Era una din nopţile liniştite. Greierii cei verzi ca safirul ne umpleau inimile de cântecul lor de fiecare seară, iar stelele strălucitoare se jucau fără de griji pe cerul purpuriu până ce se acopereau cu o păturică moale împletită din fire de aur şi ţintuită cu pietre multpreţioase.
M-am trezit din cel mai frumos vispe care l-am avut, şi se făcea că eram o mică părticică din surâsul soarelui. Eram gata să mă trezesc şi să mă înviorez, dar mi-am dat seama cu stupoare că Soarele a dispărut din locul lui şi a rămas doar mica rază aurie.
-Uuuf! Ce greu e să fii doar o singură rază care trebuie să lumineze întreg globul pământesc! Oare ce s-ar întâmpla cu celelalte flori de pe insulele îndepărtate dacă nu aş putea ajunge până la ele? se întreba firicelul plăpând de (va urma)scz

Raul,multumesc de lectura si semn.o zi buna!har

Visurile noastre ar putea fi "aruncate" până la cer de această mare învolburată...

şi port în mine
o mare învolburată
(de lacrimi)
ar putea să-mi spargă
în sanctuarul nopţii mele
malurile
aş deschide gura
să o eliberez
mi-e frică
să (nu) vă înec
visurile

pe când mă traversau tăcerile adânci
fluturele se cuibărea
înfrigurat
în mine
și mă ținea lipit de viață
ca pe un timbru imaginar
în labirint
îmi îndemna inima la pas
și uneori masa în suflet cu uleiuri paradisiace
mă îndemna să plâng
pierdută aici printre ruine
tărâm visat al minunilor
târzii ce nu au trebuință
și își scotea cu palmele vestejite
aripile prin umerii mei
să mă înalțe dincolo
ca pe o pasăre de pradă
.....................................
ascultă-mi muzica demult uitată
pe care-o poartă pâlpâirea mea ușoară
........................................
ce am uitat să îți mai spun?

și tu visai
că în mine ningea
din când în când cu foi îngălbenite
îți ascundeam liniștile înăuntrul ochilor albaștri
prindeam prin ferestrele deschise îngeri
jumătate albi
jumătate negri
iar pieptul ți se desfăcea
într-o mie de petale
mă culegeai cu tălpile goale
ca să mă așezi drept stavilă
șuvoiului neînfricat care ne mușca
urma în multe căi
și ne acopeream rana cu un soi de țiglă ascuțită
eu îmi îndesam palmele peste gură
tușindu-ți în față o mie de femei
despletite cu ochii albi
ca niște semințe apoase din care se hrăneau păsările cerului
apoi îmi strecuram mâinile prin amintiri prăfoase
mă rezemam de pereții timpului
agățând capcane vii
pentru alte vise ale tale

Mă dezbrac de piele ca de o haină veche, peticită.

Eliberată, mă strecor înlăuntrul tău,
pe când îți șlefuiești oasele cu arma împăcării.
Mă găsești abia când timpul
își bate ultima geană peste geană.

Ne întrebăm într-un gând comun:
„-Unde s-au risipit pașii?”
Ecoul lor se aude în noi,
nu și în hăurile adânci.

L-ar fi auzit spiritele
dezbrăcate de mantia nefolositoare a nopții,
și s-ar fi îmbrăcat,
pentru parada morților,
în urmele pașilor,
proaspete,
desenate secundă lăngă secundă,
tâmplă lângă tâmplă...

Mă întorc în mine, întrebându-mă:
„-La ce mi-a folosit să-mi dezbrac haina peticită,
dacă în nopțile reci,
îmi mai încălzea gândurile?”

Mai pot fi Eu Ceasul lumii?

dacă nu ne mai puteam privi,
un copil, cu obrazul pe jumătate angelic
înflorit în floare de colț,
ne arăta printr-o spărtură
în zid
fotografii îngălbenite

de acolo
de foarte departe.

te zăream ca pe un omega heraldic
încrustat adânc în buza cerului.

mă simțeai, femeie gârbovă,
atârnândă la gâtul tău
ca o amuletă mayașă
îți încorsetam gândurile
în timpul din mine.

(și ne creșteau degetele în flori însetate
de nuferi)

...eu sunt poeta viselor albastre
și-am adormit în umbra mea,
îmi înfloresc pe trup zăpezile sihastre
când mă-nvelesc, profan, cu urma ta.

eu sunt poeta ce se-nchină lumii,
o lume-ntreagă am umblat
strivindu-mi cântecul în strălucirea lunii,
mi-au curs din ochi miresmele,
neîncetat.
...................................................................
eu sunt poeta fără stea,căci
steaua mea ți-am dăruit-o ție,
să-ți oglindești fantasmele în ea.

eu sunt poeta fără nume,
tu numele mi l-ai strigat,
și nu s-a mai întors la mine
oricît l-am așteptat.

poemul meu mă bate, azi,
pe umărul încovoiat,
nu are fală, nici zorzoane,
chiar ieri, mi-a spus, spre dimineață,
că numele mi l-a uitat.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Mar 21, 2011 12:18 pm, editata de 2 ori

Raul, sigur avem ceva în comun...altfel Dumnezeu nu ne-ar fi adunat aici.cu prețuire și drag

"Tabloul se-ntorcea la viața de demult.
Oamenii își desprindeau cu greu picioarele încimentate și mirosea, în jur, a simțăminte argintii.
Aerul se azurea ca o cupolă răcoroasă.
Tăcerea se trezea și devenea amețitoare."
Se pare avem ceva în comun, ne inspiră întoarcerea în trecut, la izvorul vieţii..când omul a fost plămădit...când tăcerea era "ameţitoare". E o atracţie fără de nume către Cel ce dă totul..către lumină.

multumesc mult, Mara.

"culegeam cu ochii razele de soare
care-mi învăluiau trupul
ca unui licurici"

O metafora superba, ma bucur ca a venit primavara si in sufletul tau, se vede asta in ceea ce scrii, cu drag din drag Mara.

asta pentru că tabloul meu nu are și ramă, Liviu.multumesc de lectură. har și inspirație.cu drag

La tine si proza e plina de lirism, de imagini confuze desprinse parca din alte lumi si transpuse de parca totul e privit prin coada ochiului si scris cu teama de-a nu-ti desconspira ganduri ascunse.

Soarele se arăta cenușiu, șters, ca în tabloul imperceptibil încropit de mâna spasmodică a unui pictor bolnav de ftizie.
Mâna mea pătrundea îndrăzneț prin colbul amintirilor să mai scoată la lumină din lucrurile și oamenii aceia care se rezemau cu coatele din piatră de coama cerului într-o nesfârșită așteptare.
Lumini orbitoare și stele reci își făceau cale printre încremeniții cu zâmbetul desprins prin colțul gurii.
Locul părea că-mi înghețase între degetul arătător și palma dreaptă.
Firele albe de timp se stingeau și se aprindeau triumfător.
Vocea care mă striga nu era tocmai omenească.
Ecoul se întorcea de pretutindeni și se înălța spre cerul dantelat cu faldurii de vise calde. Se înălța în undele rotunde, asemeni unor cercuri pătrunși de gura despicată a altor cercuri mult mai mari.
Apoi interferau cu trandafirii albaștri răsăriți în ochii stelelor de gheață.
Deodată o flacără imenă își înălța trei limbi în hăuri, pe când tot încerca a atinge zenitul, într-un multașteptat sărut, cu ultima dorință rămasă-n Univers.
Și totul căpăta culoare.
Tabloul se-ntorcea la viața de demult.
Oamenii își desprindeau cu greu picioarele încimentate și mirosea, în jur, a simțăminte argintii.
Aerul se azurea ca o cupolă răcoroasă.
Tăcerea se trezea și devenea amețitoare.
Lumina parcă se forma în mâinile ce mi se înălțau, a rugă aprinsă, către soare.
Tu-mi încăpeai în palmele rotunde și miroseai curat ca floarea cu petalele abia plesnite.
În zori, am alergat să te ajung și am cules, de pe obrazul tău de câmp, o firavă petală, pe care am decupat-o sub formă de inimă și așteptam să se arate dimineața ca să o pot distinge printre puzderiile albastre de fluturi.
Iarăși ne trezeam încorsetați în lumea de iluzii a aceluiași tablou fără de ramă, cu praf de gânduri decorat pe margini.
Zarea se colora nătâng în panglică violacee și eu fugeam pe drumurile desenate, așa, fără de țină, ba uneori mai șchiopătam.
Atunci, nu te zăream în umbra grinzilor de fag și îți călcam cu talpa îmbășicată peste spinii crescuți pe sub fruntea ce te-au încârligat în fulgerul din curcubeu.
Și te-am putut zări doar pentru o secundă, bărbat acromegalic, înconjurat de lumile fantastice, venit doar ca să îmi așezi în suflet luminile trandafirii, desprinse din alte mii de suflete frumoase.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Mar 13, 2011 11:08 am, editata de 1 ori

mulțumesc de semn, Maricica.har divin.cu drag

Norocul este sau nu este
In jur daca privim,
Iar toata viata-i o poveste
Cu nori sau cer senin.

te-apropiai de capătul podului
și te ploua floarea de mai
dar eu îți păream ființă de sticlă
încuiată înapoia unui vis
fără de regrete
prelins pe față
am înnoptat pe tărâmul acela
dinapoia umbrelor unde
nu mai înnoptasem niciodată
nu mai știam jocul repetitiv
în care mă ascundeai de tine
ca să nu mă poți găsi îmi stâlceai și numele
împleticindu-l ca pe o cârpă

și îmi treceam mâna prin mijlocul zilei
să îți simt așteptările
îngerul era prea ocupat
(inventa o nouă dragoste ca pe o matrioșkă
pe care ai spart-o sperând că ai să găsești acolo
fericirea )
m-ai privit atunci prin sticla albastră
dar mi se reflecta doar inima
când tu umblai cu pașii goi
pe sub nisipul fierbinte
de la celălalt capăt

Frumos. Iubirea metamorfozează omul şi îl ridică spre înălţimi. Iubirea însăşi suferă metamorfoză aici.

culegeam cu ochii razele de soare
care-mi învăluiau trupul
ca unui licurici
năucit sub lampa nemiloasă
și mă desprindeam
cu nervurile cusute în piciorul stâng
mă târam sub umbra ta
care îmi tatua vrejuri
pe spate
ca să poți urca mult mai sus
de iubirea mea
ce-mi devenea cuib
și poposea ades
cu genele deschise
în copacul crescut prin tălpile tale



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Mar 10, 2011 10:31 pm, editata de 1 ori

cât o fi stat ascunsă
acolo
după perdeaua aceea cenușie
a nourilor fantomatici
nu mai știe

el o hrănea cu pene albastre
smulse cu un scrâșnet de dinți
din ochiul drept
sperând ca în cioturile
rămase în umeri
să-i crească aripi
uneori
îi lua maxilarul dezgolit de carne
între degete
și o privea
cu dragoste nemăsurată
înăuntrul găoacele
care îi umpleau cândva ochii
da o privea
ca pe cea mai frumoasă zi
dăruită de Cronos
și îi mângâia chipul
de fum
însă îndărătul mângâierii lui
carnea ei renăștea
frăgezindu-se și când sufla
pulberea de aur peste buzele ei
se revărsau pamblici de curcubeie

atunci timpul pentru ei
nu se mai măsura în secunde
ci în flori imaculate de iasomie
râu nestăvilit ce le trecea de umeri

cât or fi stat ascunși
acolo
îndărătul nourilor fantomatici?

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Mar 10, 2011 3:12 pm, editata de 1 ori

...simbioză(2)

iubirea ne devenea uneori cămașă
cu mâneci de aripi
și priveam amândoi(cu palmele streașină la suflet)
prin pânza de urzică
fereastra cu gratiile din fier forjat
(înțelegeam că mai puteam ieși de aici
doar strecurându-ne unul în altul)
eu deveneam ropot de ploaie
deasupra cerului tău arcuit ca o cupolă
pictată cu sfinți (când țin strâns lujerii de crini negri în mâna dreaptă)
creștetul meu se deschidea aidoma vidului
și tu îți strecurai privirea
sau chiar putei pătrunde
fără să-mi tulburi picăturile albastre
cânt tencuiala trupului îmi crapă
(mă reclădești bunului plac
umplându-mi buzele cu ipsos
și sânii cu florile salcâmului sălbatic)
nu mă mai puteam împotrivi
pentru că moartea amorțise
cu firul putrezit în gura știrbă
(pe când noaptea se străduia să-nalțe viața până în tavan
să o hrănească iarna cu ochiul bufniței bolnave)
și inimile noastre vibrau
cu capetele aplecate
sub sabia mărețului Damocles

priveam prin fundul paharului
întunericul prelins
prin ochiul albastru al pământului
se dilua lumina
așezându-se tăcută
pe antenele fremătânde
ale fluturelui
care-ți va muri înspre dimineață
pe obrazul încărcat de
pulberea violacee a zărilor
îmi vei returna floarea
plesnită îndărătul inimii
cu amprenta sărutului tău
răstignit la marginea tăcerii

inima îi atârna prea mult
pe spate
îmbrățișa pomii ieșiți duminica
în cale
ca să-și păstreze echilibrul
căuta cu unghiile zdrelite
puiul păsării
care-a crescut atât de mare
încât n-a mai putut intra în cuib
&
am luat doar osul
să mi-l așez în colivie
cu apă vie să îl stropesc
(sau rouă de micsandră
călcată-n dans de iele)
n-am să mai mor de teamă
când tâmpla nopții
o să se desfacă
ca un obiect ieșit din uz
oi fi numită cu mâinile la gură
„bolnava de singurătate”
și doctorii de suflete
or clătina din capete
a neputință
când floarea-și va deschide ultima petală
în pieptul meu va bate cinic
un ceasornic vechi
cu limba ruginită
&
nu va avea încotro
va bate zilnic
până-și va pierde glasul
în sunet răgușit de fiară-njunghiată

multumesc de semn,Raul...prețuire și drag

Înălţător.. Zorii crepusculari cred că trebuie să fie începutul vieţii din dincolo, a vieţii veşnice..crengile probabil faptele din viaţa pămânească. Aha.. şi hamacurile albe, care leagănă doar visele.. Un om care încetează să mai viseze este un om cu orizont întunecat. Îmi place finalul. Cu mult drag

deveneam în zorii crepusculari
râuri de munte cu apa de cristal
lovindu-ne în spate
noi culegem crengile
aduse de apa Sâmbetei din mers
și le așezam în rafturile
ce ne ieșeau provocator în cale
știmele întindeau mâini iluzorii
ca să ne ștergă ochii
cu firele ascuțite de papură
și ne înveleau genunchii
cu razele plumburii ale lunii
(năucită de puterea adâncului)
ca o fecioară despletită
ne încropea din fire de păianjen
hamacuri albe și albastre
care fluturau ca niște păsări tandre
în dansul lor zănatic
și ne legănau doar visele

mulțumesc de semn , Maricica.

Din suflet pentru suflet ,cuvinte impletim
Din suflet pentru suflet, emotii daruim
Cuvintele prind viata, preiau tot ce simtim
Durerea , bucuria si tot ce noi ce traim.

Rodica!!!!e-o poveste...și poveștile nu-s adevărate...e una cu bau-bau(știi că lupul nu a mâncat-o pe Scufița Roșie niciodată?????)

O primăvară frumoasă!!!!!!
O primăvară frumoasă

Dorina !!!!...

de două ori pe an
miros a frunze moarte și a
fulgi imaculați atunci
mi-așez cu grijă diademele stelară
din ceară arse-n frunte
transpir și îmi pendulez picioarele
de undeva de foarte sus
țintuită ca-ntr-un tablou renascentist
tot cred că levitez în piatra uitată
în templul viselor neterminate
sau îndărătul fluturelui ce își îngroapă fața
sub ploia de petale grase
descătușez o lacrimă din ochiul cerului
și mă găsesc țesută
în structura ei ca-ntr-o enigmă
te-ntreb :
-îmi poți, tu, spune
cine sunt?


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Mar 10, 2011 8:22 am, editata de 2 ori

Oooo,da!
demult nu mai știam cine sunt
mi se scurgea timpul
ca o plasmă
printre degetele ramificate
se țeseau iluzii
păream o frescă deformată
lângă cubul acela de cristal
obiectele pluteau prin spațiu și timp
și le priveam în trecere
când totul devenea viu
statuile cu capete de ipsos
întindeau aripi tivite cu fire de aur
trosneam ca într-o menghină flămândă
la piepturile tari
trupu-mi părea că se volatizează
lăsând doar degetele
să mângâie angoasa încremenită
în seva proaspătă a primăverii
noi monumente funerare
se ridicau pe socluri
sub umbra fluturelui imens
nu creșteau trandafirii sălbatici
fii ai luminii izvorâte din adâncuri
ca un gheizer fluidizând infernul
de sori înnebuniți în mozaicul de culoare
intram subit în cubul de cristal
și nu mă mai puteai ajunge
fără să-l spargi cu dinții
roșindu-ți limba pe când
în inimă îmi vor pătrunde
mii de țăndări cu care
peste un altfel de timp
copiii vor juca șotron
sărindu-mi peste față


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Mar 02, 2011 4:53 pm, editata de 2 ori

chiar dacă am fața triunghiulară
ochi de ciclop și dintele de castor
am mult bun simț de observație
de pildă pot deosebi malurile de ape
copiii de pisici
și nisipurile de prund dar cu toate astea
nu mă pot numi corp experimentat
când mă-nfurii arunc în oglinda încețoșată
cu bucăți mari de timp
și mă golesc în mine de haine și umbre
acoperindu-mi dârele de sânge cu același giulgiu alb
pe care s-a întipărit cândva o față sacră
și-apoi mă strâng ca într-un cocon
privind printr-o fisură
partea ascunsă a lumii per speculum in enigmate
și parcă nu aș vrea să mă trezesc vreodată
de aceea par dormind
păpușa austeră cu buzele de piatră

Dorina,
ai suparat copilul din vis,
ca l-ai scos din paradis
si l-ai adus in lumea noastra
unde marea e albastra
nu e totul violet
ca in visul de poet
daca-i dai o ciocolata
va veni din nou in vis
si prin noaptea minunata
s-ar intoarce-n paradis.
Iar atunci cand tu ai plange
pentru viata zbucuimata
el la pieptul lui te-o strange
si ti-o da o ciocolata
amarul sa-ti indulceasca
dorurile sa-ti aline
oamenii sa te iubeasca
si pe tine...si pe mine!

oamenii ma cunoșteau doar după
zâmbetul din avatar
nu și după lumina tremurată
care-mi pâlpâia alăturea de suflet
ca un ochi al lui Shiva
și mă ascundeam tăcută în chipul întristat
al femeii de hârtie
așteptând să intre cineva cu pas ușor
în mine
să-mi șteargă lacrimile
să îmi pieptăne pletele și să mi le împodobească
cu multe flori alb/galbene de nufăr
sau să îmi deseneze o față din două puncte
și o paranteză închisă rotundă
obligându-mă să eliberez prin colțurile gurii
fluturi de mătase viu colorată
eu te așteptam pe o margine de balansoar
legănându-ți cu piciorul drept copilăria
îți arătam de la mare distanță
versurile care mi-au crescut peste noapte
în palma stângă

Raul, multumesc de lectură...dacă ți-am amitit de Ionel Teodoreanu , e frumos....am savurat toate scrierile lui.cu drag

Foarte frumos şi melodios.. Cuvintele "harfă", "corzi", "sirenă", "val" şi alte câteva dau cântec şi culoare vie poemului. Apropo, cuvântul "harfă" mi-a amintit de "Lorelei"-ul lui Ionel Teodoreanu. Super!

În harfa inimii s-aude-un cântec înfundat,
de suflet dezrobit,
ce hăuri a cutreierat
și m-a găsit...
cu ale mele corzi demult neacordate,
cu ale mele gânduri reci,
dar...uneori mai dezghețate...

Străine,
ce-ți cânți, alene, dorul sugrumat...
de unde vii?
Din care zări?
că nici în vise,
himera pribegită nu ți-am așteptat...

De ce-mi strunești cu patimă
al zilelor mister?
E-atâta liniște în cer...
Că aș putea, fără să vrei,
să-ți torn în vene apa vie...
cu care sufletul mi-am adăpat,
când zarea ne era pustie...
Si-atunci, îți amintești?
Noi am oftat...

Te mai întreb:
-De ce-mi mai cânți,
în pieptul dezgolit, iubirea?
Ca pe-o sirenă despletită
ce se-neacă-n zori de zi,
de teamă
că nu-și mai amintește cântul
cu care mateloții ar muri...

-Dă-mi mâna ta, străine,
cu ochii goi, cu fața suptă
și trupul ca o torță-nflăcărată,
Să ne-avântăm în marea veșnic tulburată,
Ca valul ei albastru-nspumegat
Să ne absoarbă pieptul
de păcat.... .

auzi?
pădurea...
te cheamă să-i legi copacii la ochi
cu fâșii galbene de mătase dantelată
rășina e lacrima din adâncuri
eliberează-i arborii din rădăcini
și lasă-i să plutească
ușor
spre zarea alb-trandafirie

pasărea Ibis înfinge
ghearele în craniul tău
c-un fâlfâit straniu de aripi
te poartă prin universuri
sub pleoape îmi cresc ramuri
se conturează bobul de lumină
mă cauți
când corzile se-ating
în simfonii celeste
e scris
să te-ntâlnesc la margine de timp
înaripat al Soarelui

multumesc,Didina!aceleasi urari tie si celorlalti prieteni de pe univers.cu drag

Sa te mangaie Dumnezeu cu binecuvantarea iubirii Dorina !

multumesc, Didina...umblu printre rafturi.sunt poezii mai vechi..le lucrez...stii de ce?cu drag si pretuire

Pescăruşul

Pescărușul cel albastru
A pornit spre zarea-naltă
Înscriind cu-ale lui aripi
O poveste fermecată.
O poveste ce-a fost spusă,
Însă, scrisă, niciodată.
Lin pornește albatrosul
În amețitoru-i zbor,
Înscriiind cu-ale lui aripi,
Dulci cuvinte, delicate,
încărcate de amor...

Despre flori născute-n trupuri,
Despre șoapte, și săruturi.
Despre clipa de iubire
cea pierdută-n amintire.
Despre clipa împietrită
și iubita-ţi neiubită.
Despre vorbe neuitate,
Trist pe fruntea ta brăzdate.
Despre ce ar putea să fie,
dacă dragostea te-mbie.
Dar ce văd?
Aripa-i moale se coboară dureros.
Albatros rănit, albastru
e-o poveste?
Sau n-a fost?

"Gol e tarmul nemuririi" -Splendida elegie !.Intregul poem curge intr-un mod original prin introducerea unor elemente de decor ale naturii care sugereaza plangere ,sentimente de melancolie.Treptat ca intr-un Bolero ravelian in scena apare intr-un tarziu eroina poemului .Pescarusii cu tipatul lor straniu parca ar fi aici niste trompetisti care anunta intrarea in scena a eroinei.Intreaga mare cu valurile ei inspumate cu stancile ce se circumscriu liric anuntand ca intr-o piesa instrumentala melancolica aparitia divei
"O femeie-şi cântă plânsul,
Mângâind nisipul moale."
Remarcabil modul impersonal arhetipal cu care ai adus in scena lirica FEMEIA -o femeie ...o femeie care pot fi eu sau tu sau orice alta cititoare ."O femeie isi canta plansul " iata un original si emotionant oximoron.Stilul usor arhaic inversiunile folosite ,rima perfecta si strofa scurta da cadenta si melodicitate unica poemului .Dorina m-ai incantat de-a dreptul !

Când crezi că ţi-ai pierdut umbra
Luna își trage un văl cenușiu peste față.
Un întuneric lăptos îmi amorțește întreaga ființă.
În jur, o întindere nesfârșită de apă,
ca un domeniu îndepărtat al necuprinsului încă nedespărțit .
Simt în ceafă răsuflarea hârcâită a unei prezențe imateriale.
Vietatea invizibilă parcă ar vrea să-mi grăbească telepatic pasul.
Nevoită, îmi întețesc mersul. Pasul mi se amestecă inexplicabil
cu o fugă nebună pe oglinda cristalină .
Totul se tulbură.
O lume agonizantă se trezește din somnu-i lâncezit.
Vietăți cleioase pocnesc sub talpă împroșcându-mi în față
lichidul vâscos și rânced.
O lume putrezită își desface formele sub pasul meu .
Tălpile îmi înțeapă trupul ca pe o condamnare la tăcere.
Îmi întorc privirea.
Vietatea începe să se materializeze așezându-și lasciv trupul pe firul apei.
Părcă aș recunoaște-o.
Da.E umbra mea ce se desenează macabru ca o înecată...
Flori acvatice, muribunde se lasă călcate în picioare.
Nuferi prea cărnoși strâng habotnic în cupa sidefie a purității
lacrimile mele.

Gol e ţărmul nemuririi

Marea-şi murmură cuvântul,
Aducând din depărtare
O lumină inundată
În văpăi adânci de soare.

Pescăruşi cu ţipăt straniu
Se aşază pe o stâncă,
Odihnindu-şi zborul tandru,
Lângă marea cea adâncă.

Stâncile pustii şi reci
Se scufundă-n alba spumă,
Valuri fade,moi şi reci,
Împrejurul lor adună.

Gol e ţărmul nemuririi,
Soarele se-neacă-n mare.
O femeie-şi cântă plânsul,
Mângâind nisipul moale.

Înapoia ei priveşte,
Către urma însingurată,
Cu-n fior îşi aminteşte
Paşii ce-o-nsoţeau odată.