie
şi spui oamenilor că-ţi sunt străină

eu sunt străina
ce se înfruptă
din palme umede
şi îmi cobor, din ceruri, pasul
în apa ce-ncepea
tăcerea să ţi-o tulbure


las şi astăzi mii de păsări
să ciugulească din suflet fără vise

îmi spui că-ţi mai aminteşti de mine?

cărarea cerului e prea îndepărtată,
e-acoperită, în amiezi,
de colbul auriu de piatră...

gura mea a-ncremenit întredeschisă

te-ntrebi nedumerit, şoptit:
-mi-ai spus ceva,
prin ceru`acela aburit
de aerul ce ne-nsoţea?[u]

Le-am subliniat pe text ca sa-ntelegi mai bine ce-am vrut sa spun. N-o fac din rautate si as vrea sa intelegi asta fiindca imi place sa te citesc si te-nteleg perfect caci traim cam in aceleasi Universuri.
Eu zic ca poti sa perii putin textul, sa scoti esenta din el ca si cum ai vrea sa obtii din fiecare strofa un haiku.
Poti sa incerci o data doar ca sa-mi faci hatarul si sa vedem cu totii ce iese?

e de bine?

se năştea lacrima
în pieptul golit de iubire
veneau păsări flămânde
să ciugulească din suflete
fără vise,
să se adape...

tăcerea se înăsprea
ca o mână bătătorită de pietrar,
cobora în trup
de zbor înfrânt

voi îmi daţi palme umede
să le adulmec,
să le aşez pe frunte

tu îţi ascunzi, vinovat,
chipul
pe după o perdea îngălbenită
de timp bătut pe muchie
şi spui oamenilor că-ţi sunt străină

eu sunt străina
ce se înfruptă
din palme umede
şi îmi cobor, din ceruri, pasul
în apa ce-ncepea
tăcerea să ţi-o tulbure


las şi astăzi mii de păsări
să ciugulească din suflet fără vise

îmi spui că-ţi mai aminteşti de mine?

cărarea cerului e prea îndepărtată,
e-acoperită, în amiezi,
de colbul auriu de piatră...

gura mea a-ncremenit întredeschisă

te-ntrebi nedumerit, şoptit:
-mi-ai spus ceva,
prin ceru`acela aburit
de aerul ce ne-nsoţea?[u]

de fapt, fiecare iubire e deosebita si fiecare privire aruncata spre ea peste timp o face sa para iluzie.O zi frumoasa iti doresc!

mă simțeam singură în univers, Mara...nu în Universul Prieteniei...în universul meu...ha...ha...multumesc de vizită și de ceaiul acela nebăut...de la școală, care era prea fierbinte...te pup

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 06, 2010 12:32 pm, editata de 1 ori

Te alinti nu? Daca tu te simti singura eu cum sa ma simt? vezi ? e mai bine de mine ca pe mine nu m-au alintat cititorii ca pe tine iar acum mi se pare ca asa e normal, hihihihi, tu stii ca noi toti te citim, si mai mult ca apreciem foarte mult tot ce scrii, te iubesc.

multumesc de trecere .Violeta

Timpul ne spală amintirile şi ni le ia cu el...
Frumos mai scrii!
Cu drag, VioDor

o zi buna, Raul...si multumesc de trecere...ma bucur ca ma mai vizitezi...ma simt singura...ha...ha

Trecerea timpului ne doare... Un poet simte... Uneori se simte cu gandirea milenara si i se pare ca timpul e o gluma... Alteori isi aminteste ca este om.. Multa inspiratie!

licuricii reaprind candele în ferestre
trupurile albicioase se îmbrățișează
căutând lumina
cuprind de pe un pervaz prăfuit
suflete albite de zbucium
vor să se facă lumină
dar e chiar ziua luminii
sărbătoarea copilăriei
se întorc din întuneric iluminații
pășind apăsat pe faleza firbinte
un pescaruș buimac le însoțește calea
parcă e un uitat la margine de țărm
ne îndeamnă să mai trăim o dată
povestea părinților-copii
cu jucării stricate în ogradă
în frunte ne bate veșnic valul
pe un petic umbrit de cer
se creionează brusc mesajul:

„Și-mi zace iar strivită sub călcâi
iubirea ce părea trezită-aseară,
iubirea mea, iubite,
ce tu-ai numit-o, cea dintâi...”

mă aplec peste chipul nopții
și suflu către stele cu pulbere de vise

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 12, 2011 12:17 am, editata de 2 ori

La ultima poezie (In gradina mea )foarte frumoase primele trei strofe,au aceeasi cadenta, numar egal de silabe,ritm.Minunata metafora "Să-mi mai ningi ca altă dată,
Mari troiene de fior?" .Ultimile doua strofe nu au ce cauta in aceast poezie,sunt in plus ,schimba forma strofei ,cadenta si diluiaza mesajul primelor patru strofe.

Ps

Astept de mult timp ,un poem suav ca in ultima perioada am citit prea multa morbiditate

În grădina mea de vise,
S-a oprit sfioasă Marta,
Și cu mâna-i de caise
Împăca visul cu soarta.

Și strângea ca la paradă,
Flori de gând și flori de vise,
Le-mprăștia în stradă,
Pentru cei cu inimi ninse.

Dragă Marta, când poți oare,
Peste sufletu-mi de dor,
Să-mi mai ningi ca altă dată,
Mari troiene de fior?

Să-mi aduci o iarnă dalbă,
Cu zăpadă argintie,
Să-mi cobori un înger palid,
În camașa-i aurie?

Diadema lui de ceruri,
Peste mine să o scuturi,
Noaptea-n vis
și noaptea-n gânduri,
Am s-alerg s-aduc săruturi...

.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Oct 04, 2010 8:27 am, editata de 1 ori

în burta nopții încolțește sămânța fricii
sămânță alba născută poate din orgoliul morții
razele nu mai plâng
lacrimi neplânse stau agățate de pomul cerului
înstelat de suflete umede

Privește în jur
nu știi cine va fi sacrificat
eroii au lucruri neterminate pe pământ
se întorc agonizând
ca niște portari nespălați pe mâini
ziua are lumina căptușită cu visurile lor neterminate
uitate la capăt de tărâm paradoxal

suntem frumoși mereu noi înșine
strigăm epatând
din noi înșine nu vrem să mai ieșim
suferim în reluare ca într-un film
care nu se va termina niciodată
spectacol fad cu perdele roșii atârnânde
și actori neplătiți flămânzi de risipă și gânduri
mâncători de insecte colorate
aberații cromatice pierdute răvășite

amuțește sfinxul în bătaia nemiloasă a vântului
gura mea urlă
între cer și pământ același cuib de vulturi
în care străbunul Ștefan rostea cuvinte demne

azi demnitatea umblă pe străzi cu pingelele rupte
apleacă fruntea în țărână
e purtată din cap în cap într-un delir oriental

stâlpii sunt palizi de nemâncat
nu mai au gânduri comune
sfâșie unghiile carnea și strigă lupilor :
n-o atingeți...e otravă

doar oamenii au arderi lente
le ard oasele trosnind
copii se adună e foc de tabără fac dansul și cântă pe respirație :

am cravata mea / sunt pioner/ și mă mândresc cu ea/ sunt pioner

apoi se strâng buimaci unii în alții ca într-o înfricoșată îmbrățișare
ca și norii câlțoși
racheta din hârtie îl așteaptă pe fiecare :
(noi în anul 2000 /când nu vom mai fi copii...)
le orbește mintea cu frumusețe și lipsuri

veșnic sună telefonul
e mama
inima tresaltă
mereu tresaltă
țara trimite bilețele de iubire familiilor îndoliate
copasiune
a mai murit un suflet de copil

bang...bang...

în clopotniță copiii se dau huța în balans
agățați de câte un fir
greutatea este egală
toți au aceleași greutății
râd...
a mai murit un suflet de copil

trâmbițele ating cu mâinile înnegrite neantul
mâinile firave amorțesc
copiii scapă frânghia
neantul zâmbește îi cuprinde cu mâinile protectoare
îi mângâie pe obrajii înroșiți de lacrimi
lacrimi neplânse din pomul cerului

trupurile spasmodic strigă după ajutor
mamele sunt departe nu mai au aripi
un bocet se stinge încetișor
e poate un cântec de leagăn
iar dorm copiii

popor

generații

viitor

și multe, multe ovații...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Oct 10, 2010 8:14 am, editata de 1 ori

încui în mine ecoul
cu o cheie sculptată în piatra unui soare
secătuit de strălucire

-privește-mă, Umbra!
eu sunt chiar tristețea
întoarsă pe dos
alții m-ar putea numi fericire

zgomote infernale
mă străpung de veacuri
mi-s ciuruite malurile astea erodate

în mine și-a făcut aseară cuib
chiar aurora boreala
așa imperfect
ca o pasăre rănită în ambele aripi
împuștată perpetuu în gât
să nu mai scoată triluri hâșcâite
ca o vioară dezacordată

lumea are nevoie de perfecțiune

labirintul are zidurile de neatins

mai evadează corbii din cetate

uneori prostia se plimbă de năucă
strâmbă gura a sictir și scuipă jos
vorbe de ocară oamenilor simpli
atât de simpli
încât și-au pirdut numele
tot ea se înfruptă seara
la vecernie din slujbe
din suflete
apoi le scuipa
fără milă

dar iată, Umbra :
înăuntrul meu a început să crească
o coroană
ieri a prins rădăcin
mâine o voi uda cu aripi
ea vrea doar să suprviețuiască
întrupu-mi devastat
de frumuseți care îmi ling picioarele
și vor să îmi sărute fruntea
...ca niște oameni sinceri

adesea mă întreb:
de ce e noaptea-ntunecată?
de ce doar ziua luminează universul?
de ce am fost atâtea nopți plecată?
de ce n-am reușit
măcar o dată
să îți opresc mersul?

de ce conduru-mi de pribeagă
își ițește pasul
spre curtea ta
ce îmi rănește
talpa de beteagă?

de ce nu ai deschide-odată
poarta
să-mi leg doar rănile?

iar dacă vrei
tu să îmi oblojești și talpa

să ne unim odată soarta
cu fila, testamentul, cartea
sau cu cerneala nesecată
eu să-ți fiu pana
tu să-mi fii pasărea ce-am fost
odată...

în nopțile târzii
te-ntreb mereu dacă ți-e bine
și mă îndemni în dezrobitul gând
să fiu la ceas de taină
iar cu tine

te-ntreb atunci înduioșată
de-ai vrea să luăm de la-nceput
o dată
și-nc`-o dată
povestea mea,
povestea toată,
din clipa-n care mai credeam
că tu m-ai cunoscut

...din clipa-aceea -ndepărtată

când mâna îmi străngeai măgulitor
și îmi șopteai cu chip de piatră
că-s giuvaer
strălucitor
aprins
în lumea mată

și vorbele mi-s stele căzătoare
pe lumea ta
sau
...lumea toată...

ai vrea să luăm
de la-nceput
povestea
înc`o dată?

de-acolo unde
firul ei s-a rupt
...și am tăcut
și ai tăcut
deodată...

Îl chema Vineri
era hâtru și deșirat
ca și ziua de post
se mai aciuase în el
o vietate
căreia cu greu îi putea face față
un fel de șoarece detestat
cu limba de reptilă
mâncătoare de insecte

uneori instinctul de șopârlă
lua forme de gând și de fapte

fără vreun rost anume
sta la pândă
întindea limba-i venoasă, prelungă
înspre nicinuștiiunde
și înghițea șontâc
cu ochii bulbucați
tot ce-i ieșea în cale

ba o dată
fără să vrea
luat de val
a înghițit o biserică

se auzeau rugăciuni în el
dangăte sobre și chemătoare
de Vecernie
și el asculta chircit evanghelia
din burta sa imensă

când enoriașii îngenunchiau
greutatea îl trăgea și pe el
la pământ

sentimente de smerenie
nemaitrăite

i se aburea trupul de emoțiile
inedite

când corul înălța același
Te Deum cu mâinile ridicate spre cer
în el se nășteau aripi
multe și răsfirate

lumea din afară îl credea liliac
vietate păcătoasă
înfruptată din anafură
și-l blamau făcându-și cruci
pâna la pământ:
-bată-L să-L bată
de păcătos, iar s-a înfruptat cu nerușinare
din anafură, șopteau babe stafidite
cu ochi uscați de lacrimi și priveghere
și-l alungau cu baticele
smulse de pe cap

șoarecele din el s-a trudit să-și scoată prin pori
bucățile de biserică
și se îndrepta
cum îi șade bine unui șoarece
spre biblioteca centrală

se ascunse după un raft
și neștiut de nimeni
cu inima plesnind de așteptare
privea cu jind
înspre ceilalți oameni...

își strânge iar genunchii la gură
legănându-se în pânza de păianjen
ciuruită
țesută cândva
din fire de gând putrezit
în apa murdară a bălților
din care se hrănea nufărul galben
pată cromatică pe cer

puțină moarte i se prelinge
printre degetele amorțite
în timp ce
altcineva
îi aruncă floarea apei
în urechea stângă
ce-i țiuie prelung
ca un greiere năucit de arșiță
amiezilor pustii

ea
mereu aceeași
îți cere o țigară
pe care n-a aprins-o
niciodată
a îngropat-o în locul fântânii secate
ca pe o păpușă-paparudă
cântându-i bocete de vindecare

ziua de ieri
îi pune mâinile uscate pe obraji
și se chircesc
amândouă
cu genunchii la gură
liniștite

un crin sălbatic
străbate firul apei
trădând cu sărutări ascunse
când gura ei
când gura zilei de ieri
ca pe o remușcare

femeia-și strânge ochii pe genunchi?
sau își privește sânii stafidiți?



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Oct 04, 2010 10:49 am, editata de 1 ori

Îmi șoptești ca pe o taină
cu mâinile pâlnie
spre urechea mea dreaptă

iar au plecat marionetele de mână
aiurind pe străzi de frica păpușarului nebun

s-au ascuns noaptea pe sub perne
în visele copiilor
scormonind cu vătraiul în creiere
focul

haosul ne învață să vorbim singuri
străzile își retrag trotuarele
și câinii traversează pe spatele nostru
inserându-ne cu ghearele lor șlefuiete
iluziile
până dincolo de carne
provocând leziuni
în conștiința lacrimii și a dispersatelor religii

te întreb
câinii
sau urlă frigul a lup turbat
prin turle de biserici pustiite
îngrozind liliecii cu capete înjosite
și ghearele întoarse pe dos

stăpini absoluți ai labirinturilor
culoare sinistre ale morții
ale minților nebune
furișate haotic
în sfori abandonate de înfricoșatele
marionete
hăituite de rutină
și praf pe creiere

O dată pe an
pelerinii pornesc pe străzile
fără trotuare
alăturea de câini
într-o competiție acerbă
pe bătătoritul drum
spre Mecca

Marionetele își leagă sforile de gât
întorcându-se
vlăguite la caravana murdară a păpușarului
flămând

Păstrează-mi,Doamne,
gura de îngenunchiată,
Să-mi pot vegea prin zare zborul
de pasăre neînaripată.

Şi cântul meu s-adape iar izvorul,
Să-nvăţ pribeagul ce-i amorul...

Iar stele dalbe, lucitoare
să condeieze salbe-n unde,
şi sufletu-mi să mai albească
acele goluri ce le-ascunde...

Priveşte, Doamne!

S-a ivit pe aceeași stea
o cucă,
ce-a stat desculță-n astă seară,
pe umeri doar,
cu-a ei hlamidă înroșită
de nălucă...

Pai m-am prins ca pot fi din lumea imaginara...am banuit ca pot simboliza ceva din realitatea traita de tine..dar am banuit doar.. Pe curand!

Când soarele își ostoiește focul
Și își apleacă fruntea spre apus,
Aș vrea să pleci de lângă mine,
Ca să te pot chema,
cu gândul dus.

Când vântul șuieră năprasnic
pe neumblatele poteci,
Suspin ca pasărea stingheră,
O rugăminte-nalț
spre altarul cel din tine,
Și-aș vrea spre alt tărâm
cu nopțile de stele,
să mă petreci.

Cînd fulgii își înalță dansul firii,
Și nu au timp să ne privească,
Aș vrea să-mi cânți tu
cântecul iubirii,
blestem,
în carte scris cu litere-nvechite,
și țintuit în spini,
pe bolta-mpărătească.

Atunci și doar atunci,
Cu gândul sufletului meu stingher,
Pornesc spre lumea frământată,
Mă-mbrac în zale de oțel,
Și amestec oamenii cu inima de fier,
cu toții, laolaltă...

Apoi , îmi dezbrac zalea fermecată,
Și îmi îmbrac în fulgi de nea cuvîntul,
Îl cern cu flori suave din caisul alb,
Și-n lumea trecătoare,
l-așez cu prețuire,
și-nchei cu dânsa legământul.

sunt din lumea imaginară , Raul...închide ochii si apar cele două mirese și ...celălalt minotaur

Masa tacerii..Brancusi..si ritmul asta de vals (apropo, habar nu mai am cum se numeste in termeni literari..iambic, amfibrarhic..?)..adica o silaba accentuata si doua neaccentuate..imi place la nebunie ritmul asta..am si eu cateva poezii asa. De cele doua mirese nu zic nimic..nici de minotaurul cu pricina (adica "altul")..mmmda.."straturi de stele"..bun asa.

Ssssst!
Un sunet de șarpe
ne-adoarme simțirea,
Un susur de șoapte
Trezește pieirea.

E umbra ce-ndeasă
noiane de fum,
E ora tăcerii
pierdută pe drum...

E casa uitată
sub umbra de nuc,
Sunt umbrele pale
ce altele-aduc...

La masa tăcerii,
în Noaptea-nvierii,
Învie și valul,
căci moartă e marea
și mort e pescarul...

Pe zarea albastră
presar busuioc
și-l ud în tăcere
cu apă de foc...

-Iubite!
Îți curge în vene
un sânge de aur...
Tezeu se mai luptă,
prin labirit,
cu alt minotaur...

Ariadne, cu zâmbet aprins,
destramă iar ghemul
cu firul neîntins,
din care,
și astăzi,
păianjenul țese
voaletă de soare
pe față-ntristată
a două mirese...

Și lumea se stinge
în straturi de stele,
Și visul se leagă
de mâinile mele...

Mă odihnesc în filele cărții
uitată pe noptieră.
Tu îmi mângâi umerii rotunzi
cu palmele asprite de căutare
și îmi rostești că, iarăși, este joi,
ziua de dinaintea Judecății.

Îți așezi buzele însetate
pe faldurii rochiei mele îndoliate
și îmi cânți imnuri,
câtate în vremuri străvechi
reginelor îmbălsămate,
în cripte fanariote,
în pulbere de trupuri putrezite.

-Iubito, trezește condeiul...
e trecut de miezul nopții...
Orbii caută adăpost în foile tale...
Văzduhul a dus departe
ultima floare de nufăr...

Cine îmi ascunde veșnicul
papirusul și pana smulsă din inima
păsării frânte în fereastra mea?

Cine strânge pânza corabiei
în odăi întunecoase,
acolo unde nu s-a auzit niciodată ecoul?

Citesc șoapte, mereu alte șoapte,
strigate în Cartea Cărților...

-Iubito!
Ne așteaptă corbii,
să le șterge ochii...
Ochii lor sacri, pe care moartea
a scris poeme de iubire
cu vorbe deșarte...

De ce păcatele se răsfoiau
în mine
ca filele
cărții tale
uitată pe noptieră?

Dar gura mea înalță rugi aprinse
umbrelor rătăcitoare.

Strig, peste umăr,
umbrei mele desenate
ca o cadână cu șolduri indecente:
-Urmează-mi, ticăloaso!
Sunt liberă...
Nu poți să mă mai ții captivă
în vise amăgitoare de iubire...

Raul, Alina , multumesc de lectura...
abia am inceput sa mai joc eu...cand ma plictisesc le trimit la tine , Raul

Vreau si eu ingeri si lumina! Vreau sa ma joc cu bulgari de lumina din Soare..

esti o buna manuitoare a cuvantuli, mai trec.Cu simpatie
alina!