Acasa
Înregistrare
ConectareUltimele subiecte
Căutare
Subiecte similare
Site-uri preferate
Reţele de socializare
Parteneri
Web Trafic
Mihaela Moşneanu
Forumul Prieteniei :: Clubul Forumului Prieteniei :: Bloguri personale ale membrilor Forumului Prieteniei
Pagina 5 din 5
Pagina 5 din 5 • 
1, 2, 3, 4, 5
06012014
Mihaela Moşneanu
Timpul
Ești o rădăcină plimbăreață
Timpule scump, nu ai nicio vină
Că o stropitoare șugubeață
Te udă-n spațiu cu apa lină.
Cu ploi de clipe-ți răsar plantele,
Amestecându-le cu noi și ei,
Făcând din ele ore și zile
Ordonate în jurnalul vieții.
Amalgam de flori și de buruieni
Presari la vedere și pe ascuns,
Fără să-ți scape nimic sau nimeni
Acolo unde trebuie ajuns.
Mergi lejer pe Pământ și-n afară,
Până când se rup și cresc altele.
Consideri că-i a ta bătătură
Pe unde-ți greșești socotelile.
Necalculat, cu indiferentă,
Înconjori totul la întâmplare
Fără să aibă vreo relevanță,
Când cineva se naște sau moare.
Asta e misiunea ta clară,
Aceea de-a merge înainte.
Și n-ai în calea ta nicio gară,
Nu te oprești să-ți aduci aminte.
Mihaela Moşneanu- Numarul mesajelor : 234
Varsta : 52
Localizare : Judeţul Mehedinţi
Data de inscriere : 06/01/2014 -
Distribuie acest articol pe:
Mihaela Moşneanu :: Comentarii
Mar Feb 04, 2014 5:45 pm Mihaela Moşneanu
Şi balaurii se puseră pe strănutat cu atâta foc, încât te înspăimântai auzindu-i. Prima ploaie din Ţara Lalelelor începuse cu stropi cristalini şi continuă de parcă turna cineva cu găleata. Strănutând, oamenii şi animale erau azvârliţi afară cu repeziciune din burţile balaurilor. Nu se puteau abţine din cauza mirosului de zambile. Singurii care nu aveau nimic, erau îngerii-balauri, căci aroma frumoaselor flori nu-i atingeau.
Prinţesa Lalelelor, Maria, Ion, fură azvârliţi şi ei pe pământ, printre primii şi Ţara Lalelelor îşi recăpătă în acest fel toată populaţia care îi fusese înghiţită de Capete de Pisică.
Văzând că ultimii veniţi nu păţeau la fel ca ei, unul din balauri întrebă:
- Măi, dar voi, cum de nu strănutaţi ca şi noi? Cum de nu aveţi nimic?
Altul mai spuse:
- E o minune sau o mare păcăleală că voi nu strănutaţi şi nu azvârliţi nimic din ce aţi înghiţit?
Unul din balaurii-îngeri minţi:
- Nu, nu este nici minune şi nici mare păcăleală, doar că noi avem nasul înfundat şi de aceea nu simţim mirosul zambilelor.
Dar Capetele de Pisică nu păreau convinşi prea mult de acest răspuns. Îi priviră suspicioşi pe cei care îi crezuse până atunci de-ai lor. Altul dintre ei mai spuse:
- Minunea mare este că voi nu strănutaţi ca noi. Noi nu am putut să ne apropiem de îngeri din cauza mirosului de zambile, dar voi da. Şi pe deasupra i-aţi putut înghiţi. Acum noi am strănutat şi am azvârlit tot afară şi voi nu aveţi nimic. De ce oare? Sau o fi că nu sunteţi ca noi?
Balaurii (îngeri), văzând că sunt în pericol de-a fi descoperiţi, spuseră:
- Nu putem să înţelegem de ce despicaţi atâta firul în patru. Pur şi simplu, noi nu strănutăm, asta e! Şi ce dacă n-am strănutat şi nu am azvârlit nimic din ce am înghiţit? Chiar aşa, cum puteţi să spuneţi că nu suntem ca voi? Nu mai vedeţi bine, aţi chiorât sau ce aveţi?
Dar balaurul care îi îmtărâtase pe ceilalţi fraţi ai lui atunci când fusese vorba de hrană, nu se dădu bătut şi insistă:
- Şi eu sunt convins că este ceva cu voi, ceva este cusut cu aţă roşie la mijloc. Degeaba încercaţi să vă ascundeţi după vorba mincinoasă, că eu tot cred acum că voi nu sunteţi ca noi. Şi mai bine cred eu că voi sunteţi îngeri şi aţi venit să-i salvaţi pe fraţii voştri. Dacă stau să mă gândesc eu bine, aţi venit în zbor, din direcţia de unde au apucat să fugă ceilalţi îngeri.
În timp ce Capetele de Pisică bănuiau adevărul, oamenii şi animalele începeau să de dezmeticească şi să se ridice în picioare. Cea care îşi revenise prima dată, de când fusese azvârlită din burta balaurului fusese Prinţesa Lalelelor. Stătea la câţiva paşi şi asculta discuţia dintre balaurii adevăraţi şi cei care îi înghiţiseră pe îngeri. La un moment dat, începu şi ea să strănute din cauza mirosului de zambile. Şi după ea, oamenii şi animalele, în frunte cu Maria şi cu Ion îi ţinură isonul. Printre stropii cristalini de ploaie, ce cădeau lin pe pământ, strănuturile diferite se auzeau acum ca nişte pocnitori.
În gândul ei, Prinţesa îşi spunea:
„Oamenii şi animalele m-au ales să fiu Prinţesa Lalelelor, înainte de-a veni aceşti monştri urâţi să ne tulbure liniştea, pacea şi bucuria de-a trăi în Ţara Lalelelor. Apoi au făcut plecăciuni în faţa mea, până şi îngerii. Ar trebui să fac ceva ca să le răsplătesc gestul generos care l-au avut faţă de mine, dar ce? Şi pe urmă trebuie să am grijă de mama Maria şi de tata Ion, căci ei sunt cel mai scump ce am pe lume. Sunt singură şi am o mare responsabilitate faţa de această ţară. Nu ştiu cum mă voi descurca să o scot din această mare belea, dar Domnul mă va Îndruma, ştiu bine. Când vorbesc cu El, mi se pare că-L aud. Îi iubesc pe oameni, pe animale, şi pe îngeri îi iubesc, chiar dacă ei fug de mine când mă văd. Doamne, eu iubesc Ţara Lalelelor cu tot ce este în ea şi trebuie să fac ceva pentru ea, dar ce?”
Şi fără să vrea, căută cu privirea norul cel alb. Cu toate că erau încă norii întunecaţi pe cer, uitându-se atentă îl văzu. Era ca o pată micuţă şi albă, în spatele unuia din norii întunecaţi. Şi privindu-l, avu impresia că o mângâie cineva şi auzi o şoaptă duioasă la ureche:
„O să fie bine draga mea Prinţesa, Domnul o să ne Scape de necazul acesta cu Capetele de Pisică”.
Se uită în jurul ei şi lângă ea se apropiase în linişte, fără să vadă, unul din balaurii-înger. Prima oară se sperie de el, dar privindu-l atent putu să-i vadă chipul frumos şi îl recunoscu pe acel înger-barză, care nu fugea de ea când o vedea şi care îi vorbea câteodată. Făcu ochii mari şi îl mângâie pe faţă, apoi se uită şi spre ceilalţi îngeri pe care Domnul îi Făcuse balauri şi le văzu feţele. Atunci îşi dădu seama că balaurii aveau dreptate când spuneau că nu sunt ca ei şi că toţi îngerii erau în pericol. Îi spuse îngerului:
- Trebuie să fac ceva, pentru că eu sunt Prinţesa Lalelelor.
Îngerul barză o privi zâmbind şi îi spuse:
- Orice vei spune sau vei face, sunt lângă tine.
- Mulţumesc dragul meu înger.
În momentul în care-i mulţumea Îngerului, Capetele de Pisică observară apropierea dintre Prinţesa Lalelelor şi balaurul-înger. Dar nu apucară să spună ceva, pentru că Prinţesa le vorbi cu o voce melodiosă:
- Dragele mele Capete de Pisică, eu sunt Prinţesa Lalelelor şi de aceea vreau să vă spun că trebuie să plecaţi înapoi de unde aţi venit. Nu este bine ce aţi făcut, noi nu v-am făcut nici un rău. Domnul A Înfăptuit Pământul şi tot ce cuprinde viaţă. Şi fiecare dintre noi trebuie să stăm acolo unde ne-a Făcut, nu să mergem în alte locuri şi să încercăm să luăm ce nu este al nostru sau să facem ce nu trebuie, cum încercaţi voi să faceţi.
Unul din balauri se minună de cutezanţa Prinţesei de-a le vorbi:
- Ce curaj ai să vorbeşti Prinţeso sau ce-ai fi. Tot aşa vorbeau şi îngerii când am venit aici, de acest Domn, dar noi nu credem acest lucru.
- Mare păcat faceţi că nu credeţi, dar Domnul o să vă Arate că Există, sunt convinsă de acest lucru. Şi atunci o să vă pară rău de lipsa voastră de Credinţă şi o să plecaţi singuri de aici.
Auzind-o vorbind aşa, balaurii începură să râdă. Râsul lor semăna cu behăituri de oaie. Ploaia se oprise şi peste tot rămăseseră stropii ei cristalini. Norii negri îşi făceau drum spre răsărit şi cerul se albăstrea. Soarele îşi arăta timid câteva raze şi încerca să revină pe cer în toată splendoarea sa. Norul cel alb se vedea parcă şi mai mare acum. Dacă nu mai erau norii întunecaţi, cerul parcă strălucea, lalelele se înviorară şi zambilele străluceau în bătaia soarelui. Apăruseră câteva păsărele din înaltul cerului, care coborau în Ţara Lalelelor şi se cuibăreau din nou pe crengile copacilor.
Prinţesa Lalelelor le mai spuse balaurilor:
- Vedeţi? Domnul Face ca vremea să fie din nou frumoasă şi oricât de mult rău aţi încerca să faceţi voi, nu aveţi nici o putere.
Balaurii se enervară şi îi spuseră:
- Nu credem aşa ceva. Oricum o să vă înghiţim iarăşi pe toţi şi atunci o să vedeţi voi şi ...
Dar nu apucară să-şi termine balaurii vorbele, că dintr-odată se auzi ca prin farmec un foşnet puternic de pasăre şi când de uitară să vadă cine face aşa, Prinţesa Lalelelor, balaurii, îngerii, oamenii şi animalele rămaseră încremeniţi.
Prinţesa Lalelelor, Maria, Ion, fură azvârliţi şi ei pe pământ, printre primii şi Ţara Lalelelor îşi recăpătă în acest fel toată populaţia care îi fusese înghiţită de Capete de Pisică.
Văzând că ultimii veniţi nu păţeau la fel ca ei, unul din balauri întrebă:
- Măi, dar voi, cum de nu strănutaţi ca şi noi? Cum de nu aveţi nimic?
Altul mai spuse:
- E o minune sau o mare păcăleală că voi nu strănutaţi şi nu azvârliţi nimic din ce aţi înghiţit?
Unul din balaurii-îngeri minţi:
- Nu, nu este nici minune şi nici mare păcăleală, doar că noi avem nasul înfundat şi de aceea nu simţim mirosul zambilelor.
Dar Capetele de Pisică nu păreau convinşi prea mult de acest răspuns. Îi priviră suspicioşi pe cei care îi crezuse până atunci de-ai lor. Altul dintre ei mai spuse:
- Minunea mare este că voi nu strănutaţi ca noi. Noi nu am putut să ne apropiem de îngeri din cauza mirosului de zambile, dar voi da. Şi pe deasupra i-aţi putut înghiţi. Acum noi am strănutat şi am azvârlit tot afară şi voi nu aveţi nimic. De ce oare? Sau o fi că nu sunteţi ca noi?
Balaurii (îngeri), văzând că sunt în pericol de-a fi descoperiţi, spuseră:
- Nu putem să înţelegem de ce despicaţi atâta firul în patru. Pur şi simplu, noi nu strănutăm, asta e! Şi ce dacă n-am strănutat şi nu am azvârlit nimic din ce am înghiţit? Chiar aşa, cum puteţi să spuneţi că nu suntem ca voi? Nu mai vedeţi bine, aţi chiorât sau ce aveţi?
Dar balaurul care îi îmtărâtase pe ceilalţi fraţi ai lui atunci când fusese vorba de hrană, nu se dădu bătut şi insistă:
- Şi eu sunt convins că este ceva cu voi, ceva este cusut cu aţă roşie la mijloc. Degeaba încercaţi să vă ascundeţi după vorba mincinoasă, că eu tot cred acum că voi nu sunteţi ca noi. Şi mai bine cred eu că voi sunteţi îngeri şi aţi venit să-i salvaţi pe fraţii voştri. Dacă stau să mă gândesc eu bine, aţi venit în zbor, din direcţia de unde au apucat să fugă ceilalţi îngeri.
În timp ce Capetele de Pisică bănuiau adevărul, oamenii şi animalele începeau să de dezmeticească şi să se ridice în picioare. Cea care îşi revenise prima dată, de când fusese azvârlită din burta balaurului fusese Prinţesa Lalelelor. Stătea la câţiva paşi şi asculta discuţia dintre balaurii adevăraţi şi cei care îi înghiţiseră pe îngeri. La un moment dat, începu şi ea să strănute din cauza mirosului de zambile. Şi după ea, oamenii şi animalele, în frunte cu Maria şi cu Ion îi ţinură isonul. Printre stropii cristalini de ploaie, ce cădeau lin pe pământ, strănuturile diferite se auzeau acum ca nişte pocnitori.
În gândul ei, Prinţesa îşi spunea:
„Oamenii şi animalele m-au ales să fiu Prinţesa Lalelelor, înainte de-a veni aceşti monştri urâţi să ne tulbure liniştea, pacea şi bucuria de-a trăi în Ţara Lalelelor. Apoi au făcut plecăciuni în faţa mea, până şi îngerii. Ar trebui să fac ceva ca să le răsplătesc gestul generos care l-au avut faţă de mine, dar ce? Şi pe urmă trebuie să am grijă de mama Maria şi de tata Ion, căci ei sunt cel mai scump ce am pe lume. Sunt singură şi am o mare responsabilitate faţa de această ţară. Nu ştiu cum mă voi descurca să o scot din această mare belea, dar Domnul mă va Îndruma, ştiu bine. Când vorbesc cu El, mi se pare că-L aud. Îi iubesc pe oameni, pe animale, şi pe îngeri îi iubesc, chiar dacă ei fug de mine când mă văd. Doamne, eu iubesc Ţara Lalelelor cu tot ce este în ea şi trebuie să fac ceva pentru ea, dar ce?”
Şi fără să vrea, căută cu privirea norul cel alb. Cu toate că erau încă norii întunecaţi pe cer, uitându-se atentă îl văzu. Era ca o pată micuţă şi albă, în spatele unuia din norii întunecaţi. Şi privindu-l, avu impresia că o mângâie cineva şi auzi o şoaptă duioasă la ureche:
„O să fie bine draga mea Prinţesa, Domnul o să ne Scape de necazul acesta cu Capetele de Pisică”.
Se uită în jurul ei şi lângă ea se apropiase în linişte, fără să vadă, unul din balaurii-înger. Prima oară se sperie de el, dar privindu-l atent putu să-i vadă chipul frumos şi îl recunoscu pe acel înger-barză, care nu fugea de ea când o vedea şi care îi vorbea câteodată. Făcu ochii mari şi îl mângâie pe faţă, apoi se uită şi spre ceilalţi îngeri pe care Domnul îi Făcuse balauri şi le văzu feţele. Atunci îşi dădu seama că balaurii aveau dreptate când spuneau că nu sunt ca ei şi că toţi îngerii erau în pericol. Îi spuse îngerului:
- Trebuie să fac ceva, pentru că eu sunt Prinţesa Lalelelor.
Îngerul barză o privi zâmbind şi îi spuse:
- Orice vei spune sau vei face, sunt lângă tine.
- Mulţumesc dragul meu înger.
În momentul în care-i mulţumea Îngerului, Capetele de Pisică observară apropierea dintre Prinţesa Lalelelor şi balaurul-înger. Dar nu apucară să spună ceva, pentru că Prinţesa le vorbi cu o voce melodiosă:
- Dragele mele Capete de Pisică, eu sunt Prinţesa Lalelelor şi de aceea vreau să vă spun că trebuie să plecaţi înapoi de unde aţi venit. Nu este bine ce aţi făcut, noi nu v-am făcut nici un rău. Domnul A Înfăptuit Pământul şi tot ce cuprinde viaţă. Şi fiecare dintre noi trebuie să stăm acolo unde ne-a Făcut, nu să mergem în alte locuri şi să încercăm să luăm ce nu este al nostru sau să facem ce nu trebuie, cum încercaţi voi să faceţi.
Unul din balauri se minună de cutezanţa Prinţesei de-a le vorbi:
- Ce curaj ai să vorbeşti Prinţeso sau ce-ai fi. Tot aşa vorbeau şi îngerii când am venit aici, de acest Domn, dar noi nu credem acest lucru.
- Mare păcat faceţi că nu credeţi, dar Domnul o să vă Arate că Există, sunt convinsă de acest lucru. Şi atunci o să vă pară rău de lipsa voastră de Credinţă şi o să plecaţi singuri de aici.
Auzind-o vorbind aşa, balaurii începură să râdă. Râsul lor semăna cu behăituri de oaie. Ploaia se oprise şi peste tot rămăseseră stropii ei cristalini. Norii negri îşi făceau drum spre răsărit şi cerul se albăstrea. Soarele îşi arăta timid câteva raze şi încerca să revină pe cer în toată splendoarea sa. Norul cel alb se vedea parcă şi mai mare acum. Dacă nu mai erau norii întunecaţi, cerul parcă strălucea, lalelele se înviorară şi zambilele străluceau în bătaia soarelui. Apăruseră câteva păsărele din înaltul cerului, care coborau în Ţara Lalelelor şi se cuibăreau din nou pe crengile copacilor.
Prinţesa Lalelelor le mai spuse balaurilor:
- Vedeţi? Domnul Face ca vremea să fie din nou frumoasă şi oricât de mult rău aţi încerca să faceţi voi, nu aveţi nici o putere.
Balaurii se enervară şi îi spuseră:
- Nu credem aşa ceva. Oricum o să vă înghiţim iarăşi pe toţi şi atunci o să vedeţi voi şi ...
Dar nu apucară să-şi termine balaurii vorbele, că dintr-odată se auzi ca prin farmec un foşnet puternic de pasăre şi când de uitară să vadă cine face aşa, Prinţesa Lalelelor, balaurii, îngerii, oamenii şi animalele rămaseră încremeniţi.
va urma
Mihaela Moşneanu
Mar Feb 04, 2014 5:40 pm Mihaela Moşneanu
În timp ce îngerii care scăpară nevătămaţi, zburau spre norul cel alb printre norii întunecaţi şi luându-se după lumina Lunii, Capetele de Pisică se întindeau istovite pe meleagurile Ţării Lalelelor. Unii se întindeau printre lalele culcându-le la pământ, alţii se încolăceau în jurul copacilor înalţi şi falnici. Crengile lor groase şi noduroase trosneau şi tremurau la auzul urletelor asurzitoare ale animalelor şi al tipetelor oamenilor care se auzeau din burţile balaurilor atât de tare, încât aveai impresea că se rup şi vântul ţipa din toate părţile. Capetele de Piscă noi venite se luară la ceartă cu primii. Unul dintre ei le spuse celor care veniseră înainte:
- Bine mă fraţilor, chiar aşa, aţi înghiţit tot ce aţi găsit pe aici? Nouă nu ne-aţi lăsat nimic?
- Da’ ce? N-aţi putut să veniţi şi voi mai repede? Sau să fi venit o dată cu noi, că aţi fi găsit atunci ceva de înghiţit.
- A fost multă hrană, aşa-i? Nouă ne-aţi lăsat copacii şi lalelele. Cum să înghiţim noi aşa ceva?
- Că parcă o fi rău pentru voi, ce are? Sunt bune şi acestea.
Atunci Cap de Pisică se înfurie şi începu să miorlăie ca o pisică. Şi toţi balaurii care ajunseseră mai târziu se repeziră spre cei care veniseră înainte, ţinându-i isonul. Primii veniţi erau obosiţi, sătui şi deranjaţi de larma ce se auzea din burţile lor. Se mişcară greu, pregătindu-se de un atac contra celorlalţi. Săriră unii la alţii, lovindu-se cu capetele şi împroşcându-se cu venin. Dar primii veniţi nu rezistară atacului prea mult şi fură doborâţi la pământ, unii din ei fiind răniţi.
Îngerii care rămăseră neputincioşi în Ţara Lalelelor, suspinau de durere. Unii aveau răni pe aripi, alţii pe faţă. Lacrimile lor se transformau în mărgăritare şi când ajungeau jos pe pământ, acestea deveneau zambile. În fiecare loc unde era un înger rănit, răsăreau tufe de zambile şi mirosul lor era atât de frumos, încât atraseră atenţia balaurilor, în timp ce se atacau.
Simţind aroma parfumată a zambilelor, încetară pe loc să se atace între ei. Uitându-se în jurul lor, îi văzură pe îngeri. Balaurii uitară de duşmănia dintre ei şi se îndreptară spre îngeri. Cel care le vorbise primilor veniţi, spuse:
- Ia te uită, că nu v-am văzut. Dar ce păsări sunteţi voi?
Balaurul care o înghiţise pe Prinţesa Lalelelor, spuse:
- Sunt şi ei păsări, dar sunt altfel. Aici în Ţara Lalelelor li se spune îngeri. Dansau şi cântau, erau prieteni cu oamenii şi cu animalele. Unii din ei au zburat sus pe cer.
- Şi ce fel de păsări sunt oare, de miroase aşa frumos după ele? Uitaţi-vă bine, că doar se vede că suferă.
Văzând zambilele frumoase şi colorate care răsăriseră, balaurii încercară să se apropie, dar mirosul florilor îi împiedică. Atunci continuară şi mai miraţi să vorbească:
- Ia te uită, plăng şi răsar flori. Aşa ceva, n-am mai văzut. Şi nici flori ca acestea nu cred că mai există.
- Când am venit aici, îngerii spuneau că ţara lor, tara noastră şi noi toţi existăm datorită Domnului, că El este Stăpân peste întreg Pământul, că El ne-a Înfăptuit. Şi că Luna şi Stelele sunt tot ale Lui. Acum, că văd această minune, nu ştiu ce să cred. Să fie oare adevărat că Domnul ne-a Înfăptuit şi pe noi şi absolut tot ce cuprinde viaţă? Dacă îngerii aceştea sunt în Slujba Domnului şi acest Domn există şi este Stăpâm peste tot?
Balaurul care începuse cearta şi îi întărâtase pe toţi, spuse:
- Baliverne! Eu nu cred că există o minune aşa de mare.
- Nici noi nu am crezut până acum şi nu am fi crezut dacă nu vedeam cum îngerii aceştea plâng şi din lacrimile lor răsar flori atât de frumoase. Dar acum nu ştim ce să mai credem despre asta.
Îngerii nu spuneau nimic, doar îi priveau pe balauri suspinând şi ascultând vorbele balaurilor. Până la urmă, unul dintre ei vorbi:
- Chiar dacă nu credeţi voi că Domnul Există, o să vedeţi că vă înşelaţi.
Balaurii îl priviră pe îngerul care vorbise, dar nu mai spuseră nimic, privind zambilele viu colorate şi aromate.
Unul dintre ei îndrăzni să se apropie şi încercă să rupă o floare, când se auziră croncănind nişte păsări negre şi uitară de îngeri şi aromatele zambile. Acestea coborâră jos pe pământ şi îşi luară înfăţişarea de balaur.
Noii- veniţi întrebară:
- Mai este ceva de mâncare? Sau aţi mâncat voi tot?
Cel care voise să rupă o zambilă, spuse:
- Nu mai este nimic, decât păsările-îngeri. Dar nu poţi să le mănănci pe astea, pentru că atunci când plâng, pe jos răsar flori aromate, de nu te poţi apropia.
Prefăcându-se mirat, balaurul balaurul-înger – căci noile Capete de Pisică erau îngerii Trimişi înapoi de Domnul – spuse:
- Daaa? Şi mă rog, de ce să nu te poţi apropia? Şi mai ales, de ce să nu poţi mănca ceva bun?
Capetele de Pisică, de-a dreptul miraţi, le răspunseră balaurilor-îngeri:
- Pentru că noi nu am putut să ne apropiem de ei. Aroma acestor flori atât de frumoase nu ne-a lăsat să ne apropiem, pentru că ne-a vrăjit.
- Ei. n-aţi putut voi, pentru că n-aţi voit.
Şi apropiindu-se de unul dintre îngeri, îl înghiţi pe loc. Ceilalţi balauri-îngeri se apropiară de fraţii lor şi înghiţiră fiecare câte un înger rănit.
Balaurii, din ce în ce mai miraţi de isprava celor pe care îi credeau fraţii lor, începură să spună:
- Măi fraţilor, voi cum aţi putut de mirosul acestor flori să vă apropiaţi de ei?
Balaurii răspunseră:
- Aaa! Nu ne pasă de atâta miros, cum vă pasă vouă, că ne-a fost foame.
După ce făcură întocmai cum le-A Spus Domnul, balaurii-îngeri spuseră:
- Da voi ce mai staţi pe aici? Aţi mâncat tot şi aţi pustiit Ţara Lalelelor de frumuseţea ei. Noi i-am înghiţit pe îngeri şi acum plecăm.
- Mda, ar trebui să plecăm şi noi, dar mai stăm puţin să ni se aşeze mâncarea în burtă, că voi nu aţi mâncat nimic pe lângă ce-am mâncat noi.
Cei care veniseră a doua oară, le spuseră celor care veniseră primii:
- Păi da, că aţi fost lacomi nevoie mare, nu v-aţi mai gândit şi la alţi fraţi de-ai voştri. Numai vouă să vă fie bine.
Balaurii-îngeri nu ştiau cum să scape de adevăraţii balauri, pentru a-şi lua zborul împreună cu fraţii lor. Cum îngerii răniţi nu mai erau acum, zambilele începură să miroase din ce în ce mai tare, că-i făcură pe balauri să strănute cu foc.
- Bine mă fraţilor, chiar aşa, aţi înghiţit tot ce aţi găsit pe aici? Nouă nu ne-aţi lăsat nimic?
- Da’ ce? N-aţi putut să veniţi şi voi mai repede? Sau să fi venit o dată cu noi, că aţi fi găsit atunci ceva de înghiţit.
- A fost multă hrană, aşa-i? Nouă ne-aţi lăsat copacii şi lalelele. Cum să înghiţim noi aşa ceva?
- Că parcă o fi rău pentru voi, ce are? Sunt bune şi acestea.
Atunci Cap de Pisică se înfurie şi începu să miorlăie ca o pisică. Şi toţi balaurii care ajunseseră mai târziu se repeziră spre cei care veniseră înainte, ţinându-i isonul. Primii veniţi erau obosiţi, sătui şi deranjaţi de larma ce se auzea din burţile lor. Se mişcară greu, pregătindu-se de un atac contra celorlalţi. Săriră unii la alţii, lovindu-se cu capetele şi împroşcându-se cu venin. Dar primii veniţi nu rezistară atacului prea mult şi fură doborâţi la pământ, unii din ei fiind răniţi.
Îngerii care rămăseră neputincioşi în Ţara Lalelelor, suspinau de durere. Unii aveau răni pe aripi, alţii pe faţă. Lacrimile lor se transformau în mărgăritare şi când ajungeau jos pe pământ, acestea deveneau zambile. În fiecare loc unde era un înger rănit, răsăreau tufe de zambile şi mirosul lor era atât de frumos, încât atraseră atenţia balaurilor, în timp ce se atacau.
Simţind aroma parfumată a zambilelor, încetară pe loc să se atace între ei. Uitându-se în jurul lor, îi văzură pe îngeri. Balaurii uitară de duşmănia dintre ei şi se îndreptară spre îngeri. Cel care le vorbise primilor veniţi, spuse:
- Ia te uită, că nu v-am văzut. Dar ce păsări sunteţi voi?
Balaurul care o înghiţise pe Prinţesa Lalelelor, spuse:
- Sunt şi ei păsări, dar sunt altfel. Aici în Ţara Lalelelor li se spune îngeri. Dansau şi cântau, erau prieteni cu oamenii şi cu animalele. Unii din ei au zburat sus pe cer.
- Şi ce fel de păsări sunt oare, de miroase aşa frumos după ele? Uitaţi-vă bine, că doar se vede că suferă.
Văzând zambilele frumoase şi colorate care răsăriseră, balaurii încercară să se apropie, dar mirosul florilor îi împiedică. Atunci continuară şi mai miraţi să vorbească:
- Ia te uită, plăng şi răsar flori. Aşa ceva, n-am mai văzut. Şi nici flori ca acestea nu cred că mai există.
- Când am venit aici, îngerii spuneau că ţara lor, tara noastră şi noi toţi existăm datorită Domnului, că El este Stăpân peste întreg Pământul, că El ne-a Înfăptuit. Şi că Luna şi Stelele sunt tot ale Lui. Acum, că văd această minune, nu ştiu ce să cred. Să fie oare adevărat că Domnul ne-a Înfăptuit şi pe noi şi absolut tot ce cuprinde viaţă? Dacă îngerii aceştea sunt în Slujba Domnului şi acest Domn există şi este Stăpâm peste tot?
Balaurul care începuse cearta şi îi întărâtase pe toţi, spuse:
- Baliverne! Eu nu cred că există o minune aşa de mare.
- Nici noi nu am crezut până acum şi nu am fi crezut dacă nu vedeam cum îngerii aceştea plâng şi din lacrimile lor răsar flori atât de frumoase. Dar acum nu ştim ce să mai credem despre asta.
Îngerii nu spuneau nimic, doar îi priveau pe balauri suspinând şi ascultând vorbele balaurilor. Până la urmă, unul dintre ei vorbi:
- Chiar dacă nu credeţi voi că Domnul Există, o să vedeţi că vă înşelaţi.
Balaurii îl priviră pe îngerul care vorbise, dar nu mai spuseră nimic, privind zambilele viu colorate şi aromate.
Unul dintre ei îndrăzni să se apropie şi încercă să rupă o floare, când se auziră croncănind nişte păsări negre şi uitară de îngeri şi aromatele zambile. Acestea coborâră jos pe pământ şi îşi luară înfăţişarea de balaur.
Noii- veniţi întrebară:
- Mai este ceva de mâncare? Sau aţi mâncat voi tot?
Cel care voise să rupă o zambilă, spuse:
- Nu mai este nimic, decât păsările-îngeri. Dar nu poţi să le mănănci pe astea, pentru că atunci când plâng, pe jos răsar flori aromate, de nu te poţi apropia.
Prefăcându-se mirat, balaurul balaurul-înger – căci noile Capete de Pisică erau îngerii Trimişi înapoi de Domnul – spuse:
- Daaa? Şi mă rog, de ce să nu te poţi apropia? Şi mai ales, de ce să nu poţi mănca ceva bun?
Capetele de Pisică, de-a dreptul miraţi, le răspunseră balaurilor-îngeri:
- Pentru că noi nu am putut să ne apropiem de ei. Aroma acestor flori atât de frumoase nu ne-a lăsat să ne apropiem, pentru că ne-a vrăjit.
- Ei. n-aţi putut voi, pentru că n-aţi voit.
Şi apropiindu-se de unul dintre îngeri, îl înghiţi pe loc. Ceilalţi balauri-îngeri se apropiară de fraţii lor şi înghiţiră fiecare câte un înger rănit.
Balaurii, din ce în ce mai miraţi de isprava celor pe care îi credeau fraţii lor, începură să spună:
- Măi fraţilor, voi cum aţi putut de mirosul acestor flori să vă apropiaţi de ei?
Balaurii răspunseră:
- Aaa! Nu ne pasă de atâta miros, cum vă pasă vouă, că ne-a fost foame.
După ce făcură întocmai cum le-A Spus Domnul, balaurii-îngeri spuseră:
- Da voi ce mai staţi pe aici? Aţi mâncat tot şi aţi pustiit Ţara Lalelelor de frumuseţea ei. Noi i-am înghiţit pe îngeri şi acum plecăm.
- Mda, ar trebui să plecăm şi noi, dar mai stăm puţin să ni se aşeze mâncarea în burtă, că voi nu aţi mâncat nimic pe lângă ce-am mâncat noi.
Cei care veniseră a doua oară, le spuseră celor care veniseră primii:
- Păi da, că aţi fost lacomi nevoie mare, nu v-aţi mai gândit şi la alţi fraţi de-ai voştri. Numai vouă să vă fie bine.
Balaurii-îngeri nu ştiau cum să scape de adevăraţii balauri, pentru a-şi lua zborul împreună cu fraţii lor. Cum îngerii răniţi nu mai erau acum, zambilele începură să miroase din ce în ce mai tare, că-i făcură pe balauri să strănute cu foc.
va urma
Mihaela Moşneanu
Mar Feb 04, 2014 5:35 pm Mihaela Moşneanu
Balaurii uriaşi aveau cincisprezece metri lungime şi şapte, lăţime. Erau galbeni-verzui şi capetele lor mari şi portocalii semănau cu ale unei pisici. Încetară să croncăne, după ce îşi luară această înfăţişare şi începură să urle ca lupii. Auzindu-şi limbajul, aceştea începură să urle şi ei. Toate animalele începură să se agite, urlând sau să ragă fiecare după specia ei şi frumuseţea Ţării Lalelelor se transformase într-un vacarm de nedescris.
Oamenii, tineri şi bătrâni se speriară şi începură să fugă, dar balaurii se întindeau spre ei, îi prindeau cu botul şi îi aruncau înapoi în locul de unde plecaseră. Maria şi Ion păţiră la fel ca şi ceilalţi. Balaurii se întindeau şi peste lanul de lalele, culcându-le la pământ sau se încolăceau în jurul tulpinilor groase ale copacilor. Unele din frumoasele păsărele cu tril duios fură înghiţite şi altele scapară, zburând în înaltul cerului, spre norul cel alb. Mai apucaseră să înghită şi câţiva iepuri, vulpi şi alte animale micuţe. Singura dintre ei, Prinţesa Lalelelor nu făcuse nici un mişcare şi nu încercase să fugă, la fel ca şi îngerii, aşa că de ea nu se atinseră.
Unul din îngerii-vulturi spuse:
- Monştri odioşi, ce căutaţi voi aici? De ce veniţi voi aici să ne stricaţi pacea, bucuria de-a trăi şi frumuseţea Ţării Lalelelor?
Atunci unul din balauri răspunse:
- Vulturilor şi berzelor, noi suntem Capete de Pisică şi de nimeni nu ne e frică! Noi am venit din Ţara Buruienilor şi a Mlaştinilor, pentru a face din această Ţară a Lalelelor, o a doua ţară ca a noastră.
Nedumerit, unul din îngerii barză întrebă:
- Dar de ce vreţi să faceţi aşa ceva? Căci Ţara Buruienilor şi a Mlaştinilor este mult mai mare decât ţara noastră şi nimeni nu v-a căutat vreodată ceartă! Nici una din Ţările Pământului nu v-au căutat şi nu v-au supărat.
- Pentru că ne-am săturat să fim singuri şi ocoliţi de toată lumea. Şi de aceea vrem ca toate Ţările Pământului să fie ale noastre, să fim Stăpâni ai Pământului întreg, al Lunii şi al Stelelor de pe cer.
Auzindu-l pe Cap de Pisică cum vorbea, îngerul vultur se supără şi spuse:
- Cap de Pisică! Ce vrei tu nu se poate, aşa ceva n-o să fiţi niciodată, pentru că Pământul întreg, Luna şi Stelele au Stăpân pe Domnul nostru!
- Despre care Domn vorbeşti acolo? Pământul, Luna şi Stelele nu au stăpân. Eu unul nu te cred.
- Mare greşeală că nu ai Credinţă, pentru că Domnul Iubeşte şi are Grijă de tot ce-a Înfăptuit până acum.
- Tăceţi îngeri mincinoşi ce sunteţi, nu cred nimic din ce ne ne spuneţi.
Din ce în ce mai supăraţi, îngerii spuseră:
- Ba să credeţi Capete de Pisică, pentru că datorită Domnului existăm toţi. Fără Domnul, nici voi n-aţi exista. Numai El Ştie de ce-o fi Înfăptuit asemenea lighioane ca voi.
Auzind asta, Capetele de Pisică se repeziră spre îngeri cu botul, lovind şi împroşcând cu venin în stânga şi în dreapta. Îngerii începură să se apere cu aripile mari şi puternice, lovindu-i cum apucau pe Capete de Pisică. Apoi balaurii se repeziră spre animale, oameni şi înghiţiră tot ce putură. În puţin timp, din Ţara Lalelelor dispăruseră oamenii şi animalele.
Nu o iertară de data asta nici pe Prinţesa Lalelelor. Se iscase un vânt năprasnic şi crengile copacilor trosneau deranjate. Răgetele animalelor şi ţipetele oamenilor care se auzeau din burţile balaurilor şi glasurile lor care se transformaseră în vuiete puternice, le ţineau isonul. La un moment dat îngerii obosiră să lupte cu Capetele de Pisică şi căzură jos pe pământ.
Între timp mai apărură nişte păsări negre ce croncăneau din înaltul cerului şi coborând în jos, se transformară şi ele în balauri mai mari decât primii veniţi.
Doar câţiva îngeri scăpaseră de loviturile şi împroşcăturile veninoase ale Capetelor de Pisică, care se ridicară în picioare şi îşi luară zborul spre norul cel alb. Printre îngerii care reuşiră să-şi ia zborul, era şi Îngerul-barză care îi ajutase pe Maria şi pe Ion, vorbind cu Domnul să-i facă părinţi.
Ajungând sus în înaltul cerului, nu mică le fu mirarea că nu vedeau norul cel alb din cauza norilor întunecaţi care fuseseră aduşi de zborul şi croncănitul balaurilor. Soarele îşi strânsese razele şi se ascunsese după ei. Era întunecat şi Luna reuşise să iasă de după nori. Doar ea mai reuşea să lumineze puţin cerul şi Pământul.
Când Văzu Domnul că îngerii nu mai găseau drumul, atunci Strigă la ei:
- Îngerii mei, veniţi aici. Eu Aici Sunt!
Auzindu-I Glasul, îngerii zburară în direcţia Lui. Când ajunseră, Îl Găsiră pe Domnul în faţa norului, cu sceptrul Său în mâna dreaptă şi în Mâna Stângă Avea un sfeşnic din diamant cu o lumânare aurită pentru a le Lumina Calea îngerilor. Ei îi spuseră:
- Doamne! Doamne, ce bine că Te-am Găsit, Doamne! Să Vezi ce s-a întâmplat În Ţara Lalelelor. Am venit să ...
- Ştiu foarte bine ce s-a întâmplat în Ţara Lalelelor. Ştiu dragii Mei, Ştiu că au venit Capetele de Pisică, Ştiu tot.
Atunci îngerii Îi vorbiră Domnului în cor:
- Doamne, ce facem? Trebuie să facem ceva! Capetele de Pisică i-au înghiţit pe oameni, pe animale şi pe Prinţesa Lalelelor. Şi câţiva din fraţii noştri îngeri au rămas răniţi, în Ţara Lalelelor.
Domnul le Spuse:
- Prima dată intraţi înăuntru să vorbiţi cu Mine.
Şi Întorcându-Se cu Spatele, Intră şi se Îndreptă spre jilţul Său. Îngerii Îl intrară supă El şi-L Înconjurară pe Domnul, care Îl Privi şi le Spuse:
- Am să vă transform în Capete de Pisică. Când o să ajungeţi jos în Ţara Lalelelor, vreau să-i înghiţiţi pe ceilalţi îngeri răniţi şi să-i aduceţi la Mine. Acesta este primul lucru care va trebui să-l faceţi. Numai aşa putem să-i salvăm pe fraţii voştri.
Îngerii Îl întrebară atunci nedumeriţi pe Domnul:
- Şi pe Prinţesa Lalelelor când o vom salva? Pe oameni şi pe animale cum îi vom scăpa de balauri? Şi cum vom salva Ţara Lalelelor, Doamne?
- Voi Vedea Eu ce vor mai face Capetele de Pisică în continuare şi după aceea am să Vă Spun ce mai este de făcut. Prima oară trebuie să-i Scăpăm pe îngerii care au rămas răniţi acolo.
- Bine Doamne, cum Doreşti Tu vom face.
Şi atunci Domnul îi Transformă în Capete de Pisică pe îngerii Săi şi le spuse:
- Acum duceţi-vă şi faceţi Precum V-am Spus Eu.
Îşi luară înfăţişarea de pasăre neagră şi o porniră înapoi în Ţara Lalelelor.
Oamenii, tineri şi bătrâni se speriară şi începură să fugă, dar balaurii se întindeau spre ei, îi prindeau cu botul şi îi aruncau înapoi în locul de unde plecaseră. Maria şi Ion păţiră la fel ca şi ceilalţi. Balaurii se întindeau şi peste lanul de lalele, culcându-le la pământ sau se încolăceau în jurul tulpinilor groase ale copacilor. Unele din frumoasele păsărele cu tril duios fură înghiţite şi altele scapară, zburând în înaltul cerului, spre norul cel alb. Mai apucaseră să înghită şi câţiva iepuri, vulpi şi alte animale micuţe. Singura dintre ei, Prinţesa Lalelelor nu făcuse nici un mişcare şi nu încercase să fugă, la fel ca şi îngerii, aşa că de ea nu se atinseră.
Unul din îngerii-vulturi spuse:
- Monştri odioşi, ce căutaţi voi aici? De ce veniţi voi aici să ne stricaţi pacea, bucuria de-a trăi şi frumuseţea Ţării Lalelelor?
Atunci unul din balauri răspunse:
- Vulturilor şi berzelor, noi suntem Capete de Pisică şi de nimeni nu ne e frică! Noi am venit din Ţara Buruienilor şi a Mlaştinilor, pentru a face din această Ţară a Lalelelor, o a doua ţară ca a noastră.
Nedumerit, unul din îngerii barză întrebă:
- Dar de ce vreţi să faceţi aşa ceva? Căci Ţara Buruienilor şi a Mlaştinilor este mult mai mare decât ţara noastră şi nimeni nu v-a căutat vreodată ceartă! Nici una din Ţările Pământului nu v-au căutat şi nu v-au supărat.
- Pentru că ne-am săturat să fim singuri şi ocoliţi de toată lumea. Şi de aceea vrem ca toate Ţările Pământului să fie ale noastre, să fim Stăpâni ai Pământului întreg, al Lunii şi al Stelelor de pe cer.
Auzindu-l pe Cap de Pisică cum vorbea, îngerul vultur se supără şi spuse:
- Cap de Pisică! Ce vrei tu nu se poate, aşa ceva n-o să fiţi niciodată, pentru că Pământul întreg, Luna şi Stelele au Stăpân pe Domnul nostru!
- Despre care Domn vorbeşti acolo? Pământul, Luna şi Stelele nu au stăpân. Eu unul nu te cred.
- Mare greşeală că nu ai Credinţă, pentru că Domnul Iubeşte şi are Grijă de tot ce-a Înfăptuit până acum.
- Tăceţi îngeri mincinoşi ce sunteţi, nu cred nimic din ce ne ne spuneţi.
Din ce în ce mai supăraţi, îngerii spuseră:
- Ba să credeţi Capete de Pisică, pentru că datorită Domnului existăm toţi. Fără Domnul, nici voi n-aţi exista. Numai El Ştie de ce-o fi Înfăptuit asemenea lighioane ca voi.
Auzind asta, Capetele de Pisică se repeziră spre îngeri cu botul, lovind şi împroşcând cu venin în stânga şi în dreapta. Îngerii începură să se apere cu aripile mari şi puternice, lovindu-i cum apucau pe Capete de Pisică. Apoi balaurii se repeziră spre animale, oameni şi înghiţiră tot ce putură. În puţin timp, din Ţara Lalelelor dispăruseră oamenii şi animalele.
Nu o iertară de data asta nici pe Prinţesa Lalelelor. Se iscase un vânt năprasnic şi crengile copacilor trosneau deranjate. Răgetele animalelor şi ţipetele oamenilor care se auzeau din burţile balaurilor şi glasurile lor care se transformaseră în vuiete puternice, le ţineau isonul. La un moment dat îngerii obosiră să lupte cu Capetele de Pisică şi căzură jos pe pământ.
Între timp mai apărură nişte păsări negre ce croncăneau din înaltul cerului şi coborând în jos, se transformară şi ele în balauri mai mari decât primii veniţi.
Doar câţiva îngeri scăpaseră de loviturile şi împroşcăturile veninoase ale Capetelor de Pisică, care se ridicară în picioare şi îşi luară zborul spre norul cel alb. Printre îngerii care reuşiră să-şi ia zborul, era şi Îngerul-barză care îi ajutase pe Maria şi pe Ion, vorbind cu Domnul să-i facă părinţi.
Ajungând sus în înaltul cerului, nu mică le fu mirarea că nu vedeau norul cel alb din cauza norilor întunecaţi care fuseseră aduşi de zborul şi croncănitul balaurilor. Soarele îşi strânsese razele şi se ascunsese după ei. Era întunecat şi Luna reuşise să iasă de după nori. Doar ea mai reuşea să lumineze puţin cerul şi Pământul.
Când Văzu Domnul că îngerii nu mai găseau drumul, atunci Strigă la ei:
- Îngerii mei, veniţi aici. Eu Aici Sunt!
Auzindu-I Glasul, îngerii zburară în direcţia Lui. Când ajunseră, Îl Găsiră pe Domnul în faţa norului, cu sceptrul Său în mâna dreaptă şi în Mâna Stângă Avea un sfeşnic din diamant cu o lumânare aurită pentru a le Lumina Calea îngerilor. Ei îi spuseră:
- Doamne! Doamne, ce bine că Te-am Găsit, Doamne! Să Vezi ce s-a întâmplat În Ţara Lalelelor. Am venit să ...
- Ştiu foarte bine ce s-a întâmplat în Ţara Lalelelor. Ştiu dragii Mei, Ştiu că au venit Capetele de Pisică, Ştiu tot.
Atunci îngerii Îi vorbiră Domnului în cor:
- Doamne, ce facem? Trebuie să facem ceva! Capetele de Pisică i-au înghiţit pe oameni, pe animale şi pe Prinţesa Lalelelor. Şi câţiva din fraţii noştri îngeri au rămas răniţi, în Ţara Lalelelor.
Domnul le Spuse:
- Prima dată intraţi înăuntru să vorbiţi cu Mine.
Şi Întorcându-Se cu Spatele, Intră şi se Îndreptă spre jilţul Său. Îngerii Îl intrară supă El şi-L Înconjurară pe Domnul, care Îl Privi şi le Spuse:
- Am să vă transform în Capete de Pisică. Când o să ajungeţi jos în Ţara Lalelelor, vreau să-i înghiţiţi pe ceilalţi îngeri răniţi şi să-i aduceţi la Mine. Acesta este primul lucru care va trebui să-l faceţi. Numai aşa putem să-i salvăm pe fraţii voştri.
Îngerii Îl întrebară atunci nedumeriţi pe Domnul:
- Şi pe Prinţesa Lalelelor când o vom salva? Pe oameni şi pe animale cum îi vom scăpa de balauri? Şi cum vom salva Ţara Lalelelor, Doamne?
- Voi Vedea Eu ce vor mai face Capetele de Pisică în continuare şi după aceea am să Vă Spun ce mai este de făcut. Prima oară trebuie să-i Scăpăm pe îngerii care au rămas răniţi acolo.
- Bine Doamne, cum Doreşti Tu vom face.
Şi atunci Domnul îi Transformă în Capete de Pisică pe îngerii Săi şi le spuse:
- Acum duceţi-vă şi faceţi Precum V-am Spus Eu.
Îşi luară înfăţişarea de pasăre neagră şi o porniră înapoi în Ţara Lalelelor.
va urma
Mihaela Moşneanu
Lun Feb 03, 2014 2:11 pm Mihaela Moşneanu
Maria şi Ion intrară cu fetiţa în colibă, bucuroşi că de acum în colo vor cunoaşte cum e să fie părinţi. Fetiţa gângurea şi trăgea de basmaua Mariei, care nu mai putea de bucurie. Ion se ţinea după ele, fericit şi fără să-şi ia ochii de la fetiţă, spuse:
- Marie, ce frumoasă este!
- Da Ioane, este atât de frumoasă! Mulţumesc Doamnului şi Îngerului- barză! Că dacă n-ar fi fost Ei, noi n-am avea acum pe drăgălaşa noastră Prinţesa.
- Aşa-i, precum zici. Acum putem să fim şi noi fericiţi, căci avem cine să ne mângâie bătrâneţile.
Şi continuară să vorbească şi să se minuneze astfel, în timp ce sărutau fetiţa şi o mângâiau cu drag până după masă, când începură să cânte păsărelele din copaci. Maria îi spuse bucuroasă soţului său:
- Hai Ioane, hai cu fetiţa noastră afară la muzică, la veselie.
- Ei, că ieri pe vremea asta Marie, erai supărată foc şi nu voiai să vorbeşti cu mine deloc, dar acum îţi străluceşte faţa de bucurie.
- Păi de! mă’ Ioane, că acum nu mai am de ce să fiu supărată, acum sunt fericită şi împlinită, fiindcă nu mai suntem singuri.
- Ei Marie, ai şi tu dreptate, draga mea. Apoi, hai afară cu fetiţa noastră, hai să o vadă toţi, îi spuse Ion râzând.
Şi luând fetiţa în braţe, Maria ieşi prima din colibă şi Ion se luă după ea. Radiau de fericire şi îşi îndreptară paşii mândri şi bucuroşi de fetiţa lor, spre lalelele de unde o luaseră de dimineaţă pe Prinţesa. Începuseră să vină îngerii, oamenii şi animalele, şi până să ajungă ei, deja se legase hora şi se auzeau chiote de veselie.
Când îi văzură pe Maria şi pe Ion cu fetiţa în braţe, îngerii se îndepărtară câţiva paşi. Oamenii şi animalele se opriră din joc şi din chiuit. Priveau miraţi, minunându-se de ce vedeau, că dintr-odată Maria şi Ion erau părinţi şi singuri numai erau.
Văzându-i voioşi şi cu fetiţa în braţe, oamenii îi întrebară:
- Marie, Ioane, cum de aveţi această fetiţă frumuşică?
- Ei, Domnul s-a-ndurat să fiu şi eu mămică.
Mândru nevoie mare, Ion spuse şi el:
- Ne-a împlinit Domnul a noastră dorinţă, cu această frumoasă fetiţă.
Atunci oamenii, nevenindu-le să creadă, spuseră:
- Păi cum de va împlinit? Că voi sunteţi bătrâni, împovăraţi de mulţi ani şi aşa ceva nu s-a mai întâlnit.
- Oameni buni, de ce nesocotiţi Voia Domnului? Căci El din Voia Sa ne-a Împlinit dorinţa şi bucuria noastră e mare. De ce nu vă bucuraţi şi voi de fericirea noastră?
- Ba da, ne bucurăm, cum să nu? Că Domnul este numai Unul, dar ne-am mirat şi noi, când v-am văzut cu această micuţă.
Păsărelele tăcură şi ele câteva clipe, dar îşi reluară trilul melodios şi vesel. Oamenii şi animalele încinseră iar hora şi la auzul trilului duios, îngerii li se alăturară, părând indiferenţi faţă de bucuria Mariei şi-a lui Ion.
Şi aşa, din ziua în care Maria şi Ion au ieşit cu fetiţa prima oară, bucuria şi veselia li se citea pe faţă şi nicicând nu s-au mai plâns de supărare şi de singurătate. Veselia oamenilor, a îngerilor şi-a animalelor era şi mai mare, pentru că ei nu mai stăteau de-o parte, în faţa colibei lor. Acum erau întodeauna nelipsiţi din mijlocul horei şi picioarele nu-i mai dureau, fiindcă acum cunoşteau şi ei cum e să fie părinţi.
Prinţesa crescu repede, se transformă într-o tânără şi frumoasă fată, cu chip la fel de frumos ca al îngerilor-barză. Avea părul blond-inelat şi lung. Razele soarelui dansau atunci când o vedeau. Ochii ei albaştri şi senini priveau cu blândeţe pe toată lumea. Maria îi făcuse rochii albe brodate cu lalele. Îi iubea pe Maria şi pe Ion foarte mult şi îi plăcea Ţara Lalelelor. Uneori vedea norul cel alb şi îl privea atentă. Nu ştia de ce îi plăcea să-l privească. Era prietenă cu toată lumea, cu oamenii, cu toate animalele şi cu unul dintre îngeri-barză. Numai acel înger vorbea câteodată cu ea. Îi era foarte drag şi se vedea că şi el o îndrăgeşte. Ceilalţi îngeri, când o vedeau că se apropie de ei, ori se îndepărtau, ori îşi luau zborul. Din acest motiv era uneori tristă, dar îi trecea repede, pentru că Maria şi Ion se apropiau de ea imediat şi îi dăruiau dragostea lor.
Ea nu-i scotea din mamă şi tată, le săruta mâinile, îi iubea foarte mult şi nu nesocotea vorba lor niciodată. Sau dacă părinţii ei nu erau în preajmă în acel moment, erau oamenii şi animalele care o înveseleau, o iubeau şi îi erau alături. Iubea frumuseţea Ţării Lalelelor şi era iubită de toată lumea, astfel că Voinţa Domnului era întocmai cum Dorise El.
Prinţesa era cea mai frumoasă fată dintre toate fetele din Ţara Lalelelor. Când era în preajma lalelelor, acestea se înclinau în faţa ei. Văzând oamenii şi animalele acest lucru în fiecare zi, într-o zi însorită şi plină de veselie, cineva spuse:
- Ce-ar fi dacă i-am spune Prinţesei, Prinţesa Lalelelor? Ea este cea mai frumoasă fată din ţara noastră. Şi nu numai, dar de câte ori ea se apropie de ele, lalelele se înclină în faţa ei. De aceea cred că trebuie să o numim Prinţesa Lalelelor.
Atunci oamenii şi animalele spuseră:
- Daaa! De acum în colo, o vom numi Prinţesa Lalelelor.
Şi după aceea păsărelele începură să cânte mai abitir ca până atunci. Maria şi Ion se uitau mândri la fata lor. Îngerii stăteau de-o parte, priveau şi ascultau cu faţa zâmbitoare. Oamenii şi animalele se apropiară de ea şi făcură o reverenţă, spunându-i:
- Plecăciune!, dragă Prinţesă a Lalelelor, să ne trăieşti mulţi ani şi Ţara Lalelelor să strălucească în faţa ta, întodeauna!
- Mulţumesc, prietenii mei dragi pentru frumoasele urări. Dar nu trebuie să faceţi plecăciune în faţa mea. Eu sunt aceeaşi fată simplă, aceeaşi Prinţesa ca şi până acum.
- Prinţesa dragă, acesta este adevărul, tu eşti cea mai frumoasă fată din ţară şi îţi meriţi numirea de Prinţesa Lalelelor. De-acum în colo, nu mai eşti o fată simplă.
Şi toţi oamenii şi animalele se plecară încă o dată în faţa ei. Până şi Maria cu Ion făcură la fel. Atunci ea le spuse:
- Mamă, tată, voi nu trebuie să faceţi asta.
Ei o priviră cu drag şi spuseră:
- Ba da, fata noastră dragă, pentru că acum eşti Prinţesa Lalelelor.
Oamenii, animalele şi îngerii începură să horească şi să chiuie cu mult foc.
În timp ce Prinţesa Lalelelor le vorbea astfel şi veselia se pornise din nou, cerul începu să se întunece şi nişte păsări negre şi mari, cu un croncănit ascuţit, apărură pe cer. Acestea coborâră jos pe pământ şi se transformară în balauri. Îngerii începură şi ei să croncăne, cum niciodată nu fuseseră auziţi şi văzuţi de oameni şi de animale, care se speriară foarte tare. Numai Prinţesa Lalelelor stătea pe loc şi privea în jurul ei, fără să spună sau să facă ceva.
- Marie, ce frumoasă este!
- Da Ioane, este atât de frumoasă! Mulţumesc Doamnului şi Îngerului- barză! Că dacă n-ar fi fost Ei, noi n-am avea acum pe drăgălaşa noastră Prinţesa.
- Aşa-i, precum zici. Acum putem să fim şi noi fericiţi, căci avem cine să ne mângâie bătrâneţile.
Şi continuară să vorbească şi să se minuneze astfel, în timp ce sărutau fetiţa şi o mângâiau cu drag până după masă, când începură să cânte păsărelele din copaci. Maria îi spuse bucuroasă soţului său:
- Hai Ioane, hai cu fetiţa noastră afară la muzică, la veselie.
- Ei, că ieri pe vremea asta Marie, erai supărată foc şi nu voiai să vorbeşti cu mine deloc, dar acum îţi străluceşte faţa de bucurie.
- Păi de! mă’ Ioane, că acum nu mai am de ce să fiu supărată, acum sunt fericită şi împlinită, fiindcă nu mai suntem singuri.
- Ei Marie, ai şi tu dreptate, draga mea. Apoi, hai afară cu fetiţa noastră, hai să o vadă toţi, îi spuse Ion râzând.
Şi luând fetiţa în braţe, Maria ieşi prima din colibă şi Ion se luă după ea. Radiau de fericire şi îşi îndreptară paşii mândri şi bucuroşi de fetiţa lor, spre lalelele de unde o luaseră de dimineaţă pe Prinţesa. Începuseră să vină îngerii, oamenii şi animalele, şi până să ajungă ei, deja se legase hora şi se auzeau chiote de veselie.
Când îi văzură pe Maria şi pe Ion cu fetiţa în braţe, îngerii se îndepărtară câţiva paşi. Oamenii şi animalele se opriră din joc şi din chiuit. Priveau miraţi, minunându-se de ce vedeau, că dintr-odată Maria şi Ion erau părinţi şi singuri numai erau.
Văzându-i voioşi şi cu fetiţa în braţe, oamenii îi întrebară:
- Marie, Ioane, cum de aveţi această fetiţă frumuşică?
- Ei, Domnul s-a-ndurat să fiu şi eu mămică.
Mândru nevoie mare, Ion spuse şi el:
- Ne-a împlinit Domnul a noastră dorinţă, cu această frumoasă fetiţă.
Atunci oamenii, nevenindu-le să creadă, spuseră:
- Păi cum de va împlinit? Că voi sunteţi bătrâni, împovăraţi de mulţi ani şi aşa ceva nu s-a mai întâlnit.
- Oameni buni, de ce nesocotiţi Voia Domnului? Căci El din Voia Sa ne-a Împlinit dorinţa şi bucuria noastră e mare. De ce nu vă bucuraţi şi voi de fericirea noastră?
- Ba da, ne bucurăm, cum să nu? Că Domnul este numai Unul, dar ne-am mirat şi noi, când v-am văzut cu această micuţă.
Păsărelele tăcură şi ele câteva clipe, dar îşi reluară trilul melodios şi vesel. Oamenii şi animalele încinseră iar hora şi la auzul trilului duios, îngerii li se alăturară, părând indiferenţi faţă de bucuria Mariei şi-a lui Ion.
Şi aşa, din ziua în care Maria şi Ion au ieşit cu fetiţa prima oară, bucuria şi veselia li se citea pe faţă şi nicicând nu s-au mai plâns de supărare şi de singurătate. Veselia oamenilor, a îngerilor şi-a animalelor era şi mai mare, pentru că ei nu mai stăteau de-o parte, în faţa colibei lor. Acum erau întodeauna nelipsiţi din mijlocul horei şi picioarele nu-i mai dureau, fiindcă acum cunoşteau şi ei cum e să fie părinţi.
Prinţesa crescu repede, se transformă într-o tânără şi frumoasă fată, cu chip la fel de frumos ca al îngerilor-barză. Avea părul blond-inelat şi lung. Razele soarelui dansau atunci când o vedeau. Ochii ei albaştri şi senini priveau cu blândeţe pe toată lumea. Maria îi făcuse rochii albe brodate cu lalele. Îi iubea pe Maria şi pe Ion foarte mult şi îi plăcea Ţara Lalelelor. Uneori vedea norul cel alb şi îl privea atentă. Nu ştia de ce îi plăcea să-l privească. Era prietenă cu toată lumea, cu oamenii, cu toate animalele şi cu unul dintre îngeri-barză. Numai acel înger vorbea câteodată cu ea. Îi era foarte drag şi se vedea că şi el o îndrăgeşte. Ceilalţi îngeri, când o vedeau că se apropie de ei, ori se îndepărtau, ori îşi luau zborul. Din acest motiv era uneori tristă, dar îi trecea repede, pentru că Maria şi Ion se apropiau de ea imediat şi îi dăruiau dragostea lor.
Ea nu-i scotea din mamă şi tată, le săruta mâinile, îi iubea foarte mult şi nu nesocotea vorba lor niciodată. Sau dacă părinţii ei nu erau în preajmă în acel moment, erau oamenii şi animalele care o înveseleau, o iubeau şi îi erau alături. Iubea frumuseţea Ţării Lalelelor şi era iubită de toată lumea, astfel că Voinţa Domnului era întocmai cum Dorise El.
Prinţesa era cea mai frumoasă fată dintre toate fetele din Ţara Lalelelor. Când era în preajma lalelelor, acestea se înclinau în faţa ei. Văzând oamenii şi animalele acest lucru în fiecare zi, într-o zi însorită şi plină de veselie, cineva spuse:
- Ce-ar fi dacă i-am spune Prinţesei, Prinţesa Lalelelor? Ea este cea mai frumoasă fată din ţara noastră. Şi nu numai, dar de câte ori ea se apropie de ele, lalelele se înclină în faţa ei. De aceea cred că trebuie să o numim Prinţesa Lalelelor.
Atunci oamenii şi animalele spuseră:
- Daaa! De acum în colo, o vom numi Prinţesa Lalelelor.
Şi după aceea păsărelele începură să cânte mai abitir ca până atunci. Maria şi Ion se uitau mândri la fata lor. Îngerii stăteau de-o parte, priveau şi ascultau cu faţa zâmbitoare. Oamenii şi animalele se apropiară de ea şi făcură o reverenţă, spunându-i:
- Plecăciune!, dragă Prinţesă a Lalelelor, să ne trăieşti mulţi ani şi Ţara Lalelelor să strălucească în faţa ta, întodeauna!
- Mulţumesc, prietenii mei dragi pentru frumoasele urări. Dar nu trebuie să faceţi plecăciune în faţa mea. Eu sunt aceeaşi fată simplă, aceeaşi Prinţesa ca şi până acum.
- Prinţesa dragă, acesta este adevărul, tu eşti cea mai frumoasă fată din ţară şi îţi meriţi numirea de Prinţesa Lalelelor. De-acum în colo, nu mai eşti o fată simplă.
Şi toţi oamenii şi animalele se plecară încă o dată în faţa ei. Până şi Maria cu Ion făcură la fel. Atunci ea le spuse:
- Mamă, tată, voi nu trebuie să faceţi asta.
Ei o priviră cu drag şi spuseră:
- Ba da, fata noastră dragă, pentru că acum eşti Prinţesa Lalelelor.
Oamenii, animalele şi îngerii începură să horească şi să chiuie cu mult foc.
În timp ce Prinţesa Lalelelor le vorbea astfel şi veselia se pornise din nou, cerul începu să se întunece şi nişte păsări negre şi mari, cu un croncănit ascuţit, apărură pe cer. Acestea coborâră jos pe pământ şi se transformară în balauri. Îngerii începură şi ei să croncăne, cum niciodată nu fuseseră auziţi şi văzuţi de oameni şi de animale, care se speriară foarte tare. Numai Prinţesa Lalelelor stătea pe loc şi privea în jurul ei, fără să spună sau să facă ceva.
va urma
Mihaela Moşneanu
Lun Feb 03, 2014 2:09 pm Mihaela Moşneanu
Copila blondă şi drăgălaşă râdea cu guriţa pân’ la urechi, şi le făcea cu mânuţa. Maria uită de grija lalelelor şi alergă într-un suflet la fetiţă. O luă în braţe, în timp ce fetiţa gângurea şi râdea.
- Frumoasa mea dragă! Uită-te Ioane cât e de frumoasă!
- Da Marie, e atât de frumoasă! I se potriveşte numele Prinţesa, cum a Spus Domnul să-i spunem. Ştia El foarte bine de ce.
- Şi oricum, va fi cea mai frumoasă fată din Ţara Lalelelor. Pentru că am luat-o din lalea, îi vom spune şi noi Prinţesa Lalelelor, mai spuse Maria.
Şi sărutară copila fericiţi, după care trecând printre lalelele, fără să mai aibă aceeaşi grijă să nu le calce ca prima dată, plecară cu ea la coliba lor. Dar ca prin farmec, frumoasele flori se înclinau într-o parte şi le făceau loc să treacă. Ajunseră acasă, bucuroşi nevoie mare şi nu-şi mai încăpeau în piele de fericire.
Când ajunseră în faţa colibei, Îngerul barză îi aştepta pe iarbă cu o faţă tristă. Văzându-i pe Maria şi pe Ion, se ridică sprinten de pe iarbă şi aşteptă ca ei să se apropie. Când ajunseră lângă Înger, Maria îl întrebă:
- Înger drag şi frumos, ce faci aici? Să nu spui că Domnul s-a Răzgândit şi că nu vrea să ne mai lase fetiţa.
- Nuu, nu e asta. Doar că am voit să o văd şi eu pe Prinţesa. Vreau să o ţin şi eu puţin în braţe. Pot? Întrebă Îngerul, întinzând braţele.
- Da, cum să nu, îi spuse Maria, că datorită ţie Înger drag, avem fetiţa asta drăgălaşă. Îţi mulţumim.
Îngerul nu mai spuse nimic. Luă fetiţa şi privind-o cu drag, se gândi:
„Puică dragă, micuţa mea, acum eşti o fetiţă. Dar eu o să am grijă de tine, te voi proteja, orice ar fi. Ştiu că Maria şi Ion te vor iubi, dar şi eu am să-ţi duc dorul, când voi şti că nu eşti lângă mine şi fraţii tăi. Chiar dacă Domnul te-A Dat, eu niciodată nu te voi uita şi când vei fi la greu, eu voi fi lângă tine, eu nu te voi lăsa, dragă fată.”
Fetiţa îl privea acum curioasă, nu-l mai cunoştea pe Îngerul barză şi lui îi venea să plângă, dar îşi ascunse lacrimile în spatele ochilor.
După ce îşi termină gândurile, o sărută pe frunte. Şi într-un sfârşit, mama-înger îşi punea puiul-fetiţă în mâinile mamei- femeie. Maria şi Ion îl priviră atenţi pe Înger. Erau miraţi, fiindcă ei nu ştiau că acea fetiţă pe care le-o Trimisese Domnul, era unul din puii Îngerului barză care mersese să vorbească cu Domnul pentru a-i ajuta. Vedeau că el avea ceva şi neştiind, nu înţeleageau şi Maria îi spuse Îngerului barză:
- Înger drag, parcă ţi-ar părea rău, că ne-ai ajutat să avem fetiţa asta. De ce?
- Aşa mi se pare şi mie, îi zise şi Ion.
- Nuu, dragii mei, nu îmi pare rău, de unde aţi scos asta? Doar că am fost curioasă să o văd şi eu pe fetiţa asta. E aşa de frumoasă, aşa de drăgălaşă.
- Da, aşa-i? Fu de acord Maria.
- Da, aşa-i? Spuse şi Ion, şi va fi Prinţesa noastră.
- Şi-a lalelelor, dar prima oară trebuie să crească, le spuse Îngerul.
- O vom creşte şi o vom iubi foarte mult, eu şi cu Ion al meu.
- Ştiu dragii mei. Eu acum voi pleca şi ne vom mai auzi noi. Pot să vin şi eu din când în când să o văd?
- Da, cum să nu, drag Înger. Că datorită ţie, o avem şi suntem aşa de fericiţi.
Maria şi Ion îşi luară rămas bun de la Îngerul barză şi intrară cu fetiţa în colibă. Îngerul barză se înălţă puţin şi transformându-se în barză, zbură spre norul cel alb. Ajunse în faţa norului şi intră. Domnul Aţipise în jilţul Său cu Mâna pe sceptru. Atunci trecu pe lângă El, fără să facă zgomot, nedorind să-L Deranjeze.
Intră în camera puilor de îngeri şi se apropie de patul cu baldachin. Trei dintre puii de îngeri barză erau ai ei, dar când îl văzură pe Îngerul barză se ridicară toţi pe vârfuri şi începură să dea din aripioare. Atunci, dădu drumul lacrimilor care se transformară pe loc în apă, din care puii începură să ciugulească. Văzându-i, îi acoperi pe toţi cu aripile sale şi suspinând, gândi:
„Dragii mei, unul dintre voi nu mai este, dar mie îmi sunteţi dragi toţi. Şi cel care nu mai este acum cu voi, îmi este drag şi îi voi simţi lipsa de acum în colo. Voi avea grijă de ea, când mă voi duce în Ţara Lalelelor”.
Fiind furat de gândurile sale, nu-L auzi şi nu-L văzu pe Domnul care intrase în cameră. Tresări atunci când Domnul îi Vorbi:
- Îngerule, de ce te porţi aşa? De când unui înger de-al meu îi pare rău de fapta cea bună pe care a făcut-o?
- Iartă-mă Doamne! Nuu, nu îmi pare rău, doar că o să-mi fie dor de puiul meu şi-o să-i simt lipsa.
- Te Înţeleg, dar îţi Poruncesc să nu te mai porţi aşa. Tu ai vrut ca Mariei şi lui Ion din Ţara Lalelelor, să li se împlinească dorinţa. Ai avut un gând frumos atunci când ai venit şi mi-ai spus, chiar dacă Eu Ştiam de baiul lor. Şi Am Fost de aceeaşi Părere cu tine, atunci când Mi-ai cerut ajutorul. Şi numai cu unul din puii tăi Puteam să-i ajutăm pe Maria şi pe Ion, fiindcă dorinţa de a-i ajuta, a venit de la tine.
- Înţeleg Doamne, dar tot îmi este greu că unul din puii mei lipseşte de aici.
- Voi toţi sunteţi puii Mei, să ţii minte asta şi niciunul dintre voi nu face sau nu spune ceva, fără ca Eu să Vreau. Şi mai ales, vreau să ştii că acel îngeraş după care tu plângi acum, are şi o misiune în Ţara Lalelelor şi de aceea L-am Trimis. Acel pui de care spui tu că e al tău, o să aibă o mare misiune de împlinit, pentru că vor veni şi vremuri grele. Prinţesa va fi Împărăteasa Ţării Lalelelor.
- Doamneee! Despre ce vremuri grele Vorbeşti? Şi cum va fi Împărăteasă? Că întodeauna Ai Avut Grijă de această ţară, fiindcă Îţi Este Dragă. Şi nu a fost nevoie de Împărat, Tu Ai Fost şi Eşti Împăratul acestei ţări şi al întregii lumi.
- Nu este treaba ta acum, Îngerule. Vei vedea şi vei afla când va veni timpul.
- Iartă-mi îndrăzneala şi obrăznicia de a Te întreba, Doamne.
- Te iert acum, dar să nu te mai văd că plângi după puiul tău, pentru că dacă vei plânge în continuare, atunci puiul tău va fi trist acolo, în Ţara Lalelelor şi nu va şti de ce. Fericirea lui şi dragul faţă de frumuseţea Ţării Lalelelor vor deveni supărare şi va simţi un dor pe care n-o să-l înţeleagă. Iar Maria şi cu Ion vor vărsa lacrimi amare din cauza asta.
- Am înţeles, Doamne. Voi face întocmai cum Spui Tu.
- Şi mai Vreau ca atunci, când te vei duce în Ţara Lalelelor, să nu te duci întodeauna spre ea. Poţi să îi porţi de grijă, dar să nu te apropii de ea în fiecare clipă, pentru că puiul tău acum e fetiţă şi o mică pământeană. Are cine să stea lângă ea de acum în colo, că de aia I-am Dăruit-o Mariei şi lui Ion. Şi ceilalţi îngeri să stea departe de Prinţesa.
- Am înţeles, Doamne. Iartă-mi nechibzuinţa, promit să fiu de acum în colo cumpătat şi Te voi sluji cu Credinţă, în toate care Ai să mi le Porunceşti.
- Bravo! Aşa Te Vreau, măi prâslea. Şi hai acum, lasă-i în pace pe pui şi du-te, că la ora asta ar fi trebuit să fii în Ţara Lalelelor.
Domnul Îl Scoase afară din cameră pe Înger. Îl Privi după ce plecă, de după norul cel alb, Gândind:
„Aşa trebuie să fie, măi prâslea. Şi Mie Îmi Pare Rău, dar aşa trebuia să fac lucrurile, fiindcă vor veni vremuri grele, va trebui Să Plec într-o zi de aici”.
- Frumoasa mea dragă! Uită-te Ioane cât e de frumoasă!
- Da Marie, e atât de frumoasă! I se potriveşte numele Prinţesa, cum a Spus Domnul să-i spunem. Ştia El foarte bine de ce.
- Şi oricum, va fi cea mai frumoasă fată din Ţara Lalelelor. Pentru că am luat-o din lalea, îi vom spune şi noi Prinţesa Lalelelor, mai spuse Maria.
Şi sărutară copila fericiţi, după care trecând printre lalelele, fără să mai aibă aceeaşi grijă să nu le calce ca prima dată, plecară cu ea la coliba lor. Dar ca prin farmec, frumoasele flori se înclinau într-o parte şi le făceau loc să treacă. Ajunseră acasă, bucuroşi nevoie mare şi nu-şi mai încăpeau în piele de fericire.
Când ajunseră în faţa colibei, Îngerul barză îi aştepta pe iarbă cu o faţă tristă. Văzându-i pe Maria şi pe Ion, se ridică sprinten de pe iarbă şi aşteptă ca ei să se apropie. Când ajunseră lângă Înger, Maria îl întrebă:
- Înger drag şi frumos, ce faci aici? Să nu spui că Domnul s-a Răzgândit şi că nu vrea să ne mai lase fetiţa.
- Nuu, nu e asta. Doar că am voit să o văd şi eu pe Prinţesa. Vreau să o ţin şi eu puţin în braţe. Pot? Întrebă Îngerul, întinzând braţele.
- Da, cum să nu, îi spuse Maria, că datorită ţie Înger drag, avem fetiţa asta drăgălaşă. Îţi mulţumim.
Îngerul nu mai spuse nimic. Luă fetiţa şi privind-o cu drag, se gândi:
„Puică dragă, micuţa mea, acum eşti o fetiţă. Dar eu o să am grijă de tine, te voi proteja, orice ar fi. Ştiu că Maria şi Ion te vor iubi, dar şi eu am să-ţi duc dorul, când voi şti că nu eşti lângă mine şi fraţii tăi. Chiar dacă Domnul te-A Dat, eu niciodată nu te voi uita şi când vei fi la greu, eu voi fi lângă tine, eu nu te voi lăsa, dragă fată.”
Fetiţa îl privea acum curioasă, nu-l mai cunoştea pe Îngerul barză şi lui îi venea să plângă, dar îşi ascunse lacrimile în spatele ochilor.
După ce îşi termină gândurile, o sărută pe frunte. Şi într-un sfârşit, mama-înger îşi punea puiul-fetiţă în mâinile mamei- femeie. Maria şi Ion îl priviră atenţi pe Înger. Erau miraţi, fiindcă ei nu ştiau că acea fetiţă pe care le-o Trimisese Domnul, era unul din puii Îngerului barză care mersese să vorbească cu Domnul pentru a-i ajuta. Vedeau că el avea ceva şi neştiind, nu înţeleageau şi Maria îi spuse Îngerului barză:
- Înger drag, parcă ţi-ar părea rău, că ne-ai ajutat să avem fetiţa asta. De ce?
- Aşa mi se pare şi mie, îi zise şi Ion.
- Nuu, dragii mei, nu îmi pare rău, de unde aţi scos asta? Doar că am fost curioasă să o văd şi eu pe fetiţa asta. E aşa de frumoasă, aşa de drăgălaşă.
- Da, aşa-i? Fu de acord Maria.
- Da, aşa-i? Spuse şi Ion, şi va fi Prinţesa noastră.
- Şi-a lalelelor, dar prima oară trebuie să crească, le spuse Îngerul.
- O vom creşte şi o vom iubi foarte mult, eu şi cu Ion al meu.
- Ştiu dragii mei. Eu acum voi pleca şi ne vom mai auzi noi. Pot să vin şi eu din când în când să o văd?
- Da, cum să nu, drag Înger. Că datorită ţie, o avem şi suntem aşa de fericiţi.
Maria şi Ion îşi luară rămas bun de la Îngerul barză şi intrară cu fetiţa în colibă. Îngerul barză se înălţă puţin şi transformându-se în barză, zbură spre norul cel alb. Ajunse în faţa norului şi intră. Domnul Aţipise în jilţul Său cu Mâna pe sceptru. Atunci trecu pe lângă El, fără să facă zgomot, nedorind să-L Deranjeze.
Intră în camera puilor de îngeri şi se apropie de patul cu baldachin. Trei dintre puii de îngeri barză erau ai ei, dar când îl văzură pe Îngerul barză se ridicară toţi pe vârfuri şi începură să dea din aripioare. Atunci, dădu drumul lacrimilor care se transformară pe loc în apă, din care puii începură să ciugulească. Văzându-i, îi acoperi pe toţi cu aripile sale şi suspinând, gândi:
„Dragii mei, unul dintre voi nu mai este, dar mie îmi sunteţi dragi toţi. Şi cel care nu mai este acum cu voi, îmi este drag şi îi voi simţi lipsa de acum în colo. Voi avea grijă de ea, când mă voi duce în Ţara Lalelelor”.
Fiind furat de gândurile sale, nu-L auzi şi nu-L văzu pe Domnul care intrase în cameră. Tresări atunci când Domnul îi Vorbi:
- Îngerule, de ce te porţi aşa? De când unui înger de-al meu îi pare rău de fapta cea bună pe care a făcut-o?
- Iartă-mă Doamne! Nuu, nu îmi pare rău, doar că o să-mi fie dor de puiul meu şi-o să-i simt lipsa.
- Te Înţeleg, dar îţi Poruncesc să nu te mai porţi aşa. Tu ai vrut ca Mariei şi lui Ion din Ţara Lalelelor, să li se împlinească dorinţa. Ai avut un gând frumos atunci când ai venit şi mi-ai spus, chiar dacă Eu Ştiam de baiul lor. Şi Am Fost de aceeaşi Părere cu tine, atunci când Mi-ai cerut ajutorul. Şi numai cu unul din puii tăi Puteam să-i ajutăm pe Maria şi pe Ion, fiindcă dorinţa de a-i ajuta, a venit de la tine.
- Înţeleg Doamne, dar tot îmi este greu că unul din puii mei lipseşte de aici.
- Voi toţi sunteţi puii Mei, să ţii minte asta şi niciunul dintre voi nu face sau nu spune ceva, fără ca Eu să Vreau. Şi mai ales, vreau să ştii că acel îngeraş după care tu plângi acum, are şi o misiune în Ţara Lalelelor şi de aceea L-am Trimis. Acel pui de care spui tu că e al tău, o să aibă o mare misiune de împlinit, pentru că vor veni şi vremuri grele. Prinţesa va fi Împărăteasa Ţării Lalelelor.
- Doamneee! Despre ce vremuri grele Vorbeşti? Şi cum va fi Împărăteasă? Că întodeauna Ai Avut Grijă de această ţară, fiindcă Îţi Este Dragă. Şi nu a fost nevoie de Împărat, Tu Ai Fost şi Eşti Împăratul acestei ţări şi al întregii lumi.
- Nu este treaba ta acum, Îngerule. Vei vedea şi vei afla când va veni timpul.
- Iartă-mi îndrăzneala şi obrăznicia de a Te întreba, Doamne.
- Te iert acum, dar să nu te mai văd că plângi după puiul tău, pentru că dacă vei plânge în continuare, atunci puiul tău va fi trist acolo, în Ţara Lalelelor şi nu va şti de ce. Fericirea lui şi dragul faţă de frumuseţea Ţării Lalelelor vor deveni supărare şi va simţi un dor pe care n-o să-l înţeleagă. Iar Maria şi cu Ion vor vărsa lacrimi amare din cauza asta.
- Am înţeles, Doamne. Voi face întocmai cum Spui Tu.
- Şi mai Vreau ca atunci, când te vei duce în Ţara Lalelelor, să nu te duci întodeauna spre ea. Poţi să îi porţi de grijă, dar să nu te apropii de ea în fiecare clipă, pentru că puiul tău acum e fetiţă şi o mică pământeană. Are cine să stea lângă ea de acum în colo, că de aia I-am Dăruit-o Mariei şi lui Ion. Şi ceilalţi îngeri să stea departe de Prinţesa.
- Am înţeles, Doamne. Iartă-mi nechibzuinţa, promit să fiu de acum în colo cumpătat şi Te voi sluji cu Credinţă, în toate care Ai să mi le Porunceşti.
- Bravo! Aşa Te Vreau, măi prâslea. Şi hai acum, lasă-i în pace pe pui şi du-te, că la ora asta ar fi trebuit să fii în Ţara Lalelelor.
Domnul Îl Scoase afară din cameră pe Înger. Îl Privi după ce plecă, de după norul cel alb, Gândind:
„Aşa trebuie să fie, măi prâslea. Şi Mie Îmi Pare Rău, dar aşa trebuia să fac lucrurile, fiindcă vor veni vremuri grele, va trebui Să Plec într-o zi de aici”.
va urma
Mihaela Moşneanu
Lun Feb 03, 2014 2:03 pm Mihaela Moşneanu
Veni noaptea şi Dumnezeu Se Întoarse înapoi în camera puilor de îngeri barză, care dormeau. Se Apropie de îngeraşul cu care Vorbise. Îl Luă în Braţe, Ieşi cu el din cameră şi Îi Şopti la ureche:
- Îngeraş drăgălaş, din acest moment nu vei mai avea aripi, nu vei mai fi înger barză. Te vei schimba într-o fată de om. Vei simţi şi vei gândi ca o fetiţă şi cu timpul, când vei creşte mare, vei simţi şi vei gândi ca o femeie. Îţi va plăcea Ţara Lalelelor şi îi vei iubi pe Ion şi pe Maria, le vei spune mamă şi tată. Îi vei iubi şi vei fi aproape de ei, ca şi cum ai fi copila lor. Te vei numi Prinţesa. Şi vei uita că ai fost înger barză, îţi vei aduce aminte numai dacă Voi Dori Eu.
- Da Doamne, voi face întocmai cum Spui Tu, îi răspunse în somn, îngeraşul.
Apoi Domnul o Strânse în Braţe şi o Sărută pe frunte. Îngerul era acum fetiţa pe care şi-o doreau Maria şi Ion. Ieşi de după nor cu fetiţa pe Braţul Stâng şi cu sceptrul în Mâna Dreaptă. Începu Să Coboare jos, ca şi cum ar fi Coborât treptele unei scări. Când îl văzură pe Domnul, Stelele începură să strălucească mai tare pe cer şi Luna începu să lumineze şi mai mult Pământul. Coborând printre Stele şi Trecând pe lângă măiastra Lună, le Salută. Ele ştiau că fuseseră Înfăptuite de El şi că era Tatăl lor. Acestea făcură o plecăciune în faţa Domnului, bucuroase că Îl vedeau, fiindcă Domnul nu mai ieşise de mult timp, de după norul cel alb.
- Strălucire, steluţele mele dragi! Lumină, Lună dragă!
- Strălucire şi Lumină, Tatăl nostru Drag! răspunseră stelele şi luna.
Ajunse în dreptul Pământului şi Intră. Călători până în Ţara Lalelelor şi Coborî jos, printre lalelele din apropierea colibei lui Ion şi a Mariei.
Atingând cu sceptrul Său o lalea, aceasta se făcu mai mare şi celelalte se îndepărtară puţin de ea. Mai sărută o dată fetiţa pe frunte, o aşeză în lalea şi mai Spuse încă o dată:
- Din lalea vei fi luată de Maria şi de Ion, vei creşte alături de ei şi vei iubi Ţara Lalelelor aşa cum iubeşti Cerul. Şi vei fi Prinţesa Lalelelor.
După care Se Întoarse, Se Înălţă în Sus şi Începu Să Urce acele trepte, Făcând Cale Întoarsă spre Cer, pe lângă lună şi printre stele, până la norul cel alb.
Fetiţa rămase în lalea până dimineaţă.
Între timp, Maria şi Ion se puseseră să doarmă în patul din coliba lor. Dar, aş! De unde să doarmă ei, că amândoi stăteau în pat, fără să închidă ochii. La un momment dat, Ion simţi că şi Maria era trează şi îi spuse:
- Marie, nici tu nu dormi?
- Nici eu nu dorm, Ioane. Abia aştept să o avem pe fetiţa noastră.
- Şi eu, Marie. Abia aştept să vină dimineaţa, să mergem să o luăm din lalea. Şi parcă m-aş duce să o iau de acuma, dar mă gândesc că dacă nesocotesc Voia Domnului, n-o să ne mai îndeplinească dorinţa.
- Ogoaie-te, nu mai vorbi prostii! Că de vorbeşti aşa, fără să te opreşti, mă îndemni şi pe mine să nesocotesc Vorba Domnului. Vrei să se Mânie pe noi şi vrei să rămânem singuri? Ai văzut ce ne-a vorbit şi Îngerul barză. Trebuie să înfăptuim Voia Domnului, întocmai cum A Spus El.
- Aşa-i Marie, precum spui tu. Dar ard de nerăbdare.
- Şi eu ard, Ioane. Arde sufletul în mine de nerăbdare şi inima îmi stă în piept ca pe ghimpi. Dacă ar fi după mine, aş zbura într-acolo şi aş lua fetiţa. Oare o fi adus-o şi-o fi pus-o în lalea?
- Nu ştiu Marie. Dar dacă mergem acum după ea, ar însemna să nesocotim Voinţa Sfântă a Domnului. Şi îmi este teamă.
- Aşa-i Ioane, precum spui tu. Şi mie îmi este teamă.
După aceea tăcură amândoi până dimineaţă. Şi aşa trecu cea mai lungă noapte din viaţa lor. Cum începură să se vadă primii zori ai zilei, săriră în sus vioi, mai ceva ca nişte tinerei, se îmbrăcară şi ieşiră din colibă.
Când ajunseră lângă lanul de lalele, se uitară şi Maria spuse:
- Ioane, uită-te şi tu cât de multe lalele sunt. Cum o găsim noi pe fetiţa noastră?
- Nu ştiu, dar hai să intrăm printre ele. Dar ştii că trebuie să avem grijă să nu călcăm pe ele? Că mie mi-ar părea rău să le călcăm.
- Şi mie, Ioane, mi-ar părea rău.
Intrară prin mulţimea de lalele. La un moment dat li se păru că se aude un scâncet de copil. O porniră în acea direcţie, dar nu văzură nimic. După care stătură câteva secunde pe loc şi scâncetul de copil iar se auzi, din altă parte. Se duseră într-acolo, dar în zadar, nici de data asta nu găsiră laleaua în care era fetiţa. Se vede treaba că Domnul îi încerca, să vadă cât de mult îşi doreau fetiţa.
- Marie, ce-nseamnă asta?
- Ce să-nsemne Ioane? Cred că Domnul Doreşte să n-o găsim încă. Dar eu am să mă uit în fiecare lalea după ea.
- Şi eu am să caut Marie.
Se uitară peste tot în jurul lor, dar nu-şi dădeau seama de unde se auzea vocea fetiţei. Se aplecară asupra lalelelor şi începură să se uite în fiecare dintre ele. Şi tot căutând fetiţa, se făcuse ziua şi soarele strălucea pe cer.
Într-un sfârşit Maria şi Ion o văzură şi rămaseră fermecaţi de ceea ce vedeau. Toate lalelele erau date la o parte şi în mijloc, era o lalea frez şi mare. Din ea se vedea frumosul căpşor şi blond al fetiţei.
Ion şi Maria, bucuroşi că o văzură în sfârşit, strigară anândoi de bucurie:
- Prinţesă frumoasă şi dragă! Aici suntem, draga noastră!
- Îngeraş drăgălaş, din acest moment nu vei mai avea aripi, nu vei mai fi înger barză. Te vei schimba într-o fată de om. Vei simţi şi vei gândi ca o fetiţă şi cu timpul, când vei creşte mare, vei simţi şi vei gândi ca o femeie. Îţi va plăcea Ţara Lalelelor şi îi vei iubi pe Ion şi pe Maria, le vei spune mamă şi tată. Îi vei iubi şi vei fi aproape de ei, ca şi cum ai fi copila lor. Te vei numi Prinţesa. Şi vei uita că ai fost înger barză, îţi vei aduce aminte numai dacă Voi Dori Eu.
- Da Doamne, voi face întocmai cum Spui Tu, îi răspunse în somn, îngeraşul.
Apoi Domnul o Strânse în Braţe şi o Sărută pe frunte. Îngerul era acum fetiţa pe care şi-o doreau Maria şi Ion. Ieşi de după nor cu fetiţa pe Braţul Stâng şi cu sceptrul în Mâna Dreaptă. Începu Să Coboare jos, ca şi cum ar fi Coborât treptele unei scări. Când îl văzură pe Domnul, Stelele începură să strălucească mai tare pe cer şi Luna începu să lumineze şi mai mult Pământul. Coborând printre Stele şi Trecând pe lângă măiastra Lună, le Salută. Ele ştiau că fuseseră Înfăptuite de El şi că era Tatăl lor. Acestea făcură o plecăciune în faţa Domnului, bucuroase că Îl vedeau, fiindcă Domnul nu mai ieşise de mult timp, de după norul cel alb.
- Strălucire, steluţele mele dragi! Lumină, Lună dragă!
- Strălucire şi Lumină, Tatăl nostru Drag! răspunseră stelele şi luna.
Ajunse în dreptul Pământului şi Intră. Călători până în Ţara Lalelelor şi Coborî jos, printre lalelele din apropierea colibei lui Ion şi a Mariei.
Atingând cu sceptrul Său o lalea, aceasta se făcu mai mare şi celelalte se îndepărtară puţin de ea. Mai sărută o dată fetiţa pe frunte, o aşeză în lalea şi mai Spuse încă o dată:
- Din lalea vei fi luată de Maria şi de Ion, vei creşte alături de ei şi vei iubi Ţara Lalelelor aşa cum iubeşti Cerul. Şi vei fi Prinţesa Lalelelor.
După care Se Întoarse, Se Înălţă în Sus şi Începu Să Urce acele trepte, Făcând Cale Întoarsă spre Cer, pe lângă lună şi printre stele, până la norul cel alb.
Fetiţa rămase în lalea până dimineaţă.
Între timp, Maria şi Ion se puseseră să doarmă în patul din coliba lor. Dar, aş! De unde să doarmă ei, că amândoi stăteau în pat, fără să închidă ochii. La un momment dat, Ion simţi că şi Maria era trează şi îi spuse:
- Marie, nici tu nu dormi?
- Nici eu nu dorm, Ioane. Abia aştept să o avem pe fetiţa noastră.
- Şi eu, Marie. Abia aştept să vină dimineaţa, să mergem să o luăm din lalea. Şi parcă m-aş duce să o iau de acuma, dar mă gândesc că dacă nesocotesc Voia Domnului, n-o să ne mai îndeplinească dorinţa.
- Ogoaie-te, nu mai vorbi prostii! Că de vorbeşti aşa, fără să te opreşti, mă îndemni şi pe mine să nesocotesc Vorba Domnului. Vrei să se Mânie pe noi şi vrei să rămânem singuri? Ai văzut ce ne-a vorbit şi Îngerul barză. Trebuie să înfăptuim Voia Domnului, întocmai cum A Spus El.
- Aşa-i Marie, precum spui tu. Dar ard de nerăbdare.
- Şi eu ard, Ioane. Arde sufletul în mine de nerăbdare şi inima îmi stă în piept ca pe ghimpi. Dacă ar fi după mine, aş zbura într-acolo şi aş lua fetiţa. Oare o fi adus-o şi-o fi pus-o în lalea?
- Nu ştiu Marie. Dar dacă mergem acum după ea, ar însemna să nesocotim Voinţa Sfântă a Domnului. Şi îmi este teamă.
- Aşa-i Ioane, precum spui tu. Şi mie îmi este teamă.
După aceea tăcură amândoi până dimineaţă. Şi aşa trecu cea mai lungă noapte din viaţa lor. Cum începură să se vadă primii zori ai zilei, săriră în sus vioi, mai ceva ca nişte tinerei, se îmbrăcară şi ieşiră din colibă.
Când ajunseră lângă lanul de lalele, se uitară şi Maria spuse:
- Ioane, uită-te şi tu cât de multe lalele sunt. Cum o găsim noi pe fetiţa noastră?
- Nu ştiu, dar hai să intrăm printre ele. Dar ştii că trebuie să avem grijă să nu călcăm pe ele? Că mie mi-ar părea rău să le călcăm.
- Şi mie, Ioane, mi-ar părea rău.
Intrară prin mulţimea de lalele. La un moment dat li se păru că se aude un scâncet de copil. O porniră în acea direcţie, dar nu văzură nimic. După care stătură câteva secunde pe loc şi scâncetul de copil iar se auzi, din altă parte. Se duseră într-acolo, dar în zadar, nici de data asta nu găsiră laleaua în care era fetiţa. Se vede treaba că Domnul îi încerca, să vadă cât de mult îşi doreau fetiţa.
- Marie, ce-nseamnă asta?
- Ce să-nsemne Ioane? Cred că Domnul Doreşte să n-o găsim încă. Dar eu am să mă uit în fiecare lalea după ea.
- Şi eu am să caut Marie.
Se uitară peste tot în jurul lor, dar nu-şi dădeau seama de unde se auzea vocea fetiţei. Se aplecară asupra lalelelor şi începură să se uite în fiecare dintre ele. Şi tot căutând fetiţa, se făcuse ziua şi soarele strălucea pe cer.
Într-un sfârşit Maria şi Ion o văzură şi rămaseră fermecaţi de ceea ce vedeau. Toate lalelele erau date la o parte şi în mijloc, era o lalea frez şi mare. Din ea se vedea frumosul căpşor şi blond al fetiţei.
Ion şi Maria, bucuroşi că o văzură în sfârşit, strigară anândoi de bucurie:
- Prinţesă frumoasă şi dragă! Aici suntem, draga noastră!
va urma
Mihaela Moşneanu
Joi Ian 30, 2014 6:18 pm Mihaela Moşneanu
Şi astfel, Îngerul barză zbură înapoi spre Ţara Lalelelor. Aripile i se frângeau în zbor, nu mai simţea acelaşi elan cu care zburase să le îndeplinească dorinţa celor doi bătrânei, fiindcă îndoiala ce o avea acum în fiinţa lui, la gândul că se va despărţi de unul din puii săi, îi umbrea bucuria de a-i ajuta. Ajungănd în Ţara Lalelelor, zbură direct spre Maria şi Ion, care îşi îndreptaseră privirea nerăbdători spre el, să afle dacă Dumnezeu îi va ajuta să aibe şi ei un copil. După ce barza coborî lângă ei şi se transformă în Înger femeie, îi privi sobru şi le spuse:
- Marie, Ioane, dorinţa voastră va fi îndeplinită. Domnul o să vă Trimită o fetiţă mâine dimineaţă. O va Aduce în Ţara Lalelelor şi o va Lăsa într-o lalea. Voi, mâine să vă treziţi dis de dimineaţă, să mergeţi şi să o luaţi de acolo.
- Cum, într-o lalea? Dar, cum o să aibă loc într-o lalea? Că laleaua este prea mică şi fetiţa n-o să aibă loc în ea, spuse Maria.
- Eu mă duc de cu noapte şi îl aştept pe Domnul cu fetiţa. Aşa nu va trebui să o chinuiască pe biata fetiţă într-o lalea, spuse şi Ion.
Îngerul barză se supără pe ei şi le spuse răstit:
- Cum îndrăzniţi să nesocotiţi Voinţa Domnului? Şi de ce nu aveţi încredere în El? Nu vă este ruşine? Dacă Domnul A Spus că o Va Aduce şi că o Va Pune într-o lalea, de ce nesocotiţi Ce-A Spus? Şi dacă Domnul A Mai Spus că mâine dimineaţă să mergeţi să o luaţi diu lalea, de ce nesocotiţi Vorba Lui? Vreţi să-L Mâniaţi şi să nu vă mai dea fetiţa? Vreţi să fiţi în continuare singuri ca si până acum?
- Nuuu, Doamne fereşte! Nu vrem aşa ceva. Doamne, îţi mulţumim pentru Bunătatea Ta şi iartă-ne nesocotinţa noastră proastă, de nerăbdare, şi tu Înger drag şi frumos, iartă-ne pentru nesocotinţa noastră faţă de Domnul. Ştim că este o mare greşeala din partea noastră, spuse Maria.
- Bine Marie, bine Ioane, am să vă iert. A Spus Domnul să o numiţi Prinţesa.
- Da Înger frumos şi drag, aşa o s-o numim, dacă Domnul Vrea aşa, mai spuse Maria.
- Acun gata, numai aveţi de ce să fiţi supăraţi. Lăsaţi supărarea, haideţi la horă şi la cântat. Că de mâine, dorinţa voastră de-a fi părinţi, se va îndeplini.
- Nuu, nu venim noi, că suntem bătrâni şi ne dor picioarele. Dar promitem că nu vom mai nesocoti Voinţa Domnului. Acum ne vom uita şi noi. Ne vom bucura de muzică, de veselia şi frumuseţea Ţării Lalelelor, că ele îşi fac loc până la inima noastră, spuse şi Ion.
- Bine dragii mei, cum doriţi voi, să faceţi întocmai cum am zis eu, nu altfel. Şi acum, eu vă las şi mă duc la horă şi la cântat.
- Du-te Îngerule drag, du-te să te bucuri, să te-nveseleşti, îi spuse Maria.
Şi în timp ce Îngerul barză se duse la joc, alături de ceilalţi îngeri, de oameni şi de animale, lăsându-i pe Maria şi pe Ion, Dumnezeu Se Ridică de pe jilţul Său. Îşi Îndreptă Paşii pe un hol lung, luminat de nişte policandre de diamant, împodobite cu lumânări aurite şi Trecu pe lângă multe camere sfinte. Pe uşile camerelor era semnul unei cruci de aur şi sub ea erau încrustate semne diferite, pe care numai Dumnezeu le Cunoştea. În partea dreaptă se aflau planurile Creaţiei Divine, istoria şi viitorul Pământului şi al Cosmosului, iar în partea stângă erau camerele sfinţilor şi a îngerilor.
Sprijinindu-se de sceptru, se uită spre camerele îngerilor şi se apropie de una dintre ele. Apăsă pe clanţa de rubin şi Deschizând uşa, Intră. Peretii camerei erau albi şi pictaţi cu cruciuliţe şi aripi de înger. În Faţa Lui era o scenă uriaşă cu o cortină de mătase orange, dată la o parte. În mijlocul scenei se afla un pat mare cu baldachin. Deasupra baldachinului era o coroană regească şi aurită, pe care era pictate două aripi şi unul din semnele Creaţiei Divine.
Pe patul acoperit cu o cuvertuă de mătase roz stăteau nişte îngeraşi de barză. Toţi erau cuminţi şi când Îl văzură pe Domnul că Intră, începură să dea din aripioare. Dumnezeu Îi Privi cu Drag şi le Spuse:
- Dragii mei puişori, unul dintre voi va trebui să se ducă în Ţara Lalelelor, să stea cu Maria şi cu Ion.
Unul din îngeraşii barză întrebă:
- Cine e Maria şi Ion?
Domnul îl Privi Atent şi cu Blândeţe. Ştia că acel îngeraş barză care întreba, va fi fetiţa care o vor avea cei doi bătrâni.
- Ion şi Maria sunt doi bătrâni din Ţara Lalelelor, care nu au copii şi sunt singuri. Şi Voia Mea este ca unul dintre voi, dragii mei puişori, să se ducă să stea cu ei în Ţara Lalelelor, pentru a le mângâia bătrâneţile şi pentru a cunoaşte şi ei cum e să fie părinţi.
Îngeraşul-barză fu curios, nevoie mare şi îi spuse Domului:
- Dar cum să ne ducem unul din noi? Căci noi suntem îngeri şi avem aripi.
Domnul Începu să Râdă şi îi Spuse:
- Păi Eu Îl Voi Face pe acel îngeraş fată mică şi o Voi Duce jos în Ţara Lalelelor. Când Voi Ajunge acolo, o Voi Pune într-o lalea şi ei vor veni dimineaţa, o vor lua de acolo şi-o vor duce la coliba lor.
- Şi ei vor avea grijă de acela dintre noi?
- Da, ei vor avea grijă şi îngeraşul pe care Îl Voi Trimite, va creşte o fată mare şi frumoasă, alături de Maria, de Ion şi de frumuseţea Ţării Lalelelor.
- Merg eu Doamne, căci voia mea e să văd această frumuseţe, voiesc să văd frumuseţea Ţarii Lalelelor.
- Bine dragul Meu puişor. La noapte te Voi Lua în Braţe şi te Voi Coborî jos în Ţara Lalelelor. Te Voi Pune într-o lalea şi de acolo vor veni Maria şi cu Ion să te ia. Te va chema Prinţesa, vei fi Prinţesa Lalelelor.
După ce Spuse Aşa, Se Întoarse cu Spatele şi Ieşi din camera puilor de îngeri.
- Marie, Ioane, dorinţa voastră va fi îndeplinită. Domnul o să vă Trimită o fetiţă mâine dimineaţă. O va Aduce în Ţara Lalelelor şi o va Lăsa într-o lalea. Voi, mâine să vă treziţi dis de dimineaţă, să mergeţi şi să o luaţi de acolo.
- Cum, într-o lalea? Dar, cum o să aibă loc într-o lalea? Că laleaua este prea mică şi fetiţa n-o să aibă loc în ea, spuse Maria.
- Eu mă duc de cu noapte şi îl aştept pe Domnul cu fetiţa. Aşa nu va trebui să o chinuiască pe biata fetiţă într-o lalea, spuse şi Ion.
Îngerul barză se supără pe ei şi le spuse răstit:
- Cum îndrăzniţi să nesocotiţi Voinţa Domnului? Şi de ce nu aveţi încredere în El? Nu vă este ruşine? Dacă Domnul A Spus că o Va Aduce şi că o Va Pune într-o lalea, de ce nesocotiţi Ce-A Spus? Şi dacă Domnul A Mai Spus că mâine dimineaţă să mergeţi să o luaţi diu lalea, de ce nesocotiţi Vorba Lui? Vreţi să-L Mâniaţi şi să nu vă mai dea fetiţa? Vreţi să fiţi în continuare singuri ca si până acum?
- Nuuu, Doamne fereşte! Nu vrem aşa ceva. Doamne, îţi mulţumim pentru Bunătatea Ta şi iartă-ne nesocotinţa noastră proastă, de nerăbdare, şi tu Înger drag şi frumos, iartă-ne pentru nesocotinţa noastră faţă de Domnul. Ştim că este o mare greşeala din partea noastră, spuse Maria.
- Bine Marie, bine Ioane, am să vă iert. A Spus Domnul să o numiţi Prinţesa.
- Da Înger frumos şi drag, aşa o s-o numim, dacă Domnul Vrea aşa, mai spuse Maria.
- Acun gata, numai aveţi de ce să fiţi supăraţi. Lăsaţi supărarea, haideţi la horă şi la cântat. Că de mâine, dorinţa voastră de-a fi părinţi, se va îndeplini.
- Nuu, nu venim noi, că suntem bătrâni şi ne dor picioarele. Dar promitem că nu vom mai nesocoti Voinţa Domnului. Acum ne vom uita şi noi. Ne vom bucura de muzică, de veselia şi frumuseţea Ţării Lalelelor, că ele îşi fac loc până la inima noastră, spuse şi Ion.
- Bine dragii mei, cum doriţi voi, să faceţi întocmai cum am zis eu, nu altfel. Şi acum, eu vă las şi mă duc la horă şi la cântat.
- Du-te Îngerule drag, du-te să te bucuri, să te-nveseleşti, îi spuse Maria.
Şi în timp ce Îngerul barză se duse la joc, alături de ceilalţi îngeri, de oameni şi de animale, lăsându-i pe Maria şi pe Ion, Dumnezeu Se Ridică de pe jilţul Său. Îşi Îndreptă Paşii pe un hol lung, luminat de nişte policandre de diamant, împodobite cu lumânări aurite şi Trecu pe lângă multe camere sfinte. Pe uşile camerelor era semnul unei cruci de aur şi sub ea erau încrustate semne diferite, pe care numai Dumnezeu le Cunoştea. În partea dreaptă se aflau planurile Creaţiei Divine, istoria şi viitorul Pământului şi al Cosmosului, iar în partea stângă erau camerele sfinţilor şi a îngerilor.
Sprijinindu-se de sceptru, se uită spre camerele îngerilor şi se apropie de una dintre ele. Apăsă pe clanţa de rubin şi Deschizând uşa, Intră. Peretii camerei erau albi şi pictaţi cu cruciuliţe şi aripi de înger. În Faţa Lui era o scenă uriaşă cu o cortină de mătase orange, dată la o parte. În mijlocul scenei se afla un pat mare cu baldachin. Deasupra baldachinului era o coroană regească şi aurită, pe care era pictate două aripi şi unul din semnele Creaţiei Divine.
Pe patul acoperit cu o cuvertuă de mătase roz stăteau nişte îngeraşi de barză. Toţi erau cuminţi şi când Îl văzură pe Domnul că Intră, începură să dea din aripioare. Dumnezeu Îi Privi cu Drag şi le Spuse:
- Dragii mei puişori, unul dintre voi va trebui să se ducă în Ţara Lalelelor, să stea cu Maria şi cu Ion.
Unul din îngeraşii barză întrebă:
- Cine e Maria şi Ion?
Domnul îl Privi Atent şi cu Blândeţe. Ştia că acel îngeraş barză care întreba, va fi fetiţa care o vor avea cei doi bătrâni.
- Ion şi Maria sunt doi bătrâni din Ţara Lalelelor, care nu au copii şi sunt singuri. Şi Voia Mea este ca unul dintre voi, dragii mei puişori, să se ducă să stea cu ei în Ţara Lalelelor, pentru a le mângâia bătrâneţile şi pentru a cunoaşte şi ei cum e să fie părinţi.
Îngeraşul-barză fu curios, nevoie mare şi îi spuse Domului:
- Dar cum să ne ducem unul din noi? Căci noi suntem îngeri şi avem aripi.
Domnul Începu să Râdă şi îi Spuse:
- Păi Eu Îl Voi Face pe acel îngeraş fată mică şi o Voi Duce jos în Ţara Lalelelor. Când Voi Ajunge acolo, o Voi Pune într-o lalea şi ei vor veni dimineaţa, o vor lua de acolo şi-o vor duce la coliba lor.
- Şi ei vor avea grijă de acela dintre noi?
- Da, ei vor avea grijă şi îngeraşul pe care Îl Voi Trimite, va creşte o fată mare şi frumoasă, alături de Maria, de Ion şi de frumuseţea Ţării Lalelelor.
- Merg eu Doamne, căci voia mea e să văd această frumuseţe, voiesc să văd frumuseţea Ţarii Lalelelor.
- Bine dragul Meu puişor. La noapte te Voi Lua în Braţe şi te Voi Coborî jos în Ţara Lalelelor. Te Voi Pune într-o lalea şi de acolo vor veni Maria şi cu Ion să te ia. Te va chema Prinţesa, vei fi Prinţesa Lalelelor.
După ce Spuse Aşa, Se Întoarse cu Spatele şi Ieşi din camera puilor de îngeri.
va urma
Mihaela Moşneanu
Joi Ian 30, 2014 6:15 pm Mihaela Moşneanu
Ei se speriară şi săriră în sus. Se uitară unul la celălalt şi Maria îi spuse supărată soţului ei:
- Mă’ Ioane, ce-ţi tot spun eu ţie şi nu vrei să-nţelegi? De ce nu mă laşi în pace, cu supărarea mea?
- Marie, dar nu am făcut nimic! Văd bine că azi nu eşti Maria mea, pe care o ştiu eu. Văd că parcă ai fi altă Marie.
- Maria! Se auzi o voce melodioasă din spatele lor, Ion al tău îţi spune adevărul. El nu a făcut nimic care să nu-ţi fie ţie pe plac. El doar încearcă să te împace şi nu ar trebui să te cerţi cu el.
Ei se întoarseră şi văzură o barză, care în timp ce le vorbea, lua înfăţişarea de înger femeie. Avea părul lung şi inelat, era blondă cu ochi albaştri şi era foarte frumoasă. Veşmântul ei alb, poleit cu fire de aur şi de argint, şi cu aripile mari străluceau în lumina soarelui. Îngerul continuă să le vorbească:
- Maria, adineaori am coborât lângă voi şi am auzit de ce eşti tu supărată. Acum aş vrea să ştiu şi eu de ce îţi doreşti atât de mult un copil? Şi de ce nu-ţi ajunge frumuseţea Ţării Lalelelor şi Ion al tău?
- Înger frumos şi drag, să nu-ţi fie cu supărare, Ţara Lalelelor e atât de frumoasă! Şi sunt mulţumită şi fericită că Dumnezeu ne-a dat viaţă, mie şi lui Ion, pe acest pământ frumos. Însă, aş fi vrut să avem şi noi un copil al nostru, un făt sau o fată, orice ar fi fost, numai să ne mângâie bătrâneţile. Că mâine sau poimâne, Bunul Dumnezeu ne-o Chema la El şi noi nu am cunoscut cum e să fim părinţi.
- Bine Marie, am să văd dacă pot să te ajut. Am să zbor acolo sus, unde este norul acela alb, îl vezi? După acel nor Stă Domnul şi Vede tot ce se întâmplă în Ţara Lalelelor. Eu am să văd ce pot face pentru tine, am să vorbesc cu El.
- Mulţumim, Înger frumos şi drag!
Şi Îngerul, transformându-se din nou în barză îşi luă zborul. Maria şi Ion îl urmăriră cu privirea pe înger cum zboară sus şi se-ndreptă până la norul cel alb, apoi îi spuse lui Ion:
- Dacă o Vrea Domnul, poate o să mi se împlinească dorinţa şi o să fim şi noi pe deplin împliniţi. Şi tu, dragul meu Ion, iartă-mă c-am strigat la tine.
- Te iert, Marie dragă. Că de multe ori m-am gândit şi eu la asta. Şi mie mi-ar fi plăcut să avem un copil, un făt sau o fată, orice ar fi fost. Dar nu ţi-am spus nimic, pentru că nu am vrut să te supăr.
Apoi se luară în braţe şi nu-şi mai spuseră nimic.
În timp ce ei se ţineau în braţe şi se gândeau la copilul pe care şi l-ar fi dorit, Îngerul barză zbură sus până la norul cel alb. Într-o oră ajunse şi ciocăni cu o aripă în nor.
- Intră! Spuse Domnul, Auzind ciocănitul.
Dumnezeu Stătea într-un jilţ înalt, învelit în catifea roşie şi poleit pe margini cu argint. Purta straie împărăteşti cu fir de aur şi în mâna dreaptă Avea un sceptru din diamant, de mărimea unui toiag. Părul lung şi barba îi erau albe ca neaua, cu cărare pe mijloc şi făcut inele. Ochii Lui albaştri-verzui îl Priveau cu Bunătate, Dragoste şi Pace pe Îngerul care voia să-i ajute pe cei doi bătrâni din Ţara Lalelelor. Şi în jurul Său străluceau luminile curcubeului. Îngerul barză, cu o privire curată ca lacrima, Îi vorbi Domnului:
- Doamne! Am venit până la Tine, să Te rog ceva.
- Ştiu măi prâslea, de ce-ai venit. Mă gândeam la dorinţa Mariei şi-a lui Ion. Ştiu că îşi doresc un copil şi Am Să Le Îndeplinesc dorinţa. Am Să Le Trimit un înger barză micuţ, pe unul din puii tăi, până o Să Cred Eu că le-o veni timpul să vină la Mine. Am Să o Fac fată mică, Am Să Le-o Duc şi Am Să le-o Pun într-o lalea. Dar să nu le spui că această fetiţă este un pui de-al tău, pentru că Vreau Să Văd cât de mult o vor iubi şi-o vor preţui. Să le spui că mâine dimineaţă să se ducă, să o ia de acolo.
Îngerul barză făcu ochii mari şi-L întrebă pe Domnul:
- Un pui de-al meu?
- Da, un pui de-al tău, pentru că tu ai bunăvoinţa să-i ajuţi. Ce V-am Învăţat Eu, pe voi îngerii?
- Să fim buni, să iubim, să protejăm şi să ajutăm.
- Şi atunci, de ce te miri aşa? Nu tu vrei să-i ajuţi? Nu tu ai venit să-Mi spui de dorinţa Mariei şi-a lui Ion?
- Ba da, dar n-aş fi crezut că Tu Doamne, Te Vei Gândi la aşa ceva.
- Şi îţi pare rău, să ajuţi şi să fii bun?
- Nuu! Doamne, Fă cum Doreşti Tu. Noi îngerii trebuie să fim buni, să iubim, să protejăm şi să ajutăm.
- Atunci, aşa va fi. Maria şi Ion o vor iubi şi vor avea grijă de ea.
- Da, ştiu şi îţi mulţumesc Doamne!, că le îndeplineşti dorinţa.
- Cu drag, îngeraşule. Să le spui să o numească Prinţesa.
- Am să le spun, Doamne!
- Aşa să faci, măi prâslea. Acum, du-te la ei şi le spune.
Îngerul plecă de la Domnul cu inima îndoită. Pe o parte era bucuros că dorinţa Mariei şi-a lui Ion va fi împlinită, iar pe de altă parte era supărat, pentru că acel copil, cu care Domnul Le Îndeplinea dorinţa celor doi, va fi unul din puii lui dragi.
- Mă’ Ioane, ce-ţi tot spun eu ţie şi nu vrei să-nţelegi? De ce nu mă laşi în pace, cu supărarea mea?
- Marie, dar nu am făcut nimic! Văd bine că azi nu eşti Maria mea, pe care o ştiu eu. Văd că parcă ai fi altă Marie.
- Maria! Se auzi o voce melodioasă din spatele lor, Ion al tău îţi spune adevărul. El nu a făcut nimic care să nu-ţi fie ţie pe plac. El doar încearcă să te împace şi nu ar trebui să te cerţi cu el.
Ei se întoarseră şi văzură o barză, care în timp ce le vorbea, lua înfăţişarea de înger femeie. Avea părul lung şi inelat, era blondă cu ochi albaştri şi era foarte frumoasă. Veşmântul ei alb, poleit cu fire de aur şi de argint, şi cu aripile mari străluceau în lumina soarelui. Îngerul continuă să le vorbească:
- Maria, adineaori am coborât lângă voi şi am auzit de ce eşti tu supărată. Acum aş vrea să ştiu şi eu de ce îţi doreşti atât de mult un copil? Şi de ce nu-ţi ajunge frumuseţea Ţării Lalelelor şi Ion al tău?
- Înger frumos şi drag, să nu-ţi fie cu supărare, Ţara Lalelelor e atât de frumoasă! Şi sunt mulţumită şi fericită că Dumnezeu ne-a dat viaţă, mie şi lui Ion, pe acest pământ frumos. Însă, aş fi vrut să avem şi noi un copil al nostru, un făt sau o fată, orice ar fi fost, numai să ne mângâie bătrâneţile. Că mâine sau poimâne, Bunul Dumnezeu ne-o Chema la El şi noi nu am cunoscut cum e să fim părinţi.
- Bine Marie, am să văd dacă pot să te ajut. Am să zbor acolo sus, unde este norul acela alb, îl vezi? După acel nor Stă Domnul şi Vede tot ce se întâmplă în Ţara Lalelelor. Eu am să văd ce pot face pentru tine, am să vorbesc cu El.
- Mulţumim, Înger frumos şi drag!
Şi Îngerul, transformându-se din nou în barză îşi luă zborul. Maria şi Ion îl urmăriră cu privirea pe înger cum zboară sus şi se-ndreptă până la norul cel alb, apoi îi spuse lui Ion:
- Dacă o Vrea Domnul, poate o să mi se împlinească dorinţa şi o să fim şi noi pe deplin împliniţi. Şi tu, dragul meu Ion, iartă-mă c-am strigat la tine.
- Te iert, Marie dragă. Că de multe ori m-am gândit şi eu la asta. Şi mie mi-ar fi plăcut să avem un copil, un făt sau o fată, orice ar fi fost. Dar nu ţi-am spus nimic, pentru că nu am vrut să te supăr.
Apoi se luară în braţe şi nu-şi mai spuseră nimic.
În timp ce ei se ţineau în braţe şi se gândeau la copilul pe care şi l-ar fi dorit, Îngerul barză zbură sus până la norul cel alb. Într-o oră ajunse şi ciocăni cu o aripă în nor.
- Intră! Spuse Domnul, Auzind ciocănitul.
Dumnezeu Stătea într-un jilţ înalt, învelit în catifea roşie şi poleit pe margini cu argint. Purta straie împărăteşti cu fir de aur şi în mâna dreaptă Avea un sceptru din diamant, de mărimea unui toiag. Părul lung şi barba îi erau albe ca neaua, cu cărare pe mijloc şi făcut inele. Ochii Lui albaştri-verzui îl Priveau cu Bunătate, Dragoste şi Pace pe Îngerul care voia să-i ajute pe cei doi bătrâni din Ţara Lalelelor. Şi în jurul Său străluceau luminile curcubeului. Îngerul barză, cu o privire curată ca lacrima, Îi vorbi Domnului:
- Doamne! Am venit până la Tine, să Te rog ceva.
- Ştiu măi prâslea, de ce-ai venit. Mă gândeam la dorinţa Mariei şi-a lui Ion. Ştiu că îşi doresc un copil şi Am Să Le Îndeplinesc dorinţa. Am Să Le Trimit un înger barză micuţ, pe unul din puii tăi, până o Să Cred Eu că le-o veni timpul să vină la Mine. Am Să o Fac fată mică, Am Să Le-o Duc şi Am Să le-o Pun într-o lalea. Dar să nu le spui că această fetiţă este un pui de-al tău, pentru că Vreau Să Văd cât de mult o vor iubi şi-o vor preţui. Să le spui că mâine dimineaţă să se ducă, să o ia de acolo.
Îngerul barză făcu ochii mari şi-L întrebă pe Domnul:
- Un pui de-al meu?
- Da, un pui de-al tău, pentru că tu ai bunăvoinţa să-i ajuţi. Ce V-am Învăţat Eu, pe voi îngerii?
- Să fim buni, să iubim, să protejăm şi să ajutăm.
- Şi atunci, de ce te miri aşa? Nu tu vrei să-i ajuţi? Nu tu ai venit să-Mi spui de dorinţa Mariei şi-a lui Ion?
- Ba da, dar n-aş fi crezut că Tu Doamne, Te Vei Gândi la aşa ceva.
- Şi îţi pare rău, să ajuţi şi să fii bun?
- Nuu! Doamne, Fă cum Doreşti Tu. Noi îngerii trebuie să fim buni, să iubim, să protejăm şi să ajutăm.
- Atunci, aşa va fi. Maria şi Ion o vor iubi şi vor avea grijă de ea.
- Da, ştiu şi îţi mulţumesc Doamne!, că le îndeplineşti dorinţa.
- Cu drag, îngeraşule. Să le spui să o numească Prinţesa.
- Am să le spun, Doamne!
- Aşa să faci, măi prâslea. Acum, du-te la ei şi le spune.
Îngerul plecă de la Domnul cu inima îndoită. Pe o parte era bucuros că dorinţa Mariei şi-a lui Ion va fi împlinită, iar pe de altă parte era supărat, pentru că acel copil, cu care Domnul Le Îndeplinea dorinţa celor doi, va fi unul din puii lui dragi.
va urma
Mihaela Moşneanu
Joi Ian 30, 2014 6:02 pm Mihaela Moşneanu
Acum zece mii de ani era o ţară mare şi frumoasă, numită Ţara Lalelelor.
Frumuseţea acestei ţări nu avea asemănare cu nici una de pe Pământ. Dumnezeu Stătea după un nor alb şi O Mângâia cu privirea Sa, Având grijă ca Soarele să-şi râspândească pe cer razele jucăuşe şi calde. Şi se revărsau pe munţii măreţi şi înverziţi de unde alunecau pe meleagurile Ţării Lalelelor şi de unde izvoare bogate de apă curgeau la vale şi se răspândeau peste tot. Pe câmpii şi dealuri se înălţau spre cer copaci înalţi. Vârfurile lor ce păreau una cu cerul se unduiau mândre în adierea uşoară a vântului şi erau falnici nevoie mare, atunci când crengile lor lungi şi noduroase se alintau în balans. Erau în fiecare zi împodobiţi cu păsărele, precum pomul nostru de Crăciun este împodobit cu globuri. Trilurile lor duioase şi diferite erau minunate. Uneori doineau cu dor şi jale, alteori cântau de mama focului. Oamenii jucau şi erau veseli. Animalele - leii, tigri, căprioarele, iepurii, lupii, urşii, vulpile - şi toate vietăţile pădurii trăiau în armonie şi pace, şi niciodată nu se atacau între ele. Pajiştile verzi erau acoperite cu lanuri de lalele colorate, ce dansau de multe ori la lumina soarelui şi la auzul trilului de păsări.
Pe cerul senin zburau berzele şi vulturii. Când coborau pe pământ, se transformau în îngerii pe care Dumnezeu îi Trimitea printre frumoasele lalele. Erau îmbrăcaţi în veşminte lungi şi albe, poleite cu fir de aur şi de argint. Din înfăţisarea de pasăre le rămâneau doar aripile prinse pe umeri. Vulturii se transformau în îngeri bărbaţi şi berzele în îngeri femei. Aveau părul lung inelat şi feţe frumoase. La auzul trilului de păsărele din copaci se apropiau de oameni şi împreună cu ei, făceau cerc în jurul lalelelor, încingeau hora şi chiuiau de veselie. De după copacii înalţi şi falnici, nici animalele nu se lăsau mai prejos şi îşi făceau apariţia zglobiu, alăturându-se îngerilor şi oamenilor. Când păsărelele oboseau, atunci oamenii, îngerii şi animalele începeau să cânte în locul lor.
În apropierea unui lan de lalele era o colibă de lemn în care locuiau doi oameni. Aveau o mie de ani şi erau singuri. De multe ori ieşeau din coliba lor şi ascultau trilul păsărelelor, priveau hora şi ascultau la chiuitul oamenilor, al îngerilor şi al animalelor.
Îi chemau Maria şi Ion. Erau doi bătrânei care ţineau foarte mult unul la celălalt. Aveau amândoi părul alb şi feţe blânde. Maria era îmbrăcată într-o rochie albă, brodată cu lalele. Pe cap purta o basma înflorată. Ion era îmbrăcat şi el într-o cămaşă albă, cu iţari bej şi avea o pălărie pe cap. Amândoi purtau la mijloc un brâu de catifea şi în picioare, opinci. Singura lor supărare era că nu aveau şi ei un copilaş, care să le mângăie bătrâneţile, să-i facă fericiţi.
Într-una din frumoasele zile însorite, stăteau în faţa colibei lor de lemn. Ca de obicei, coborâseră câteva păsări şi se transformaseră în îngeri. Oamenii, îngerii şi animalele se amestecaseră în horă si era veselie mare, ca întodeauna.
Dar Maria era tristă. Parcă n-ar fi văzut si n-ar fi auzit nimic din trilul păsărelelor şi veselia ce era în jurul lor. Văzând-o aşa, Ion o întrebă:
- Marie, draga mea, de ce ochii tăi frumoşi care văd tot şi urechile tale care aud totul, nu văd şi nu aud nimic acum?
- Pentru că ochii mei nu vor să vadă şi urechile mele sunt surde, Ioane. Şi lasă-mă-n pace, pentru că sunt tare tristă.
- Vai de mine, Marie! Dar de ce? Ţi-am greşit eu cu ceva? Iartă-mă, dacă ţi-am greşit, nu am voit.
- Nu Ioane, nu tu mi-ai greşit, ci soarta noastră ne-a greşit nouă. Uită-te în jurul nostru, ce frumos este! Păsărelele din pomi ne alină auzul cu trilul lor duios şi lalele sunt atât de frumoase! Berzele şi vulturii coboară jos, se transformă în îngeri şi uite şi tu, mă’ Ioane, câtă veselie e în jurul nostru! Toţi oamenii şi toate animelele joacă şi totul este atât de frumos. Doar un singur lucru ne lipseşte ca să fim pe deplin fericiţi.
- Dar ce să ne lipsească, Marie? Spune-mi tu mie şi eu merg şi îţi aduc, îi spuse Ion privind-o atent.
- Măi Ioane, ogoaie-te cu prostiile, că nu poţi să-mi aduci tu mie ce ne-ar face pe deplin fericiţi, pentru că eşti prea bătrân. Amândoi suntem bătrâni, şi nu se mai poate împlini dorinţa mea.
- Vai de mine, Marie! Dar, oare ce îţi doreşti aşa de mult şi nu se poate împlini?
- Apoi ce să-mi doresc? Un copil, să ne fie aproape, să aibă grijă de noi. Mi-ar plăcea să avem un copil. O fată sau un făt, orice ar fi fost, numai să ne fie aproape.
- Ei, măi Marie! Dar ce-ţi veni, tocmai acu’? Asta, aşa e, nu se mai poate împlini, dar ce să mai facem? Şi lasă, nu mai fii supărată, că poate îl supărăm pe Dumnezeu şi când o trebui să ne ducem la El, nu ne-o primi.
- Ioane! Strigă Maria la bărbatul ei, furioasă cum nu fusese niciodată, mai taci din gură! Lasă-mă-n pace!
Ion rămase cu ochii mari şi gura căscată de mirare, pentru că ei nu se certaseră niciodată. Nu-i venea să creadă că soaţa lui dragă se supărase atât de tare şi că strigase aşa la el. În timp ce încerca să-i răspundă, ca s-o împace cumva, se auzi un foşnet în spatele lor.
Frumuseţea acestei ţări nu avea asemănare cu nici una de pe Pământ. Dumnezeu Stătea după un nor alb şi O Mângâia cu privirea Sa, Având grijă ca Soarele să-şi râspândească pe cer razele jucăuşe şi calde. Şi se revărsau pe munţii măreţi şi înverziţi de unde alunecau pe meleagurile Ţării Lalelelor şi de unde izvoare bogate de apă curgeau la vale şi se răspândeau peste tot. Pe câmpii şi dealuri se înălţau spre cer copaci înalţi. Vârfurile lor ce păreau una cu cerul se unduiau mândre în adierea uşoară a vântului şi erau falnici nevoie mare, atunci când crengile lor lungi şi noduroase se alintau în balans. Erau în fiecare zi împodobiţi cu păsărele, precum pomul nostru de Crăciun este împodobit cu globuri. Trilurile lor duioase şi diferite erau minunate. Uneori doineau cu dor şi jale, alteori cântau de mama focului. Oamenii jucau şi erau veseli. Animalele - leii, tigri, căprioarele, iepurii, lupii, urşii, vulpile - şi toate vietăţile pădurii trăiau în armonie şi pace, şi niciodată nu se atacau între ele. Pajiştile verzi erau acoperite cu lanuri de lalele colorate, ce dansau de multe ori la lumina soarelui şi la auzul trilului de păsări.
Pe cerul senin zburau berzele şi vulturii. Când coborau pe pământ, se transformau în îngerii pe care Dumnezeu îi Trimitea printre frumoasele lalele. Erau îmbrăcaţi în veşminte lungi şi albe, poleite cu fir de aur şi de argint. Din înfăţisarea de pasăre le rămâneau doar aripile prinse pe umeri. Vulturii se transformau în îngeri bărbaţi şi berzele în îngeri femei. Aveau părul lung inelat şi feţe frumoase. La auzul trilului de păsărele din copaci se apropiau de oameni şi împreună cu ei, făceau cerc în jurul lalelelor, încingeau hora şi chiuiau de veselie. De după copacii înalţi şi falnici, nici animalele nu se lăsau mai prejos şi îşi făceau apariţia zglobiu, alăturându-se îngerilor şi oamenilor. Când păsărelele oboseau, atunci oamenii, îngerii şi animalele începeau să cânte în locul lor.
În apropierea unui lan de lalele era o colibă de lemn în care locuiau doi oameni. Aveau o mie de ani şi erau singuri. De multe ori ieşeau din coliba lor şi ascultau trilul păsărelelor, priveau hora şi ascultau la chiuitul oamenilor, al îngerilor şi al animalelor.
Îi chemau Maria şi Ion. Erau doi bătrânei care ţineau foarte mult unul la celălalt. Aveau amândoi părul alb şi feţe blânde. Maria era îmbrăcată într-o rochie albă, brodată cu lalele. Pe cap purta o basma înflorată. Ion era îmbrăcat şi el într-o cămaşă albă, cu iţari bej şi avea o pălărie pe cap. Amândoi purtau la mijloc un brâu de catifea şi în picioare, opinci. Singura lor supărare era că nu aveau şi ei un copilaş, care să le mângăie bătrâneţile, să-i facă fericiţi.
Într-una din frumoasele zile însorite, stăteau în faţa colibei lor de lemn. Ca de obicei, coborâseră câteva păsări şi se transformaseră în îngeri. Oamenii, îngerii şi animalele se amestecaseră în horă si era veselie mare, ca întodeauna.
Dar Maria era tristă. Parcă n-ar fi văzut si n-ar fi auzit nimic din trilul păsărelelor şi veselia ce era în jurul lor. Văzând-o aşa, Ion o întrebă:
- Marie, draga mea, de ce ochii tăi frumoşi care văd tot şi urechile tale care aud totul, nu văd şi nu aud nimic acum?
- Pentru că ochii mei nu vor să vadă şi urechile mele sunt surde, Ioane. Şi lasă-mă-n pace, pentru că sunt tare tristă.
- Vai de mine, Marie! Dar de ce? Ţi-am greşit eu cu ceva? Iartă-mă, dacă ţi-am greşit, nu am voit.
- Nu Ioane, nu tu mi-ai greşit, ci soarta noastră ne-a greşit nouă. Uită-te în jurul nostru, ce frumos este! Păsărelele din pomi ne alină auzul cu trilul lor duios şi lalele sunt atât de frumoase! Berzele şi vulturii coboară jos, se transformă în îngeri şi uite şi tu, mă’ Ioane, câtă veselie e în jurul nostru! Toţi oamenii şi toate animelele joacă şi totul este atât de frumos. Doar un singur lucru ne lipseşte ca să fim pe deplin fericiţi.
- Dar ce să ne lipsească, Marie? Spune-mi tu mie şi eu merg şi îţi aduc, îi spuse Ion privind-o atent.
- Măi Ioane, ogoaie-te cu prostiile, că nu poţi să-mi aduci tu mie ce ne-ar face pe deplin fericiţi, pentru că eşti prea bătrân. Amândoi suntem bătrâni, şi nu se mai poate împlini dorinţa mea.
- Vai de mine, Marie! Dar, oare ce îţi doreşti aşa de mult şi nu se poate împlini?
- Apoi ce să-mi doresc? Un copil, să ne fie aproape, să aibă grijă de noi. Mi-ar plăcea să avem un copil. O fată sau un făt, orice ar fi fost, numai să ne fie aproape.
- Ei, măi Marie! Dar ce-ţi veni, tocmai acu’? Asta, aşa e, nu se mai poate împlini, dar ce să mai facem? Şi lasă, nu mai fii supărată, că poate îl supărăm pe Dumnezeu şi când o trebui să ne ducem la El, nu ne-o primi.
- Ioane! Strigă Maria la bărbatul ei, furioasă cum nu fusese niciodată, mai taci din gură! Lasă-mă-n pace!
Ion rămase cu ochii mari şi gura căscată de mirare, pentru că ei nu se certaseră niciodată. Nu-i venea să creadă că soaţa lui dragă se supărase atât de tare şi că strigase aşa la el. În timp ce încerca să-i răspundă, ca s-o împace cumva, se auzi un foşnet în spatele lor.
va urma
Mihaela Moşneanu
Mier Ian 29, 2014 4:42 pm Mihaela Moşneanu
Deşi în acest an, iarna s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu noi, în sfârşit, zăpada a început să coboare lin şi să îmbrăţişeze pământul. O dată cu apariţia ei, cerul s-a contaminat de fulgii albi şi s-a deschis la culoare. Şi prin urmare, fulguiala imaculată a sărutat pomii, clădirile şi toate corpurile statice care ne înconjoară. Dunării i-a dat o culoare gri, unindu-se şi făcând legământ cu apa, ca în fiecare an. Viscolul a aţipit puţin, dar suflarea sa gerul, aspreşte aerul pentru a curăţa microbii adunaţi din timpul anului, care a plecat în trecut.
Unii oameni stau în casă, privind pe geam cum alţii au ieşit să se bucure de doamna iarnă, musafira aşteptată de ceva timp. Încet, încet, pomii s-au albit, crengile au fost împodobite de beteala albă de nea. Covorul gros de zăpadă s-a aşternut şi el, şi puritatea anotimpului străluceşte peste tot, încălzind privirea cu frumuseţea ei. Pe alocuri, încep să se vadă urmele de paşi ale oamenilor care pleacă din casă cu vreo treabă sau doar cu dorinţa de a vizita anotimpul alb.
Cei mai nerăbdători pentru al vizita, sunt copiii, care vor să se joace, să facă oameni de zăpadă sau să meargă cu sania. Toţi îi roagă de mami, tati sau pe bunicii lor să-i lase afară la zăpadă.
Mălina se trezise şi se ridicase din pat. Este un copilaş blond cu zulufi lungi şi cu ochii albaştri-verzui. Se plimbă puţin nehotărâtă de colo-colo prin camera ei cu pereţii roz şi plină de jucării. La un moment dat îşi luă o păpuşă în braţe şi se duse la geam. Privind afară, îi spuse:
- Puşa dragă, tu vezi ce frumos este afară? Oau! A nins peste tot! Uită-te şi tu! Ridică păpuşa în sus şi o îndreptă cu faţa spre geam, apoi continuă, uite cum sunt pomii! Sunt îmbrăcaţi de zăpadă, şi jos este aşa de alb! Ce spui, Puşa? Mergem şi noi să ne jucăm afară?
Şi mai privind câteva clipe, văzu că Mioara şi fratele ei Săndel ieşiră afară. Începură să prindă în pumnii lor micuţi zăpadă şi să arunce unul în celălalt, râzând şi făcând gălăgie. Deşi Mălina îi privea de la geam dar nu-i îi auzea, imaginea celor doi prieteni ai săi care se jucau, o determină să alerge de la geamul din camera ei până în bucătărie, la mamaie Ana.
Bunica scosese blatul pentru Cocosana de la cuptor, pentru nepoţica ei dragă, când îi auzi paşii şi glăsciorul:
- Mamaie, ce frumos e afară! Eu şi Puşa vrem să mergem şi noi!
- Draga lu’ mamaie! Am treabă acum, trebuie să-ţi fac prăjitura. Când vin mami şi tati de la servici, mergi cu ei, draga mea!
- Mmmm! Începu ea să facă în timp ce se încrunta, făcând botic şi să bată din picioruşe, eu vreau acum! Când o să vină mami şi tati, Mioara şi Săndel n-o să mai fie afară! Hai, te roog!
- Draga mea, şi vrei să te joci cu ei, aşa-i? Eu înţeleg, dar cum să te las afară singură?
- Lasă prăjitura, că o faci tu mai târziu! Hai, mamaie! Hai, te rog eu, din tot sufleţelul meu!
- Au, mânca-l-ar mamaie de sufleţel! Şi aşezându-se în ciuci, în faţa fetiţei şi sărutându-i obrajii roşii, îi spuse, eu voiam să termin prăjitura până când vor veni ei de la servici. Dar aşa ...
- Lasă mamaie, că am să le spun că eu am vrut să mă joc afară cu zăpadă, cu Mioara şi cu Săndel, da? Că şi lor le place zăpada, ca şi mie.
- Bine, bine sufleţelul meu drag! Bine, hai să mergem să ne îmbrăcăm şi mergem.
- Şi-o luăm şi pe Puşa pe noi?
- Nu draga mea, nu mai bine luăm sania să te plimbi cu ea?
- Nuuu, că eu vreau să mă joc. Şi vreau s-o iau şi pe Puşa.
- Dar Puşa este o păpuşă draga mea, ea nu se joacă. Tu ai să te joci cu zăpada şi cu prietenii tăi, şi-ai să uiţi de ea. Mai bine o lăsăm acasă.
- Nuuu, eu vreau să vină şi Puşa cu mine, te roog!
- Bineee, vine şi Puşa cu tine atunci!
Şi Mălina sări la gâtul bunicii de bucurie, sărutând-o pe obraj. Ea o îmbrăţişă cu drag pe nepoţica ei dragă, după care plecă din bucătărie şi ajungând în camera fetiţei cu ea în braţe, scoase din dulap nişte nişte ciorapi lungi, pantalonaşi şi două bluziţe groase, o helancă şi una de melană. După ce o îmbrăcă, îi dădu ciorăpei de lână, nişte cizmuliţe lungi şi îmblănite în picioruşe, apoi îi prinse zulufii cu un elastic. Înainte să plece, îi dădu pe ea o geacă, o căciuliţă şi când vru să-i pună şi fularul, atunci fetiţa începu să facă mofturi:
- Nuuu, nu mamaie, nu vreau fularul!
- Dacă nu vrei fularul, atunci nu mai mergem afară, îi răspunse bunica, privind-o blând, dar hotărâtă. Şi să ştii că vorbesc serios, draga mea.
- Mmmm! Începu Mioara iar să facă şi să dea din picioruşe.
- Niciun mmm, ai înţeles? Iar dacă nu vrei să-nţelegi, rămânem în casă!
- Mmm! Mmm! Of, mamaie! Of, bineee, decât să nu mai merg afară, mai bine pune-mi şi fularul!
Şi în timp ce bunica îi punea fularul peste guriţă şi năsuc, ea se foia nemulţumită, dar înduplecată de dorinţa de a ajunge cât mai repede, afară. Apoi, după ce bunicuţa ei îşi luă de pe cuierul din hol o geacă groasă şi o căciulă, când să iasă cu fetiţa pe uşă, Mălina, care ţinea încă păpuşa în braţe, îi spuse:
- Dar pe Puşa n-am îmbrăcat-o. O să-i fie frig.
- Păi şi vrei să ne întoarcem, s-o îmbrăcăm? Întrebă bunica, atentă şi curioasă.
- Mmm! Nu, azi o las acasă, pentru că Mioara şi Săndel, poate că pleacă, dacă mai stăm s-o îmbrac, şi privindu-şi păpuşa, dar să ştii Puşa dragă, că mâine te îmbrac şi te iau afară cu mine. Dar azi rămâi acasă, da? Şi după ce o lăsă jos în hol, bunica o luă pe fetiţă de mânuţă şi plecară afară.
De la primii paşi de când ieşiră afară din scara blocului, Mălina o zbughi de lângă bunica ei şi începu să strige în gura mare:
- Mioaraaa! Săndeleee! Hai c-am venit şi euuu!
- Mălina! Strigară Mioara şi Săndel, alergând şi ei în calea fetiţei. Dar când să ajungă lângă ei, Mălina alunecă şi căzu. Când se ridică râzând, hăinuţele ei erau albe şi bunica sări s-o cureţe, dar Săndel îi spuse:
- Nu tanti Ana, nu, lăsaţi că o curăţ eu!
Şi începu să dea cu palmele peste hainuţele prietenei lui, fâcând să cadă zăpada. Apoi începură toţi trei să facă bulgări în pumnii lor micuţi şi să arunce cu ei, tipând şi râzând cât îi ţinea gura. Văzând zbenguiala copilărească a celor trei copii, mamaie Ana îi privi cu drag un timp, apoi se simţi atrasă de pofta lor de joacă. Începu şi ea să facă bulgări din zăpadă şi să arunce în copii, făcându-i să uite pe loc că ei trebuiau să arunce unul în celălalt, aşa că arsenalul de bulgări micuţi porni spre mamaie Ana. Şi se jucară aşa o vreme, ţipând când cădeau şi râzând de mama focului, când se ridicau de jos, ajutându-se unii pe alţii.
La un moment dat ieşiră afară şi părinţii Mioarei şi ai lui Săndel. Aceştea începură să arunce şi ei cu bulgări, aşa că cele două tabere de joacă se egalară. Se jucară astfel, până când veniră de la servici Alina cu Andrei, părinţii Mălinei. Văzându-i pe cei trei copii şi pe ceilalţi, Andrei strigă:
- Alooo! Ce faceţi voi aici? Strigă Andrei, tatăl Mălinei, în timp ce Alina, mama fetiţei râdea de spectacolul oferit de cei trei copii, de mamaie Ana şi de părinţii celorlalţi.
- Ooo! Hai salut, Andrei! Salută tatăl celor doi copii, dând noroc cu acesta. Uite, ce să facem? Ne jucăm şi noi cu copiii! Haideţi şi voi, la joacă!
- Hai, că venim! Răspunse Alina, mama Mălinei, hai Andrei! Hai şi noi, că nu am apucat să ating zăpada în acest an, dacă n-a nins. Mamaie, săru’mâna! Salută ea voioasă pe mama lui Andrei.
- Săru’mâna, mami!
- Bună, copii! Răspunse mamaie, haideţi că ştrengăriţa asta mică m-a scos afară, pentru că a vrut neaparat să se joace cu zăpada, cu Mioara şi cu Săndel. Apoi, dacă voi aţi venit, eu merg acasă, să termin Cocosana sufleţelului meu, da?
Părinţii Mălinei râseră când o auziră pe bunica, dar Mălina spuse:
- Eu n-am lăsat-o pe mamaie să termine prăjitura.
- Asta înseamnă că vei mânca mai târziu, draga mea, îi răspunse Alina, şi tot mai târziu îi vei putea invita pe Mioara şi pe Săndel pe la tine.
- Daaa!
- Lasă Mălina, că nu-i nimic, fetiţa mea dragă. Mâncăm cu toţii mai târziu prăjitura ta preferată, când o termină mamaie, nu? O întrebă Andrei pe fetiţa sa.
- Daaa! Răspunse Mălina bucuroasă şi bătând din mânuţe, mai târziu o să vină şi Mioara cu Săndel pe la mine!
- Daaa! Veniim! Ţopăiră şi bătură din palme, cei doi copii.
- Până atunci, hai să facem un om de zăpadă, veni cu ideea Alina.
- Daaa! Săriră copiii cu gura, daaa! Hai, vrem un om de zăpadă, daaaa!
- Atunci, haideţi să facem şi-un om de zăpadă!
Şi văzându-i entuziasmaţi pe toţi de ideea de a aface un om de zăpadă, mamaie Ana îşi luă rămas-bun de la toţi şi plecă. După plecarea ei, copiii şi părinţii lor începură să adune zăpada. Muncind veseli cu toţii la adunat de nămeţi şi strângându-i pentru construcţia omului de zăpadă, nu-şi dădură seama când veni seara, dar acesta era deja făcut. Privindu-l, copiii erau încântaţi şi Mălina spuse:
- Dar n-are ochi, nas şi gură! N-are nici mătură, nici căciulă!
- O să aibă mâine Mălina, pentru că acum mergem acasă, draga mea, îi spuse Alina fetiţei. Mergem cu toţii, să ne schimbăm şi apoi mâncăm Cocosana, dacă o fi terminat-o mamaie.
- Daaa! Ce frumooos! Strigă Săndel, hai să mergem repede acasă, şi-apoi mergem la Mălina, da?
- Da, da, aşa facem! Aprobă şi Mioara.
- Nuuu! Nu, eu vreau acum să vină Mioara şi Săndel pe la mine! Şi după aceea merg acasă la ei.
- Nu draga mea, nu! Spuse Andrei impunător de data asta, nu! Trebuie să ne schimbăm cu toţii de haine, ca să nu răcim, apoi vor veni la tine, da? Şi dacă nu-ţi convine cum zic eu, atunci copiii şi părinţii lor nu mai vin deloc, ai înţeles?
- Mmmm! Măi tati, şi tu ca şi mamaie! Dacă nu vreau ca voi...
- Exact! Îi spuse şi Alina, dacă nu vrei să ne asculţi, atunci copiii, Marius şi Dana nu mai vin acasă la noi, şi tu nu vei mânca prăjitură, ai înţeles?
Mălina începu să se smiorcăie, apoi zise strâmbându-se toată, în timp ce pe ceilalţi părinţi îi pufnea râsul şi prietenii ei îi priveau foarte serios.
- Bineee! Se resemnă până la urmă Mălina, dar atunci, hai repede acasă!
Şi tatăl ei o luă în braţe, apoi îşi îndreptă paşii spre scara blocului. După ei, Alina, cei doi copii şi părinţii lor, intrară în scară. Mioara şi Săndel locuiau mai sus, la etajul trei, aşa că îşi continuară drumul pe scările blocului, promiţându-şi că se vor întâlni peste o jumătate de oră.
După plecarea lor, liniştea îşi găsi locul în mijlocul peisajului de iarnă, în timp ce luminile de pe stradă se aprinseră una după alta, luminând peste tot. Cerul avea o culoare bleumarin-alburiu din cauza fulgilor de nea ce sclipeau în luminile aprinse, şi alunecau cu viteză să îmbrăţişeze pământul şi Dunărea, din nou. Covorul alb de zăpadă începuse să strălucească pe alocuri, în timp ce viscolul se dezmorţea uşor din aţipeală şi începea să alunge neaua în aer, de pe crengile pomilor. Gerul se ascuţi şi el o dată cu el, şi începură să joace hora iernii într-o veselie, aşa că cei care veneau acum acasă, simţeau pişcătura anotimpului alb în obraji şi prin hainele groase, în timp ce Mioara, Săndel şi părinţii lor mergeau în vizită la Mălina, pentru a servi din delicioasa prăjitură Cocosana, făcută de mamaie Ana.
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Mar Feb 04, 2014 5:26 pm, editata de 1 ori
Unii oameni stau în casă, privind pe geam cum alţii au ieşit să se bucure de doamna iarnă, musafira aşteptată de ceva timp. Încet, încet, pomii s-au albit, crengile au fost împodobite de beteala albă de nea. Covorul gros de zăpadă s-a aşternut şi el, şi puritatea anotimpului străluceşte peste tot, încălzind privirea cu frumuseţea ei. Pe alocuri, încep să se vadă urmele de paşi ale oamenilor care pleacă din casă cu vreo treabă sau doar cu dorinţa de a vizita anotimpul alb.
Cei mai nerăbdători pentru al vizita, sunt copiii, care vor să se joace, să facă oameni de zăpadă sau să meargă cu sania. Toţi îi roagă de mami, tati sau pe bunicii lor să-i lase afară la zăpadă.
Mălina se trezise şi se ridicase din pat. Este un copilaş blond cu zulufi lungi şi cu ochii albaştri-verzui. Se plimbă puţin nehotărâtă de colo-colo prin camera ei cu pereţii roz şi plină de jucării. La un moment dat îşi luă o păpuşă în braţe şi se duse la geam. Privind afară, îi spuse:
- Puşa dragă, tu vezi ce frumos este afară? Oau! A nins peste tot! Uită-te şi tu! Ridică păpuşa în sus şi o îndreptă cu faţa spre geam, apoi continuă, uite cum sunt pomii! Sunt îmbrăcaţi de zăpadă, şi jos este aşa de alb! Ce spui, Puşa? Mergem şi noi să ne jucăm afară?
Şi mai privind câteva clipe, văzu că Mioara şi fratele ei Săndel ieşiră afară. Începură să prindă în pumnii lor micuţi zăpadă şi să arunce unul în celălalt, râzând şi făcând gălăgie. Deşi Mălina îi privea de la geam dar nu-i îi auzea, imaginea celor doi prieteni ai săi care se jucau, o determină să alerge de la geamul din camera ei până în bucătărie, la mamaie Ana.
Bunica scosese blatul pentru Cocosana de la cuptor, pentru nepoţica ei dragă, când îi auzi paşii şi glăsciorul:
- Mamaie, ce frumos e afară! Eu şi Puşa vrem să mergem şi noi!
- Draga lu’ mamaie! Am treabă acum, trebuie să-ţi fac prăjitura. Când vin mami şi tati de la servici, mergi cu ei, draga mea!
- Mmmm! Începu ea să facă în timp ce se încrunta, făcând botic şi să bată din picioruşe, eu vreau acum! Când o să vină mami şi tati, Mioara şi Săndel n-o să mai fie afară! Hai, te roog!
- Draga mea, şi vrei să te joci cu ei, aşa-i? Eu înţeleg, dar cum să te las afară singură?
- Lasă prăjitura, că o faci tu mai târziu! Hai, mamaie! Hai, te rog eu, din tot sufleţelul meu!
- Au, mânca-l-ar mamaie de sufleţel! Şi aşezându-se în ciuci, în faţa fetiţei şi sărutându-i obrajii roşii, îi spuse, eu voiam să termin prăjitura până când vor veni ei de la servici. Dar aşa ...
- Lasă mamaie, că am să le spun că eu am vrut să mă joc afară cu zăpadă, cu Mioara şi cu Săndel, da? Că şi lor le place zăpada, ca şi mie.
- Bine, bine sufleţelul meu drag! Bine, hai să mergem să ne îmbrăcăm şi mergem.
- Şi-o luăm şi pe Puşa pe noi?
- Nu draga mea, nu mai bine luăm sania să te plimbi cu ea?
- Nuuu, că eu vreau să mă joc. Şi vreau s-o iau şi pe Puşa.
- Dar Puşa este o păpuşă draga mea, ea nu se joacă. Tu ai să te joci cu zăpada şi cu prietenii tăi, şi-ai să uiţi de ea. Mai bine o lăsăm acasă.
- Nuuu, eu vreau să vină şi Puşa cu mine, te roog!
- Bineee, vine şi Puşa cu tine atunci!
Şi Mălina sări la gâtul bunicii de bucurie, sărutând-o pe obraj. Ea o îmbrăţişă cu drag pe nepoţica ei dragă, după care plecă din bucătărie şi ajungând în camera fetiţei cu ea în braţe, scoase din dulap nişte nişte ciorapi lungi, pantalonaşi şi două bluziţe groase, o helancă şi una de melană. După ce o îmbrăcă, îi dădu ciorăpei de lână, nişte cizmuliţe lungi şi îmblănite în picioruşe, apoi îi prinse zulufii cu un elastic. Înainte să plece, îi dădu pe ea o geacă, o căciuliţă şi când vru să-i pună şi fularul, atunci fetiţa începu să facă mofturi:
- Nuuu, nu mamaie, nu vreau fularul!
- Dacă nu vrei fularul, atunci nu mai mergem afară, îi răspunse bunica, privind-o blând, dar hotărâtă. Şi să ştii că vorbesc serios, draga mea.
- Mmmm! Începu Mioara iar să facă şi să dea din picioruşe.
- Niciun mmm, ai înţeles? Iar dacă nu vrei să-nţelegi, rămânem în casă!
- Mmm! Mmm! Of, mamaie! Of, bineee, decât să nu mai merg afară, mai bine pune-mi şi fularul!
Şi în timp ce bunica îi punea fularul peste guriţă şi năsuc, ea se foia nemulţumită, dar înduplecată de dorinţa de a ajunge cât mai repede, afară. Apoi, după ce bunicuţa ei îşi luă de pe cuierul din hol o geacă groasă şi o căciulă, când să iasă cu fetiţa pe uşă, Mălina, care ţinea încă păpuşa în braţe, îi spuse:
- Dar pe Puşa n-am îmbrăcat-o. O să-i fie frig.
- Păi şi vrei să ne întoarcem, s-o îmbrăcăm? Întrebă bunica, atentă şi curioasă.
- Mmm! Nu, azi o las acasă, pentru că Mioara şi Săndel, poate că pleacă, dacă mai stăm s-o îmbrac, şi privindu-şi păpuşa, dar să ştii Puşa dragă, că mâine te îmbrac şi te iau afară cu mine. Dar azi rămâi acasă, da? Şi după ce o lăsă jos în hol, bunica o luă pe fetiţă de mânuţă şi plecară afară.
De la primii paşi de când ieşiră afară din scara blocului, Mălina o zbughi de lângă bunica ei şi începu să strige în gura mare:
- Mioaraaa! Săndeleee! Hai c-am venit şi euuu!
- Mălina! Strigară Mioara şi Săndel, alergând şi ei în calea fetiţei. Dar când să ajungă lângă ei, Mălina alunecă şi căzu. Când se ridică râzând, hăinuţele ei erau albe şi bunica sări s-o cureţe, dar Săndel îi spuse:
- Nu tanti Ana, nu, lăsaţi că o curăţ eu!
Şi începu să dea cu palmele peste hainuţele prietenei lui, fâcând să cadă zăpada. Apoi începură toţi trei să facă bulgări în pumnii lor micuţi şi să arunce cu ei, tipând şi râzând cât îi ţinea gura. Văzând zbenguiala copilărească a celor trei copii, mamaie Ana îi privi cu drag un timp, apoi se simţi atrasă de pofta lor de joacă. Începu şi ea să facă bulgări din zăpadă şi să arunce în copii, făcându-i să uite pe loc că ei trebuiau să arunce unul în celălalt, aşa că arsenalul de bulgări micuţi porni spre mamaie Ana. Şi se jucară aşa o vreme, ţipând când cădeau şi râzând de mama focului, când se ridicau de jos, ajutându-se unii pe alţii.
La un moment dat ieşiră afară şi părinţii Mioarei şi ai lui Săndel. Aceştea începură să arunce şi ei cu bulgări, aşa că cele două tabere de joacă se egalară. Se jucară astfel, până când veniră de la servici Alina cu Andrei, părinţii Mălinei. Văzându-i pe cei trei copii şi pe ceilalţi, Andrei strigă:
- Alooo! Ce faceţi voi aici? Strigă Andrei, tatăl Mălinei, în timp ce Alina, mama fetiţei râdea de spectacolul oferit de cei trei copii, de mamaie Ana şi de părinţii celorlalţi.
- Ooo! Hai salut, Andrei! Salută tatăl celor doi copii, dând noroc cu acesta. Uite, ce să facem? Ne jucăm şi noi cu copiii! Haideţi şi voi, la joacă!
- Hai, că venim! Răspunse Alina, mama Mălinei, hai Andrei! Hai şi noi, că nu am apucat să ating zăpada în acest an, dacă n-a nins. Mamaie, săru’mâna! Salută ea voioasă pe mama lui Andrei.
- Săru’mâna, mami!
- Bună, copii! Răspunse mamaie, haideţi că ştrengăriţa asta mică m-a scos afară, pentru că a vrut neaparat să se joace cu zăpada, cu Mioara şi cu Săndel. Apoi, dacă voi aţi venit, eu merg acasă, să termin Cocosana sufleţelului meu, da?
Părinţii Mălinei râseră când o auziră pe bunica, dar Mălina spuse:
- Eu n-am lăsat-o pe mamaie să termine prăjitura.
- Asta înseamnă că vei mânca mai târziu, draga mea, îi răspunse Alina, şi tot mai târziu îi vei putea invita pe Mioara şi pe Săndel pe la tine.
- Daaa!
- Lasă Mălina, că nu-i nimic, fetiţa mea dragă. Mâncăm cu toţii mai târziu prăjitura ta preferată, când o termină mamaie, nu? O întrebă Andrei pe fetiţa sa.
- Daaa! Răspunse Mălina bucuroasă şi bătând din mânuţe, mai târziu o să vină şi Mioara cu Săndel pe la mine!
- Daaa! Veniim! Ţopăiră şi bătură din palme, cei doi copii.
- Până atunci, hai să facem un om de zăpadă, veni cu ideea Alina.
- Daaa! Săriră copiii cu gura, daaa! Hai, vrem un om de zăpadă, daaaa!
- Atunci, haideţi să facem şi-un om de zăpadă!
Şi văzându-i entuziasmaţi pe toţi de ideea de a aface un om de zăpadă, mamaie Ana îşi luă rămas-bun de la toţi şi plecă. După plecarea ei, copiii şi părinţii lor începură să adune zăpada. Muncind veseli cu toţii la adunat de nămeţi şi strângându-i pentru construcţia omului de zăpadă, nu-şi dădură seama când veni seara, dar acesta era deja făcut. Privindu-l, copiii erau încântaţi şi Mălina spuse:
- Dar n-are ochi, nas şi gură! N-are nici mătură, nici căciulă!
- O să aibă mâine Mălina, pentru că acum mergem acasă, draga mea, îi spuse Alina fetiţei. Mergem cu toţii, să ne schimbăm şi apoi mâncăm Cocosana, dacă o fi terminat-o mamaie.
- Daaa! Ce frumooos! Strigă Săndel, hai să mergem repede acasă, şi-apoi mergem la Mălina, da?
- Da, da, aşa facem! Aprobă şi Mioara.
- Nuuu! Nu, eu vreau acum să vină Mioara şi Săndel pe la mine! Şi după aceea merg acasă la ei.
- Nu draga mea, nu! Spuse Andrei impunător de data asta, nu! Trebuie să ne schimbăm cu toţii de haine, ca să nu răcim, apoi vor veni la tine, da? Şi dacă nu-ţi convine cum zic eu, atunci copiii şi părinţii lor nu mai vin deloc, ai înţeles?
- Mmmm! Măi tati, şi tu ca şi mamaie! Dacă nu vreau ca voi...
- Exact! Îi spuse şi Alina, dacă nu vrei să ne asculţi, atunci copiii, Marius şi Dana nu mai vin acasă la noi, şi tu nu vei mânca prăjitură, ai înţeles?
Mălina începu să se smiorcăie, apoi zise strâmbându-se toată, în timp ce pe ceilalţi părinţi îi pufnea râsul şi prietenii ei îi priveau foarte serios.
- Bineee! Se resemnă până la urmă Mălina, dar atunci, hai repede acasă!
Şi tatăl ei o luă în braţe, apoi îşi îndreptă paşii spre scara blocului. După ei, Alina, cei doi copii şi părinţii lor, intrară în scară. Mioara şi Săndel locuiau mai sus, la etajul trei, aşa că îşi continuară drumul pe scările blocului, promiţându-şi că se vor întâlni peste o jumătate de oră.
După plecarea lor, liniştea îşi găsi locul în mijlocul peisajului de iarnă, în timp ce luminile de pe stradă se aprinseră una după alta, luminând peste tot. Cerul avea o culoare bleumarin-alburiu din cauza fulgilor de nea ce sclipeau în luminile aprinse, şi alunecau cu viteză să îmbrăţişeze pământul şi Dunărea, din nou. Covorul alb de zăpadă începuse să strălucească pe alocuri, în timp ce viscolul se dezmorţea uşor din aţipeală şi începea să alunge neaua în aer, de pe crengile pomilor. Gerul se ascuţi şi el o dată cu el, şi începură să joace hora iernii într-o veselie, aşa că cei care veneau acum acasă, simţeau pişcătura anotimpului alb în obraji şi prin hainele groase, în timp ce Mioara, Săndel şi părinţii lor mergeau în vizită la Mălina, pentru a servi din delicioasa prăjitură Cocosana, făcută de mamaie Ana.
va urma
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Mar Feb 04, 2014 5:26 pm, editata de 1 ori
Sam Ian 25, 2014 2:46 pm Mihaela Moşneanu
Când zilele n-au culoare
ne agăţăm pe-o ramură de gânduri,
întindem mâinile să prindem o aripă
din ce eram o dată.
Dar nuuu! Ce să mai prinzi, când ea
alunecă pe-o micuţă scânteie din noi,
care se gudură pe cordul nostru,
scăpărând cu spor
până când izbucneşte incendiul
şi ne arde, ne arde atât cât vrea el,
lăsându-ne la un moment dat,
jăraticul strălucitor.
Apoi sfoara kilometrică de clipe
se tooot întinde să-l stingem
cu lacrimi nenumărate şi dezordonate,
ridicând ochii spre panorama albastră a lui Dumnezeu.
Credem într-un sfârşit că reuşim
să supravieţuim,
cică ne debarasăm, aruncând totul uitării,
privind cu ochii schimbaţi, scrumul rămas.
Suflăm pe el, să facem curăţenie, dar... ce vedem iarăşi?
Un psoriazis greţos, greu de-ndepărtat,
pentru că atingerea lui dă reluare.
ne agăţăm pe-o ramură de gânduri,
întindem mâinile să prindem o aripă
din ce eram o dată.
Dar nuuu! Ce să mai prinzi, când ea
alunecă pe-o micuţă scânteie din noi,
care se gudură pe cordul nostru,
scăpărând cu spor
până când izbucneşte incendiul
şi ne arde, ne arde atât cât vrea el,
lăsându-ne la un moment dat,
jăraticul strălucitor.
Apoi sfoara kilometrică de clipe
se tooot întinde să-l stingem
cu lacrimi nenumărate şi dezordonate,
ridicând ochii spre panorama albastră a lui Dumnezeu.
Credem într-un sfârşit că reuşim
să supravieţuim,
cică ne debarasăm, aruncând totul uitării,
privind cu ochii schimbaţi, scrumul rămas.
Suflăm pe el, să facem curăţenie, dar... ce vedem iarăşi?
Un psoriazis greţos, greu de-ndepărtat,
pentru că atingerea lui dă reluare.
Mihaela Moşneanu
Sam Ian 25, 2014 2:28 pm Mihaela Moşneanu
Iubire, sentiment frumos,
te chem să-mi dai un semn duios.
Să-mi spui cum te simţi atunci,
când nu eşti singur pe poteci.
Şi prinde-mă bine de mână
să-mi fii aproape, la-ndemână.
Fie că sunt în casă sau afară,
să-mi mângâi fruntea cu căldură.
În inima mea să vezi un castel,
atunci când mi-l aduci pe el.
Nu te sfii, vino în sufletul meu
căci eu te caut şi te aştept mereu.
Să-i spui soarelui să-ţi lumineze calea,
să vezi bine când vii, aleea.
Să-i spui frigului să stea departe,
să nu-mi fac speranţe deşarte.
Să-i spui ploii să stropească,
cu picăturile ei să-nflorească
Toată iarba şi florile,
să le miros, să le admir culorile.
Să mă faci să râd, să strig în gura mare
când îţi voi găsi aflare.
Şi dacă vei veni, să nu pleci nicicând,
cum eu nu te-alung niciodată din gând.
te chem să-mi dai un semn duios.
Să-mi spui cum te simţi atunci,
când nu eşti singur pe poteci.
Şi prinde-mă bine de mână
să-mi fii aproape, la-ndemână.
Fie că sunt în casă sau afară,
să-mi mângâi fruntea cu căldură.
În inima mea să vezi un castel,
atunci când mi-l aduci pe el.
Nu te sfii, vino în sufletul meu
căci eu te caut şi te aştept mereu.
Să-i spui soarelui să-ţi lumineze calea,
să vezi bine când vii, aleea.
Să-i spui frigului să stea departe,
să nu-mi fac speranţe deşarte.
Să-i spui ploii să stropească,
cu picăturile ei să-nflorească
Toată iarba şi florile,
să le miros, să le admir culorile.
Să mă faci să râd, să strig în gura mare
când îţi voi găsi aflare.
Şi dacă vei veni, să nu pleci nicicând,
cum eu nu te-alung niciodată din gând.
Mihaela Moşneanu
Mier Ian 22, 2014 7:28 pm Mihaela Moşneanu
Capitole cuprinse
în cartea vieţii,
înnodate de Voia Domnului,
brăzdate din scoarţă-n scoarţă
de soartă.
Trecutul
stă îngenuncheat şi spăşit
undeva în ungherele sufletului,
plângându-şi de milă,
fiindcă a fost aruncat
la gunoi,
pentru a ne feri privirea.
Doar prezentul
sună
în ecou
prin spaţiu şi timp
până la noi,
privindu-ne în ochi.
Viitorule!
Eşti nevăzut ca o stafie,
ascuns după perdeaua timpului,
ne pândeşti cu coada ochiului,
fremătând de bucurie
că vremea ta,
e veşnic proaspătă,
venind încontinuu.
în cartea vieţii,
înnodate de Voia Domnului,
brăzdate din scoarţă-n scoarţă
de soartă.
Trecutul
stă îngenuncheat şi spăşit
undeva în ungherele sufletului,
plângându-şi de milă,
fiindcă a fost aruncat
la gunoi,
pentru a ne feri privirea.
Doar prezentul
sună
în ecou
prin spaţiu şi timp
până la noi,
privindu-ne în ochi.
Viitorule!
Eşti nevăzut ca o stafie,
ascuns după perdeaua timpului,
ne pândeşti cu coada ochiului,
fremătând de bucurie
că vremea ta,
e veşnic proaspătă,
venind încontinuu.
Mihaela Moşneanu
Mier Ian 22, 2014 7:25 pm Mihaela Moşneanu
Aş vrea să fiu un fluture,
Să zbor şi să m-aşez pe fiecare floare.
Aş vrea să fiu un buchet de trandafiri,
Parfumul lor, tu să-l respiri.
Aş vrea să fiu un grup de stele,
De pe cer, să-ţi luminez serile.
Aş vrea să mai fiu şi luna,
Şi tu să mă priveşti întruna.
Aş vrea să fiu sus pe cer soarele,
Să-ţi încălzesc pielea şi sufletul, cu razele mele.
Aş vrea sa fii fericit,
Şi să ştii că eşti iubit.
Să zbor şi să m-aşez pe fiecare floare.
Aş vrea să fiu un buchet de trandafiri,
Parfumul lor, tu să-l respiri.
Aş vrea să fiu un grup de stele,
De pe cer, să-ţi luminez serile.
Aş vrea să mai fiu şi luna,
Şi tu să mă priveşti întruna.
Aş vrea să fiu sus pe cer soarele,
Să-ţi încălzesc pielea şi sufletul, cu razele mele.
Aş vrea sa fii fericit,
Şi să ştii că eşti iubit.
Mihaela Moşneanu
Sam Ian 18, 2014 8:33 pm Dorina Ciocan
Bine ai venit, Mihaela! am citit textele tale cu drag si te felicit
Sam Ian 18, 2014 7:01 pm Mihaela Moşneanu
Gânduri ce umplu sipetul inimii
zboară rătăcite,
invizibile prin suflet
răbufnind afară.
Ele îţi poluează aerul,
numai tu le simţi mirosul
zbiară zgomotos în fiertura
patosului lor.
Şi aripile lor
se zbat în forţă
alergi să le-ajungi
dar te-mpiedică fiorii
de pe şira spinării
văzând indiferenţa
semenilor tăi.
zboară rătăcite,
invizibile prin suflet
răbufnind afară.
Ele îţi poluează aerul,
numai tu le simţi mirosul
zbiară zgomotos în fiertura
patosului lor.
Şi aripile lor
se zbat în forţă
alergi să le-ajungi
dar te-mpiedică fiorii
de pe şira spinării
văzând indiferenţa
semenilor tăi.
Mihaela Moşneanu
Sam Ian 18, 2014 6:52 pm Mihaela Moşneanu
Porţile înalte ale cerului
îşi descătuşează lacătele sfinte
în calea regelui Soare,
deschizându-se.
Razele-i vioaie păşesc lin în jos,
ţinându-l de mână pe vântul mesager
care le şopteşte copacilor seculari,
misterele neştiute ale vieţii.
Alintându-se când le află,
crengile împodobite fac uţa-uţa
şi rădăcinile şerpuite lăcrimează
pe tulpinile falnice cu stropi de frunză.
Şi ploaia, draga de ea se-mpiedică
de multe ori printre picioarele vântului,
dar cade şi se ridică, alergând
să adape pământul şi roadele sale.
Atunci el este bucuros, nevoie mare
cu imensul său covor de iarbă, care străluceşte,
brodat pe alocuri cu flori şi buruieni,
împreună cu toate care iau viaţă din seva lui.
Aşa-nfloreşte viaţa, precum bobocii de trandafiri,
oamenii şi toate vietăţile îl îmbrăţişează pe regele Soare,
de ploaie şi de vânt fug la scuteală.
Doar copacii seculari rămân temerari pe loc,
luptându-se din răsputeri cu ploaia şi vântul,
strigând prin vâjâitul lor că ei sunt stăpâni absoluţi
fără să le pese de Soare, de vânt sau de ploaie.
îşi descătuşează lacătele sfinte
în calea regelui Soare,
deschizându-se.
Razele-i vioaie păşesc lin în jos,
ţinându-l de mână pe vântul mesager
care le şopteşte copacilor seculari,
misterele neştiute ale vieţii.
Alintându-se când le află,
crengile împodobite fac uţa-uţa
şi rădăcinile şerpuite lăcrimează
pe tulpinile falnice cu stropi de frunză.
Şi ploaia, draga de ea se-mpiedică
de multe ori printre picioarele vântului,
dar cade şi se ridică, alergând
să adape pământul şi roadele sale.
Atunci el este bucuros, nevoie mare
cu imensul său covor de iarbă, care străluceşte,
brodat pe alocuri cu flori şi buruieni,
împreună cu toate care iau viaţă din seva lui.
Aşa-nfloreşte viaţa, precum bobocii de trandafiri,
oamenii şi toate vietăţile îl îmbrăţişează pe regele Soare,
de ploaie şi de vânt fug la scuteală.
Doar copacii seculari rămân temerari pe loc,
luptându-se din răsputeri cu ploaia şi vântul,
strigând prin vâjâitul lor că ei sunt stăpâni absoluţi
fără să le pese de Soare, de vânt sau de ploaie.
Mihaela Moşneanu
Lun Ian 13, 2014 5:48 pm Mihaela Moşneanu
Ionuţ grăbi paşii printre pomii şi trandafirii din parc, ocolind o porţiune de gard viu. Nefiind atent, greşise drumul, mergând pe o altă alee decât pe cea care plecaseră Alina, Ani şi Mihai. Venirea ploii i se părea netăgăduită, având impresea că simte primii stropi. Acum nu-l mai amuza ideea unei ,,băi’’ în natură, nu voia să-l prindă ploaia pe drum, până la discotecă. Entuziasmul său de-a se apropia de Alina pentru a-i cere prietenia, începea să se cuibărească tot mai mult în inima lui, dar în acelaşi timp începeau să-şi facă apariţia şi îndoielile, prin întrebări şi răspunsuri.
În mintea sa se formase un lung şir de gânduri, pe care el încerca să le pună în ordine. Se gândea la Alina şi la prietenii ei, la Andreea şi la Cornel, la toţi cei din discotecă şi la el însuşi, cum Andreea îl considerase fraier în faţa tuturor.
,,Cum să mă duc aşa, tam-nesam la Alina, să-i cer prietenia? Cred că i s-ar părea ciudat. Şi pe urmă cred că trebuie să am grijă să nu mă dau de gol, că am fost în spatele lui Eminescu şi-am auzit conversaţia lor. Mmmm, chiar m-a luat Andreea de fraier. O mai avea tupeu să se ducă la discotecă, de atunci? Cred că da, la nesimţirea ei, nu m-ar mira. Şi na, poate se vor uita toţi la mine ca la maşini străine, când mă vor vedea. Ce-ar fi dacă m-aş duce acasă? O să văd eu cum mă voi apropia de Alina, că nu pot aşa dintr-o dată, ar putea să bată la ochi, nu? Doamne! Cum să fac? N-am nici cea mai vagă idee. Mai bine să mă duc acasă."
Şi în loc să meargă spre COBRA, îşi îndreptă paşii spre casă. Făcând câţiva paşi, se auzi strigat:
- Ionuţeee! Ionuuţ!
- Da! Răspunse el şi întorcându-se, îl văzu pe Dan, prietenul lui Mihai.
Venise de la ţară de vreo două zile. Nu se întâlnise cu Mihai şi cu fetele încă, pentru că avusese o problemă de rezolvat. Se întâlnise numai cu Arabul, care îi povestise despre isprava Andreei şi-a lui Cornel.
Dan era un băiat înalt, slăbuţ şi tuns scurt. Avea ochii mici şi verzi, un nas mare şi nişte buze subţiri care, abia le vădeai atunci când îl priveai. Era tot timpul vesel şi când râdea, i se vedea dantura cariată. Dacă îl vedeai râzând, n-aveai cum să nu râzi. Nu era vorba de faptul că ai fi râs de el, ci pur şi simplu râsul lui era contagios. Era îmbrăcat într-un trening negru şi purta nişte adidaşi galbeni. Sub bluza de trening avea un tricou bleu, larg şi lung, cu imaginea unei cascade. Era un prieten de nădejde pentru oricine şi mai tot timpul era pus pe şotii. Chiar şi atunci când era vorba de ceva serios, făcea haz de necaz într-un mod atât de simpatic încât, oricât ai fi fost de supărat, tot râdeai cu el.
- Salut! Ce faci? Şi dând noroc cu Ionuţ, unde mergi? Nu vii la discotecă?
- Nuu, nu vin, mă duc acasă, răspunse nehotărât Ionuţ.
- De ce? Spune-mi sincer, de ce?
- N-am chef de discotecă, Dane, îi spuse, întorcând capul.
- Băi Ionuţe, de ce eşti fraier? Hai să-ţi spun eu de ce nu vii, tu nu vii din cauza fazei cu Andreea şi Cornel, că mi-am întins puţin antenele când am venit de la ţară şi-am aflat. Dar să-ţi spun ceva măi băiete, dacă nu vii, faci o mare greşeală. Şi-am mai aflat că ei au mers la discotecă în fiecare seară de-atunci, fără să se sinchisească. Aşa că lor ar trebui să le fie ruşine să mai apară în COBRA, nu ţie. Aaa! Şi încă ceva, nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu vorbeşte cu ei. Vin acolo, dansează împreună şi poate sunt ei fericiţi, dar sunt ignoraţi de toată lumea.
Ionuţ îl privi, dar nu spuse nimic şi Dan îi continuă:
- Tu te duci acasă şi stai singur, în timp ce ea îşi vede de viaţa ei mai departe. Crezi că merită?
- Ştii ceva? Ai dreptate, dacă aşa stau lucrurile cu Andreea şi cu Cornel, atunci hai că vin, că nu este ea singura fată de pe lumea asta, se hotărî Ionuţ, gândindu-se la Alina.
În timp ce Dan îi explica lui Ionuţ cum stau lucrurile, începuse să plouă. Băieţii se luară de după gât şi porniră spre discotecă. Imaginea celor doi băieţi prin ploaie era haioasă. Dan, fiind mai înalt decât Ionuţ cu douăzeci de centimetri, se aplecase uşor spre Ionuţ, care facea un mic efort de-al ţine de după gât, dând impresea că se agăţa de el.
Când ajunseră în faţa discotecii, căutară banii să-i plătească intrarea lui Ginu, dar Arabul, care era şi el la uşă le spuse:
- Lasă, în seara asta sunteţi invitaţii mei.
- Merci Arabule.
- Ionuţeee, Daneee, bine aţi venit! Le ură Arabul, chiar mi-a fost dor de voi, măi! Şi tu Ionuţe, n-ar fi trebuit să lipseşti atâta, dar...să ştii că te înţeleg.
Ionuţ îl privi atent pe Arabul, în timp ce acesta îl bătu pe umăr şi îi mai spuse zâmbind:
- Hai, capul sus! Acum, treci în discotecă.
Şi apoi, dându-se la o parte împreună cu Ginu care zâmbea, Dan şi Ionuţ intrară în dicotecă.
Prin îmbulzeala din discotecă, mulţi îi salutau, făcându-le cu mâna şi alţii îl băteau pe umăr cu mâna pe Ionuţ. El însă îi căuta cu privirea pe Alina, Ani şi Mihai, până când îi văzu. Ani şi Mihai stăteau cu faţa şi îi observară pe cei doi băieţi, în timp ce Alina era cu spatele.
Curând ajunseră la câţiva paşi de ei, Ionuţ se opri şi-o privi atent pe Alina, zâmbind. Se apropiară de ei, le salutară pe fete şi dădură noroc cu Mihai. Alina încerca să-l observe discret pe Ionuţ, dar nu reuşea, pentru că şi el o privea din când în când.
La un moment dat Ionuţ îi văzu pe Andreea şi Cornel, dar întoarse capul dezgustat şi în clipa aceea Dj Johnny spuse de la pupitru:
- Bine ai venit, Ionuţ! Şi cu drag, o dedicaţie specială pentru prietenul nostru Ionuţ, o voce extraordinară, va cânta acum pentru Ionuţ: Freddie Mercury - "Living On My Own".
- Oaaau! Se auziră vocile tuturor din discotecă.
Mihai şi Dan se opriră din dans şi discutau între ei. Alina, Ani şi Ionuţ dansau, în timp ce privirile Alinei şi ale lui Ionuţ se intersectau des, în timp ce Ani se amuza, observându-i discret.
Ionuţ, privind-o pe Alina, se gândea cum să facă să se apropie de ea, în timp ce ea nu ştia ce să creadă despre privirile lui îndreptate spre ea. Când se termină melodia "Living On My Own", Dj Johnny anunţă melodia "I Will Always Love You", a lui Whitney Houston. Mihai o invită pe Ani la dans, Dan invită şi el o fată din apropierea lor şi atunci Ionuţ profită de ocazie, invitând-o pe Alina. Fata simţi că nu mai poate de bucurie, în timp ce el o ţinea în braţe, zâmbind. Când se termină melodia, îi şopti la ureche:
- Vrei să ieşim puţin afară? Aş vrea să vorbesc ceva cu tine.
Alina, făcând ochii mari, aprobă din cap că da. Se luară de mână şi ieşiră afară, uitând amândoi să-şi mai ia rămas bun de la prietenii lor. Ceilalţi din discotecă, mai ales cei care-i cunoşteau pe amândoi, s-au bucurat să-i vadă ieşind împreună.
Ajungând la ieşire, Ionuţ îi spuse lui Arabul:
- Ieşim puţin afară, dar ne întoarcem.
- Aici sunt şi vă aştept, dragii mei, răspunse Arabul, zâmbindu-le.
Dar Arabul ştia că nu se vor mai întoarce în seara aia.
Făcură câţiva paşi prin ploaia care părea să se oprească, îndepărtându-se de discotecă. Alina se opri în loc şi îl privi. Ionuţ se opri şi întorcându-i şi privind-o la rândul său, spuse:
- Vreau să te-ntreb ceva. Vrei ... vrei să ... fii prietena mea?
Alina rămase cu ochii mari şi cu gura căscată. Visase de atâtea ori la clipa asta încât, acum că această clipă devenise reală, nu-i venea să creadă. El îi mângâie obrazul şi şuviţa. Privind-o din nou, fascinat de ochii ei albaştri-verzui, o mai întrebă o dată:
- Vrei să fii prietena mea?
- Da, răspunse ea şoptit.
- N-aud, mai zi o dată, te rog, îi spuse el, mângâind-o pe obrazul drept şi aplecându-se spre ea.
- Daaaa, vreau! Spuse ea mai tare. Doamneee! Da vreau!
Atunci el o luă în braţe, o sărută uşor pe obraz, apoi pe buze, după care urmă un sărut fierbinte. Se luară de mână şi plecară spre parc, fără să observe că toţi cei din discotecă ieşiseră să-i vadă, pentru că Arabul îi anunţase că:
- Băăăi! Veniţi să-i vedeţi pe Alina şi pe Ionuţ, că ăştia nu se mai întorc în seara asta aici!
În mintea sa se formase un lung şir de gânduri, pe care el încerca să le pună în ordine. Se gândea la Alina şi la prietenii ei, la Andreea şi la Cornel, la toţi cei din discotecă şi la el însuşi, cum Andreea îl considerase fraier în faţa tuturor.
,,Cum să mă duc aşa, tam-nesam la Alina, să-i cer prietenia? Cred că i s-ar părea ciudat. Şi pe urmă cred că trebuie să am grijă să nu mă dau de gol, că am fost în spatele lui Eminescu şi-am auzit conversaţia lor. Mmmm, chiar m-a luat Andreea de fraier. O mai avea tupeu să se ducă la discotecă, de atunci? Cred că da, la nesimţirea ei, nu m-ar mira. Şi na, poate se vor uita toţi la mine ca la maşini străine, când mă vor vedea. Ce-ar fi dacă m-aş duce acasă? O să văd eu cum mă voi apropia de Alina, că nu pot aşa dintr-o dată, ar putea să bată la ochi, nu? Doamne! Cum să fac? N-am nici cea mai vagă idee. Mai bine să mă duc acasă."
Şi în loc să meargă spre COBRA, îşi îndreptă paşii spre casă. Făcând câţiva paşi, se auzi strigat:
- Ionuţeee! Ionuuţ!
- Da! Răspunse el şi întorcându-se, îl văzu pe Dan, prietenul lui Mihai.
Venise de la ţară de vreo două zile. Nu se întâlnise cu Mihai şi cu fetele încă, pentru că avusese o problemă de rezolvat. Se întâlnise numai cu Arabul, care îi povestise despre isprava Andreei şi-a lui Cornel.
Dan era un băiat înalt, slăbuţ şi tuns scurt. Avea ochii mici şi verzi, un nas mare şi nişte buze subţiri care, abia le vădeai atunci când îl priveai. Era tot timpul vesel şi când râdea, i se vedea dantura cariată. Dacă îl vedeai râzând, n-aveai cum să nu râzi. Nu era vorba de faptul că ai fi râs de el, ci pur şi simplu râsul lui era contagios. Era îmbrăcat într-un trening negru şi purta nişte adidaşi galbeni. Sub bluza de trening avea un tricou bleu, larg şi lung, cu imaginea unei cascade. Era un prieten de nădejde pentru oricine şi mai tot timpul era pus pe şotii. Chiar şi atunci când era vorba de ceva serios, făcea haz de necaz într-un mod atât de simpatic încât, oricât ai fi fost de supărat, tot râdeai cu el.
- Salut! Ce faci? Şi dând noroc cu Ionuţ, unde mergi? Nu vii la discotecă?
- Nuu, nu vin, mă duc acasă, răspunse nehotărât Ionuţ.
- De ce? Spune-mi sincer, de ce?
- N-am chef de discotecă, Dane, îi spuse, întorcând capul.
- Băi Ionuţe, de ce eşti fraier? Hai să-ţi spun eu de ce nu vii, tu nu vii din cauza fazei cu Andreea şi Cornel, că mi-am întins puţin antenele când am venit de la ţară şi-am aflat. Dar să-ţi spun ceva măi băiete, dacă nu vii, faci o mare greşeală. Şi-am mai aflat că ei au mers la discotecă în fiecare seară de-atunci, fără să se sinchisească. Aşa că lor ar trebui să le fie ruşine să mai apară în COBRA, nu ţie. Aaa! Şi încă ceva, nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu vorbeşte cu ei. Vin acolo, dansează împreună şi poate sunt ei fericiţi, dar sunt ignoraţi de toată lumea.
Ionuţ îl privi, dar nu spuse nimic şi Dan îi continuă:
- Tu te duci acasă şi stai singur, în timp ce ea îşi vede de viaţa ei mai departe. Crezi că merită?
- Ştii ceva? Ai dreptate, dacă aşa stau lucrurile cu Andreea şi cu Cornel, atunci hai că vin, că nu este ea singura fată de pe lumea asta, se hotărî Ionuţ, gândindu-se la Alina.
În timp ce Dan îi explica lui Ionuţ cum stau lucrurile, începuse să plouă. Băieţii se luară de după gât şi porniră spre discotecă. Imaginea celor doi băieţi prin ploaie era haioasă. Dan, fiind mai înalt decât Ionuţ cu douăzeci de centimetri, se aplecase uşor spre Ionuţ, care facea un mic efort de-al ţine de după gât, dând impresea că se agăţa de el.
Când ajunseră în faţa discotecii, căutară banii să-i plătească intrarea lui Ginu, dar Arabul, care era şi el la uşă le spuse:
- Lasă, în seara asta sunteţi invitaţii mei.
- Merci Arabule.
- Ionuţeee, Daneee, bine aţi venit! Le ură Arabul, chiar mi-a fost dor de voi, măi! Şi tu Ionuţe, n-ar fi trebuit să lipseşti atâta, dar...să ştii că te înţeleg.
Ionuţ îl privi atent pe Arabul, în timp ce acesta îl bătu pe umăr şi îi mai spuse zâmbind:
- Hai, capul sus! Acum, treci în discotecă.
Şi apoi, dându-se la o parte împreună cu Ginu care zâmbea, Dan şi Ionuţ intrară în dicotecă.
Prin îmbulzeala din discotecă, mulţi îi salutau, făcându-le cu mâna şi alţii îl băteau pe umăr cu mâna pe Ionuţ. El însă îi căuta cu privirea pe Alina, Ani şi Mihai, până când îi văzu. Ani şi Mihai stăteau cu faţa şi îi observară pe cei doi băieţi, în timp ce Alina era cu spatele.
Curând ajunseră la câţiva paşi de ei, Ionuţ se opri şi-o privi atent pe Alina, zâmbind. Se apropiară de ei, le salutară pe fete şi dădură noroc cu Mihai. Alina încerca să-l observe discret pe Ionuţ, dar nu reuşea, pentru că şi el o privea din când în când.
La un moment dat Ionuţ îi văzu pe Andreea şi Cornel, dar întoarse capul dezgustat şi în clipa aceea Dj Johnny spuse de la pupitru:
- Bine ai venit, Ionuţ! Şi cu drag, o dedicaţie specială pentru prietenul nostru Ionuţ, o voce extraordinară, va cânta acum pentru Ionuţ: Freddie Mercury - "Living On My Own".
- Oaaau! Se auziră vocile tuturor din discotecă.
Mihai şi Dan se opriră din dans şi discutau între ei. Alina, Ani şi Ionuţ dansau, în timp ce privirile Alinei şi ale lui Ionuţ se intersectau des, în timp ce Ani se amuza, observându-i discret.
Ionuţ, privind-o pe Alina, se gândea cum să facă să se apropie de ea, în timp ce ea nu ştia ce să creadă despre privirile lui îndreptate spre ea. Când se termină melodia "Living On My Own", Dj Johnny anunţă melodia "I Will Always Love You", a lui Whitney Houston. Mihai o invită pe Ani la dans, Dan invită şi el o fată din apropierea lor şi atunci Ionuţ profită de ocazie, invitând-o pe Alina. Fata simţi că nu mai poate de bucurie, în timp ce el o ţinea în braţe, zâmbind. Când se termină melodia, îi şopti la ureche:
- Vrei să ieşim puţin afară? Aş vrea să vorbesc ceva cu tine.
Alina, făcând ochii mari, aprobă din cap că da. Se luară de mână şi ieşiră afară, uitând amândoi să-şi mai ia rămas bun de la prietenii lor. Ceilalţi din discotecă, mai ales cei care-i cunoşteau pe amândoi, s-au bucurat să-i vadă ieşind împreună.
Ajungând la ieşire, Ionuţ îi spuse lui Arabul:
- Ieşim puţin afară, dar ne întoarcem.
- Aici sunt şi vă aştept, dragii mei, răspunse Arabul, zâmbindu-le.
Dar Arabul ştia că nu se vor mai întoarce în seara aia.
Făcură câţiva paşi prin ploaia care părea să se oprească, îndepărtându-se de discotecă. Alina se opri în loc şi îl privi. Ionuţ se opri şi întorcându-i şi privind-o la rândul său, spuse:
- Vreau să te-ntreb ceva. Vrei ... vrei să ... fii prietena mea?
Alina rămase cu ochii mari şi cu gura căscată. Visase de atâtea ori la clipa asta încât, acum că această clipă devenise reală, nu-i venea să creadă. El îi mângâie obrazul şi şuviţa. Privind-o din nou, fascinat de ochii ei albaştri-verzui, o mai întrebă o dată:
- Vrei să fii prietena mea?
- Da, răspunse ea şoptit.
- N-aud, mai zi o dată, te rog, îi spuse el, mângâind-o pe obrazul drept şi aplecându-se spre ea.
- Daaaa, vreau! Spuse ea mai tare. Doamneee! Da vreau!
Atunci el o luă în braţe, o sărută uşor pe obraz, apoi pe buze, după care urmă un sărut fierbinte. Se luară de mână şi plecară spre parc, fără să observe că toţi cei din discotecă ieşiseră să-i vadă, pentru că Arabul îi anunţase că:
- Băăăi! Veniţi să-i vedeţi pe Alina şi pe Ionuţ, că ăştia nu se mai întorc în seara asta aici!
Sfârşit
Mihaela Moşneanu
Lun Ian 13, 2014 5:44 pm Mihaela Moşneanu
Noaptea dădea ziua la o parte şi Ionuţ intră în parc pe aceeaşi alee, pe unde mersese Alina cu o săptămână în urmă. Înaintă cu paşi înceti pe iarbă şi pe alei, simţind vântul cald care se stârnise din senin şi se înteţea. Întreg parcul părea deranjat de adierea vântului, care îi trimitea prin aer mirosurile parfumate ale tufelor de trandifiri şi de verdeaţă. Nu mai ieşise din seara aceea în oraş, deşi nu era el genul de persoană care să stea acasă prea mult. Dar trădarea Andreei reuşise să-l ţină în loc prea mult. Îşi ridică ochii spre cer şi văzu că începeau să apară norii cenuşii.
„Acest vânt s-ar putea să aducă în curând o răpăială de ploaie şi poate voi avea ocazia să fac o baie în natură”, gândi el, amuzându-se.
Trecuse o săptămână de când descoperise trădarea Andreei de faţă cu toată lumea. Îi rămăsese întipărită şi acum imaginea celor doi din discotecă, cu toţi ceilalţi în jurul lor. Ar fi fost mult mai frumos dacă Andreea i-ar fi spus că-l place pe Cornel şi că vrea să fie cu el, decât să se fi întâlnit amândoi pe furiş. El ar fi înţeles, n-ar fi fost mare filozofie. Pe deasupra mai era şi felul cum a aflat nu numai el, ci şi toată lumea. Nu i se părea chiar atât de interesant ce gândeau prietenii şi cunoscuţii lui, dar totuşi, se gândea că fusese luat de fraier. Se întreba în sinea lui: "Aşa faţă de prost am eu, oare?"
Mergând, gândindu-se la trădarea Andreei şi la ploaia ce-şi anunţa venirea prin adierea vântului, ajunse la un moment dat în faţa bustului lui Eminescu şi a măsuţei rotunde. Se opri la câţiva paşi de bust şi cum măsuţa era ceva mai departe, până la urmă preferă bustul lui Eminescu. Ajunse imediat până în dreptul său, trecu pe lângă el ocolindu-l şi se aşeză pe iarbă în spate bustului, împreună cu gândurile lui.
După vreo cinci minute, auzi nişte voci de fete şi un glas de băiat, care se apropiară de locul unde stătea el. Scoase capul de după bust şi îi văzu pe Alina, Ani şi Mihai, care veniră şi se aşezară jos pe iarbă, lângă acelaşi pom unde stătuseră cu o săptămână în urmă şi îşi aprinseră fiecare o ţigară. Imediat îşi aduse aminte şi de ei, căci uitase de toate în săptămâna aia. Primul lui gând fu să iasă de acolo şi să-şi anunţe prezenţa, dar auzind-o pe Alina, rămase pe loc:
- Mă, voi mai ştiţi ceva de Ionuţ? Ce-o face? Din seara aia nu l-am mai văzut.
- Măi Alina, nu l-am mai văzut, să ştii, spuse Ani.
- Nici eu nu l-am mai văzut de-atunci, din seara aia, spuse şi Mihai.
- Ce-o face oare? Întrebă din nou Alina.
- Cine ştie? Îţi dai seama că o fi supărat şi că nu vrea să vadă pe nimeni. Dacă eram eu în locul lui, nu ştiu ce-aş fi făcut. Oricum a fost un mare domn în seara aia şi mi-a plăcut cum s-a retras, cu demnitate, spuse Mihai gânditor.
,,Mulţumesc Mihai! Cine ştie? Poate voi avea ocazia să-ţi mulţumesc vreodată", gândi Ionuţ.
- Măi, mi-e dor de el. O veni în seara asta la discotecă?
Auzind-o, lui Ionuţ nu-i venea să creadă. ,,Cum adică îi este dor de mine? Ceee?...."
Dar nu apucă să-şi termine gândul, auzind-o şi pe Ani:
- Măi Alina, eu am mai văzut oameni îndrăgostiţi, dar ca tine n-am văzut măi, tu eşti belea curată la casa omului.
- Măi Alina, ştii ceva? Şi tu Ani, vă zic ceva la amândouă? Sunt şi eu băiat şi-mi pot închipui ce-o fi fost în sufletul lui în seara aia. Şi cred că nu numai eu, oricine cu puţină minte şi-ar putea da seama. Sunt convins că Ionuţ merită să fie iubit, aşa cum îl iubeşte Alina. E un tip tare, din seara aia am un respect deosebit faţă de el. Oricine în locul lui ar fi făcut circ fără bani cu Andreea şi cu Cornel, dar el a fost calm şi domn, şi asta mi-a plăcut foarte mult.
Ionuţ stătea locului împietrit de vorbele lor. Prima dată era surprins de Alina. Nu s-ar fi gândit niciodată, pentru nimic în lume, că ea ar fi putut să fie îndrăgostită de el. Despre Mihai ştia că e un băiat de treabă, dar nici despre el n-ar fi crezut să gândească aşa, pentru că ei doi nu erau prieteni apropiaţi. Se salutau când se întâlneau şi mai schimbau câte o vorbă ocazional. Singura pe care o cunoştea mai bine era Ani, vecina lui şi putea să spună că erau amici buni.
Ionuţ vru să-şi aprindă şi el o ţigară, dar se abţinu, gândindu-se că ei vor vedea fumul care îl va da de gol şi renunţă.
La un moment dat, Alina îi întrebă:
- O veni în seara asta la discotecă? Poate n-o să vină, răspunse tot ea gânditoare.
- Păi hai să mergem la discotecă şi-om vedea dacă vine sau nu. Şi până la urmă de ce să nu vină Alino, la discotecă? Dă-o dracu pe Andreea, că nu s-a terminat cu fetele din viaţa lui. Dacă ea a fost aşa de nesimţită şi de idioată..., continuă Ani, puţin iritată.
- Mda, ai dreptate Ani. Hai măi fetelor, hai să mergem la discotecă. Aşa o să vedem noi dacă vine sau nu, că dacă stăm aici şi ne pierdem timpul cu dacă vine sau nu vine, nu vom şti. E deja o săptămână de când n-a mai fost la COBRA şi nu cred eu că-i prost, să nu mai vină niciodată, spuse şi Mihai.
Fetele şi Mihai se ridicară de pe iarbă şi plecară spre discotecă, aruncând chiştoacele de ţigară şi lăsându-l singur pe Ionuţ în spatele bustului.
După ce aceştia se îndepărtară, Ionuţ îşi scoase o ţigară din pachetul de Coloana ce-l avea în buzunarul drept de la blugi, o aprinse şi gândurile îl acaparără:
,,Doamneee! E posibil aşa ceva? Alina îndrăgostită de mine? Oau! Chiar e tare faza asta. Mihai? Nu-mi vine să cred, ce bine ar fi dacă toţi ar gândi ca băiatul asta! Ani, vecina mea? Ştiam eu că ea şi Alina sunt prietene bune, dar ... mmm, nu ştiam că unul din secretele lor, sunt chiar eu".
Râse preţ de câteva clipe, dar când se opri din râs, un zâmbet lăsa loc de continuare a râsului.
Începu să-şi facă planuri:
,,Ce-ar fi dacă i-aş cere prietenia Alinei? Este ea puţin plinuţă, dar nu-i urâtă şi are nişte ochi, oau! Adevărul e că datorită ochilor ei am început eu s-o salut, de fiecare dată când o vedeam. De aia mă întâlneam cu ea întodeauna, când mergeam la Andreea? Ea mă aştepta, cum de nu mi-am dat seama? Băăăi, ce prost am fost, că nu mi-am dat seama. Şi Mihai, uite ce băiat ca lumea e, voi avea grijă să mi-l fac prieten, se merită să ai în preajmă oameni ca el, în care să poţi avea încredere".
Şi aruncând chiştocul de ţigară, se ridică în picioare şi plecă spre COBRA.
„Acest vânt s-ar putea să aducă în curând o răpăială de ploaie şi poate voi avea ocazia să fac o baie în natură”, gândi el, amuzându-se.
Trecuse o săptămână de când descoperise trădarea Andreei de faţă cu toată lumea. Îi rămăsese întipărită şi acum imaginea celor doi din discotecă, cu toţi ceilalţi în jurul lor. Ar fi fost mult mai frumos dacă Andreea i-ar fi spus că-l place pe Cornel şi că vrea să fie cu el, decât să se fi întâlnit amândoi pe furiş. El ar fi înţeles, n-ar fi fost mare filozofie. Pe deasupra mai era şi felul cum a aflat nu numai el, ci şi toată lumea. Nu i se părea chiar atât de interesant ce gândeau prietenii şi cunoscuţii lui, dar totuşi, se gândea că fusese luat de fraier. Se întreba în sinea lui: "Aşa faţă de prost am eu, oare?"
Mergând, gândindu-se la trădarea Andreei şi la ploaia ce-şi anunţa venirea prin adierea vântului, ajunse la un moment dat în faţa bustului lui Eminescu şi a măsuţei rotunde. Se opri la câţiva paşi de bust şi cum măsuţa era ceva mai departe, până la urmă preferă bustul lui Eminescu. Ajunse imediat până în dreptul său, trecu pe lângă el ocolindu-l şi se aşeză pe iarbă în spate bustului, împreună cu gândurile lui.
După vreo cinci minute, auzi nişte voci de fete şi un glas de băiat, care se apropiară de locul unde stătea el. Scoase capul de după bust şi îi văzu pe Alina, Ani şi Mihai, care veniră şi se aşezară jos pe iarbă, lângă acelaşi pom unde stătuseră cu o săptămână în urmă şi îşi aprinseră fiecare o ţigară. Imediat îşi aduse aminte şi de ei, căci uitase de toate în săptămâna aia. Primul lui gând fu să iasă de acolo şi să-şi anunţe prezenţa, dar auzind-o pe Alina, rămase pe loc:
- Mă, voi mai ştiţi ceva de Ionuţ? Ce-o face? Din seara aia nu l-am mai văzut.
- Măi Alina, nu l-am mai văzut, să ştii, spuse Ani.
- Nici eu nu l-am mai văzut de-atunci, din seara aia, spuse şi Mihai.
- Ce-o face oare? Întrebă din nou Alina.
- Cine ştie? Îţi dai seama că o fi supărat şi că nu vrea să vadă pe nimeni. Dacă eram eu în locul lui, nu ştiu ce-aş fi făcut. Oricum a fost un mare domn în seara aia şi mi-a plăcut cum s-a retras, cu demnitate, spuse Mihai gânditor.
,,Mulţumesc Mihai! Cine ştie? Poate voi avea ocazia să-ţi mulţumesc vreodată", gândi Ionuţ.
- Măi, mi-e dor de el. O veni în seara asta la discotecă?
Auzind-o, lui Ionuţ nu-i venea să creadă. ,,Cum adică îi este dor de mine? Ceee?...."
Dar nu apucă să-şi termine gândul, auzind-o şi pe Ani:
- Măi Alina, eu am mai văzut oameni îndrăgostiţi, dar ca tine n-am văzut măi, tu eşti belea curată la casa omului.
- Măi Alina, ştii ceva? Şi tu Ani, vă zic ceva la amândouă? Sunt şi eu băiat şi-mi pot închipui ce-o fi fost în sufletul lui în seara aia. Şi cred că nu numai eu, oricine cu puţină minte şi-ar putea da seama. Sunt convins că Ionuţ merită să fie iubit, aşa cum îl iubeşte Alina. E un tip tare, din seara aia am un respect deosebit faţă de el. Oricine în locul lui ar fi făcut circ fără bani cu Andreea şi cu Cornel, dar el a fost calm şi domn, şi asta mi-a plăcut foarte mult.
Ionuţ stătea locului împietrit de vorbele lor. Prima dată era surprins de Alina. Nu s-ar fi gândit niciodată, pentru nimic în lume, că ea ar fi putut să fie îndrăgostită de el. Despre Mihai ştia că e un băiat de treabă, dar nici despre el n-ar fi crezut să gândească aşa, pentru că ei doi nu erau prieteni apropiaţi. Se salutau când se întâlneau şi mai schimbau câte o vorbă ocazional. Singura pe care o cunoştea mai bine era Ani, vecina lui şi putea să spună că erau amici buni.
Ionuţ vru să-şi aprindă şi el o ţigară, dar se abţinu, gândindu-se că ei vor vedea fumul care îl va da de gol şi renunţă.
La un moment dat, Alina îi întrebă:
- O veni în seara asta la discotecă? Poate n-o să vină, răspunse tot ea gânditoare.
- Păi hai să mergem la discotecă şi-om vedea dacă vine sau nu. Şi până la urmă de ce să nu vină Alino, la discotecă? Dă-o dracu pe Andreea, că nu s-a terminat cu fetele din viaţa lui. Dacă ea a fost aşa de nesimţită şi de idioată..., continuă Ani, puţin iritată.
- Mda, ai dreptate Ani. Hai măi fetelor, hai să mergem la discotecă. Aşa o să vedem noi dacă vine sau nu, că dacă stăm aici şi ne pierdem timpul cu dacă vine sau nu vine, nu vom şti. E deja o săptămână de când n-a mai fost la COBRA şi nu cred eu că-i prost, să nu mai vină niciodată, spuse şi Mihai.
Fetele şi Mihai se ridicară de pe iarbă şi plecară spre discotecă, aruncând chiştoacele de ţigară şi lăsându-l singur pe Ionuţ în spatele bustului.
După ce aceştia se îndepărtară, Ionuţ îşi scoase o ţigară din pachetul de Coloana ce-l avea în buzunarul drept de la blugi, o aprinse şi gândurile îl acaparără:
,,Doamneee! E posibil aşa ceva? Alina îndrăgostită de mine? Oau! Chiar e tare faza asta. Mihai? Nu-mi vine să cred, ce bine ar fi dacă toţi ar gândi ca băiatul asta! Ani, vecina mea? Ştiam eu că ea şi Alina sunt prietene bune, dar ... mmm, nu ştiam că unul din secretele lor, sunt chiar eu".
Râse preţ de câteva clipe, dar când se opri din râs, un zâmbet lăsa loc de continuare a râsului.
Începu să-şi facă planuri:
,,Ce-ar fi dacă i-aş cere prietenia Alinei? Este ea puţin plinuţă, dar nu-i urâtă şi are nişte ochi, oau! Adevărul e că datorită ochilor ei am început eu s-o salut, de fiecare dată când o vedeam. De aia mă întâlneam cu ea întodeauna, când mergeam la Andreea? Ea mă aştepta, cum de nu mi-am dat seama? Băăăi, ce prost am fost, că nu mi-am dat seama. Şi Mihai, uite ce băiat ca lumea e, voi avea grijă să mi-l fac prieten, se merită să ai în preajmă oameni ca el, în care să poţi avea încredere".
Şi aruncând chiştocul de ţigară, se ridică în picioare şi plecă spre COBRA.
va urma
Mihaela Moşneanu
Lun Ian 13, 2014 5:41 pm Mihaela Moşneanu
Tinerii îşi reveneau din încremenirea care îi cuprinsese. Se auzeau murmure înăbuşite. După ceva timp începură să strige la unison, de parcă s-ar fi înţeles între ei:
- Uuuuuuuu! Uuuuuuuu! Uuuuuuuu!
Deşi Arabul striga şi el cât îl ţinea gura, la un moment dat se opri şi spuse:
- Băăă, găini împuţite ce sunteţi voi, nu vă e ruşine aşa puţin?
Şi Ani continuă după el:
- Nenorociţilor! Nesimţiţilor şi proştilor ce sunteţi, chiar aşa aţi ajuns? Băăă, a venit curentu', bă fraierilor, gataaa! Acum v-a văzut toată lumea, toată lumea vede că în loc de minte aveţi tărâţe şi în loc de cap aveţi un dovleac!
- Uuuuuuu! Uuuuuuu! Uuuuuuu!
Şi din nou se auziră înjurături îmbinate cu expresii vulgare. Ceea ce-i făcuse pe Alina, pe Ionuţ si pe toţi ceilalţi să rămână stane de piatră şi să aibă o asemenea reacţie, era că Andreea şi Cornel se sărutau de mama focului şi se mângăiau unul pe celălalt în văzul tuturor. Fiind întuneric, nimeni nu observase acest ,,amănunt". Acum însă, imaginea Andreei în braţele lui Cornel era un adevărat ,,spectacol" pentru tineri, cărora nu le venea să creadă. Revenirea bruscă a curentului îi împiedică la început să se îndepărteze unul de celălalt, moment în care rămaseră ca două statui îmbrăţişate.
Majoritatea tinerilor care veneau la discotecă se cunoşteau sau se ştiau din vedere. Dacă intrai o odată sau de două ori în COBRA, era imposibil să nu fii cunoscut sau ştiut de ceilalţi care frecventau discoteca în fiecare seară. Arabul avea întodeauna grijă de acest lucru. Când apărea vreun
necunoscut, imediat se apropia şi se împrietenea cu el. Îi vorbea frumos şi cu veselia sa dezinvoltă, într-o oră-două afla şi cum o cheamă pe mama lui, dacă voia. De aceea se ştia cine cu cine este prieten şi se cunoştea absolut
tot ce se întâmplă în discotecă.
Alina nu-şi dezlipea privirea de la Ionuţ. Văzu când începură să-i curgă lacrimile pe obraji. Era singura reacţie vizibilă care o avea băiatul şi ea simţea nevoia să îl mângâie, să îl ia în braţe, să îl protejeze cumva. Se vedea foarte bine că el uitase de ea complet, că pur şi simplu n-o mai vedea.
Cu privirea fixă şi înlăcrimată străbătu cei câţiva paşi care îi despărţeau de Andreea şi de Cornel, scrutându-i cu privirea, fără să spună nimic.
- Ionuţ, nu-i ceea ce crezi, încercă Andreea să se scuze.
- Aaa, nu? Oricum, nu contează ceea ce cred. Mai contează ce cred eu, măi Andreea, cănd nu numai că nu ti-a fost ruşine de mine, când nu ţi-a fost ruşine de niciunu' dintre cei care se află aici de faţă?
Andreea, privind-o pe Alina, se răsti la el:
- Da şi tu? Tu ce faci cu asta?
Imediat ce Ani şi Mihai o auziră pe Andreea, se apropiară în grabă, urmaţi de Arabul, Dj Johnny şi ceilalţi.
Ionuţ o întrebă răstit, fără să-şi dea seama de prezenţa lor:
- Cu care asta, măi fată?
- Ionuţe, de Alina spune, îi spuse Ani. Andreea, dacă te-ai făcut de râs, treaba ta, dar de Alina să nu te legi, că o încurci cu mine, ai înţeles?
- Zăău măăi, vorbeşti serios? Se obrăznici Andreea.
- Gataaa! Gata Ani! Şi pe voi toţi, vă rog frumos să tăceţi, căci eu sunt cel care trebuie să vorbească! Strigă Ionuţ.
- Băi, gata! Ionuţ are dreptate, să nu vă aud pe niciunu', s-a-nţeles? Se răsti şi Arabul.
Cornel încercă şi el să se scuze cumva:
- Băi Ionuţe, eu ..., dar nu apucă să mai spună nimic, că Ionuţ îi spuse:
- Cornele, tu să taci, pentru că nu am nimic de discutat cu tine şi stai liniştit, că nu te omor din cauza Andreei. Dacă ei îi plăcea de tine, trebuia să-mi fi spus şi aş fi înţeles, dar asta e! Crede-mă că nu am nici o treabă cu tine şi nici cu ea nu mai am din acest moment. Din partea mea să vă fie de bine şi să vă iubiţi, până vă iasă pe nas! Ai înţeles?
Cornel înţelese şi lăsă capul în jos. Nu mai spuse nimic şi ,,se ascunse" în spatele Andreei.
Ionuţ îşi sterse lacrimile cu palmele, deşi acestea nu se opreau şi privind-o pe Andreea calm, mai spuse o dată:
- Ştii Andreea, îţi doresc numai bine şi să fii iubită de Cornel sau de cine vrei tu.
Andreea dădu să-l ia în braţe, dar Ionuţ o împinse direct în braţele lui Cornel, le întoarse spatele şi plecă. Alina şi toţi ceilalţi îl urmară, dar el se opri în loc, şi plimbându-şi uşor privirea spre, spuse:
- Alina, Arabule, Ani şi voi toţi, vreau să fiu singur şi voi pleca acum. Vă mulţumesc la toţi, dar vreau să fiu singur.
Văzându-l că pleacă din discotecă, Alina vru să se ducă după el, dar Mihai o prinse de mână şi Ani îi spuse:
- Stai aici, nu te duce niciunde. Ai răbdare, că e timp să fii cu el, acum nu-i momentul. Lasă-l în pace că-i băiat mare, se descurcă el. Sigur nu-i trebuie compania ta, acum. N-ai văzut că a spus, că vrea să fie singur? Stai cuminte şi-ai răbdare, c-ai să fii cu el, dar nu acum.
Alina îşi aduse aminte de discuţia din parc şi o întrebă repede:
- Măi Ani, tu ştiai? Ştiai că Andreea e şi cu Cornel?
- Da ştiam, şi mă tot gândeam cum să fac în aşa fel ca Ionuţ să afle, dar văd că a ţinut soarta cu mine, n-a mai fost nevoie să fac nimic. Adevărul e că habar n-aveam cum să fac ca să afle, n-aveam nicio idee.
- Băăăi, aşa ceva! Chiar că a fost o fază tare, spuse şi Mihai, strâmbându-se. A fost o fază de-a dreptu' infectă, măi fetelor! Ce naibii mă, chiar nu s-au gândit deloc că poate să-i vadă cineva? Aşa proşti măi, n-am văzut de când sunt eu. Uite, de exemplu, când a fost oprit curentul, puteau să fi plecat şi nu-i vedea nimeni, dar ei măi, chiar aşa de proşti sunt, nu ştiu ce-or fi avut în capul ăla.
-Tărâţe, ce să aibă? Şi dovleac, în loc de cap, aia au, răspunse Ani, făcându-l pe Mihai să râdă.
Toată lumea comenta despre ceea ce făcuseră Andreea şi Cornel. Plecară la câteva minute după Ionuţ, auzind în spatele lor cum erau goniţi şi dispreţuiţi de toată lumea:
- Gunoaielooor! Gunoaie infecte ce sunteţi, căraţi-văăă! Să nu vă mai vedem pe-aci! Şi alte expresii de acest fel.
După ce plecară ei, Dj Johnn porni muzica cu melodia "You're My Heart, You're My Soul'', cântată de Modern Talking, în timp ce Mihai râdea de Ani.
Alina se gândea la Ionuţ. Nu prea era atentă la prietenii ei şi le spuse:
- Măi, eu nu mai stau, eu plec acasă.
- Bine, hai să plecăm şi noi, fură de acord Ani şi Mihai.
Şi după ce le făcură cu mâna lui Arabul, lui Dj Johnny şi celorlalţi pe care îi cunoşteau, plecară din discotecă.
- Uuuuuuuu! Uuuuuuuu! Uuuuuuuu!
Deşi Arabul striga şi el cât îl ţinea gura, la un moment dat se opri şi spuse:
- Băăă, găini împuţite ce sunteţi voi, nu vă e ruşine aşa puţin?
Şi Ani continuă după el:
- Nenorociţilor! Nesimţiţilor şi proştilor ce sunteţi, chiar aşa aţi ajuns? Băăă, a venit curentu', bă fraierilor, gataaa! Acum v-a văzut toată lumea, toată lumea vede că în loc de minte aveţi tărâţe şi în loc de cap aveţi un dovleac!
- Uuuuuuu! Uuuuuuu! Uuuuuuu!
Şi din nou se auziră înjurături îmbinate cu expresii vulgare. Ceea ce-i făcuse pe Alina, pe Ionuţ si pe toţi ceilalţi să rămână stane de piatră şi să aibă o asemenea reacţie, era că Andreea şi Cornel se sărutau de mama focului şi se mângăiau unul pe celălalt în văzul tuturor. Fiind întuneric, nimeni nu observase acest ,,amănunt". Acum însă, imaginea Andreei în braţele lui Cornel era un adevărat ,,spectacol" pentru tineri, cărora nu le venea să creadă. Revenirea bruscă a curentului îi împiedică la început să se îndepărteze unul de celălalt, moment în care rămaseră ca două statui îmbrăţişate.
Majoritatea tinerilor care veneau la discotecă se cunoşteau sau se ştiau din vedere. Dacă intrai o odată sau de două ori în COBRA, era imposibil să nu fii cunoscut sau ştiut de ceilalţi care frecventau discoteca în fiecare seară. Arabul avea întodeauna grijă de acest lucru. Când apărea vreun
necunoscut, imediat se apropia şi se împrietenea cu el. Îi vorbea frumos şi cu veselia sa dezinvoltă, într-o oră-două afla şi cum o cheamă pe mama lui, dacă voia. De aceea se ştia cine cu cine este prieten şi se cunoştea absolut
tot ce se întâmplă în discotecă.
Alina nu-şi dezlipea privirea de la Ionuţ. Văzu când începură să-i curgă lacrimile pe obraji. Era singura reacţie vizibilă care o avea băiatul şi ea simţea nevoia să îl mângâie, să îl ia în braţe, să îl protejeze cumva. Se vedea foarte bine că el uitase de ea complet, că pur şi simplu n-o mai vedea.
Cu privirea fixă şi înlăcrimată străbătu cei câţiva paşi care îi despărţeau de Andreea şi de Cornel, scrutându-i cu privirea, fără să spună nimic.
- Ionuţ, nu-i ceea ce crezi, încercă Andreea să se scuze.
- Aaa, nu? Oricum, nu contează ceea ce cred. Mai contează ce cred eu, măi Andreea, cănd nu numai că nu ti-a fost ruşine de mine, când nu ţi-a fost ruşine de niciunu' dintre cei care se află aici de faţă?
Andreea, privind-o pe Alina, se răsti la el:
- Da şi tu? Tu ce faci cu asta?
Imediat ce Ani şi Mihai o auziră pe Andreea, se apropiară în grabă, urmaţi de Arabul, Dj Johnny şi ceilalţi.
Ionuţ o întrebă răstit, fără să-şi dea seama de prezenţa lor:
- Cu care asta, măi fată?
- Ionuţe, de Alina spune, îi spuse Ani. Andreea, dacă te-ai făcut de râs, treaba ta, dar de Alina să nu te legi, că o încurci cu mine, ai înţeles?
- Zăău măăi, vorbeşti serios? Se obrăznici Andreea.
- Gataaa! Gata Ani! Şi pe voi toţi, vă rog frumos să tăceţi, căci eu sunt cel care trebuie să vorbească! Strigă Ionuţ.
- Băi, gata! Ionuţ are dreptate, să nu vă aud pe niciunu', s-a-nţeles? Se răsti şi Arabul.
Cornel încercă şi el să se scuze cumva:
- Băi Ionuţe, eu ..., dar nu apucă să mai spună nimic, că Ionuţ îi spuse:
- Cornele, tu să taci, pentru că nu am nimic de discutat cu tine şi stai liniştit, că nu te omor din cauza Andreei. Dacă ei îi plăcea de tine, trebuia să-mi fi spus şi aş fi înţeles, dar asta e! Crede-mă că nu am nici o treabă cu tine şi nici cu ea nu mai am din acest moment. Din partea mea să vă fie de bine şi să vă iubiţi, până vă iasă pe nas! Ai înţeles?
Cornel înţelese şi lăsă capul în jos. Nu mai spuse nimic şi ,,se ascunse" în spatele Andreei.
Ionuţ îşi sterse lacrimile cu palmele, deşi acestea nu se opreau şi privind-o pe Andreea calm, mai spuse o dată:
- Ştii Andreea, îţi doresc numai bine şi să fii iubită de Cornel sau de cine vrei tu.
Andreea dădu să-l ia în braţe, dar Ionuţ o împinse direct în braţele lui Cornel, le întoarse spatele şi plecă. Alina şi toţi ceilalţi îl urmară, dar el se opri în loc, şi plimbându-şi uşor privirea spre, spuse:
- Alina, Arabule, Ani şi voi toţi, vreau să fiu singur şi voi pleca acum. Vă mulţumesc la toţi, dar vreau să fiu singur.
Văzându-l că pleacă din discotecă, Alina vru să se ducă după el, dar Mihai o prinse de mână şi Ani îi spuse:
- Stai aici, nu te duce niciunde. Ai răbdare, că e timp să fii cu el, acum nu-i momentul. Lasă-l în pace că-i băiat mare, se descurcă el. Sigur nu-i trebuie compania ta, acum. N-ai văzut că a spus, că vrea să fie singur? Stai cuminte şi-ai răbdare, c-ai să fii cu el, dar nu acum.
Alina îşi aduse aminte de discuţia din parc şi o întrebă repede:
- Măi Ani, tu ştiai? Ştiai că Andreea e şi cu Cornel?
- Da ştiam, şi mă tot gândeam cum să fac în aşa fel ca Ionuţ să afle, dar văd că a ţinut soarta cu mine, n-a mai fost nevoie să fac nimic. Adevărul e că habar n-aveam cum să fac ca să afle, n-aveam nicio idee.
- Băăăi, aşa ceva! Chiar că a fost o fază tare, spuse şi Mihai, strâmbându-se. A fost o fază de-a dreptu' infectă, măi fetelor! Ce naibii mă, chiar nu s-au gândit deloc că poate să-i vadă cineva? Aşa proşti măi, n-am văzut de când sunt eu. Uite, de exemplu, când a fost oprit curentul, puteau să fi plecat şi nu-i vedea nimeni, dar ei măi, chiar aşa de proşti sunt, nu ştiu ce-or fi avut în capul ăla.
-Tărâţe, ce să aibă? Şi dovleac, în loc de cap, aia au, răspunse Ani, făcându-l pe Mihai să râdă.
Toată lumea comenta despre ceea ce făcuseră Andreea şi Cornel. Plecară la câteva minute după Ionuţ, auzind în spatele lor cum erau goniţi şi dispreţuiţi de toată lumea:
- Gunoaielooor! Gunoaie infecte ce sunteţi, căraţi-văăă! Să nu vă mai vedem pe-aci! Şi alte expresii de acest fel.
După ce plecară ei, Dj Johnn porni muzica cu melodia "You're My Heart, You're My Soul'', cântată de Modern Talking, în timp ce Mihai râdea de Ani.
Alina se gândea la Ionuţ. Nu prea era atentă la prietenii ei şi le spuse:
- Măi, eu nu mai stau, eu plec acasă.
- Bine, hai să plecăm şi noi, fură de acord Ani şi Mihai.
Şi după ce le făcură cu mâna lui Arabul, lui Dj Johnny şi celorlalţi pe care îi cunoşteau, plecară din discotecă.
va urma
Mihaela Moşneanu
Dum Ian 12, 2014 9:02 pm Mihaela Moşneanu
Printre ţipetele şi înjurăturile vulgare, dar şi hazlii în acelaşi timp, ce stârneau râsul unora care tăceau, majoritatea tinerilor începură să se împingă între ei, căutând ieşirea din discotecă. Se iscase o învălmăşeală de nedescris, ce ţi-ar fi inspirat o oarecare teamă dacă ai fi fost acolo. Cei mai mulţi dintre tinerii care îşi etalau mişcările graţioase de dans cu câteva minute înainte, acum în întuneric se transformară în umbre vii, care vociferau expresii greu de suportat auzului şi în locul "curcubeului" produs de luminile celor şapte spoturi, acum se vedeau doar nişte pete neclare de pe hainele cauciucate şi viu colorate ale tinerilor.
În învălmăşeala care se iscase şi devenise de-a dreptul de nesuportat, niciunul dintre ei nu ştiau cum să găsească ieşirea din discotecă. Unii ţipau, înjurau, se îmbrânceau între ei şi alţii râdeau.
Deodată se auzi vocea răsunătoare a Arabului, de la pupitrul lui Dj Johnny:
- Aloooo! Alooo, oameni buni! Liniştiţi-vă! Că nu vă mănâncă nimeni prin întuneric, iar daca vreţi să plecaţi, nu vă opreşte nimeni! În primul rând nu mai ţipaţi şi nu mai înjuraţi, că nu-i vina nimănui că s-a oprit curentul. În al doilea rând, cine vrea să plece, e poftit din partea mea să caute cu grijă ieşirea şi ... out! S-a-nţeles? Iar cine mai doreşte să stea - că poate curentul va reveni - iar sunt invitaţi să rămână, ok? Gata! Să nu vă mai aud gura la niciunu', că toţi mă cunoaşteţi şi ştiţi foarte bine cum fac atunci când mă supără cineva.
Se lăsă o linişte deplină, în care se auzea până şi respiraţia celor aflaţi acolo în acel moment. Toţi rămaseră muţi de parcă le-ar fi băgat cineva un căluş în gură. Unii dintre ei căutau ieşirea, mai îmbrâncindu-se din când în când - de data asta fără să vrea - şi găsind-o până la urmă, plecară în parc. Alţii rămaseră în discotecă să aştepte revenirea curentului.
În învălmăşeala aceea, multi dintre tineri se despărţiră fără voia lor de cei cu care veniseră la discotecă şi aşa se întâmplă şi cu Alina, care fără să-şi dea seama, se rătăcise de Ani şi Mihai. La un moment dat se pomeni chiar lângă Ionuţ, care şi el o pierduse pe Andreea.
Cei doi tineri rămaseră ca două stane de piatră în primul moment. Alinei îi stătu inima în loc şi nu ştia ce să facă, iar Ionuţ o privea fascinat de ochii ei albaştri-verzui care străluceau în întuneric.
- Bună!
- Bună Ionuţ! Şi schiţând un zâmbet, mă uitam după Ani şi după Mihai.
- Şi eu mă uitam după Andreea, că pur şi simplu s-a evaporat pe-aci.
Pe Alina o amuză răspunsul şi râse. Văzând-o că râde, el îi ţinu isonul, privind-o în continuare atent şi gândindu-se cum să o întrebe ce avea cu el.
- Ei, sper să vină curentul şi atunci o să ne găsim noi unii pe alţii, spuse Alina.
- Da, cred că ai dreptate, sper şi eu să vină curentul cât mai repede. Dacă vine curentul mai stai la discotecă? Eu unul mai stau.
- Da, dacă vine, mai stau şi eu, răspunse Alina imediat.
- Adevărul e că-mi place aici la discotecă, e super tare, e fain.
- Da, este fain. Şi mie îmi place.
Alina era atât de fericită că vorbea cu el. Era prima oară când ei erau faţă în faţă şi vorbeau. Până atunci ,,se întâlniseră" când mergea la Andreea şi abia aştepta salutul lui.
Ionuţ îi zâmbi, stăruind în gândul său s-o întrebe dacă e cumva supărată sau dacă are ceva cu el, dar nu ştia cum. Descoperi că se simţea bine în preajma ei, îi era foarte simpatică, iar ochii ei erau adorabili. Tot gândindu-se cum să afle, până la urmă îşi luă inima în dinţi şi-o întrebă:
- Alina ... tu ... eşti cumva supărată pe mine?...ţi-am greşit cu ceva?
Alina rămase mută de uimire auzind întrebarea şi când să-i spună că nu e supărată pe el, că de ce-ar fi?, reveni brusc curentul. Lumina îi apropie unul de celălalt şi îşi duseră amândoi mâinile la ochi. După câteva secunde, reuşiră să se dezmeticească şi Alina vru să-i spună lui Ionuţ că nu e supărată, dar observă că el privea fix şi strângând încă din ochi, undeva în spatele ei, cu gura căscată.
Când se întoarse şi ea să vadă la ce era aşa de atent, rămase şi ea consternată de ceea ce vedea.
Dacă ar fi existat ceva pe lume care să-i distragă atenţia Alinei de la Ionuţ în acel moment, doar un singur lucru ar fi făcut posibil aşa ceva. De fapt, ceea ce vedeau, îi făcuse să uite unul de celălalt, deoarece priveau amândoi în aceeaşi direcţie şi nu realizau că aprinderea bruscă a luminii încă îi mai deranja puţin. Dacă cineva i-ar fi întrebat atunci cum îi cheamă, sigur n-ar fi ştiut să răspundă.
Aceeaşi reacţie o aveau şi Ani cu Mihai care se aflau la câţiva paşi de Alina şi Ionuţ, la fel priveau şi ei, muţi de uimire şi toţi cei care nu plecaseră din discotecă şi aşteptaseră revenirea curentului pentru a dansa şi a se distra în continuare, toţi rămăseseră stane de piatră.
În învălmăşeala care se iscase şi devenise de-a dreptul de nesuportat, niciunul dintre ei nu ştiau cum să găsească ieşirea din discotecă. Unii ţipau, înjurau, se îmbrânceau între ei şi alţii râdeau.
Deodată se auzi vocea răsunătoare a Arabului, de la pupitrul lui Dj Johnny:
- Aloooo! Alooo, oameni buni! Liniştiţi-vă! Că nu vă mănâncă nimeni prin întuneric, iar daca vreţi să plecaţi, nu vă opreşte nimeni! În primul rând nu mai ţipaţi şi nu mai înjuraţi, că nu-i vina nimănui că s-a oprit curentul. În al doilea rând, cine vrea să plece, e poftit din partea mea să caute cu grijă ieşirea şi ... out! S-a-nţeles? Iar cine mai doreşte să stea - că poate curentul va reveni - iar sunt invitaţi să rămână, ok? Gata! Să nu vă mai aud gura la niciunu', că toţi mă cunoaşteţi şi ştiţi foarte bine cum fac atunci când mă supără cineva.
Se lăsă o linişte deplină, în care se auzea până şi respiraţia celor aflaţi acolo în acel moment. Toţi rămaseră muţi de parcă le-ar fi băgat cineva un căluş în gură. Unii dintre ei căutau ieşirea, mai îmbrâncindu-se din când în când - de data asta fără să vrea - şi găsind-o până la urmă, plecară în parc. Alţii rămaseră în discotecă să aştepte revenirea curentului.
În învălmăşeala aceea, multi dintre tineri se despărţiră fără voia lor de cei cu care veniseră la discotecă şi aşa se întâmplă şi cu Alina, care fără să-şi dea seama, se rătăcise de Ani şi Mihai. La un moment dat se pomeni chiar lângă Ionuţ, care şi el o pierduse pe Andreea.
Cei doi tineri rămaseră ca două stane de piatră în primul moment. Alinei îi stătu inima în loc şi nu ştia ce să facă, iar Ionuţ o privea fascinat de ochii ei albaştri-verzui care străluceau în întuneric.
- Bună!
- Bună Ionuţ! Şi schiţând un zâmbet, mă uitam după Ani şi după Mihai.
- Şi eu mă uitam după Andreea, că pur şi simplu s-a evaporat pe-aci.
Pe Alina o amuză răspunsul şi râse. Văzând-o că râde, el îi ţinu isonul, privind-o în continuare atent şi gândindu-se cum să o întrebe ce avea cu el.
- Ei, sper să vină curentul şi atunci o să ne găsim noi unii pe alţii, spuse Alina.
- Da, cred că ai dreptate, sper şi eu să vină curentul cât mai repede. Dacă vine curentul mai stai la discotecă? Eu unul mai stau.
- Da, dacă vine, mai stau şi eu, răspunse Alina imediat.
- Adevărul e că-mi place aici la discotecă, e super tare, e fain.
- Da, este fain. Şi mie îmi place.
Alina era atât de fericită că vorbea cu el. Era prima oară când ei erau faţă în faţă şi vorbeau. Până atunci ,,se întâlniseră" când mergea la Andreea şi abia aştepta salutul lui.
Ionuţ îi zâmbi, stăruind în gândul său s-o întrebe dacă e cumva supărată sau dacă are ceva cu el, dar nu ştia cum. Descoperi că se simţea bine în preajma ei, îi era foarte simpatică, iar ochii ei erau adorabili. Tot gândindu-se cum să afle, până la urmă îşi luă inima în dinţi şi-o întrebă:
- Alina ... tu ... eşti cumva supărată pe mine?...ţi-am greşit cu ceva?
Alina rămase mută de uimire auzind întrebarea şi când să-i spună că nu e supărată pe el, că de ce-ar fi?, reveni brusc curentul. Lumina îi apropie unul de celălalt şi îşi duseră amândoi mâinile la ochi. După câteva secunde, reuşiră să se dezmeticească şi Alina vru să-i spună lui Ionuţ că nu e supărată, dar observă că el privea fix şi strângând încă din ochi, undeva în spatele ei, cu gura căscată.
Când se întoarse şi ea să vadă la ce era aşa de atent, rămase şi ea consternată de ceea ce vedea.
Dacă ar fi existat ceva pe lume care să-i distragă atenţia Alinei de la Ionuţ în acel moment, doar un singur lucru ar fi făcut posibil aşa ceva. De fapt, ceea ce vedeau, îi făcuse să uite unul de celălalt, deoarece priveau amândoi în aceeaşi direcţie şi nu realizau că aprinderea bruscă a luminii încă îi mai deranja puţin. Dacă cineva i-ar fi întrebat atunci cum îi cheamă, sigur n-ar fi ştiut să răspundă.
Aceeaşi reacţie o aveau şi Ani cu Mihai care se aflau la câţiva paşi de Alina şi Ionuţ, la fel priveau şi ei, muţi de uimire şi toţi cei care nu plecaseră din discotecă şi aşteptaseră revenirea curentului pentru a dansa şi a se distra în continuare, toţi rămăseseră stane de piatră.
va urma
Mihaela Moşneanu
Dum Ian 12, 2014 8:56 pm Mihaela Moşneanu
Cei trei tineri intrară în discotecă pe rând şi lipiţi unul de celălalt din cauza aglomeraţiei.
Melodia ritmată şi veselă "A lala long" era antrenantă şi aglomeraţia nu părea să-i împiedice prea mult pe tineri în crearea mişcărilor de dans. Fiecare tânăr îşi efectua dansul graţios cât mai meticulos, pentru a atrage atenţia celor din jurul său. Acesta era pentru ei ca o competiţie şi care mai de care se încăpăţâna să demonstreze că este cel mai bun. Numai în arta dansului aveau voie să-şi demonstreze talentele.
În COBRA nu se ţinea cont cine eşti, nu existau bariere sociale între tineri şi nu erau permise comportamente extravagante. Arabul bodyguard-ul impusese această regulă şi asta îi motiva pe majoritatea tinerilor să-l aprecieze foarte mult. Cine îşi ţinea nasul pe sus sau jignea pe cineva, avea de-a face cu el şi nimeni nu crâcnea în faţa lui. Toţi ştiau că Arabul deţinea centura neagră la Karate, un alt motiv pentru care tinerii îl priveau cu respect sau cu teamă.
Intrând în discotecă, tinerii îşi îndreptară paşii spre dreapta. Încăperea era în formă de L şi trebuia să mergi zece paşi până la pupitrul lui Dj Johnny. Avea părul şaten şi cârlionţat dar datorită luminilor, părul său avea toate culorile. Cele două căşti mari de pe cap îi deranjau puţin pieptănătura cu cărare pe-o parte. Cei trei tineri îi făcură cu mâna, apoi îşi continuară drumul pe stânga, pâşind cu greu printre ceilalţi tineri, care îi loveau fără să vrea cu coatele.
Pe marginea tavanului erau şapte spoturi. Distanţa dintre ele era de un metru şi fiecare din ele avea culoare diferită. Toate cele şapte spoturi îşi revărsau luminile pe tinerii ce dansau, dând impresea că ar fi înveliţi într-un curcubeu.
Cei trei tineri înaintară cu greu în mulţime şi încercară să-şi caute un loc al lor, dar nereuşind să găsească, se alăturară şi ei celorlalţi în dans.
Terminându-se la un moment dat "A lala long", se auzi vocea lui Dj Johnny, care spuse:
- Bine aţi venit la COBRA, Dj Johnny vă invită la dans, alături de Ace of Base cu "All That She Wants" şi Toni Braxton cu "Un Breack My Heart".
Vocile tinerilor din discotecă se auziră:
- Oaauuu! Oaauuu!
Şi muzica îi îndemnă în continuare pe tineri la dans.
La un moment dat, Alina îi văzu pe Ionuţ şi pe Andreea la câţiva paşi de ei şi îi privi. Ani şi Mihai îi văzură şi ei, dar nu-i spuseră nimic. Ei ştiau de of-ul ei, însă Ani mai ştia şi că Andreea îl înşela pe Ionuţ cu altcineva. De aceea îşi propusese să facă ceva ca Ionuţ să afle de isprava Andreei, apoi să-l facă să-şi îndrepte atenţia asupra prietenei sale. Dar nu vroia să-i spună nimic deocamdată, pentru că nu ştia nici ea cum să o demaşte pe Andreea şi cum să ducă la îndeplinire acest plan, ca să-i fie bine Alinei. Când începu "Un Breack MY Heart", Ionuţ şi Andreea se luară în braţe şi începură să danseze. Ionuţ obsevă privirea atentă a fetei. O privi şi el câteva clipe în timp ce Andreea îi şoptea ceva la ureche, după care îl sărută pe gură. Sărutul ei îl luă oarecum prin surprindere, datorită atenţiei sale indreptată spre Alina. Văzând asta, Alinei îi veni să plângă şi întoarse capul. Şi prietenii ei observară la rândul lor pe Ionuţ şi pe Andreea, dar mai ales pe prietena lor şi se lipiră de ea într-un mod protector, fără să-i spună nimic. Când Andreea încetă să-l sărute pe Ionuţ, acesta îşi întoarse privirea din nou spre Alina. Având capul întors, nu văzu că Ionuţ o privea, dar Ani fiind atentă, îi spuse la ureche:
- Alina, Ionuţ te priveşte de câteva secunde şi nu-şi dezlipeşte ochii.
- Daaa, ce să se uite la mine, nu vezi că-l sufocă aia cu săruturile.
- Acum nu-l mai sufocă şi el se uită la tine. Am impresea că ai reuşit să-i atragi atenţia şi cred că asta-i bine.
Auzind-o, Alina se răsti la ea:
- Daaa, mai lasă-mă şi tu în pace, nu mă mai bâzâi atâta.
Ani tăcu şi o privi, dar nu se supără. În schimb o lăsă în pace şi nu-i mai spuse nimic, mulţumindu-se să observe discret cum Ionuţ o privea pe prietena ei. Mihai îi observa şi el atent pe Alina şi pe Ionuţ şi îl amuza oarecum acest lucru.
Ionuţ era la fel de înalt ca Mihai, vopsit blond şi avea părul lung până peste umeri, prins în coadă. Era slăbuţ, avea ochi căprui cu gene lungi, cu sprâncene negre şi frumos arcuite. Nasul îl avea drept şi buzele roşiatice îi ascundeau pentru moment o dantură perfectă. Era îmbrăcat într-o pereche de jeansi negri şi într-o cămaşă albă pe faţă. Spatele cămăşii era îmbrăţişat de un palmier viu colorat şi purta nişte adidaşi albi. Andreea era şi ea drăguţă cu părul lung şi roşcată, îmbrăcată într-o rochiţă roz, minijup cu bretele şi purta nişte pantofi cu toc mic.
Privind-o atent pe Alina, Ionuţ nu-şi dădu seama că Andreea observă ceva şi îi spuse:
- Ce tot te uiţi la ăia trei de acolo? Sau la care din alea două te uiţi?
- Nuuu, nu mă uitam la nimeni, mă uitam aşa şi eu în colo, ţi se pare ţie.
Împingându-l uşor şi răstindu-se ameninţător la el, Andreea continuă:
- Sigur te uiţi şi tu în colo? Ai grijă ce faci, dacă nu vrei s-o terminăm.
Nu dădu prea mare imporatnţă prietenei sale. Se întreba ce are Alina cu el. Era vecina Andreei şi de câte ori se ducea la ea acasă, se întâlnea cu Alina. Trecea pe lângă ea, o saluta şi îşi vedea de drumul lui, fără să-i dea vreo importanţă. Dar acum îi observase privirea aţintită asupra lui în timp ce dansa cu Andreea şi acest lucru îi atrăsese atenţia.
,,Ce-o avea cu mine? E clar că are ceva cu mine, dar ce? Nu i-am făcut nimic şi dac' o salut când o văd, pot spune c-o ştiu mai mult din vedere. Sper să n-o fi supărat-o cu ceva fără să vreau, nu-mi dau seama. E simpatică aşa, are nişte ochi superbi. În fine, ce-o avea cu mine?"
Ideea că Alina ar fi îndrăgostită de el nu i-ar fi trecut prin minte, nici măcar o secundă şi curiozitatea lui creştea din ce în ce mai mult. Îşi dorea să afle dacă Alina are ceva cu el. Se gândea cum să facă să se apropie şi să discute cu ea, când se opri curentul şi tinerii din discotecă începură să ţipe şi să înjure.
Melodia ritmată şi veselă "A lala long" era antrenantă şi aglomeraţia nu părea să-i împiedice prea mult pe tineri în crearea mişcărilor de dans. Fiecare tânăr îşi efectua dansul graţios cât mai meticulos, pentru a atrage atenţia celor din jurul său. Acesta era pentru ei ca o competiţie şi care mai de care se încăpăţâna să demonstreze că este cel mai bun. Numai în arta dansului aveau voie să-şi demonstreze talentele.
În COBRA nu se ţinea cont cine eşti, nu existau bariere sociale între tineri şi nu erau permise comportamente extravagante. Arabul bodyguard-ul impusese această regulă şi asta îi motiva pe majoritatea tinerilor să-l aprecieze foarte mult. Cine îşi ţinea nasul pe sus sau jignea pe cineva, avea de-a face cu el şi nimeni nu crâcnea în faţa lui. Toţi ştiau că Arabul deţinea centura neagră la Karate, un alt motiv pentru care tinerii îl priveau cu respect sau cu teamă.
Intrând în discotecă, tinerii îşi îndreptară paşii spre dreapta. Încăperea era în formă de L şi trebuia să mergi zece paşi până la pupitrul lui Dj Johnny. Avea părul şaten şi cârlionţat dar datorită luminilor, părul său avea toate culorile. Cele două căşti mari de pe cap îi deranjau puţin pieptănătura cu cărare pe-o parte. Cei trei tineri îi făcură cu mâna, apoi îşi continuară drumul pe stânga, pâşind cu greu printre ceilalţi tineri, care îi loveau fără să vrea cu coatele.
Pe marginea tavanului erau şapte spoturi. Distanţa dintre ele era de un metru şi fiecare din ele avea culoare diferită. Toate cele şapte spoturi îşi revărsau luminile pe tinerii ce dansau, dând impresea că ar fi înveliţi într-un curcubeu.
Cei trei tineri înaintară cu greu în mulţime şi încercară să-şi caute un loc al lor, dar nereuşind să găsească, se alăturară şi ei celorlalţi în dans.
Terminându-se la un moment dat "A lala long", se auzi vocea lui Dj Johnny, care spuse:
- Bine aţi venit la COBRA, Dj Johnny vă invită la dans, alături de Ace of Base cu "All That She Wants" şi Toni Braxton cu "Un Breack My Heart".
Vocile tinerilor din discotecă se auziră:
- Oaauuu! Oaauuu!
Şi muzica îi îndemnă în continuare pe tineri la dans.
La un moment dat, Alina îi văzu pe Ionuţ şi pe Andreea la câţiva paşi de ei şi îi privi. Ani şi Mihai îi văzură şi ei, dar nu-i spuseră nimic. Ei ştiau de of-ul ei, însă Ani mai ştia şi că Andreea îl înşela pe Ionuţ cu altcineva. De aceea îşi propusese să facă ceva ca Ionuţ să afle de isprava Andreei, apoi să-l facă să-şi îndrepte atenţia asupra prietenei sale. Dar nu vroia să-i spună nimic deocamdată, pentru că nu ştia nici ea cum să o demaşte pe Andreea şi cum să ducă la îndeplinire acest plan, ca să-i fie bine Alinei. Când începu "Un Breack MY Heart", Ionuţ şi Andreea se luară în braţe şi începură să danseze. Ionuţ obsevă privirea atentă a fetei. O privi şi el câteva clipe în timp ce Andreea îi şoptea ceva la ureche, după care îl sărută pe gură. Sărutul ei îl luă oarecum prin surprindere, datorită atenţiei sale indreptată spre Alina. Văzând asta, Alinei îi veni să plângă şi întoarse capul. Şi prietenii ei observară la rândul lor pe Ionuţ şi pe Andreea, dar mai ales pe prietena lor şi se lipiră de ea într-un mod protector, fără să-i spună nimic. Când Andreea încetă să-l sărute pe Ionuţ, acesta îşi întoarse privirea din nou spre Alina. Având capul întors, nu văzu că Ionuţ o privea, dar Ani fiind atentă, îi spuse la ureche:
- Alina, Ionuţ te priveşte de câteva secunde şi nu-şi dezlipeşte ochii.
- Daaa, ce să se uite la mine, nu vezi că-l sufocă aia cu săruturile.
- Acum nu-l mai sufocă şi el se uită la tine. Am impresea că ai reuşit să-i atragi atenţia şi cred că asta-i bine.
Auzind-o, Alina se răsti la ea:
- Daaa, mai lasă-mă şi tu în pace, nu mă mai bâzâi atâta.
Ani tăcu şi o privi, dar nu se supără. În schimb o lăsă în pace şi nu-i mai spuse nimic, mulţumindu-se să observe discret cum Ionuţ o privea pe prietena ei. Mihai îi observa şi el atent pe Alina şi pe Ionuţ şi îl amuza oarecum acest lucru.
Ionuţ era la fel de înalt ca Mihai, vopsit blond şi avea părul lung până peste umeri, prins în coadă. Era slăbuţ, avea ochi căprui cu gene lungi, cu sprâncene negre şi frumos arcuite. Nasul îl avea drept şi buzele roşiatice îi ascundeau pentru moment o dantură perfectă. Era îmbrăcat într-o pereche de jeansi negri şi într-o cămaşă albă pe faţă. Spatele cămăşii era îmbrăţişat de un palmier viu colorat şi purta nişte adidaşi albi. Andreea era şi ea drăguţă cu părul lung şi roşcată, îmbrăcată într-o rochiţă roz, minijup cu bretele şi purta nişte pantofi cu toc mic.
Privind-o atent pe Alina, Ionuţ nu-şi dădu seama că Andreea observă ceva şi îi spuse:
- Ce tot te uiţi la ăia trei de acolo? Sau la care din alea două te uiţi?
- Nuuu, nu mă uitam la nimeni, mă uitam aşa şi eu în colo, ţi se pare ţie.
Împingându-l uşor şi răstindu-se ameninţător la el, Andreea continuă:
- Sigur te uiţi şi tu în colo? Ai grijă ce faci, dacă nu vrei s-o terminăm.
Nu dădu prea mare imporatnţă prietenei sale. Se întreba ce are Alina cu el. Era vecina Andreei şi de câte ori se ducea la ea acasă, se întâlnea cu Alina. Trecea pe lângă ea, o saluta şi îşi vedea de drumul lui, fără să-i dea vreo importanţă. Dar acum îi observase privirea aţintită asupra lui în timp ce dansa cu Andreea şi acest lucru îi atrăsese atenţia.
,,Ce-o avea cu mine? E clar că are ceva cu mine, dar ce? Nu i-am făcut nimic şi dac' o salut când o văd, pot spune c-o ştiu mai mult din vedere. Sper să n-o fi supărat-o cu ceva fără să vreau, nu-mi dau seama. E simpatică aşa, are nişte ochi superbi. În fine, ce-o avea cu mine?"
Ideea că Alina ar fi îndrăgostită de el nu i-ar fi trecut prin minte, nici măcar o secundă şi curiozitatea lui creştea din ce în ce mai mult. Îşi dorea să afle dacă Alina are ceva cu el. Se gândea cum să facă să se apropie şi să discute cu ea, când se opri curentul şi tinerii din discotecă începură să ţipe şi să înjure.
va urma
Mihaela Moşneanu
Dum Ian 12, 2014 8:22 pm Mihaela Moşneanu
Mihai era prietenul lor şi fiind concentrate asupra discuţiei despre Ionuţ, nu-l observară. Acesta ajunsese de puţin timp la câţiva pasi de ele şi ascultase discuţia lor. Râdea mai mult de ceea ce auzise, decât de zbenguiala lor şi de aceea li se adresase aşa.
Era puţin mai scund decât Ani, cu părul şaten şi creţ până în dreptul umerilor. Avea ochii mari şi căprui, nasul cârn şi buzele cărnoase, nuanţate cu un roşu aparte. Era îmbrăcat într-o pereche de blugi rupţi în genunchi, într-un tricou cu imaginea lui Freddie Mercury şi purta nişte bocanci de armată cu şireturile dezlegate, ceea ce făcea ca limbile bocancilor să spânzure într-o parte.
Râsul său deschis din toată inima făcea să i se vadă dinţii ca două şiraguri de perle şi gropiţele din obraji, după care majoritatea fetelor erau topite. Era de felul lui un băiat tăcut. Nu râdea din orice motiv sau cu oricine, dar Alina şi Ani erau prietenele lui apropiate. Cele două fete şi Dan aveau ocazia să-l vadă râzând aşa mai des. Dan era plecat la ţară la bunici şi de aceea nu era cu cei trei tineri.
Fetele se întoarseră brusc spre el şi îl întrebară în acelaşi timp:
- Aaa! De când stai acolo şi asculţi?
- Ce-aveţi măi? V-au apucat rău de tot pandaliile, ar trebui să mergeţi la un psihiatru.
Atunci fetele se repeziră la el şi începură ,,să-l bată", trăgându-i câte-o palmă sau ciupindu-l.
- Du-te-n colo de nărod ce eşti.
- Auu! Auu! Auu! Lăsaţi-mă-n paceee!
La un moment reuşi printre hohote de răs să le întrebă pe fete:
- Mă, auu! Hai! Auuu! Nu mai daţi! Haideţi nebunelor, nu veniţi la discotecă?
Alina strigă în gura mare:
- Hai la discotecăăă!
Ani îi strigă şi ea Alinei:
- Haideţi! Hai să mergem. Alinooo! Ţi-a venit cheful de viaţă, măi fată!
Îl spuseră lui Mihai să meargă între ele şi râzând, îl luară de braţ şi plecară toţi trei spre discotecă.
Înaintară concomitent pe iarbă şi pe alei, printre pomi şi pe lângă trandafiri, până ieşiră din parc şi ajunseră pe strada luminată de becuri. Fetele îl bâzâiau pe Mihai la fel ca în parc, făcându-l pe acesta să ţipe cât îl ţinea gura.
Şi continuându-şi drumul în felul acesta, ajunseră în câteva minute. Discoteca se ţinea într-o clădire veche, semăna cu o casă şi se numea Cobra. Era o clădire gri cu etaj şi cu acoperiş cărămiziu de tablă dreaptă. Pe mijloc era intrarea şi pe pereţi erau pictate în stânga şi în dreapta câte o cobră roşie.
Capetele lor roşii, ochii verzi şi botul larg deschis din care ieşeau limbile subţiri, crăpate la vârf şi cei doi colţi lunguieţi, dădeau impresea că vroiau să te împroaşte cu venin sau că au intenţia să sară pe tine. Sus la etaj era un restaurant închis de ani de zile şi jos unde se ţinea discoteca fusese un bar. Deasupra uşii era scris mare COBRA cu un vişiniu aprins.
Uşa masivă de fier era deschisă la perete şi în mijlocul ei stătea ţeapăn ca un Hercule, Arabul bodyguardul. Acesta era privit cu respect şi teamă de toţi tinerii care veneau la discotecă. Era un tip înalt şi vânjos, îmbrăcat în blugi negri şi un maieu bleumarin pe care se vedea imaginea gri cauciucată a lui Bruce Lee. Pe cap avea un batic roşu şi pe ambele mâini tatuaje. Îl chema Sandu, dar porecla lui era Arabul, pentru că semăna la faţă cu un arab. Toată lumea îi spunea Arabu' Bodyguardu', deoarece era bodyguard-ul discotecii. Când lipsea Ginu - ca acum - băiatul responsabil cu intrarea tinerilor în discotecă, el împărţea biletele. Majoritatea tinerilor veneau la COBRA pe motiv că era muzică pentru toate gusturile. Era dance, rock, blues, raggaeton şi orice preferinţă muzicală a tinerilor era satisfăcută de Costi Popescu alias Dj Johnny pe bani, dar şi fără bani în unele cazuri. Bineînţeles, nu lipseau nici dedicaţiile.
Când cei trei tineri ajunseră în faţa discotecii COBRA, se-auzea dinăuntru ,,U Can'Touch This" al lui MC Hammer. Mihai îl salută pe Arabul şi dădu noroc cu el. Acesta le salută pe fete:
- Servus fetelor, în sfârşit aţi apărut şi voi, pe unde aţi umblat?
- Ei, nu-i treaba ta Arabule, îi răspunse Ani râzând.
Arabul îi răspunse, arătându-i degetul arătător şi zâmbind:
- Aha, bineee! Te prind eu şi-ţi arăt eu ţie.
- Daaa, mi-arăţi tu mie, cum să nu.
Fetele scoaseră portofelele din borsete, pregătindu-se să plătească, în timp ce Arabul se uita în jurul său să vadă dacă mai era cineva şi văzând că nu-i nimeni în acel moment, le anunţă pe fete:
- În seara asta intraţi pe gratis fetelor, plăteşte numai Mihai şi hai repede până nu mă răzgândesc.
Fetele săriră în sus de bucurie şi îl îmbrăţişară pe Arabul. Mihai prefăcându-se supărat, dar făcându-i cu ochiul fără să vadă ele, îi spuse:
- Băă Arabule, de ce numai ele? Dă-o-n colo de treabă.
Făcându-i la rândul său cu ochiul, Arabul îi spuse:
- Gura Mihai,că-ţi sparg faţa!
Băieţii râdeau în timp ce Alina şi Ani îi sărutau obrajii. Mihai îşi scoase banii din buzunar şi îi dădu. Când fetele îi lăsară în pace pe Arabul, atunci el băgă mâna într-un buzunar şi scoase unul din teancurile de hârtii mici, dreptunghiulare şi ştampilate cu imaginea unei cobre. Rupse un bilet, care trebuia păstrat până la terminarea discotecii sau până în momentul când tinerii luau hotărârea să plece. În caz că cineva voia să iasă puţin afară sau pleca undeva, trebuia să arate biletul la întoarcere, altfel nu mai intra înapoi. Asta era una din regulile discotecii.
Arabul se dădu la o parte, făcându-le loc tinerilor să intre, când se termină melodia lui MC Hammer şi Dj Johnny anunţa melodia "A lala long" a lui Bob Marley.
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:58 pm, editata de 1 ori
Era puţin mai scund decât Ani, cu părul şaten şi creţ până în dreptul umerilor. Avea ochii mari şi căprui, nasul cârn şi buzele cărnoase, nuanţate cu un roşu aparte. Era îmbrăcat într-o pereche de blugi rupţi în genunchi, într-un tricou cu imaginea lui Freddie Mercury şi purta nişte bocanci de armată cu şireturile dezlegate, ceea ce făcea ca limbile bocancilor să spânzure într-o parte.
Râsul său deschis din toată inima făcea să i se vadă dinţii ca două şiraguri de perle şi gropiţele din obraji, după care majoritatea fetelor erau topite. Era de felul lui un băiat tăcut. Nu râdea din orice motiv sau cu oricine, dar Alina şi Ani erau prietenele lui apropiate. Cele două fete şi Dan aveau ocazia să-l vadă râzând aşa mai des. Dan era plecat la ţară la bunici şi de aceea nu era cu cei trei tineri.
Fetele se întoarseră brusc spre el şi îl întrebară în acelaşi timp:
- Aaa! De când stai acolo şi asculţi?
- Ce-aveţi măi? V-au apucat rău de tot pandaliile, ar trebui să mergeţi la un psihiatru.
Atunci fetele se repeziră la el şi începură ,,să-l bată", trăgându-i câte-o palmă sau ciupindu-l.
- Du-te-n colo de nărod ce eşti.
- Auu! Auu! Auu! Lăsaţi-mă-n paceee!
La un moment reuşi printre hohote de răs să le întrebă pe fete:
- Mă, auu! Hai! Auuu! Nu mai daţi! Haideţi nebunelor, nu veniţi la discotecă?
Alina strigă în gura mare:
- Hai la discotecăăă!
Ani îi strigă şi ea Alinei:
- Haideţi! Hai să mergem. Alinooo! Ţi-a venit cheful de viaţă, măi fată!
Îl spuseră lui Mihai să meargă între ele şi râzând, îl luară de braţ şi plecară toţi trei spre discotecă.
Înaintară concomitent pe iarbă şi pe alei, printre pomi şi pe lângă trandafiri, până ieşiră din parc şi ajunseră pe strada luminată de becuri. Fetele îl bâzâiau pe Mihai la fel ca în parc, făcându-l pe acesta să ţipe cât îl ţinea gura.
Şi continuându-şi drumul în felul acesta, ajunseră în câteva minute. Discoteca se ţinea într-o clădire veche, semăna cu o casă şi se numea Cobra. Era o clădire gri cu etaj şi cu acoperiş cărămiziu de tablă dreaptă. Pe mijloc era intrarea şi pe pereţi erau pictate în stânga şi în dreapta câte o cobră roşie.
Capetele lor roşii, ochii verzi şi botul larg deschis din care ieşeau limbile subţiri, crăpate la vârf şi cei doi colţi lunguieţi, dădeau impresea că vroiau să te împroaşte cu venin sau că au intenţia să sară pe tine. Sus la etaj era un restaurant închis de ani de zile şi jos unde se ţinea discoteca fusese un bar. Deasupra uşii era scris mare COBRA cu un vişiniu aprins.
Uşa masivă de fier era deschisă la perete şi în mijlocul ei stătea ţeapăn ca un Hercule, Arabul bodyguardul. Acesta era privit cu respect şi teamă de toţi tinerii care veneau la discotecă. Era un tip înalt şi vânjos, îmbrăcat în blugi negri şi un maieu bleumarin pe care se vedea imaginea gri cauciucată a lui Bruce Lee. Pe cap avea un batic roşu şi pe ambele mâini tatuaje. Îl chema Sandu, dar porecla lui era Arabul, pentru că semăna la faţă cu un arab. Toată lumea îi spunea Arabu' Bodyguardu', deoarece era bodyguard-ul discotecii. Când lipsea Ginu - ca acum - băiatul responsabil cu intrarea tinerilor în discotecă, el împărţea biletele. Majoritatea tinerilor veneau la COBRA pe motiv că era muzică pentru toate gusturile. Era dance, rock, blues, raggaeton şi orice preferinţă muzicală a tinerilor era satisfăcută de Costi Popescu alias Dj Johnny pe bani, dar şi fără bani în unele cazuri. Bineînţeles, nu lipseau nici dedicaţiile.
Când cei trei tineri ajunseră în faţa discotecii COBRA, se-auzea dinăuntru ,,U Can'Touch This" al lui MC Hammer. Mihai îl salută pe Arabul şi dădu noroc cu el. Acesta le salută pe fete:
- Servus fetelor, în sfârşit aţi apărut şi voi, pe unde aţi umblat?
- Ei, nu-i treaba ta Arabule, îi răspunse Ani râzând.
Arabul îi răspunse, arătându-i degetul arătător şi zâmbind:
- Aha, bineee! Te prind eu şi-ţi arăt eu ţie.
- Daaa, mi-arăţi tu mie, cum să nu.
Fetele scoaseră portofelele din borsete, pregătindu-se să plătească, în timp ce Arabul se uita în jurul său să vadă dacă mai era cineva şi văzând că nu-i nimeni în acel moment, le anunţă pe fete:
- În seara asta intraţi pe gratis fetelor, plăteşte numai Mihai şi hai repede până nu mă răzgândesc.
Fetele săriră în sus de bucurie şi îl îmbrăţişară pe Arabul. Mihai prefăcându-se supărat, dar făcându-i cu ochiul fără să vadă ele, îi spuse:
- Băă Arabule, de ce numai ele? Dă-o-n colo de treabă.
Făcându-i la rândul său cu ochiul, Arabul îi spuse:
- Gura Mihai,că-ţi sparg faţa!
Băieţii râdeau în timp ce Alina şi Ani îi sărutau obrajii. Mihai îşi scoase banii din buzunar şi îi dădu. Când fetele îi lăsară în pace pe Arabul, atunci el băgă mâna într-un buzunar şi scoase unul din teancurile de hârtii mici, dreptunghiulare şi ştampilate cu imaginea unei cobre. Rupse un bilet, care trebuia păstrat până la terminarea discotecii sau până în momentul când tinerii luau hotărârea să plece. În caz că cineva voia să iasă puţin afară sau pleca undeva, trebuia să arate biletul la întoarcere, altfel nu mai intra înapoi. Asta era una din regulile discotecii.
Arabul se dădu la o parte, făcându-le loc tinerilor să intre, când se termină melodia lui MC Hammer şi Dj Johnny anunţa melodia "A lala long" a lui Bob Marley.
va urma
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:58 pm, editata de 1 ori
Vin Ian 10, 2014 7:20 pm Mihaela Moşneanu
- Daa!
Nu prea avea chef de Ani, dar nu avea cum să o evite. Privind-o îngrijorată când ajunse lângă ea, Ani o întrebă:
- Ce faci aici singură? Ai păţit ceva?
- Nuuu! N-am păţit nimic, dar am simţit nevoia să vin aici, ştii că-mi place locul ăsta.
- Hai lasă-l naibii de loc. Măi, îmi place şi mie aici, e frumos, dar...
Alina îi spuse zâmbind:
- Dar ce? Ia să văd ce perlă mai scoţi acum.
- Da măi, mi-ar plăcea să fiu şi eu cu cineva, nu singură.
- Păi şi ce? Eşti singură? Nu eşti acum cu mine?
Ani îi răspunse chicotind:
- Cu tine? Măăă, cu tine sunt ca şi singură, mi-ar plăcea să fiu şi eu cu vreun tip acolo, cu tine ce să fac? Ce naiba măi Alina?
Alina începu să râda, în timp ce Ani se aşeză lângă ea pe iarbă. Îşi deschise borseta, scoase din ea un pachet de BT şi îşi luă o ţigară. După ce căută prin borsetă o brichetă şi văzu că nu are, spuse puţin iritată:
- Dă-mi şi mie un foc. Nu ştiu cum fac, dar întodeauna uit brichetele pe unde merg.
Alina îşi deschise şi ea borseta. Îşi scoase pachetul de Kent pe care-l furase din cartuşul lui taică-său, de acasă. Îl desfăcu şi îşi luă o ţigară. Aşteptând să-i înapoieze Ani bricheta, gândea:
,,Mmm, dac' ar şti tati, m-ar mânca cu bătaia". Dar îşi abandonă repede gândul. După ce îşi aprinse şi ea ţigara, îi spuse râzând:
- Măi nebuno! La ce te gândeşti tu, dute-n colo de nebună, nu eşti normală mă fată.
- Păi da, trebuie să fiu puţin nebună, că să te fac să râzi, pentru că văd că nu eşti în apele tale. Ia spune-mi, ce-ai păţit?
Alina îi răspunse mai în glumă, mai în serios:
- N-am păţit nimic, doar că am vrut să stau puţin pe-aci. Ai ceva impotrivă?
Dar Ani nu se supără, ci doar o privi atent. Ştia foarte bine ce are prietena ei. De ceva vreme era îndrăgostită de Ionuţ, un vecin de-al ei şi îi spuse:
- Ghici! Pe cine am văzut azi când am plecat de-acasă? Dacă ghiceşti eşti tare, să stii.
Simulând indiferenţa, Alina îi răspunse:
- Pe cine? N-am idee.
- Hai măi Alina, fă şi tu un efort acolo, că ştiu că poţi să ghiceşti.
Alina o privi atentă, strângând din ochi şi rugându-se în gând să fie vorba despre Ionuţ. Lui Ani îi venea să râdă şi înclinând din cap în semn că da, îi spuse:
- Hai, hai, zi odată, nu te mai uita la mine ca la maşini străine.
- Pe Ionuţ?
- Daaa!
Alina o întrebă zâmbind:
- Vorbeşti serios?
- Da măi fată, cât se poate de serios vorbesc. Măi fată, mă disperi cu Ionuţ, nu alta. Uite, eu îţi promit ceva ţie. Îţi promit că-ţi fac lipeala cu el, jur!
- Măi Ani, cum îmi promiţi tu aşa ceva, când ştii că nu se poate. Ştii bine că el este cu Andreea, fata lu' tanti Mariana, vecina mea.
Ani îi răspunse gânditoare de data asta:
- Da eu ştiu, dar mai ştiu şi alte lucruri.
Alina o rugă să-i spună:
- Ce? Ce ştii? Spune-mi, te roog.
- Măi, nu pot să-ţi spun deocamdată nimic, dar îţi promit că o să fii cu Ionuţ.
- Oaau! Mamăăă, vorbeşti serios?
Se repezi la Ani, prinzând-o de umeri şi scuturând-o tare, la care fata ţipă şi o împinse, spunându-i:
- Auuu! Nebunoo! Mă doaree! Ai înnebunit, măi? Nu mă mai strânge aşa tare că mă doare!
Dar Alinei nu-i păsă de durerea prietenei sale şi strigă la ea:
- Pe cuvântul tău?
- Hooo, nebunelor! Ce-aveţi? Le întrebă râzând, Mihai.
Nu prea avea chef de Ani, dar nu avea cum să o evite. Privind-o îngrijorată când ajunse lângă ea, Ani o întrebă:
- Ce faci aici singură? Ai păţit ceva?
- Nuuu! N-am păţit nimic, dar am simţit nevoia să vin aici, ştii că-mi place locul ăsta.
- Hai lasă-l naibii de loc. Măi, îmi place şi mie aici, e frumos, dar...
Alina îi spuse zâmbind:
- Dar ce? Ia să văd ce perlă mai scoţi acum.
- Da măi, mi-ar plăcea să fiu şi eu cu cineva, nu singură.
- Păi şi ce? Eşti singură? Nu eşti acum cu mine?
Ani îi răspunse chicotind:
- Cu tine? Măăă, cu tine sunt ca şi singură, mi-ar plăcea să fiu şi eu cu vreun tip acolo, cu tine ce să fac? Ce naiba măi Alina?
Alina începu să râda, în timp ce Ani se aşeză lângă ea pe iarbă. Îşi deschise borseta, scoase din ea un pachet de BT şi îşi luă o ţigară. După ce căută prin borsetă o brichetă şi văzu că nu are, spuse puţin iritată:
- Dă-mi şi mie un foc. Nu ştiu cum fac, dar întodeauna uit brichetele pe unde merg.
Alina îşi deschise şi ea borseta. Îşi scoase pachetul de Kent pe care-l furase din cartuşul lui taică-său, de acasă. Îl desfăcu şi îşi luă o ţigară. Aşteptând să-i înapoieze Ani bricheta, gândea:
,,Mmm, dac' ar şti tati, m-ar mânca cu bătaia". Dar îşi abandonă repede gândul. După ce îşi aprinse şi ea ţigara, îi spuse râzând:
- Măi nebuno! La ce te gândeşti tu, dute-n colo de nebună, nu eşti normală mă fată.
- Păi da, trebuie să fiu puţin nebună, că să te fac să râzi, pentru că văd că nu eşti în apele tale. Ia spune-mi, ce-ai păţit?
Alina îi răspunse mai în glumă, mai în serios:
- N-am păţit nimic, doar că am vrut să stau puţin pe-aci. Ai ceva impotrivă?
Dar Ani nu se supără, ci doar o privi atent. Ştia foarte bine ce are prietena ei. De ceva vreme era îndrăgostită de Ionuţ, un vecin de-al ei şi îi spuse:
- Ghici! Pe cine am văzut azi când am plecat de-acasă? Dacă ghiceşti eşti tare, să stii.
Simulând indiferenţa, Alina îi răspunse:
- Pe cine? N-am idee.
- Hai măi Alina, fă şi tu un efort acolo, că ştiu că poţi să ghiceşti.
Alina o privi atentă, strângând din ochi şi rugându-se în gând să fie vorba despre Ionuţ. Lui Ani îi venea să râdă şi înclinând din cap în semn că da, îi spuse:
- Hai, hai, zi odată, nu te mai uita la mine ca la maşini străine.
- Pe Ionuţ?
- Daaa!
Alina o întrebă zâmbind:
- Vorbeşti serios?
- Da măi fată, cât se poate de serios vorbesc. Măi fată, mă disperi cu Ionuţ, nu alta. Uite, eu îţi promit ceva ţie. Îţi promit că-ţi fac lipeala cu el, jur!
- Măi Ani, cum îmi promiţi tu aşa ceva, când ştii că nu se poate. Ştii bine că el este cu Andreea, fata lu' tanti Mariana, vecina mea.
Ani îi răspunse gânditoare de data asta:
- Da eu ştiu, dar mai ştiu şi alte lucruri.
Alina o rugă să-i spună:
- Ce? Ce ştii? Spune-mi, te roog.
- Măi, nu pot să-ţi spun deocamdată nimic, dar îţi promit că o să fii cu Ionuţ.
- Oaau! Mamăăă, vorbeşti serios?
Se repezi la Ani, prinzând-o de umeri şi scuturând-o tare, la care fata ţipă şi o împinse, spunându-i:
- Auuu! Nebunoo! Mă doaree! Ai înnebunit, măi? Nu mă mai strânge aşa tare că mă doare!
Dar Alinei nu-i păsă de durerea prietenei sale şi strigă la ea:
- Pe cuvântul tău?
- Hooo, nebunelor! Ce-aveţi? Le întrebă râzând, Mihai.
va urma
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:51 pm, editata de 3 ori
Vin Ian 10, 2014 7:17 pm Mihaela Moşneanu
Era într-o seară de iulie, prin anii nouăzeci, în jurul orei douăzeci şi două.
Alina intră pe aleea mărginită de un gard viu. La capătul ei se deschidea parcul în toată splendoarea sa. Se opri câteva secunde, dorindu-şi să găsească un loc mai retras, unde să nu atragă atenţia cuiva, pentru că se auzeau nişte voci de fete şi băieţi de undeva. Privi la băncile de lemn din faţă, despărţite de pajiştile micuţe cu tufe colorate de trandafiri. Îşi aruncă privirea spre aleile întortocheate unde se vedeau alte bănci, acompaniate de pomi diferiţi şi cu tulpinile groase şi crestate. Deşi nu erau la fel, aveau un lucru în comun. Toţi pomii erau încărcaţi de crengi groase şi bogate cu frunze. Gardul viu împrejmuia pe alocuri unele porţiuni ale parcului şi tufele de trandafiri altoite se vedeau peste tot.
Era o seară frumoasă de vară şi începea să se simtă răcoarea de seară, dar ea nu era conştientă de acest lucru, pentru că era îmbrăcată într-un costum de blugi deschis la culoare. Sub geacă avea un tricou alb cu mânecă scurtă şi cu imaginea cauciucată a lui John Lennon pe piept. Era încălţată într-o pereche de Drăgăşani bleumarin şi la mijloc avea o borsetă albastră care conţinea un portofel, un pachet de ţigări neînceput, o brichetă roşie, un rimel, un tuci şi un ruj mov. Nu pleca niciodată de acasă fără ele. Părul negru şi ondulat, lung până la mijloc şi-l prinsese cu un elastic bleu. Îşi lăsase o şuviţă de păr să-i cadă pe faţă, care îi dădea un aspect delicat. Avea puţin peste un metru jumătate şi era plinuţă. Nu o interesa prea mult aspectul acesta, deşi se gândea uneori că i-ar plăcea să fie mai slabă ca alte fete.
Avea o faţă plăcută cu frunte înaltă şi ochii albaştri-verzui, umbriţi de nişte gene negre lungi şi întoarse cu rimel. Deasupra lor tronau o pereche de sprâncene frumos pensate. Nasul drept, împreună cu buzele cărnoase şi rujate ieşeau în evidenţă alături de obrajii rozalii, ce dădeau fizionomiei sale o strălucire aparte, datorită ochilor săi.
Înaintă spre băncile şi tufele de trandafiri din faţă şi trecu pe lângă una din ele, fără să o privească. Cunoştea toate locurile din parc. Cel mai mult îi plăcea să stea în spate, lângă bustul lui Eminescu ce era postat pe un soclu înalt de un metru sau puţin mai departe unde era o măsuţă rotundă, înconjurată de scaune mici de lemn, aşezate pe un caldarâm de piatră.
Ajungând pe lângă bustul lui Eminescu, se aşeză jos pe iarbă lângă un pom. În faţă era o superbă tufă de trandafiri roşii şi roz, dar ea n-o vedea, pentru că se gândea la Ionuţ. Nu se întâlnise de două zile cu el. Era atât de absorbită de gândul ei, încât tresări când se auzi strigată:
- Alinaaa! Alinaaa! Ce faci?
Privirea ei îşi schimbă direcţia drept înainte, să vadă cine o strigă.
Era prietena ei Ani, o fată brunetă şi mai înaltă decât ea, tunsă scurt şi cu breton. Avea ochi căprui, era slăbuţă şi foarte drăguţă. Ca şi Alina, era îmbrăcată într-un costum de blugi, dar închis la culoare. Sub geaca de blugi avea şi ea un tricou bleu cu imaginea lui Bob Marley. Era încălţată în adidaşi Puma şi borseta de la mijloc era neagră. Spre deosebire de Alina, ea nu obişnuia să se machieze şi de aceea nu avea în borsetă decât un pachet de ţigări şi un portofel cu ceva bănuţi în el.
Alina intră pe aleea mărginită de un gard viu. La capătul ei se deschidea parcul în toată splendoarea sa. Se opri câteva secunde, dorindu-şi să găsească un loc mai retras, unde să nu atragă atenţia cuiva, pentru că se auzeau nişte voci de fete şi băieţi de undeva. Privi la băncile de lemn din faţă, despărţite de pajiştile micuţe cu tufe colorate de trandafiri. Îşi aruncă privirea spre aleile întortocheate unde se vedeau alte bănci, acompaniate de pomi diferiţi şi cu tulpinile groase şi crestate. Deşi nu erau la fel, aveau un lucru în comun. Toţi pomii erau încărcaţi de crengi groase şi bogate cu frunze. Gardul viu împrejmuia pe alocuri unele porţiuni ale parcului şi tufele de trandafiri altoite se vedeau peste tot.
Era o seară frumoasă de vară şi începea să se simtă răcoarea de seară, dar ea nu era conştientă de acest lucru, pentru că era îmbrăcată într-un costum de blugi deschis la culoare. Sub geacă avea un tricou alb cu mânecă scurtă şi cu imaginea cauciucată a lui John Lennon pe piept. Era încălţată într-o pereche de Drăgăşani bleumarin şi la mijloc avea o borsetă albastră care conţinea un portofel, un pachet de ţigări neînceput, o brichetă roşie, un rimel, un tuci şi un ruj mov. Nu pleca niciodată de acasă fără ele. Părul negru şi ondulat, lung până la mijloc şi-l prinsese cu un elastic bleu. Îşi lăsase o şuviţă de păr să-i cadă pe faţă, care îi dădea un aspect delicat. Avea puţin peste un metru jumătate şi era plinuţă. Nu o interesa prea mult aspectul acesta, deşi se gândea uneori că i-ar plăcea să fie mai slabă ca alte fete.
Avea o faţă plăcută cu frunte înaltă şi ochii albaştri-verzui, umbriţi de nişte gene negre lungi şi întoarse cu rimel. Deasupra lor tronau o pereche de sprâncene frumos pensate. Nasul drept, împreună cu buzele cărnoase şi rujate ieşeau în evidenţă alături de obrajii rozalii, ce dădeau fizionomiei sale o strălucire aparte, datorită ochilor săi.
Înaintă spre băncile şi tufele de trandafiri din faţă şi trecu pe lângă una din ele, fără să o privească. Cunoştea toate locurile din parc. Cel mai mult îi plăcea să stea în spate, lângă bustul lui Eminescu ce era postat pe un soclu înalt de un metru sau puţin mai departe unde era o măsuţă rotundă, înconjurată de scaune mici de lemn, aşezate pe un caldarâm de piatră.
Ajungând pe lângă bustul lui Eminescu, se aşeză jos pe iarbă lângă un pom. În faţă era o superbă tufă de trandafiri roşii şi roz, dar ea n-o vedea, pentru că se gândea la Ionuţ. Nu se întâlnise de două zile cu el. Era atât de absorbită de gândul ei, încât tresări când se auzi strigată:
- Alinaaa! Alinaaa! Ce faci?
Privirea ei îşi schimbă direcţia drept înainte, să vadă cine o strigă.
Era prietena ei Ani, o fată brunetă şi mai înaltă decât ea, tunsă scurt şi cu breton. Avea ochi căprui, era slăbuţă şi foarte drăguţă. Ca şi Alina, era îmbrăcată într-un costum de blugi, dar închis la culoare. Sub geaca de blugi avea şi ea un tricou bleu cu imaginea lui Bob Marley. Era încălţată în adidaşi Puma şi borseta de la mijloc era neagră. Spre deosebire de Alina, ea nu obişnuia să se machieze şi de aceea nu avea în borsetă decât un pachet de ţigări şi un portofel cu ceva bănuţi în el.
va urma
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:24 pm, editata de 1 ori
Joi Ian 09, 2014 10:41 pm Mihaela Moşneanu
Eu cred din tot sufletul meu,
Că Unul Singur este Dumnezeu.
Că nu există Divinitate mai mare,
Să vină în a noastră salvare.
Eu cred că El este însăşi Viaţa,
Este Primul care ne dă bună dimineaţa.
Că ne ia de mâna, la naştere
Şi ne Dă semn de Recunoaştere.
Cred că El ne deschide ochii spre lumină,
Şi ne călăuzeşte cu dragostea Sa deplină.
Ne-ndreaptă paşii încet, spre viaţa ce ne-aşteaptă,
Cu Judecata Sa Înţeleaptă.
Eu cred că atunci, când suntem fericiţi,
Atunci când ne simţim împliniţi
Lui, trebuie să-I mulţumim, să-I fim recunoscători,
El este Cel care ne Trimite îngeri protectori.
Eu cred, şi-atunci când suntem la strâmtoare,
Că El ne Priveşte şi ne Mângâie cu privirea Sa Iubitoare.
El ne-nţelege întodeauna, niciodată nu ne părăseşte
El, orice ar fi, El tot ne iubeşte.
Tot El, când, de supărare mai spunem o vorbă urâtă,
Ochii poate Îi Lăcrimează, dar El tot ne iartă.
El Face-n aşa fel, şi ne Aşterne-n cale a noastră vină,
Întâmplări ce ne determină, să vedem Puterea Sa Divină.
El A Făcut Pământul şi tot ce este pe Pământ,
El L-a Înfăptuit şi L-a Îmbrăcat cu al Său Veşmânt.
Şi-A Hotărât ca totul să fie cuprins de Viaţă, de Trăire
Şi totul să se nască mai departe, din Iubire.
El L-a Trimis pe Fiul Său, Iisus Christos,
Din Înălţimile Divinităţii Sale, aici, jos.
Fiul Său, pentru noi S-a Sacrificat la moarte,
Pe noi toţi, ne-a absolvit de păcate.
Chiar dacă oamenii au făcut războaie, crime şi alte răutăţi,
Îndrumaţi în acele momente de spiritele rele, de diavolii şireţi.
El fiind întodeauna Cel Iertător, Cel Iubit
Le-a Potrivit pe toate şi pe toate Le-a Numit.
Cel care Are mare grijă de noi şi de tot ce ne-nconjoară,
Întodeauna, El ne priveşte prin a Sa Oglinjoară.
El Ştie tot şi ne Ştie pe noi toţi,
Întodeauna suntem văzuţi şi auziţi.
Că Unul Singur este Dumnezeu.
Că nu există Divinitate mai mare,
Să vină în a noastră salvare.
Eu cred că El este însăşi Viaţa,
Este Primul care ne dă bună dimineaţa.
Că ne ia de mâna, la naştere
Şi ne Dă semn de Recunoaştere.
Cred că El ne deschide ochii spre lumină,
Şi ne călăuzeşte cu dragostea Sa deplină.
Ne-ndreaptă paşii încet, spre viaţa ce ne-aşteaptă,
Cu Judecata Sa Înţeleaptă.
Eu cred că atunci, când suntem fericiţi,
Atunci când ne simţim împliniţi
Lui, trebuie să-I mulţumim, să-I fim recunoscători,
El este Cel care ne Trimite îngeri protectori.
Eu cred, şi-atunci când suntem la strâmtoare,
Că El ne Priveşte şi ne Mângâie cu privirea Sa Iubitoare.
El ne-nţelege întodeauna, niciodată nu ne părăseşte
El, orice ar fi, El tot ne iubeşte.
Tot El, când, de supărare mai spunem o vorbă urâtă,
Ochii poate Îi Lăcrimează, dar El tot ne iartă.
El Face-n aşa fel, şi ne Aşterne-n cale a noastră vină,
Întâmplări ce ne determină, să vedem Puterea Sa Divină.
El A Făcut Pământul şi tot ce este pe Pământ,
El L-a Înfăptuit şi L-a Îmbrăcat cu al Său Veşmânt.
Şi-A Hotărât ca totul să fie cuprins de Viaţă, de Trăire
Şi totul să se nască mai departe, din Iubire.
El L-a Trimis pe Fiul Său, Iisus Christos,
Din Înălţimile Divinităţii Sale, aici, jos.
Fiul Său, pentru noi S-a Sacrificat la moarte,
Pe noi toţi, ne-a absolvit de păcate.
Chiar dacă oamenii au făcut războaie, crime şi alte răutăţi,
Îndrumaţi în acele momente de spiritele rele, de diavolii şireţi.
El fiind întodeauna Cel Iertător, Cel Iubit
Le-a Potrivit pe toate şi pe toate Le-a Numit.
Cel care Are mare grijă de noi şi de tot ce ne-nconjoară,
Întodeauna, El ne priveşte prin a Sa Oglinjoară.
El Ştie tot şi ne Ştie pe noi toţi,
Întodeauna suntem văzuţi şi auziţi.
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:47 pm, editata de 1 ori
Joi Ian 09, 2014 9:28 pm Mihaela Moşneanu
Oamenii şi Universul lor
Câteodată, omul simte nevoia să evadeze din preajma oamenilor, din preajma societăţii preocupată până peste cap de problemele personale sau de cele cotidiene, şi doreşte să aibă o portiţă de scăpare pentru a-şi soluţiona problemele personale, gândurile care-i răvăşesc sufletul cu repeziciune, dar nu reuşeşte să şi le clarifice în prezenţa celor din jur. Şi ce face omul, ca să evadeze din societate şi din lumea plină de răutate, invidie şi de egoism?
Singurul lucru pe care-l poate face este să stea singur sau să se plimbe, indiferent de vremea de afară, pentru că în momentul acela, natura, cerul şi pământul, corpurile statice care sunt pe pământ, capătă o cu totul altă culoare în ochii omului respectiv. Atunci omul priveşte cerul senin sau mai întunecat, dar ,,vede" culoarea sa cu ochii minţii, gândindu-se la Bunul Dumnezeu, punându-şi fel şi fel de întrebări începute cu ,,de ce...?''.
Pe urmă îşi coboară ochii spre pământ, spre toate obiectele statice făurite de mâna omului sau de Mama Natură, ochii i se umezesc de suferinţă sau de durere, de dor sau de bucurie; abia atunci omul, când este singur şi invadat de viaţa lui personală, nedându-i voie nimănui să se apropie de el, atunci vede cu adevărat ce înseamnă să se vadă pe el însuşi ca persoană. Şi uneori, îşi doreşte să aibă pe cineva alături, chiar dacă este singur la propriu şi realizează că de fapt, singurii prieteni pe care îi are, sunt doar bunul Dumnezeu şi sufletul său, conştiinţa sa.
Şi Doamne! Dacă stăm să ne gândim la miile de lucruri care ne trec prin minte în acele momente, de câţi oameni au trecut sau trec prin filmul vieţii noastre de-a lungul timpului, câte fapte le-am înfăptuit noi însăşi, indiferent dacă au fost bune sau mai puţin bune, abia atunci realizează omul că singurii şi nedespărţiţii prieteni, cei mai buni aş spune eu, sunt Dumnezeu şi sufletul omului.
Câţi oameni sunt oare pe acest pământ, care simt nevoia de-a evada din societate şi de-a se îndepărta de tot ce îi înconjoară, văzând totul într-o altă culoare, în acelaşi timp? În sufletul câtor oameni se găseşte singurătate şi dorinţa de-a găsi o rezolvare la problemele personale pe care le are? Şi totuşi, gândurile omului pleacă aşa de departe, mai ales seara, când priveşte stelele şi luna de pe cer, la marele Univers; ajunge să se gândească la cât de mare este Universul, dacă se găseşte undeva, pe stelele de pe cer, mai multe bucurii, fericire sau necazuri, suferinţe mai mari decât pe Pământ?
Să fie sufletul omului un mic Univers? Pun această întrebare, deoarece mă gândesc că sufletul este de neatins în acele momente de toată lumea, la fel ca şi Universul cosmic.
Singurul lucru pe care-l poate face este să stea singur sau să se plimbe, indiferent de vremea de afară, pentru că în momentul acela, natura, cerul şi pământul, corpurile statice care sunt pe pământ, capătă o cu totul altă culoare în ochii omului respectiv. Atunci omul priveşte cerul senin sau mai întunecat, dar ,,vede" culoarea sa cu ochii minţii, gândindu-se la Bunul Dumnezeu, punându-şi fel şi fel de întrebări începute cu ,,de ce...?''.
Pe urmă îşi coboară ochii spre pământ, spre toate obiectele statice făurite de mâna omului sau de Mama Natură, ochii i se umezesc de suferinţă sau de durere, de dor sau de bucurie; abia atunci omul, când este singur şi invadat de viaţa lui personală, nedându-i voie nimănui să se apropie de el, atunci vede cu adevărat ce înseamnă să se vadă pe el însuşi ca persoană. Şi uneori, îşi doreşte să aibă pe cineva alături, chiar dacă este singur la propriu şi realizează că de fapt, singurii prieteni pe care îi are, sunt doar bunul Dumnezeu şi sufletul său, conştiinţa sa.
Şi Doamne! Dacă stăm să ne gândim la miile de lucruri care ne trec prin minte în acele momente, de câţi oameni au trecut sau trec prin filmul vieţii noastre de-a lungul timpului, câte fapte le-am înfăptuit noi însăşi, indiferent dacă au fost bune sau mai puţin bune, abia atunci realizează omul că singurii şi nedespărţiţii prieteni, cei mai buni aş spune eu, sunt Dumnezeu şi sufletul omului.
Câţi oameni sunt oare pe acest pământ, care simt nevoia de-a evada din societate şi de-a se îndepărta de tot ce îi înconjoară, văzând totul într-o altă culoare, în acelaşi timp? În sufletul câtor oameni se găseşte singurătate şi dorinţa de-a găsi o rezolvare la problemele personale pe care le are? Şi totuşi, gândurile omului pleacă aşa de departe, mai ales seara, când priveşte stelele şi luna de pe cer, la marele Univers; ajunge să se gândească la cât de mare este Universul, dacă se găseşte undeva, pe stelele de pe cer, mai multe bucurii, fericire sau necazuri, suferinţe mai mari decât pe Pământ?
Să fie sufletul omului un mic Univers? Pun această întrebare, deoarece mă gândesc că sufletul este de neatins în acele momente de toată lumea, la fel ca şi Universul cosmic.
Mihaela Moşneanu
Joi Ian 09, 2014 9:20 pm Mihaela Moşneanu
Simonică mergea încet pe faleza din Orşova cu gândurile sale. Mai privea din când în când Dunărea acoperită pe margine cu preşul de verdeaţă. Pescarii aşezaţi pe panta pietroasă, care aşteptau să se agaţe vreun peşte de cârligele undiţelor fumau liniştiţi. Câteva bărci cu motor se vedeau în larg, agitând şi transformând apa din jurul lor în aripi ce cădeau după ce treceau, lăsând dâre tremurânde. Blocul turn de pe partea stângă se înălţa semeţ spre cer.
Trecuse ceva timp de când nu mai ieşise la plimbare. Se simţea abandonat. Dar azităzi îşi pusese în gând să nu se mai gândească la singurătatea care îl apăsa, datorită handicapului său fizic şi îşi propuse să iasă afară, să simtă aerul curat de vară şi să vadă lumea.
Anotimpurile, drumul acesta pe care mă chinuiesc să merg, toate corpurile statice rămân neschimbate, sunt la locul lor şi au aceleaşi culori. Aerul este acelaşi, timpul îşi vede nestingherit de treaba lui, trecând fără să ţină cont de trecut sau de prezent şi cheamă viitorul după el cu indiferenţă, chiar dacă eu stau acasă sau ies. Şi lumea ... nu că i-ar păsa prea mult lumii de mine, dar de ce să nu o văd? Dacă ea nu mă vrea, eu o vreau, zâmbi el trist, aducându-şi aminte de Alexandru Lăpuşneanu.
Încerca să-şi ascundă amărăciunea sufletească de el însuşi şi îşi continuă drumul, sprijinindu-se de cele două cârje. Destinul îl marginalizase încă de la naştere, aducându-l pe lume fără un picior. Fără să vrea îşi aduse aminte de părinţii săi, de mama lui care îl iubea foarte mult şi de tatăl său care nu-l dorise. Avea zece ani când într-o seară ascultase ultima discuţie dintre ei - aceştea crezând că el doarme – şi după care se despărţiseră definitiv.
***
- Te rog să laşi copilul în pace, Mărine. El nu are nici o vină, este copilul nostru şi nu vreau să-l îndepărtez de noi, fie că-ţi place, fie că nu.
- Cum să-l ţinem mă’ Ioană? Că ne facem de râs cu el, nu vezi cum îi stă fără picior?
Auzindu-l, îi stătuse inima în loc, pentru că nu prea înţelegea ce avea cu el. Era convins în sinea lui că supărarea tatălui său era nemotivată. Ce dacă nu am un picior? Toţi vorbesc şi se poartă frumos cu mine, gândea el în mintea sa de copil, deşi întodeauna simţea că el nu îl iubea la fel ca mama sa.
- Şi ce vrei să facem? Vrei să-l aruncăm pe stradă sau vrei să-l ducem la o casă de copii?
- Nu ştiu ce-ai să faci tu, dar eu am să plec şi-am să te las cu el. Eu nu vreau un copil ca el, ca să ne poarte ghinion, îi spusese tatăl său cu nepăsare mamei sale.
- Mărineee! Te bate Dumnezeu, nu mai vorbi prostii, nu mai glumi cu aşa ceva, că nu-i de glumă! Să-ţi fie ruşine Mărine! Strigase mama sa furioasă.
În locul discuţiei cu tonul ridicat dintre părinţii lui, îşi făcu loc zgomotul de palme pe care mama lui le primea din cauza vorbelor spuse bărbatului său. Biata de ea se văita şi se ruga de el:
- Auuu! Auuu, Mărine, nu mai da, te rog, că mă doare!
- Paştele mami tale de muiere! Îndrăzneşti să-ţi întinzi coarnele la mine? Nu ţi-e ruşine?
- Nu-mi întind coarnele la tine mă’ bărbate, îmi apăr copilul. Nu ar trebui să gândeşti aşa despre el, pentru că e şi al tău, e al nostru, îi mai spuse Ioana.
- Al nostru? Tu spui că-i al nostru? Sigur e al meu? Cine ştie cu care l-ai făcut! Ce? Tu nu vezi că nu seamănă cu mine deloc?
- Apoi Marine, poţi să mă baţi, să mă omori în bătaie, auzi tu? Că mie nu-mi pasă, dar să ştii că o să te bată Dumnezeu pentru ce-ai spus tu acum.
- Tu alege Ioană! Strigă tatăl său, ori faci în aşa fel să scăpăm de copil, ori eu plec şi te las cu el, ai înţeles?
- Treaba ta Mărine, faci cum vrei. Dacă tu alegi să pleci, treaba ta, dar eu nu-mi las copilul pentru că nu-ţi place ţie de el. Eşti liber să pleci, chiar de mâine-dinineaţă.
- Aaaa! Îmi dai papucii, vrei să scapi de mine, ai pe altul?
- Doamneee, nu-mi vine să cred! Nu pot să cred cu ce bărbat prost m-am măritat. Cum am putut să fiu aşa de proastă!?
- Ceee? Zici că te-ai măritat cu un bărbat prost?
Şi după ce o întrebă, începu iar să o pălmuiască. Atunci Simonică se dădu jos din pat şi târându-se cum putea, alergă până la uşa camerei părinţilor săi şi plângând, începu să ţipe la tatăl său, printre sughiţuri:
- Tatăăă! Dacă nu îţi place de mine şi nici de mama, atunci pleacă şi lasă-ne în pace, fiindcă te urăsc, nu vreau să te mai văd niciodată!
- Ceee? Auzi-ţi mucosul, nu doarme! Ce frumos l-ai educat, mă dă afară din casă cot la cot cu tine, din câte văd!
Şi lăsând-o pe mama sa, îşi îndreptă paşii spre el să-i dea şi lui o chelfăneală. Dar ea îl trase de mânecă şi îi spuse lui Simonică:
- Simonică, treci înapoi în camera ta mamă, până termin eu de vorbit cu tată-tău.
- Ce să termini de vorbit cu el, mamă? Nu vezi că dă în tine şi nici măcar nu ai cu cine să discuţi? Spune-i te rog să plece, dacă nu-i place de noi doi.
- Auzi la el? Ce prost l-ai crescut!
- Du-te acum în camera ta, copile. Ascultă-mă dragul mami şi taci din gură.
Plecă în camera lui, dar rămase la uşă cu inima cât un purice. În timp ce părinţii lui se certaseră şi tatăl său o tot bătuse până dimineaţă, el îi ascultase plângând. Fără să observe că primii zori ai zilei apăreau, îl auzi la un moment dat:
- Ioană, eu plec acum şi n-o să mă mai vezi, nu mă mai aştepta deseară.
Mama lui îi mai spusese:
- Treaba ta, am să mă descurc eu şi singură cu copilul, nu am nevoie de tine.
- Eşti sigură? Am să te văd eu cu cârpelile care le faci la maşină, dacă ai să te descurci. De n-ai să vii tu la mine şi nu ai să te rogi să mă-ntorc, ai să vezi tu.
- Ai să vezi tu ce-am să mă rog de tine, de n-oi mai putea, îi spusese Ioana bărbatului său cu amărăciune. Dar vreau să te întreb, dacă tu eşti sigur de ceea ce vrei să faci? Mai gândeşte-te, eu zic să te mai gândeşti.
- N-am la ce să mă gândesc, că m-am gândit de multe ori la asta. Şi pe urmă nu m-aţi dat afară amândoi? Şi tu şi fiu-tău?
- Fiu-meu? Bine Mărine, dacă tu aşa vrei, aşa va fi.
Şi din acea dimineaţă, tatăl său nu s-a mai întors acasă niciodată. Se însurase cu altă femeie, avusese şi cu ea doi copii care – chipurile – îi semănau leit. Mama lui îl crescuse singură, cu banii ce-i câştiga din croitorie, în timp ce lui nu i-a mai păsat nici cât negru sub unghie de ei, din momentul în care îi părăsise. „Cârpelile” care le făcea la maşină constau în rochii, costume şi alte articole de îmbrăcăminte, din care ea câştiga bani frumoşi şi astfel Simonică, în afara faptului că nu avea un picior, nu-i lipsise nimic în copilărie.
***
Acum avea douăzeci de ani şi înţelegea prea bine de ce nu-i plăcuse tatălui său de el. De multe ori îşi aducea aminte de scena despărţirii dintre părinţii săi. Mama lui nu se mai căsătorise de atunci, dar îi dăruise toată dragostea sa şi se gândea uneori ce s-ar face, dacă nu ar fi ea lângă el. Chiar dacă nu ieşea decât foarte rar la plimbare, întodeauna se întâlnea cu prieteni sau mai bine zis cunoştinţe, cum îi plăcea lui să-i numească. Viaţa îl învăţase să stea departe de mulţi oameni, dar erau şi momente când accepta unele prietenii, fără rezerve.
Fiind trist datorită amintirilor din copilărie, nu realiză că îi suna telefonul mobil, ce-l avea într-un buzunar de la şortul gri peste care se revărsa tricoul alb şi larg. Îşi dădu seama abia când acesta tăcu şi se rezemă cu tot cu cârje de gardul albastru de fier ce despărţea panta pietroasă de faleză. După ce-l luă din buzunar, acesta începu din nou să sune. Era Sergiu, unul din prietenii sau cunoştinţele lui.
- Alo, salut Sergiule!
- Salut Simonică, ce zici? Ieşi prin oraş cu mine?
- Deja am ieşit, sunt pe faleză.
- Perfect, unde pe faleză?
- Pe lângă Liceul de Marină sunt.
- Şi mai perfect, aşteaptă-mă că vin şi eu în cinci minute, ok?
- Ok Sergiule te aştept, aprobă el râzând, hai atunci.
- Hai, pa!
Şi închizând telefonul, îl puse înapoi în buzunar, după care îşi prinse mâinile de cârjele pe care le sprijinise de bară şi se întoarse încet spre liceu şi spre blocuri. Mai în colo puţin era Poşta Română şi din faţa ei traversară două doamne în vârstă, îmbrăcate pestriţ şi coafate Permanent. Deşi le văzuse, Simonică le ignoră până în momentul în care se apropiară de el. Una din ele se opri şi îl scrută cu privirea, încruntându-se spre el, ceea ce lui îi atrase atenţia. Cealaltă doamnă nu părea să-l fi observat, pentru că îi povestea prietenei sale despre fata ei care făcuse ceva ce o supărase. După ce trecură vreo doi paşi de locul unde stătea el, cea care îl privise, spuse:
- L-ai văzut pe ăsta fără picior, cu cârjele?
- Da, dar de ce? Mă, tu mă asculţi sau eu vorbesc singură, în timp ce tu te uiţi la oameni?
- Te ascult, cum să nu? Dar să ştii tu, că ăsta ne poartă ghinion, c-a stat în calea noastră.
- Dă-o în colo de treabă, mă ....
Şi nu mai reuşi să audă nimic, pentru că cele două doamne se îndepărtară, mergând spre centru. I se umeziră ochii şi primul lui impuls fu să strige după doamna care spusese că el ar purta ghinion. Dar se controlă şi lăsă capul în jos, zicând în gândul său:
De atâta ghinion să aveţi parte doamnă, numai că m-aţi văzut pe mine.
Îşi sterse repede lacrimile cu palmele. Pe faleză erau destui tineri care se plimbau, dar erau prea preocupaţi de ei însuşi, ca să-l observe pe el că plânge. Ştia prea bine acest lucru, dar totuşi se temea să nu-l vadă cineva. Ura să atragă atenţia cuiva asupra lui, mai ales cu lacrimi, nu suporta mila oamenilor. În timp ce stătea rezemat de gard şi se uita după cele două doamne, care trecuseră de Pensiunea Oliver, cineva îl cuprinse cu mâinile de umeri. Când se întoarse să vadă cine este, atunci îl văzu pe Sergiu, care ajunsese lângă el.
- Salut prietene, hai să bem o bere. Observând că ceva nu-i în regulă cu Simonică, îi spuse: Ce-i cu tine? Ce-ai păţit? Să nu-mi spui că nu mai ai chef de nimic şi că te duci acasă, cum mai faci tu uneori.
Îl privi pe Sergiu şi într-adevăr, era tentat să plece acasă, să-l lase baltă. Dar cum spusese şi prietenul său, mai făcuse din astea şi temându-se să nu-l supere, îi spuse:
- Nuuu, hai să mergem, spuse el zâmbind. Unde zici să mergem? Hai că tu eşti şeful, continuă el să glumească, încercând să-i distragă atenţia, pentru a nu-i mai vedea privirea suspicioasă. Chiar dacă ştia că nu-i va recunoaşte că ar fi avut vreo supărare, Sergiu nu se lăsă păcălit de nonşalanţa aparentă a lui prietenului său şi insistă:
- Sigur nu ai nimic? Nu mă minţi? Eşti bine?
- Da măi, ce să am? Am un chef nebun să beau o bere. E o căldură de mori, nu alta.
În timp cei doi băieţi vorbeau, apărură două fete care strigară la ei:
- Sergiuuu! Simonicăăă!
Băieţii se întoarseră şi le văzură pe cele două fete care veneau pe drumul dintre Poştă şi Liceul de Marină. Amândouă erau înalte, cu părul lung. Miruna era brunetă, Claudia era blondă şi erau îmbrăcate fiecare într-o rochiţă de vară cu bretele. Traversară strada pe trecerea de pietoni aproape ştearsă şi se apropiară de ei. Simonică îi mulţumi lui Dumnezeu pentru apariţia celor două fete, fiindcă datorită lor Sergiu uitase să-l privească suspicios şi să-l bombardeze cu întrebările în privinţa stării lui.
- Simonică, Sergiu, ce bine că vă vedem, spuse Miruna.
- Păi de ce? Să nu spui că ţi-a fost dor de noi, spuse zâmbind Sergiu.
- Nuuu, stai liniştit, că de tine, deloc nu ne este dor, spuse Claudia, mai degrabă de Simonică ne-a fost. Doamneee! Ce minune că ai ieşit şi tu! Haideţi prin parc, măi băieţi.
- Lasă că bem în parc bere, luăm din staţie, spuse atunci Sergiu, că sigur vor veni şi ceilalţi cu chitările.
- Ok atunci, haidem cu toţii, fu de acord Simonică.
Şi îşi îndreptară paşii spre parc, în timp ce fetele îl tachinau pe Sergiu şi Simonică râdea de glumele lor. Atât fetele, cât şi prietenul lui aveau grijă să ţină pasul cu el, să nu rămână în urmă. Erau toţi prietenii lui, împreună cu trupa care urma să vină în parc cu chitările, chiar dacă el se încăpăţâna să îi numească pe toţi cunoştinţe. Când ajunseră în faţa Staţiei de Taxi, unde era şi un mic magazin, fetele intrară şi cumpărară două sticle de bere şi una de Fanta, fiecare dintre ele fiind de doi litri. După care îşi îndreptară paşii pe prima alee arcuită şi înaintară spre parc, unde trupa de chitarişti şi alte fete ajunseseră înaintea lor.
- Oooo! Ia te uită cine vine! Strigă Cosmin, unul din băieţi, Simonică, faţă nouă!
- Daaa! În sfârşit am reuşit să-l scot afară la aer, spuse şi Sergiu.
- Da de unde! Nu-i aşa măi băieţi, eu deja ieşisem, eram pe faleză când el m-a sunat. Nu te mai da mare, nu mai minţi măi Sergiule, spuse el râzând.
- Haideţi încoace, să cântăm, să ne simţim bine, mai spuse şi Adi, alt băiat. Fetelor, ce bine că aţi venit şi voi.
Şi după ce băieţii dădură noroc şi sărutară fetele pe obraji, se aşezară pe una din pajiştile verzi lângă una dintre bănci. Băieţii cântară toată seara melodii din repertoriul formaţiilor Phoenix, Compact, Pasărea Colibri, Metallica, Aerosmith, Beatles şi altele. În timpul pauzelor plimbau sticlele de bere şi de suc de la unul la celălalt – ceilalţi trecuseră şi ei pe la Staţia de Taxi – şi glumeau între ei. Sergiu, Claudia, Miruna şi cunoştinţele lui Simonică îl făcură pe acesta să uite de necazurile lui. Cântă şi el în cor cu ei, şi le ţinu isonul la glume, bând şi bere şi suc, până dimineaţa la ora cinci. La un moment dat, fetele spuseră:
- Hai, gata! Să spargem gheaţa şi să mergem acasă, se văd zorii zilei.
- Da, hai să mergem. Ne vedem iar deseară aici? Întrebă Simonică.
- Da, cum să nu. Noi venim pe aci tot timpul, ştii prea bine acest lucru, spuse Cosmin. Şi eşti bine venit oricând printre noi. Te vom aştepta. Sigur ai să vii?
- Da, am să vin. Atunci ne vedem deseară iar.
- Vreau să văd dacă te vei ţine de cuvânt şi vei veni, spuse Sergiu.
Simonică îl privi, dar nu-i spuse nimic. Şi tinerii se ridicară în picioare. Băieţii îşi puseră chitările pe umăr şi fetele strânseră sticlele de pe jos să le arunce în pubelele care erau la câţiva paşi de ei. După aceea îşi luară la revedere unii de la alţii şi se despărţiră.
Simonică şi prietemii lui rămaseră împreună, fiindcă în mare parte aveau acelaşi drum de parcurs până acasă. În continuare se tachinară între ei, până când ajunseră în dreptul cartierului Evantai, unde locuia Simonică. Acolo se despărţi de cele două fete şi de Sergiu, după ce îşi susţinu promisiunea că deseară se vor reîntâlni.
În timp ce traversa strada să intre pe aleea din faţa blocului unde locuia, dintr-o dată liniştea dimineţii senine de vară se sparse de lătratul unor câini şi o voce de femeie care ţipa cât putea de tare:
- Maaarş! Maaarş! Maaarş!
Auzindu-i pe câini şi mai ales, spaima din glasul femeii, Simonică se grăbi bocănind cu cele două cârje pe astfaltul aleii şi începu să strige şi el:
- Maaarş! Mama voastră de câini, maaarş!
Apropiindu-se, începu să ridice cum putea cârjele spre patrupedele furioase care o înconjuraseră pe femeie. Aceasta tremura toată de frică. Până la urmă câinii plecară şi o lăsară în pace pe doamna care ... Simonică îi văzu fizionomia şi o recunoscu pe loc, surprins. Doamna care fusese atacată de câini, nu era nimeni alta decât cea care trecuse pe lângă el cu prietena sa şi spusese că îi poartă ghinion pentru că-i ieşise în cale. Nu putu să-i spună absolut nimic în primul moment, privind-o tâmp. Aceasta, fiind speriată, părea că uitase întâlnirea cu el din timpul zilei şi începu să-i mulţumească:
- Mersi băiatule, mersi mult. Dacă nu erai tu, mă mâncau câinii ăştia.
- Pen ... pentru puţin, doamnă. Aveţi grijă altădată, doamnă.
- Doamneee! Da’ ce noroc am avut cu tine, dragul meu, continuă mieros doamna.
Atunci Simonică simţi că i se urcă sângele la cap. De data asta se încruntă el spre ea şi privind-o în ochi, îi spuse cu răceală:
- Nu zău, vorbiţi serios doamnă? Ieri, când m-aţi văzut în faţa Liceului de Marină îi spuneaţi prietenei dumneavoastră că vă port ghinion, fiindcă v-am ieşit în cale.
Femeia rămase înmărmurită, la aceasta nu se aştepta.
- Nu ... nu-i adevărat ... eu nu ... n-am spus ... aşa ceva.
- Ba da doamnă, aţi spus, v-am auzit cu urechile mele, îi spuse sarcastic, ce spuneţi? Ce vă port eu doamnă atunci când vă ies în cale, ghinion sau noroc? Şi haideţi, spuneţi-mi mai repede, că mă grăbesc!
Femeia rămase stană de piatră, cu gura căscată. Văzând-o, lui Simonică îi trecu supărarea şi îi spuse:
- Să aveţi o zi frumoasă, doamnă!
Apoi îi întoase spatele şi îşi continuă drumul spre casă, fără să se mai întoarcă spre femeia care striga după el:
- Băiete! Băieteee, stai, să vorbim!
Trecuse ceva timp de când nu mai ieşise la plimbare. Se simţea abandonat. Dar azităzi îşi pusese în gând să nu se mai gândească la singurătatea care îl apăsa, datorită handicapului său fizic şi îşi propuse să iasă afară, să simtă aerul curat de vară şi să vadă lumea.
Anotimpurile, drumul acesta pe care mă chinuiesc să merg, toate corpurile statice rămân neschimbate, sunt la locul lor şi au aceleaşi culori. Aerul este acelaşi, timpul îşi vede nestingherit de treaba lui, trecând fără să ţină cont de trecut sau de prezent şi cheamă viitorul după el cu indiferenţă, chiar dacă eu stau acasă sau ies. Şi lumea ... nu că i-ar păsa prea mult lumii de mine, dar de ce să nu o văd? Dacă ea nu mă vrea, eu o vreau, zâmbi el trist, aducându-şi aminte de Alexandru Lăpuşneanu.
Încerca să-şi ascundă amărăciunea sufletească de el însuşi şi îşi continuă drumul, sprijinindu-se de cele două cârje. Destinul îl marginalizase încă de la naştere, aducându-l pe lume fără un picior. Fără să vrea îşi aduse aminte de părinţii săi, de mama lui care îl iubea foarte mult şi de tatăl său care nu-l dorise. Avea zece ani când într-o seară ascultase ultima discuţie dintre ei - aceştea crezând că el doarme – şi după care se despărţiseră definitiv.
***
- Te rog să laşi copilul în pace, Mărine. El nu are nici o vină, este copilul nostru şi nu vreau să-l îndepărtez de noi, fie că-ţi place, fie că nu.
- Cum să-l ţinem mă’ Ioană? Că ne facem de râs cu el, nu vezi cum îi stă fără picior?
Auzindu-l, îi stătuse inima în loc, pentru că nu prea înţelegea ce avea cu el. Era convins în sinea lui că supărarea tatălui său era nemotivată. Ce dacă nu am un picior? Toţi vorbesc şi se poartă frumos cu mine, gândea el în mintea sa de copil, deşi întodeauna simţea că el nu îl iubea la fel ca mama sa.
- Şi ce vrei să facem? Vrei să-l aruncăm pe stradă sau vrei să-l ducem la o casă de copii?
- Nu ştiu ce-ai să faci tu, dar eu am să plec şi-am să te las cu el. Eu nu vreau un copil ca el, ca să ne poarte ghinion, îi spusese tatăl său cu nepăsare mamei sale.
- Mărineee! Te bate Dumnezeu, nu mai vorbi prostii, nu mai glumi cu aşa ceva, că nu-i de glumă! Să-ţi fie ruşine Mărine! Strigase mama sa furioasă.
În locul discuţiei cu tonul ridicat dintre părinţii lui, îşi făcu loc zgomotul de palme pe care mama lui le primea din cauza vorbelor spuse bărbatului său. Biata de ea se văita şi se ruga de el:
- Auuu! Auuu, Mărine, nu mai da, te rog, că mă doare!
- Paştele mami tale de muiere! Îndrăzneşti să-ţi întinzi coarnele la mine? Nu ţi-e ruşine?
- Nu-mi întind coarnele la tine mă’ bărbate, îmi apăr copilul. Nu ar trebui să gândeşti aşa despre el, pentru că e şi al tău, e al nostru, îi mai spuse Ioana.
- Al nostru? Tu spui că-i al nostru? Sigur e al meu? Cine ştie cu care l-ai făcut! Ce? Tu nu vezi că nu seamănă cu mine deloc?
- Apoi Marine, poţi să mă baţi, să mă omori în bătaie, auzi tu? Că mie nu-mi pasă, dar să ştii că o să te bată Dumnezeu pentru ce-ai spus tu acum.
- Tu alege Ioană! Strigă tatăl său, ori faci în aşa fel să scăpăm de copil, ori eu plec şi te las cu el, ai înţeles?
- Treaba ta Mărine, faci cum vrei. Dacă tu alegi să pleci, treaba ta, dar eu nu-mi las copilul pentru că nu-ţi place ţie de el. Eşti liber să pleci, chiar de mâine-dinineaţă.
- Aaaa! Îmi dai papucii, vrei să scapi de mine, ai pe altul?
- Doamneee, nu-mi vine să cred! Nu pot să cred cu ce bărbat prost m-am măritat. Cum am putut să fiu aşa de proastă!?
- Ceee? Zici că te-ai măritat cu un bărbat prost?
Şi după ce o întrebă, începu iar să o pălmuiască. Atunci Simonică se dădu jos din pat şi târându-se cum putea, alergă până la uşa camerei părinţilor săi şi plângând, începu să ţipe la tatăl său, printre sughiţuri:
- Tatăăă! Dacă nu îţi place de mine şi nici de mama, atunci pleacă şi lasă-ne în pace, fiindcă te urăsc, nu vreau să te mai văd niciodată!
- Ceee? Auzi-ţi mucosul, nu doarme! Ce frumos l-ai educat, mă dă afară din casă cot la cot cu tine, din câte văd!
Şi lăsând-o pe mama sa, îşi îndreptă paşii spre el să-i dea şi lui o chelfăneală. Dar ea îl trase de mânecă şi îi spuse lui Simonică:
- Simonică, treci înapoi în camera ta mamă, până termin eu de vorbit cu tată-tău.
- Ce să termini de vorbit cu el, mamă? Nu vezi că dă în tine şi nici măcar nu ai cu cine să discuţi? Spune-i te rog să plece, dacă nu-i place de noi doi.
- Auzi la el? Ce prost l-ai crescut!
- Du-te acum în camera ta, copile. Ascultă-mă dragul mami şi taci din gură.
Plecă în camera lui, dar rămase la uşă cu inima cât un purice. În timp ce părinţii lui se certaseră şi tatăl său o tot bătuse până dimineaţă, el îi ascultase plângând. Fără să observe că primii zori ai zilei apăreau, îl auzi la un moment dat:
- Ioană, eu plec acum şi n-o să mă mai vezi, nu mă mai aştepta deseară.
Mama lui îi mai spusese:
- Treaba ta, am să mă descurc eu şi singură cu copilul, nu am nevoie de tine.
- Eşti sigură? Am să te văd eu cu cârpelile care le faci la maşină, dacă ai să te descurci. De n-ai să vii tu la mine şi nu ai să te rogi să mă-ntorc, ai să vezi tu.
- Ai să vezi tu ce-am să mă rog de tine, de n-oi mai putea, îi spusese Ioana bărbatului său cu amărăciune. Dar vreau să te întreb, dacă tu eşti sigur de ceea ce vrei să faci? Mai gândeşte-te, eu zic să te mai gândeşti.
- N-am la ce să mă gândesc, că m-am gândit de multe ori la asta. Şi pe urmă nu m-aţi dat afară amândoi? Şi tu şi fiu-tău?
- Fiu-meu? Bine Mărine, dacă tu aşa vrei, aşa va fi.
Şi din acea dimineaţă, tatăl său nu s-a mai întors acasă niciodată. Se însurase cu altă femeie, avusese şi cu ea doi copii care – chipurile – îi semănau leit. Mama lui îl crescuse singură, cu banii ce-i câştiga din croitorie, în timp ce lui nu i-a mai păsat nici cât negru sub unghie de ei, din momentul în care îi părăsise. „Cârpelile” care le făcea la maşină constau în rochii, costume şi alte articole de îmbrăcăminte, din care ea câştiga bani frumoşi şi astfel Simonică, în afara faptului că nu avea un picior, nu-i lipsise nimic în copilărie.
***
Acum avea douăzeci de ani şi înţelegea prea bine de ce nu-i plăcuse tatălui său de el. De multe ori îşi aducea aminte de scena despărţirii dintre părinţii săi. Mama lui nu se mai căsătorise de atunci, dar îi dăruise toată dragostea sa şi se gândea uneori ce s-ar face, dacă nu ar fi ea lângă el. Chiar dacă nu ieşea decât foarte rar la plimbare, întodeauna se întâlnea cu prieteni sau mai bine zis cunoştinţe, cum îi plăcea lui să-i numească. Viaţa îl învăţase să stea departe de mulţi oameni, dar erau şi momente când accepta unele prietenii, fără rezerve.
Fiind trist datorită amintirilor din copilărie, nu realiză că îi suna telefonul mobil, ce-l avea într-un buzunar de la şortul gri peste care se revărsa tricoul alb şi larg. Îşi dădu seama abia când acesta tăcu şi se rezemă cu tot cu cârje de gardul albastru de fier ce despărţea panta pietroasă de faleză. După ce-l luă din buzunar, acesta începu din nou să sune. Era Sergiu, unul din prietenii sau cunoştinţele lui.
- Alo, salut Sergiule!
- Salut Simonică, ce zici? Ieşi prin oraş cu mine?
- Deja am ieşit, sunt pe faleză.
- Perfect, unde pe faleză?
- Pe lângă Liceul de Marină sunt.
- Şi mai perfect, aşteaptă-mă că vin şi eu în cinci minute, ok?
- Ok Sergiule te aştept, aprobă el râzând, hai atunci.
- Hai, pa!
Şi închizând telefonul, îl puse înapoi în buzunar, după care îşi prinse mâinile de cârjele pe care le sprijinise de bară şi se întoarse încet spre liceu şi spre blocuri. Mai în colo puţin era Poşta Română şi din faţa ei traversară două doamne în vârstă, îmbrăcate pestriţ şi coafate Permanent. Deşi le văzuse, Simonică le ignoră până în momentul în care se apropiară de el. Una din ele se opri şi îl scrută cu privirea, încruntându-se spre el, ceea ce lui îi atrase atenţia. Cealaltă doamnă nu părea să-l fi observat, pentru că îi povestea prietenei sale despre fata ei care făcuse ceva ce o supărase. După ce trecură vreo doi paşi de locul unde stătea el, cea care îl privise, spuse:
- L-ai văzut pe ăsta fără picior, cu cârjele?
- Da, dar de ce? Mă, tu mă asculţi sau eu vorbesc singură, în timp ce tu te uiţi la oameni?
- Te ascult, cum să nu? Dar să ştii tu, că ăsta ne poartă ghinion, c-a stat în calea noastră.
- Dă-o în colo de treabă, mă ....
Şi nu mai reuşi să audă nimic, pentru că cele două doamne se îndepărtară, mergând spre centru. I se umeziră ochii şi primul lui impuls fu să strige după doamna care spusese că el ar purta ghinion. Dar se controlă şi lăsă capul în jos, zicând în gândul său:
De atâta ghinion să aveţi parte doamnă, numai că m-aţi văzut pe mine.
Îşi sterse repede lacrimile cu palmele. Pe faleză erau destui tineri care se plimbau, dar erau prea preocupaţi de ei însuşi, ca să-l observe pe el că plânge. Ştia prea bine acest lucru, dar totuşi se temea să nu-l vadă cineva. Ura să atragă atenţia cuiva asupra lui, mai ales cu lacrimi, nu suporta mila oamenilor. În timp ce stătea rezemat de gard şi se uita după cele două doamne, care trecuseră de Pensiunea Oliver, cineva îl cuprinse cu mâinile de umeri. Când se întoarse să vadă cine este, atunci îl văzu pe Sergiu, care ajunsese lângă el.
- Salut prietene, hai să bem o bere. Observând că ceva nu-i în regulă cu Simonică, îi spuse: Ce-i cu tine? Ce-ai păţit? Să nu-mi spui că nu mai ai chef de nimic şi că te duci acasă, cum mai faci tu uneori.
Îl privi pe Sergiu şi într-adevăr, era tentat să plece acasă, să-l lase baltă. Dar cum spusese şi prietenul său, mai făcuse din astea şi temându-se să nu-l supere, îi spuse:
- Nuuu, hai să mergem, spuse el zâmbind. Unde zici să mergem? Hai că tu eşti şeful, continuă el să glumească, încercând să-i distragă atenţia, pentru a nu-i mai vedea privirea suspicioasă. Chiar dacă ştia că nu-i va recunoaşte că ar fi avut vreo supărare, Sergiu nu se lăsă păcălit de nonşalanţa aparentă a lui prietenului său şi insistă:
- Sigur nu ai nimic? Nu mă minţi? Eşti bine?
- Da măi, ce să am? Am un chef nebun să beau o bere. E o căldură de mori, nu alta.
În timp cei doi băieţi vorbeau, apărură două fete care strigară la ei:
- Sergiuuu! Simonicăăă!
Băieţii se întoarseră şi le văzură pe cele două fete care veneau pe drumul dintre Poştă şi Liceul de Marină. Amândouă erau înalte, cu părul lung. Miruna era brunetă, Claudia era blondă şi erau îmbrăcate fiecare într-o rochiţă de vară cu bretele. Traversară strada pe trecerea de pietoni aproape ştearsă şi se apropiară de ei. Simonică îi mulţumi lui Dumnezeu pentru apariţia celor două fete, fiindcă datorită lor Sergiu uitase să-l privească suspicios şi să-l bombardeze cu întrebările în privinţa stării lui.
- Simonică, Sergiu, ce bine că vă vedem, spuse Miruna.
- Păi de ce? Să nu spui că ţi-a fost dor de noi, spuse zâmbind Sergiu.
- Nuuu, stai liniştit, că de tine, deloc nu ne este dor, spuse Claudia, mai degrabă de Simonică ne-a fost. Doamneee! Ce minune că ai ieşit şi tu! Haideţi prin parc, măi băieţi.
- Lasă că bem în parc bere, luăm din staţie, spuse atunci Sergiu, că sigur vor veni şi ceilalţi cu chitările.
- Ok atunci, haidem cu toţii, fu de acord Simonică.
Şi îşi îndreptară paşii spre parc, în timp ce fetele îl tachinau pe Sergiu şi Simonică râdea de glumele lor. Atât fetele, cât şi prietenul lui aveau grijă să ţină pasul cu el, să nu rămână în urmă. Erau toţi prietenii lui, împreună cu trupa care urma să vină în parc cu chitările, chiar dacă el se încăpăţâna să îi numească pe toţi cunoştinţe. Când ajunseră în faţa Staţiei de Taxi, unde era şi un mic magazin, fetele intrară şi cumpărară două sticle de bere şi una de Fanta, fiecare dintre ele fiind de doi litri. După care îşi îndreptară paşii pe prima alee arcuită şi înaintară spre parc, unde trupa de chitarişti şi alte fete ajunseseră înaintea lor.
- Oooo! Ia te uită cine vine! Strigă Cosmin, unul din băieţi, Simonică, faţă nouă!
- Daaa! În sfârşit am reuşit să-l scot afară la aer, spuse şi Sergiu.
- Da de unde! Nu-i aşa măi băieţi, eu deja ieşisem, eram pe faleză când el m-a sunat. Nu te mai da mare, nu mai minţi măi Sergiule, spuse el râzând.
- Haideţi încoace, să cântăm, să ne simţim bine, mai spuse şi Adi, alt băiat. Fetelor, ce bine că aţi venit şi voi.
Şi după ce băieţii dădură noroc şi sărutară fetele pe obraji, se aşezară pe una din pajiştile verzi lângă una dintre bănci. Băieţii cântară toată seara melodii din repertoriul formaţiilor Phoenix, Compact, Pasărea Colibri, Metallica, Aerosmith, Beatles şi altele. În timpul pauzelor plimbau sticlele de bere şi de suc de la unul la celălalt – ceilalţi trecuseră şi ei pe la Staţia de Taxi – şi glumeau între ei. Sergiu, Claudia, Miruna şi cunoştinţele lui Simonică îl făcură pe acesta să uite de necazurile lui. Cântă şi el în cor cu ei, şi le ţinu isonul la glume, bând şi bere şi suc, până dimineaţa la ora cinci. La un moment dat, fetele spuseră:
- Hai, gata! Să spargem gheaţa şi să mergem acasă, se văd zorii zilei.
- Da, hai să mergem. Ne vedem iar deseară aici? Întrebă Simonică.
- Da, cum să nu. Noi venim pe aci tot timpul, ştii prea bine acest lucru, spuse Cosmin. Şi eşti bine venit oricând printre noi. Te vom aştepta. Sigur ai să vii?
- Da, am să vin. Atunci ne vedem deseară iar.
- Vreau să văd dacă te vei ţine de cuvânt şi vei veni, spuse Sergiu.
Simonică îl privi, dar nu-i spuse nimic. Şi tinerii se ridicară în picioare. Băieţii îşi puseră chitările pe umăr şi fetele strânseră sticlele de pe jos să le arunce în pubelele care erau la câţiva paşi de ei. După aceea îşi luară la revedere unii de la alţii şi se despărţiră.
Simonică şi prietemii lui rămaseră împreună, fiindcă în mare parte aveau acelaşi drum de parcurs până acasă. În continuare se tachinară între ei, până când ajunseră în dreptul cartierului Evantai, unde locuia Simonică. Acolo se despărţi de cele două fete şi de Sergiu, după ce îşi susţinu promisiunea că deseară se vor reîntâlni.
În timp ce traversa strada să intre pe aleea din faţa blocului unde locuia, dintr-o dată liniştea dimineţii senine de vară se sparse de lătratul unor câini şi o voce de femeie care ţipa cât putea de tare:
- Maaarş! Maaarş! Maaarş!
Auzindu-i pe câini şi mai ales, spaima din glasul femeii, Simonică se grăbi bocănind cu cele două cârje pe astfaltul aleii şi începu să strige şi el:
- Maaarş! Mama voastră de câini, maaarş!
Apropiindu-se, începu să ridice cum putea cârjele spre patrupedele furioase care o înconjuraseră pe femeie. Aceasta tremura toată de frică. Până la urmă câinii plecară şi o lăsară în pace pe doamna care ... Simonică îi văzu fizionomia şi o recunoscu pe loc, surprins. Doamna care fusese atacată de câini, nu era nimeni alta decât cea care trecuse pe lângă el cu prietena sa şi spusese că îi poartă ghinion pentru că-i ieşise în cale. Nu putu să-i spună absolut nimic în primul moment, privind-o tâmp. Aceasta, fiind speriată, părea că uitase întâlnirea cu el din timpul zilei şi începu să-i mulţumească:
- Mersi băiatule, mersi mult. Dacă nu erai tu, mă mâncau câinii ăştia.
- Pen ... pentru puţin, doamnă. Aveţi grijă altădată, doamnă.
- Doamneee! Da’ ce noroc am avut cu tine, dragul meu, continuă mieros doamna.
Atunci Simonică simţi că i se urcă sângele la cap. De data asta se încruntă el spre ea şi privind-o în ochi, îi spuse cu răceală:
- Nu zău, vorbiţi serios doamnă? Ieri, când m-aţi văzut în faţa Liceului de Marină îi spuneaţi prietenei dumneavoastră că vă port ghinion, fiindcă v-am ieşit în cale.
Femeia rămase înmărmurită, la aceasta nu se aştepta.
- Nu ... nu-i adevărat ... eu nu ... n-am spus ... aşa ceva.
- Ba da doamnă, aţi spus, v-am auzit cu urechile mele, îi spuse sarcastic, ce spuneţi? Ce vă port eu doamnă atunci când vă ies în cale, ghinion sau noroc? Şi haideţi, spuneţi-mi mai repede, că mă grăbesc!
Femeia rămase stană de piatră, cu gura căscată. Văzând-o, lui Simonică îi trecu supărarea şi îi spuse:
- Să aveţi o zi frumoasă, doamnă!
Apoi îi întoase spatele şi îşi continuă drumul spre casă, fără să se mai întoarcă spre femeia care striga după el:
- Băiete! Băieteee, stai, să vorbim!
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:29 pm, editata de 1 ori
Mier Ian 08, 2014 6:43 pm Mihaela Moşneanu
Printre milioane de secunde
Clipele ne absorb cu lăcomie
Ne plimbă, cine ştie pe unde
Azvârlindu-ne-n timp cu veselie.
Drumul întins şi clar al timpului
Nu-ncălzeste şi nici nu răceşte
Inima şi sufletul omului,
Peste care el sprinten păşeşte.
Doar sensul clipei trăite de noi
Ce adie în plină glorie
Ca rafalele de vânt şi de ploi
Ne-nveselesc sau ne biruie.
Să căutăm atunci-o soluţie
Între adevăruri şi minciuni,
Să ne aducă-ntr-o adunare
Pentru a deveni mai buni.
Hai să ne-aliem toţi cu gândul,
Să-l umplem cu glas tare de-adevăr
Şi minciuna să-şi piardă rândul,
Să rămână ca scalpul fără păr.
Clipele ne absorb cu lăcomie
Ne plimbă, cine ştie pe unde
Azvârlindu-ne-n timp cu veselie.
Drumul întins şi clar al timpului
Nu-ncălzeste şi nici nu răceşte
Inima şi sufletul omului,
Peste care el sprinten păşeşte.
Doar sensul clipei trăite de noi
Ce adie în plină glorie
Ca rafalele de vânt şi de ploi
Ne-nveselesc sau ne biruie.
Să căutăm atunci-o soluţie
Între adevăruri şi minciuni,
Să ne aducă-ntr-o adunare
Pentru a deveni mai buni.
Hai să ne-aliem toţi cu gândul,
Să-l umplem cu glas tare de-adevăr
Şi minciuna să-şi piardă rândul,
Să rămână ca scalpul fără păr.
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:34 pm, editata de 2 ori
Mier Ian 08, 2014 6:39 pm Mihaela Moşneanu
Înainte de-a se face lumea şi de-a începe
cuvântul să păşească-n începutul ei,
nu era nimeni şi nimic.
Când au alunecat de pe limbă-n jos,
s-au înmulţit cuvintele cu duiumul
ca un câmp mare de flori,
şi s-a umplut Pământul.
Iubirea - unul dintre ele a înfăptuit
Dragostea dintre oameni,
care însăilează aţa de pe ghemul vieţii
într-o clipă a unei zile oarecare,
pe care Tatăl nostru
o tiveşte în fiecare an.
Fiecare dintre noi
o ţinem ascunsă în lada de zestre
a vieţii noastre
şi-o stropim cu ce avem la-ndemână
când timpul o fredonează
în refren.
cuvântul să păşească-n începutul ei,
nu era nimeni şi nimic.
Când au alunecat de pe limbă-n jos,
s-au înmulţit cuvintele cu duiumul
ca un câmp mare de flori,
şi s-a umplut Pământul.
Iubirea - unul dintre ele a înfăptuit
Dragostea dintre oameni,
care însăilează aţa de pe ghemul vieţii
într-o clipă a unei zile oarecare,
pe care Tatăl nostru
o tiveşte în fiecare an.
Fiecare dintre noi
o ţinem ascunsă în lada de zestre
a vieţii noastre
şi-o stropim cu ce avem la-ndemână
când timpul o fredonează
în refren.
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:45 pm, editata de 1 ori
Mier Ian 08, 2014 6:35 pm Mihaela Moşneanu
Nedumerit şi puţin speriat în acelaşi timp, Sandu rămase pe loc câteva clipe. Privi în jurul său şi nu-i venea să creadă că Adriana dispăruse aşa de repede. Şi totuşi nu era, de parcă ar fi venit singur. Începu să o strige:
- Adrianaaa! Adiii!
Dar ea nu-i răspunse şi atunci se uită peste tot, învârtindu-se pe loc. Fără să-şi dea seama, băgă aparatul de fotografiat în buzunarul drept de la blugi şi se învârti aşa timp de un minut, din ce în ce mai mirat şi mai speriat.
Capul uriaş al lui Decebal era bine înfipt sub pelerina de verdeaţă, de pe stânca muntelui. Căciula pietroasă şi ascuţită a lui Decebal era împodobită cu smocuri de iarbă pe alocuri. Din vârful căciulii, se ridica spre cer o cruce, semnul lui Dumnezeu. Chipul uriaş avea privirea îndreptată spre Dunăre, fără să-i dea vreo importanţă lui Sandu, fiind surdo-mut la strigătele sale. Are ochii lungi de 4,3 m şi adânciţi în orbite, un nas drept de 4 m şi nişte buze subţiri, cam tot de 4 metri. Bărbia şi jumătate din obrajii de pe faţa lungă de piatră erau acoperite de barbă cimentată. Înscripţia latină de pe gâtul său, Decebalus Rex-Drăgan Fecit, se vedea clar.
Puţin mai sus la dreapta, spre locul unde era Sandu, se mai vedeau vârfurile ascuţite ale unei stânci acoperite de verdeaţă. În rest, totul era acoperit de iarbă pe dealul muntelui în jurul Capului lui Decebal până jos, în dreptul drumului asfaltat şi deteriorat pe o parte.
Pe marginea coastei, la dreapta se vedeau printre firele de iarbă nişte zambile micuţe şi nişte narcise, iar pe stânga o micuţă poieniţă care părea un covoraş strălucitor cu floricele răzţeţe. Pe ea trona o tufă de mărimea unui copăcel.
Datorită acestei sculpturi uriaşe şi magnifice, sătucul de vacanţă Mraconia, unde s-au construit în ultimii ani multe vile, câteva pensiuni de referinţă şi nişte cabane superbe de lemn, este vizitat de foarte mulţi turişti din întreaga ţară şi din lume. Unii dintre ei vin şi cu rulotele. Majoritatea turiştilor care vin, sunt interesaţi de construcţia Capului lui Decebal sau de istoria întregii zone, şi atunci leagă prietenii cu localnicii şi cu pescarii din Orşova, Eşelniţa sau Dubova, care vin aici. Se fac petreceri cu grătare în aer liber şi uneori cu focuri de tabără.
Sandu o mai strigă odată pe Adriana:
- Adrianaaa! Iubitooo! Unde eşti?
Începuse să intre în panică. Chiar nu înţelegea ce se întâmplă, unde este şi cum fusese posibil să dispară aşa dintr-o dată, când apăru un Jeep negru, care se opri în spatele maşinii lor. Din ea ieşiră trei persoane, o doamnă şi un domn în jur de cincizeci de ani, şi un domn în vârstă, ce părea să fie tatăl unuia dintre cei doi.
În acel moment simţi cum mijlocul lui era înlănţuit de două braţe. Zbătându-se uşor, până să se întoarcă să vadă cine este, auzi la ureche un râs şi o voce:
- Ce-i iubitule, m-ai pierdut?
- Ceee? Doamneee! Unde ai fost? Că m-am speriat.
- În spatele tău am fost tot timpul, numai că am avut grijă de fiecare dată să mă plimb în jurul tău în aşa fel, încât să nu mă vezi, îi răspunse ea râzând.
- Doamne, ce m-ai speriat măi Adi, să nu mai faci aşa ceva, niciodată! Îi răspunse el puţin supărat, dar şi uşurat în acelaşi timp.
Ea râse din toată inima. După aceea îl îmbrăţişă şi-l sărută cu foc. Îl iubea foarte mult, dar vrusese să-i facă o glumă şi reuşise. El continuuă să o întrebe:
- Dar cum ai reuşit prima dată să te ascunzi, ca să nu te văd?
- Simplu. Când tu ai plecat după aparatul de fotografiat la maşină, eu m-am ascuns repede după tufa aceea, îi răspunse, arătându-i tufa mare, care semăna cu un copăcel.
- Doamne iubito! Să nu mai faci aşa ceva niciodată! Repetă el şi luând-o în braţe, o mângâie şi apoi se sărutară din nou, după care ea râse veselă şi se alintă, lipindu-se de el:
- Ei, am vrut să văd dacă mă iubeşti.
- Dacă te iubesc? Of, că te iubesc atât de mult, şi eşti viaţa mea! Nu ştiu ce m-aş face fără tine!
- Şi eu te iubesc dragul meu, foarte mult.
Cei trei oameni ieşiră din maşină şi se apropiară, privindu-i discret, pentru că atunci când ajunseră ei şi când parcaseră maşina în spatele maşinii lor, îl văzuseră pe el cum se învârtea pe loc şi pe ea plimbându-se în jurul lui ca să n-o vadă. Acum încercau să-şi vadă de treaba lor, dar Adriana şi Sandu le atraseră din nou, atenţia.
La un moment dat el strigă tare:
- Te iubeeesc! Uite! Mă aud şi domnii, şi măreţul Decebal!
- Şi euuu! Şi eu te iubeeesc!
- Vrei să fii soţia mea? Continuă el pe acelaşi ton.
- Ceee?!
- Ce nu-nţelegi? Te-am întrebat dacă vrei să fii soţia mea?
- Daaa! Vreauuu! Strigă ea sărindu-i în braţe şi sărutându-se încă o dată.
Cele trei persoane începură să aplaude şi se apropiară de ei. Domnul cel în vârstă se apropie primul, mai nerăbdător să le spună:
- Bravo copii! Să vă iubiţi mult şi să fiţi fericiţi!
- Mulţumim! Şi dumneavoastră să fiţi sănătos şi să aveţi parte numai de bine! Îi răspunse Sandu, vesel.
În spatele domnului în vârstă, ceilalţi doi se apropiară şi ei. Sandu dădu noroc cu cei doi domni şi doamnei îi sărută mâna. Doamna o îmbrăţişă pe Adriana, după care îi spuse:
- No, să fii fericită draga mea şi să ai tot ce-ţi doreşti! E o zi mare azităzi pentru tine.
- Mulţumesc frumos, Doamnă. Şi dumneavoastră să aveţi parte numai de bine! Îi ură Adriana.
- Mulţumesc şi eu, draga mea.
Sandu scoase din buzunarul stâng al blugilor albi o cutiuţă vişinie şi catifelată, în care era un inel de aur cu piatră roşie. Îi luă mână stângă şi il puse pe deget. Martorii aplaudară încă o dată şi apoi Sandu spuse:
- Hai să facem poze draga mea, şi întorcându-se către cele trei persoane, le spuse, doriţi să faceţi şi Domniile voastre poze cu noi?
- Da cum să nu! Răspunseră aceştia, entuziasmaţi.
Şi prima oară îi dădură domnului în vârstă aparatul de fotografiat. Acesta le făcu poze celor doi tineri şi apoi aparatul umblă din mână în mână. Făcură o mulţime de poze împreună. Toţi erau veseli şi fericiţi, de parcă se cunoşteau de-o viaţă. La un moment dat, Sandu îi întrebă:
- De unde sunteţi?
- Suntem de la Câmpia Turzii. Şi voi copii? Întrebă doamna.
- Eu sunt din zonă, din Orşova. Iubita şi viitoarea mea soţie e din Timişoara. Bine, în viitorul apropiat va fi şi ea din Orşova, adăugă el râzând, după care continuă, ei, dacă sunteţi dintr-un loc atât de îndepărtat, vă lăsăm aparatul Domniilor voastre, că noi putem să venim aici de câte ori dorim.
- Ei nuu! Pozele sunt amintirea voastră, copii, le spuse domnul cel în vârstă, zâmbind.
- Da, dar sunt şi ale Domniilor voastre. Cum am mai spus, noi putem să venim aici când dorim, dar Domniile voastre, cine ştie când o să mai ajungeţi pe aceste meleaguri. O să ne facem noi alte poze când vom reveni aici, le spuse Sandu.
- Bine copii, cum doriţi voi, răspunse domnul în vârstă.
Timp de o oră au vorbit şi-au glumit unii cu ceilalţi. Sandu le spuse la un moment dat:
- Ne pare bine că am avut ocazia să vă cunoaştem, dar cred că vom pleca acum.
- Şi nouă ne pare foarte bine şi ne bucurăm foarte mult pentru voi, le spuse doamna.
Adriana şi Sandu îşi luară rămas-bun de la cei trei prieteni şi se urcară în maşină. În timp ce Sandu porni maşina şi aceasta se îndepărta, Adriana îşi întoarse privirea în spate la măreţul Decebal şi le făcea cu mâna râzând, celor trei ardeleni.
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Sam Ian 25, 2014 2:13 pm, editata de 3 ori
- Adrianaaa! Adiii!
Dar ea nu-i răspunse şi atunci se uită peste tot, învârtindu-se pe loc. Fără să-şi dea seama, băgă aparatul de fotografiat în buzunarul drept de la blugi şi se învârti aşa timp de un minut, din ce în ce mai mirat şi mai speriat.
Capul uriaş al lui Decebal era bine înfipt sub pelerina de verdeaţă, de pe stânca muntelui. Căciula pietroasă şi ascuţită a lui Decebal era împodobită cu smocuri de iarbă pe alocuri. Din vârful căciulii, se ridica spre cer o cruce, semnul lui Dumnezeu. Chipul uriaş avea privirea îndreptată spre Dunăre, fără să-i dea vreo importanţă lui Sandu, fiind surdo-mut la strigătele sale. Are ochii lungi de 4,3 m şi adânciţi în orbite, un nas drept de 4 m şi nişte buze subţiri, cam tot de 4 metri. Bărbia şi jumătate din obrajii de pe faţa lungă de piatră erau acoperite de barbă cimentată. Înscripţia latină de pe gâtul său, Decebalus Rex-Drăgan Fecit, se vedea clar.
Puţin mai sus la dreapta, spre locul unde era Sandu, se mai vedeau vârfurile ascuţite ale unei stânci acoperite de verdeaţă. În rest, totul era acoperit de iarbă pe dealul muntelui în jurul Capului lui Decebal până jos, în dreptul drumului asfaltat şi deteriorat pe o parte.
Pe marginea coastei, la dreapta se vedeau printre firele de iarbă nişte zambile micuţe şi nişte narcise, iar pe stânga o micuţă poieniţă care părea un covoraş strălucitor cu floricele răzţeţe. Pe ea trona o tufă de mărimea unui copăcel.
Datorită acestei sculpturi uriaşe şi magnifice, sătucul de vacanţă Mraconia, unde s-au construit în ultimii ani multe vile, câteva pensiuni de referinţă şi nişte cabane superbe de lemn, este vizitat de foarte mulţi turişti din întreaga ţară şi din lume. Unii dintre ei vin şi cu rulotele. Majoritatea turiştilor care vin, sunt interesaţi de construcţia Capului lui Decebal sau de istoria întregii zone, şi atunci leagă prietenii cu localnicii şi cu pescarii din Orşova, Eşelniţa sau Dubova, care vin aici. Se fac petreceri cu grătare în aer liber şi uneori cu focuri de tabără.
Sandu o mai strigă odată pe Adriana:
- Adrianaaa! Iubitooo! Unde eşti?
Începuse să intre în panică. Chiar nu înţelegea ce se întâmplă, unde este şi cum fusese posibil să dispară aşa dintr-o dată, când apăru un Jeep negru, care se opri în spatele maşinii lor. Din ea ieşiră trei persoane, o doamnă şi un domn în jur de cincizeci de ani, şi un domn în vârstă, ce părea să fie tatăl unuia dintre cei doi.
În acel moment simţi cum mijlocul lui era înlănţuit de două braţe. Zbătându-se uşor, până să se întoarcă să vadă cine este, auzi la ureche un râs şi o voce:
- Ce-i iubitule, m-ai pierdut?
- Ceee? Doamneee! Unde ai fost? Că m-am speriat.
- În spatele tău am fost tot timpul, numai că am avut grijă de fiecare dată să mă plimb în jurul tău în aşa fel, încât să nu mă vezi, îi răspunse ea râzând.
- Doamne, ce m-ai speriat măi Adi, să nu mai faci aşa ceva, niciodată! Îi răspunse el puţin supărat, dar şi uşurat în acelaşi timp.
Ea râse din toată inima. După aceea îl îmbrăţişă şi-l sărută cu foc. Îl iubea foarte mult, dar vrusese să-i facă o glumă şi reuşise. El continuuă să o întrebe:
- Dar cum ai reuşit prima dată să te ascunzi, ca să nu te văd?
- Simplu. Când tu ai plecat după aparatul de fotografiat la maşină, eu m-am ascuns repede după tufa aceea, îi răspunse, arătându-i tufa mare, care semăna cu un copăcel.
- Doamne iubito! Să nu mai faci aşa ceva niciodată! Repetă el şi luând-o în braţe, o mângâie şi apoi se sărutară din nou, după care ea râse veselă şi se alintă, lipindu-se de el:
- Ei, am vrut să văd dacă mă iubeşti.
- Dacă te iubesc? Of, că te iubesc atât de mult, şi eşti viaţa mea! Nu ştiu ce m-aş face fără tine!
- Şi eu te iubesc dragul meu, foarte mult.
Cei trei oameni ieşiră din maşină şi se apropiară, privindu-i discret, pentru că atunci când ajunseră ei şi când parcaseră maşina în spatele maşinii lor, îl văzuseră pe el cum se învârtea pe loc şi pe ea plimbându-se în jurul lui ca să n-o vadă. Acum încercau să-şi vadă de treaba lor, dar Adriana şi Sandu le atraseră din nou, atenţia.
La un moment dat el strigă tare:
- Te iubeeesc! Uite! Mă aud şi domnii, şi măreţul Decebal!
- Şi euuu! Şi eu te iubeeesc!
- Vrei să fii soţia mea? Continuă el pe acelaşi ton.
- Ceee?!
- Ce nu-nţelegi? Te-am întrebat dacă vrei să fii soţia mea?
- Daaa! Vreauuu! Strigă ea sărindu-i în braţe şi sărutându-se încă o dată.
Cele trei persoane începură să aplaude şi se apropiară de ei. Domnul cel în vârstă se apropie primul, mai nerăbdător să le spună:
- Bravo copii! Să vă iubiţi mult şi să fiţi fericiţi!
- Mulţumim! Şi dumneavoastră să fiţi sănătos şi să aveţi parte numai de bine! Îi răspunse Sandu, vesel.
În spatele domnului în vârstă, ceilalţi doi se apropiară şi ei. Sandu dădu noroc cu cei doi domni şi doamnei îi sărută mâna. Doamna o îmbrăţişă pe Adriana, după care îi spuse:
- No, să fii fericită draga mea şi să ai tot ce-ţi doreşti! E o zi mare azităzi pentru tine.
- Mulţumesc frumos, Doamnă. Şi dumneavoastră să aveţi parte numai de bine! Îi ură Adriana.
- Mulţumesc şi eu, draga mea.
Sandu scoase din buzunarul stâng al blugilor albi o cutiuţă vişinie şi catifelată, în care era un inel de aur cu piatră roşie. Îi luă mână stângă şi il puse pe deget. Martorii aplaudară încă o dată şi apoi Sandu spuse:
- Hai să facem poze draga mea, şi întorcându-se către cele trei persoane, le spuse, doriţi să faceţi şi Domniile voastre poze cu noi?
- Da cum să nu! Răspunseră aceştia, entuziasmaţi.
Şi prima oară îi dădură domnului în vârstă aparatul de fotografiat. Acesta le făcu poze celor doi tineri şi apoi aparatul umblă din mână în mână. Făcură o mulţime de poze împreună. Toţi erau veseli şi fericiţi, de parcă se cunoşteau de-o viaţă. La un moment dat, Sandu îi întrebă:
- De unde sunteţi?
- Suntem de la Câmpia Turzii. Şi voi copii? Întrebă doamna.
- Eu sunt din zonă, din Orşova. Iubita şi viitoarea mea soţie e din Timişoara. Bine, în viitorul apropiat va fi şi ea din Orşova, adăugă el râzând, după care continuă, ei, dacă sunteţi dintr-un loc atât de îndepărtat, vă lăsăm aparatul Domniilor voastre, că noi putem să venim aici de câte ori dorim.
- Ei nuu! Pozele sunt amintirea voastră, copii, le spuse domnul cel în vârstă, zâmbind.
- Da, dar sunt şi ale Domniilor voastre. Cum am mai spus, noi putem să venim aici când dorim, dar Domniile voastre, cine ştie când o să mai ajungeţi pe aceste meleaguri. O să ne facem noi alte poze când vom reveni aici, le spuse Sandu.
- Bine copii, cum doriţi voi, răspunse domnul în vârstă.
Timp de o oră au vorbit şi-au glumit unii cu ceilalţi. Sandu le spuse la un moment dat:
- Ne pare bine că am avut ocazia să vă cunoaştem, dar cred că vom pleca acum.
- Şi nouă ne pare foarte bine şi ne bucurăm foarte mult pentru voi, le spuse doamna.
Adriana şi Sandu îşi luară rămas-bun de la cei trei prieteni şi se urcară în maşină. În timp ce Sandu porni maşina şi aceasta se îndepărta, Adriana îşi întoarse privirea în spate la măreţul Decebal şi le făcea cu mâna râzând, celor trei ardeleni.
Sfârşit
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Sam Ian 25, 2014 2:13 pm, editata de 3 ori
Mier Ian 08, 2014 6:26 pm Mihaela Moşneanu
Soarele de primăvară îşi împrăştiase razele pe cer, pentru a încălzi ţinuturile Cazanelor Mici din Defileul Dunării. Printre munţii stâncoşi şi proaspăt înverziţi se strecura Dunărea agitată de un vânt uşor. Imaginea lor reflectată pe suprafaţa apei dădea acestor ţinuturi un aspect de basm.
De pe podul masiv de piatră şi asfaltat ce se întindea deasupra apei, pe partea dreaptă, se vedea impunător şi temerar, Capul lui Decebal de la Mraconia, cum obişnuiesc localnicii din zonă, să-i spună. Imaginea sa este puntul principal de atracţie pentru turişti şi atrage atenţia oricui, care ar trece pe acolo.
Ideea de a construi această sculptură magnifică în munte, a avut-o marele om de afaceri, Iosif Constantin Drăgan. Fiind totodată şi un pasionat de istorie, acesta a dorit din tot sufletul să comemoreze şi să demonstreze tuturor, contribuţia românilor la formarea culturii europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor se defineşte în mod special prin originea noastră daco-tracă.
Construcţia ei a avut loc între anii 1994 – 2004, într-un timp foarte scurt, comparativ cu sculpturile de pe Muntele Rushmore, asemănătoare cu aceasta, care au fost construite în paisprezece ani. La acel proiect au lucrat peste trei sute de sculptori alpinişti, în timp ce construcţia Capului lui Decebal a fost realizată într-un timp mai scurt şi doar doisprezece persoane au lucrat la realizarea ei. În ciuda tuturor pericolelor, a înălţimii, a viperelor veninoase si a temperaturii toride de vară, această sculptură superbă a fost finalizată.
Totul a început în vara anului 1994, cu defrişarea copacilor care împădureau stânca. Următorul pas a fost curăţarea stâncilor şi a rocilor care erau periculoase pentru viaţa oamenilor. Uneltele folosite au fost transportate cu barca, aduse în saci de 40 -50 de kilograme şi cărate în spinare, pentru că zona era greu de explorat cu utilaje grele. S-a folosit mai mult de o tonă de dinamită şi cei doisprezece sculptori au lucrat în două ture, câte şase ore pe zi, în perioada martie – octombrie, a fiecărui an, numai când temperatura de vară le permitea accesul pe stânci. Stânca se încingea şi condiţiile de lucru erau foarte proaste, de nedescris în cuvinte. Datorită lor, arhitecţii au avut parte şi de accidente de muncă. Cinci dintre ei au căzut în gol de pe schelă, deoarece două pitoane de susţinere au fost smulse, pentru că nu fuseseră fixate bine în stâncă, dar slavă Domnului, au trecut cu bine peste acest accident, fără urmări grave.
Capul lui Decebal este cu şase metri mai mic decât Statuia Libertăţii şi cu aproape zece metri mai mare decât legendarul Colos din Rhodos. Este cea mai mare sculptură de piatră din Europa. Înălţimea sa este de cincizeci şi cinci de metri şi lăţimea, de douăzeci şi cinci de metri. După cei zece ani de muncă grea, o mare operă de artă răsărea din munţi. Pe ,,gâtul" lui Decebal este scrisă inscripţia latină Decebalus Rex-Drăgan Fecit, ceea ce înseamnă Regele Decebal - făcută de Drăgan, ca semn de recunoştinţă faţă de omul de afaceri şi pasionat de istorie.
Al doilea punct de atracţie pentru turişti, este tabla de ciment, montată pe un caldarâm pietros, de pe marginea podului. Pe ea scrie SPOR DACIA 107 DECEBAL 98-106 DACIA FED DRAGAN 2001. Este înconjurată de două rânduri de lanţ gros de fier, care sunt prinse de nişte piloni micuţi de metal, rotunjiţi la cap şi la mijloc.
Puţin mai în colo, cam la vreo cincizeci de metri distanţă de această tablă, este şi o mănăstire micuţă şi albă, cu trei turnuleţe şi cu trei cruci, numită Mânăstirea Mraconiţa.
Pe pod se vedea o maşină roşie Ford Focus, care încetini viteza şi opri la mijlocul podului. În ea erau doi tineri ce aveau în jur de treizeci de ani.
Ea era o femeie înaltă, blondă cu părul prins în coc şi cu breton. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi bleumarin şi-o geacă maro de catifea. Fizionomia sa era compusă din nişte ochi mari şi căprui-rimelaţi, cu sprâncene frumos arcuite. De sub nasul drept şi puţin în vânt se vedeau nişte buze roz şi senzuale. Perechea de cercei, cu clipsuri şi cu trei biluţe turcoaz dădeau fizionomiei sale un aspect de eleganţă.
Şi el era un bărbat înalt şi bine făcut. Era îmbrăcat în nişte blugi albi, asortaţi cu o curea neagră, iar în picioare purta o pereche de pantofi maro şi lăcuiţi, o cămaşă lungă, înflorată şi bufantă, cu primii doi nasturi deschişi, care-i dezvelea gâtul lung, împodobit cu un lanţ de aur şi avea o fizionomie frumoasă. Pe fruntea sa înaltă se vedea o cută subţire. Era brunet cu ochi albaştri şi avea tenul uşor măsliniu. Părul drept îi era pieptănat pe spate. Deasupra ochilor albaştri, împrejmuiţi şi umbriţi de gene negre, tronau o pereche de sprâncene negre şi dese, care îi dădeau un aspect de seriozitate, împreună cu nasul lung şi puţin arcuit. Buzele roşiatice şi frumoase ascundeau pe moment o dantură albă şi îngrijită.
El era din Orşova şi-l chema Sandu, iar ea era din Timişoara şi-o chema Adriana. Coborâră din maşină, se luară de mână şi priviră în jurul lor.
- Oauuu! Sandule, e atât de frumos, e o splendoare, nu-mi vine să cred că există un asemenea loc! Îi spuse Adriana lui Sandu cu o voce înflăcărată.
- Ţi-am spus iubito, că este un loc care merită să fie văzut şi ţi-am promis că o să te aduc să-l vezi. Îi răspunse Sandu, şi-ţi promit că nu este ultima oară când venim aici.
O cuprinse cu braţul drept de după mijloc. Când ea se întoarse spre el, se îmbrăţişară şi se sărutară, apoi îl întrebă:
- Dar nu putem să ajungem aproape de el?
Şi privind podul, întoarse privirea spre partea dreaptă. La un moment dat, zări coasta, pe care trebuiau să urce câţiva paşi, pentru a se apropia mai mult de el. Trebuiau să se întoarcă de la mijlocul podului, pentru a ajunge acolo.
- Ba da, se poate ajunge la el, exact pe acolo, pe unde te uiţi tu acum.
- Hai, mergem să-l vedem?
- Da, normal! Cum să nu?
Şi o porniră înapoi, pe picioare, în direcţia din care veniseră cu maşina.
La un moment dat ajunseră la capătul podului şi la micuţa coastă asfaltată, dar puţin deteriorată. Cu privirea ridicată şi fascinată, porniră cu paşi înceţi. Imaginea sublimă a lui Decebal din piatră, zidit pe munte, cu faţa spre Dunăre, ca un adevărat străjer, îi tăie respiraţia Adrianei. Statuia indiferentă şi eternă privea ţintă în zare, cuprinzând întreaga panoramă a Cazanelor Mici.
- Oauuu! Doamneee! Este superb, n-am cuvinte! Exclamă Adriana.
- Da, este într-adevăr superb şi te lasă fără respiraţie. Deşi am fost de atâtea ori aici, de fiecare dată când vin, sunt la fel de încântat, îi răspunse Sandu, privind-o cu drag.
La un moment dat, Sandu îşi aminti de aparatul micuţ de fotografiat, pe care îl uitase în maşină şi îi spuse Adrianei:
- Iubito, am uitat aparatul de fotografiat în maşină, merg după el. Aşteaptă-mă aici, mă-ntorc imediat.
- Bine dragul meu, te aştept.
Şi se întoarse spre maşină. Ajungând la maşină, o deschise, luă aparatul de pe bancheta din spate şi apoi o închise la loc. Când se întoarse cu faţa spre locul unde ar fi trebuit să-l aştepte Adriana, ea nu mai era. Uitându-se peste tot în jurul lui şi inclusiv spre Capul lui Decebal, văzu că nu era niciunde.
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Sam Ian 25, 2014 2:05 pm, editata de 3 ori
De pe podul masiv de piatră şi asfaltat ce se întindea deasupra apei, pe partea dreaptă, se vedea impunător şi temerar, Capul lui Decebal de la Mraconia, cum obişnuiesc localnicii din zonă, să-i spună. Imaginea sa este puntul principal de atracţie pentru turişti şi atrage atenţia oricui, care ar trece pe acolo.
Ideea de a construi această sculptură magnifică în munte, a avut-o marele om de afaceri, Iosif Constantin Drăgan. Fiind totodată şi un pasionat de istorie, acesta a dorit din tot sufletul să comemoreze şi să demonstreze tuturor, contribuţia românilor la formarea culturii europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor se defineşte în mod special prin originea noastră daco-tracă.
Construcţia ei a avut loc între anii 1994 – 2004, într-un timp foarte scurt, comparativ cu sculpturile de pe Muntele Rushmore, asemănătoare cu aceasta, care au fost construite în paisprezece ani. La acel proiect au lucrat peste trei sute de sculptori alpinişti, în timp ce construcţia Capului lui Decebal a fost realizată într-un timp mai scurt şi doar doisprezece persoane au lucrat la realizarea ei. În ciuda tuturor pericolelor, a înălţimii, a viperelor veninoase si a temperaturii toride de vară, această sculptură superbă a fost finalizată.
Totul a început în vara anului 1994, cu defrişarea copacilor care împădureau stânca. Următorul pas a fost curăţarea stâncilor şi a rocilor care erau periculoase pentru viaţa oamenilor. Uneltele folosite au fost transportate cu barca, aduse în saci de 40 -50 de kilograme şi cărate în spinare, pentru că zona era greu de explorat cu utilaje grele. S-a folosit mai mult de o tonă de dinamită şi cei doisprezece sculptori au lucrat în două ture, câte şase ore pe zi, în perioada martie – octombrie, a fiecărui an, numai când temperatura de vară le permitea accesul pe stânci. Stânca se încingea şi condiţiile de lucru erau foarte proaste, de nedescris în cuvinte. Datorită lor, arhitecţii au avut parte şi de accidente de muncă. Cinci dintre ei au căzut în gol de pe schelă, deoarece două pitoane de susţinere au fost smulse, pentru că nu fuseseră fixate bine în stâncă, dar slavă Domnului, au trecut cu bine peste acest accident, fără urmări grave.
Capul lui Decebal este cu şase metri mai mic decât Statuia Libertăţii şi cu aproape zece metri mai mare decât legendarul Colos din Rhodos. Este cea mai mare sculptură de piatră din Europa. Înălţimea sa este de cincizeci şi cinci de metri şi lăţimea, de douăzeci şi cinci de metri. După cei zece ani de muncă grea, o mare operă de artă răsărea din munţi. Pe ,,gâtul" lui Decebal este scrisă inscripţia latină Decebalus Rex-Drăgan Fecit, ceea ce înseamnă Regele Decebal - făcută de Drăgan, ca semn de recunoştinţă faţă de omul de afaceri şi pasionat de istorie.
Al doilea punct de atracţie pentru turişti, este tabla de ciment, montată pe un caldarâm pietros, de pe marginea podului. Pe ea scrie SPOR DACIA 107 DECEBAL 98-106 DACIA FED DRAGAN 2001. Este înconjurată de două rânduri de lanţ gros de fier, care sunt prinse de nişte piloni micuţi de metal, rotunjiţi la cap şi la mijloc.
Puţin mai în colo, cam la vreo cincizeci de metri distanţă de această tablă, este şi o mănăstire micuţă şi albă, cu trei turnuleţe şi cu trei cruci, numită Mânăstirea Mraconiţa.
Pe pod se vedea o maşină roşie Ford Focus, care încetini viteza şi opri la mijlocul podului. În ea erau doi tineri ce aveau în jur de treizeci de ani.
Ea era o femeie înaltă, blondă cu părul prins în coc şi cu breton. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi bleumarin şi-o geacă maro de catifea. Fizionomia sa era compusă din nişte ochi mari şi căprui-rimelaţi, cu sprâncene frumos arcuite. De sub nasul drept şi puţin în vânt se vedeau nişte buze roz şi senzuale. Perechea de cercei, cu clipsuri şi cu trei biluţe turcoaz dădeau fizionomiei sale un aspect de eleganţă.
Şi el era un bărbat înalt şi bine făcut. Era îmbrăcat în nişte blugi albi, asortaţi cu o curea neagră, iar în picioare purta o pereche de pantofi maro şi lăcuiţi, o cămaşă lungă, înflorată şi bufantă, cu primii doi nasturi deschişi, care-i dezvelea gâtul lung, împodobit cu un lanţ de aur şi avea o fizionomie frumoasă. Pe fruntea sa înaltă se vedea o cută subţire. Era brunet cu ochi albaştri şi avea tenul uşor măsliniu. Părul drept îi era pieptănat pe spate. Deasupra ochilor albaştri, împrejmuiţi şi umbriţi de gene negre, tronau o pereche de sprâncene negre şi dese, care îi dădeau un aspect de seriozitate, împreună cu nasul lung şi puţin arcuit. Buzele roşiatice şi frumoase ascundeau pe moment o dantură albă şi îngrijită.
El era din Orşova şi-l chema Sandu, iar ea era din Timişoara şi-o chema Adriana. Coborâră din maşină, se luară de mână şi priviră în jurul lor.
- Oauuu! Sandule, e atât de frumos, e o splendoare, nu-mi vine să cred că există un asemenea loc! Îi spuse Adriana lui Sandu cu o voce înflăcărată.
- Ţi-am spus iubito, că este un loc care merită să fie văzut şi ţi-am promis că o să te aduc să-l vezi. Îi răspunse Sandu, şi-ţi promit că nu este ultima oară când venim aici.
O cuprinse cu braţul drept de după mijloc. Când ea se întoarse spre el, se îmbrăţişară şi se sărutară, apoi îl întrebă:
- Dar nu putem să ajungem aproape de el?
Şi privind podul, întoarse privirea spre partea dreaptă. La un moment dat, zări coasta, pe care trebuiau să urce câţiva paşi, pentru a se apropia mai mult de el. Trebuiau să se întoarcă de la mijlocul podului, pentru a ajunge acolo.
- Ba da, se poate ajunge la el, exact pe acolo, pe unde te uiţi tu acum.
- Hai, mergem să-l vedem?
- Da, normal! Cum să nu?
Şi o porniră înapoi, pe picioare, în direcţia din care veniseră cu maşina.
La un moment dat ajunseră la capătul podului şi la micuţa coastă asfaltată, dar puţin deteriorată. Cu privirea ridicată şi fascinată, porniră cu paşi înceţi. Imaginea sublimă a lui Decebal din piatră, zidit pe munte, cu faţa spre Dunăre, ca un adevărat străjer, îi tăie respiraţia Adrianei. Statuia indiferentă şi eternă privea ţintă în zare, cuprinzând întreaga panoramă a Cazanelor Mici.
- Oauuu! Doamneee! Este superb, n-am cuvinte! Exclamă Adriana.
- Da, este într-adevăr superb şi te lasă fără respiraţie. Deşi am fost de atâtea ori aici, de fiecare dată când vin, sunt la fel de încântat, îi răspunse Sandu, privind-o cu drag.
La un moment dat, Sandu îşi aminti de aparatul micuţ de fotografiat, pe care îl uitase în maşină şi îi spuse Adrianei:
- Iubito, am uitat aparatul de fotografiat în maşină, merg după el. Aşteaptă-mă aici, mă-ntorc imediat.
- Bine dragul meu, te aştept.
Şi se întoarse spre maşină. Ajungând la maşină, o deschise, luă aparatul de pe bancheta din spate şi apoi o închise la loc. Când se întoarse cu faţa spre locul unde ar fi trebuit să-l aştepte Adriana, ea nu mai era. Uitându-se peste tot în jurul lui şi inclusiv spre Capul lui Decebal, văzu că nu era niciunde.
va urma
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Sam Ian 25, 2014 2:05 pm, editata de 3 ori
Lun Ian 06, 2014 10:06 pm Mihaela Moşneanu
Promisiuni sigilate, care pleacă din noi
pe cărarea ce duce până la inima altora,
prin sita care cerne cuvinte frumos despletite
în speranţe, făcând tiv pe marginea lumii.
Le primim din razele de soare, ce sădesc
încrederea noastră,
ne-ndoim de ele pentru că potopul de ploaie
le udă, transformându-le în şoapte surde,
vântul bate în patru zări,
împrăştiindu-le în gunoaie
de fraze inutile şi scuipate la-ntâmplare,
într-o altă dimensiune de spaţiu şi timp.
Doar aţa tivului îşi caută locul potrivit
de unde să se îmbine cu lumea,
pentru a le împlini în prezent.
pe cărarea ce duce până la inima altora,
prin sita care cerne cuvinte frumos despletite
în speranţe, făcând tiv pe marginea lumii.
Le primim din razele de soare, ce sădesc
încrederea noastră,
ne-ndoim de ele pentru că potopul de ploaie
le udă, transformându-le în şoapte surde,
vântul bate în patru zări,
împrăştiindu-le în gunoaie
de fraze inutile şi scuipate la-ntâmplare,
într-o altă dimensiune de spaţiu şi timp.
Doar aţa tivului îşi caută locul potrivit
de unde să se îmbine cu lumea,
pentru a le împlini în prezent.
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:39 pm, editata de 1 ori
Lun Ian 06, 2014 9:57 pm Mihaela Moşneanu
Înainte de-a se face lumea şi de-a începe
cuvântul să păşească-n începutul ei,
nu era nimeni şi nimic.
Când au alunecat de pe limbă-n jos,
s-au înmulţit cuvintele cu duiumul
ca un câmp mare de flori,
şi s-a umplut Pământul.
Iubirea - unul dintre ele a înfăptuit
Dragostea dintre oameni,
care însăilează aţa de pe ghemul vieţii
într-o clipă a unei zile oarecare,
pe care Tatăl nostru
o tiveşte în fiecare an.
Fiecare dintre noi
o ţinem ascunsă în lada de zestre
a vieţii noastre
şi-o stropim cu ce avem la-ndemână
când timpul o fredonează
în refren.
cuvântul să păşească-n începutul ei,
nu era nimeni şi nimic.
Când au alunecat de pe limbă-n jos,
s-au înmulţit cuvintele cu duiumul
ca un câmp mare de flori,
şi s-a umplut Pământul.
Iubirea - unul dintre ele a înfăptuit
Dragostea dintre oameni,
care însăilează aţa de pe ghemul vieţii
într-o clipă a unei zile oarecare,
pe care Tatăl nostru
o tiveşte în fiecare an.
Fiecare dintre noi
o ţinem ascunsă în lada de zestre
a vieţii noastre
şi-o stropim cu ce avem la-ndemână
când timpul o fredonează
în refren.
Mihaela Moşneanu
Ultima editare efectuata de catre Mihaela Moşneanu in Dum Ian 12, 2014 8:42 pm, editata de 2 ori
Pagina 5 din 5 • 1, 2, 3, 4, 5
Subiecte similare» Mihaela Suciu - A!ca_să ne cunoaştem
» Mihaela Albianu-Pictează cu mine!
» Mihaela Bumbaru- Visând Trecuturi
» Mihaela Albianu-Pictează cu mine!
» Mihaela Bumbaru- Visând Trecuturi
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
» Decorațiuni din fetru
» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
» Mihaela Moşneanu
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
» Heraclidul Alb roman semi-SF
» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
» Gustări şi aperitive
» Dorina Neculce