Cred că făcusem cel mai scurt duş din viaţă, pentru că trebuie să ştiţi că mi-a plăcut apa de când mă ştiu, iar gândul că o fată ar sta afară, în frig să mă aştepte era de neconceput pentru mine aşa că iată-mă în curte, cu capul ud, aşteptând-o să apară.
Toamna îşi lăsase mantia serii destul de devreme şi priveam luna cum se tot mărea dincolo de gospodăria anexă.
Mă întrebam câte vise pot încăpea pe acel tărâm, sub nisipuri de aur, câţi oameni mai priveau odată cu mine la discul de lumină ce tot creştea peste gard, mă pierdeam prin fragmente de gânduri şi nu mai simţeam cum muşcă vântul de faţă amintindu-mi că iarna se grăbea să vină, iar eu nu aveam pe mine decât o geacă de tercot subţire, ca o coală de hârtie.
De undeva de prin dreapta apăru Otilia. Acum mirosea altfel, a curat şi a Chanel nr 5, hainele îi erau călcate cu grijă, coafura perfectă şi ochii ei mari şi sticloşi străluceau mai tare ca stelele ce răzbeau de sub nori.
Mă luă de braţ şi atunci am remarcat cât e de înaltă. I-am privit încălţările gândind că poate e pe tocuri şi mare mi-a fost mirarea constatând că avea în picioare o pereche de pantofi sport tip adidas, albi cu 3 dungi albastre şi cu o talpă foarte subţire.
- De ce ţii capul plecat? Ţi-e ruşine cu mine? întrebă ea vădit supărată.
- Îţi admiram încălţările, i-am răspuns întorcându-mi privirea spre chipul ei ce radia în lumina plăpândă a lunii....Dacă ar fi să alegi dintr-o lume întreagă, bărbatul perfect, cum ar trebui să arate? i-am aruncat nada cu care momeam toate fetele.
- Sincer? Aş vrea să arate ca tine.
- Ca mine? Adică să-ţi ajungă cu nasul la umăr, să tacă atunci când ai vrea să auzi cuvinte de iubire, să bea ca un porc şi să-njure ca un birjar?
- Aşa eşti tu, sau aşa te-au făcut alţii să pari? Eu te văd altfel şi nu te mint când îţi spun că îmi placi...
Ca să rupă tăcerea ce voia să -şi facă loc între noi, continuă imediat:
- Poate ţi-o iei în cap, c-o încurci ....
Am urcat treptele de la cantină fără să le simt, de parcă zburam , sau parcă îmi amorţiseră genunchii cu totul. Când să intru pe uşă, m-am împiedicat de pragul metalic şi toţi au privit către noi.
- Copilu` ai greşit sala. Aici e cantina...peste drum se ţine şedinţa cu părinţii....
- Băh, zi-i să-ţi dea ţâţă, poate creşti şi ajungi şi tu s-o săruţi măcar pe barbă.
- Cât mă costă o oră cu mă-ta, uăi Vasâli?
- Nu-ţi pune mintea cu ei! Sunt nişte ţărani amărâţi, plini de complexe, spuse Otilia strângându-mi mâna ca să-mi atragă atenţia către ea.
În timp ce încerca să mă calmeze, eu îmi căutam adversarii cu privirea prin sala aceea imensă dorind să le memorez figurile. Aveam destul timp să le plătesc poliţele.
- Nu sta-ncruntat! În seara asta vreau să râzi împreună cu mine. Habar n-ai tu cât îi place asta Creţei.
- De unde ştii?
- Păi, împărţim aceeaşi cameră şi ea povesteşte până se dă stingerea.Cumva, povestioarele ei ne fac pe toate să dormim mai bine, să visăm frumos şi-am vrut să simt pe propia piele cum e. Te deranjează?
- Mă deranjează pe mine, spuse Creaţa, care ieşise de după mormanul de vase pe care le avea de spălat, mă luase de-o parte şi-mi arunca fulgere din priviri.
- Tu nu vezi că e mai mare ca tine?
Vrea să râdă de noi... se bagă aşa, ca ariciul din fabulă în mănuşă. Mă faci geloasă. Asta urmăreşti? Renunţi la mine pentru una ca ea?
Eram total debusolat şi inima îmi tremura nebună de frică. Venisem să mănânc cu cineva, ce mare lucru? N-o sărutasem, nu stătuse la mine în braţe şi nici nu vorbisem prea mult.
- Abia de-o cunosc, am încercat să mă apăr.
- Dar ea te cunoaşte, mi-o întoarse imediat Creaţa.
- De unde?
- Din tot ce-a aflat de la mine. Se joacă Gonzales, vrea să ştie cât de mult mă iubeşti... şi tu, acum îi arăţi că nu îţi pasă de noi doi.
Mi-aş fi dorit să am curajul să-i spun că şi ea se joacă la fel de mult cu mine, dar Otilia remarcând situaţia dată, bătu în retragere.
- Nu-mi mai e foame. Mi-a trecut. Mă duc în cameră că mi-e frig. Stai liniştită Claudie, că nu l-am mâncat. E viu şi-ţi aprţine cu totul.
Se răsuci pe călcâie şi alergă împiedicându-se de mese.
Aş fi vrut să mă duc după ea, să-mi cer scuze pentru ieşirea Creţei, dar pe de altă parte, Claudia aştepta să vadă ce am de gând să fac.
Mă simţeam manipulat, ca o păpuşă cu sfori, incapabil să spun un cuvânt în apărarea mea.
Creaţa trântea din picior plină de draci.
- Să vezi ce-i fac în seara asta. Se pune cu mine? O mut în altă cameră. Să stea cu bozgoroaicele, lua-o-ar naiba de scroafă.
- Ce ţi-a făcut, de eşti aşa pornită pe ea?
- Tu taci din gură Gonzales, nu ştii cum stă treaba cu noi şi nici cum gândesc fetele.
- Du-te la masă că am pus o bucată de carne de-o parte, să o mâncăm amândoi!
Eu te aştept cu friptură şi tu umbli cu fata lui Kilometru? Halal prieten!
Totdeauna răutatea m-a făcut să răspund cu răutăţi. Nu ştiu nici azi cum să fiu diplomat, cu atât mai puţin pe atunci, nu ştiu ce-am zis de acea bucată de carne, de relaţia noastă, dar ştiu că am plecat fără să mai mănânc şi am alergat prin părculeţul din curtea şcolii, aproape o oră întreagă.
Nu mai voiam să ştiu de nimic, fiindcă sentimentele care mă încercau, deveneau tot mai confuze şi alergând rămăsesem doar eu şi acea durere pornită dintr-o parte, ca o tăietură de paloş. Gâfâiam de oboseală şi de neputinţă. Cu tot frigul de-afară, eu transpiram. Amorţeala simţită de la intrarea-n cantină nu dispăruse deloc. Cumva, picioarele alergau în legea lor, parcă altcineva respira în locul meu, iar eu eram doar un abur care vede un corp, care ştie de undeva că-i aprţine, dar pe care nu-l mai poate controla şi nici nu mai vrea. Mă detaşasem de tot, cu o ireală nepăsare şi parcă aş fi vrut în acele momente să mor şi eu cum voia şi Otilia....
Chiar...oare ea de ce îşi dorea să nu mai trăiască? Toţi oamenii au problemele lor. Chiar şi fetele cele mai frumoase....
Până azi fusesem invizibil. Nu mă voia nimeni în preajmă şi iată-mă dintr-o dată devenit subiect de scandal între două tipe superbe.
Otiliei părea să nu-i pese prea mult de înălţimea mea şi acest lucru mă intriga. Chiar şi Creaţa începuse să descrie bărbatul perfect ca fiind înalt...Otilia nu. Ea voia un altfel de om în viaţa ei, unul ca mine, sau poate, doar mă prostise cu vorbe pe care voiam eu să le aud....
Oare de ce n-a lăsat Dumnezeu pe pământ oameni egali?
Şi dacă am fi fost cu toţii la fel, ce ne-ar mai fi plăcut la cel de alături şi ce ne-ar fi displăcut?
Era greu să ai 16 ani departe de casă.
Luminile cantinei se stânseră şi parcul se lăsă cuprins brusc de beznă. Doar la poartă mai pâlpâia un bec luminând gălbui o cărare până la mine.
M-am oprit din alergat de frică să nu mă împiedic prin gropi, dar continuam să merg, aşa cum mă învăţase în şcoala primară, profesoara de sport.
- Unde crezi că fugi de mine, aud un glas care mă face să tresar? Vino aici!
Mă întorc către locul de unde venea vocea şi o zăresc pe Creaţa zâmbind copilăreşte.
- Ştii ce vreau? Să mă pupi...chiar aici, fără teama că ar putea să ne vadă cineva.
M-am conformat sărutându-i din fugă obrazul, apoi când am dorit să fac un pas înapoi, mă opri, întorcând capul în cealaltă parte.
- Pe amândoi vreau să-i săruţi...poate fac gropiţe ca tine.
Mă prinse de mână şi mă rugă să facem câţiva paşi împreună, de parcă nimic nu se-ntâmplase între noi.
- Vezi că sunt şi certurile bune la ceva?
- La ce, o întreb?
- Aduc după ele clipele dulci de împăcare....
Urâtule, să nu mă mai superi ca azi, niciodată. M-a durut şi am plâns ca o proastă în cantină, cu farfuriile-n mâini.
Tu eşti al meu şi n-am de gând să te împart cu nimeni.
Pricepi ce tot îndrug eu pe aici?


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 8:18 pm, editata de 4 ori

Uite ca ti-am acceptat invitatia si am venit si eu aici.Imi place si pentru asta trebuie sa iti multumesc.Ti-am citit textul, este cursiv si te tine prins.Multa inspiratie in continuare!
alina

mie imi plac amintirile astea...ai pus in evidenta foarte bine zbuciumul adolescentilor de atunci...semn de lectura...cu drag

Când nu sunt griji, timpul trece în goană.
Uitasem de certurile zilnice de-acasă, de miile de reproşuri, de profesori care nu vedeau în mine decât un pui de ţigan afurisit, de fete care mă percepeau doar un scandalagiu nenorocit, uitasem şi de aşa zişii prieteni de pahar şi mă simţeam altul.
Şcoala întârzia să înceapă. Toată toamna ne-au dus la cules pe câmpuri imense care azi nu mai sunt fiincă în locul lor tronează vilele celor care-au avut curajul să fure.
Îmi apare în minte o dubă verde toată din tablă, fără geamuri, cu care se transportau animalele către abator pentru a fi sacrificate. Cu aceeaşi maşină eram şi noi transportaţi la muncile agricole.
Cu un singur hublou deasupra capului, spre care priveam cu toţii căutând un petic de lumină, maşina aceea ne înghesuia unii în alţii, obligându-ne parcă, să ne cunoaştem mai bine.
Muzica, devenise o formă de evadare, era exprimarea libertăţii care striga din noi, uneori lua forme de protest, alte ori înlocuia o lacrimă, dar tot ca mugetul vitelor se auzea de pe trotuare. Cui îi păsa de pruncii altora?
Mulţi erau încercaţi de dorul de casă.
- Ţie nu-ţi lipseşte nimic, mă întrebă cineva pe nepregătite?
- Nimic după care să tânjesc.
- Îţi place aici?
- E mai bine ca-n locul din care vin.
- Cum adică? Mâncarea e proastă, somnul puţin, ne muncesc ăştia ca pe robi fără să ne ofere nimic la schimb ... şi tu spui că îţi place?
Cum să-i răspund să înţeleagă că pe mine nu mă deranjau toate astea?
- Urăsc hainele jegoase de pe mine şi mâinile-mi miros a putred şi a pământ,
am degetele galbene de la ţigările fără filtru, părul îmi stă ca o claie de fân, put ca o scroafă-n călduri, se urlă o grasă la mine, şi nu mai pot…Toate oasele mă dor şi mă gândesc tot mai des la cei de acasă.
Vorbele ei mă implorau s-o privesc.
În lumina aceea obscură vedeam un copil ce voia cu tot dinadinsul să semene a femeie adultă. Era fardată, conturul la ochi era trasat cu un creion scump, puteam să ghicesc toată munca-n zadar la o coafură distrusă de vânturi şi praf, îi vedeam mâinile subţiri şi fragile frământându-se una în alta a neputinţă şi a griji, hainele aveau etichete de firme cu nume sonore şi miroseau a parfum scump şi a grajd.
Nu ştiu de ce, sau poate pentru că mi se adresa pe un ton atât de familiar, am avut curajul să o privesc în ochi.
Semănau într-un mod bizar cu ochii animalelor care mergeau resemnate către abatoare, mari, rotunzi, blânzi, radiind o lumină caldă născută din multă înţelegere, dar şi dintr-o dorinţă înăbuşită de a trăi.
Genele ei dese şi lungi clipeau încercând să scuture o lacrimă rebelă, iar timpul se mărunţea în firmituri.
I-am luat mâna dreaptă în palmele mele apoi ducând-o la gură, i-am sărutat foarte uşor linia vieţii. A încercat să şi-o retragă, fiindcă reacţiile colegilor n-au întârziat să apară, dar s-a răzgândit imediat murmurând două versuri printre răcnetele isterice ale celor din jur:
- “Din bube mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”
Oare Arghezi o fi fost şi el la muncile agricole?
Cu siguranţa că da, continuă fără să-şi aştepte răspunsul, nefiind sigură că am auzit-o:
“ Ca să schimbăm , acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.”
Uite, vezi că s-a gândit şi la mine cineva şi mi-a lăsat un testament?
- Cine? am răcnit cea mai proastă întrebare pe care-o puteam inventa doar de dragul conversaţiei.
- Arghezi…şi începu să râdă ciufulindu-mă ca pe un plod care pune mereu întrebări, doar ca să se audă vorbind.
Prin toată hărmălaia din maşină îi ascultam povestea vieţii de până azi.
Fusese un elev destul de slab la învăţătură, dar îi plăcea să citească.
Citea mult dorind să afle din cărţi cum poate să –şi lecuiască dorul şi o iubire neîmpărtăşită.
Nu pricepea cum putea cineva care se ştie iubit, să nu răspundă cu aceleaşi sentimente şi fiindcă nu aflase răspuns, hotărâse să lase tot şi să plece de-acasă cât mai departe.
Părinţii o cocoloşiseră prea mult. Venise timpul să trăiască pe picioarele ei.
N-avea de unde să ştie că o să-i fie aşa de greu şi că o să-i lipsească mama.
Acum o vedea cu alţi ochi şi dacă printr-o minune s-ar fi întâmplat să-i apară în faţă, ar fi îngenunchiat şi i-ar fi sărutat mâinile cu pioşenie fără să-i fie teamă că ar fi considerată patetică .
Iubea baschetul fiindcă era mai înaltă ca multe dintre colegele ei, dar nu era un spirit sportiv, dimpotrivă, prea de multe ori renunţase la luptă, declarându-se prematur o învinsă.
- Uneori îmi vine să mă omor, dar şi pentru asta îţi trebuie curaj, iar eu sunt o laşă.
- Poate că treci printr-o pasă mai proastă, îi spuneam încerând să o consolez. Viaţa nu e făcută mereu numai din distracţii şi iubire. Câteodată e plină de goluri. Când ajungem în astfel de sfere în care nimic nu se întâmplă, resimţim singurătatea şi micimea noastră. Suntem creaturi vanitoase şi preţuim prea mult propriul ego, dese ori credem că Universul se ţese în jurul propriei noastre persoane şi de aceea avem senzaţia că suntem sabotaţi când nu ne iese totul aşa cum ne planificăm.
De fapt suntem fire de praf. Cei mai buni dintre noi se preschimbă în amintiri peste veacuri, alţii, în umbre pe care istoria le percepe doar cu coada ochiului.
- Eşti un mic filosof?
- Nu, sunt un simplu derbedeu, nu mă băga în seamă, te rog!
- Eu ţi-am vorbit despre mine. Acum vreau să aud şi povestea ta.
- Ce e de spus cu voce tare? Sunt un tip care a fost la şcoală să ia cinci-ul de trecere, care credea că valoarea unui bărbat stă în pumnul cu care loveşte, un fiu cu părinţi prea ocupaţi de ei ca să mai ştie şi de alţii, fratele unui mare dansator şi... atât. Nu am o poveste de dragoste, fiindcă statura şi statutul nu mi-o permit.
Sunt ca un lepros într-o lume care vrea să trăiască din goană, invizibil pentru fete, agasant pentru profesori, incomod pentru părinţi şi râvnit de prieteni, fiindcă am învăţat să ascult şi să înţeleg pe cel care e în suferinţă.
- Ce amestec ciudat, concluzionă ea. Poate te lauzi.
Mie îmi pari un băiat de treabă, unul mic cu sufletul mare, mare de tot.
- Nu îndeajuns de mare ca să-mi pot trăi propria poveste de iubire, aşa ca tine.
- Ce prostii spui. Eu iubesc fără să fiu iubită. Am trăit umilinţa de a-i cerşi atenţia şi băieţii devin nişte porci când simt că te au la degetul mic. Ştiu că nu e normal, dar deocamdată asta simt şi nu pot să mă schimb. M-aş vinde cu totul dacă aş şti că în final mă va alege pe mine.
Eu aş şti să-l fac fericit, aş şti să-l mângâi, să-l sărut şi să mă dărui, ca să simtă ce e iubirea adevărată.
El vrea doar sex, să se laude cu asta şi să mă transforme în ochii celorlalţi într-o târfă de zece bani.
Îl urăsc uneori, apoi îl iert şi-l iubesc şi mai mult….Sunt o proastă.
Nimeni nu poate înţelege-o femeie fiindcă nici femeia nu înţelege exact ce se întâmplă cu ea şi cum trebuie să se poarte ca să-i meargă din plin….
Aaaa... stai că te-am prins, spuse zărindu-mi mai bine chipul printr-o geană de lumină coborâtă peste mine într-o curbă destul de strâmtă.
Nu eşti tu tipul care umblă cu creaţa peltică?
Hai, dă-o pe bune, nu te-ascunde-n vrej!
Vezi? Povestea ta tocmai vrea să înceapă.
Cu puţină răbdare ai să-mi dai lecţii de viaţă după vacanţa de iarnă.
Cum să-i spun că nu-i nimic între noi?
O plăceam? Da, dar ea părea că se joacă. Nu găseam în ochii ei acea implicare sufletească pe care orice adolescent îndrăgostit o revarsă fără puterea de-a se ascunde. Se simţea bine în preajma mea, poate fiindcă mă percepea ca fiind al ei, nu ca iubit, ci mai degrabă ca pe un animal mic de companie, pe care-l hrăneşti cu bombonele şi pe care-l laşi din când în când să-ţi lingă mâna cu care-l mângâi.
- Cântăm amândoi, am încercat un răspuns pe care nici eu nu-l puteam accepta. Vocile noastre sună bine când să împletesc una cu alta. Ea e o fire veselă cum sunt şi eu, îi plac bancurile şi eu ştiu multe, râde des şi mie buna dispoziţie a celor din jur îmi face bine. E un soi de simbioză pe care natura-l permite, dar pe care nu-l dezvoltă.
- Spui tâmpenii. Eu cred că te place şi dacă o să te cunoască mai bine, o să te iubească. Tu o iubeşti?
- Suntem prieteni, i-am replicat, neştiind cum să clasific relaţia asta a mea atât de confuză. Poate că şi eu eram la fel de confuz, prea timid să-i vorbesc despre mine şi prea tăcut. În liniştea noastră, doar ea putea vorbi cu detaşare de prieteniile vechi de acasă, de iubiţi care-ar fi făcut orice pentru ea, de puterea ei naturală de a seduce, de joaca perfidă cu suflete sincere….
N-aş fi vrut să-i devin următoarea victimă. Era mai comod să mă ştie prieten, fără mize în relaţia noastră, fără trofee. Eram acolo pentru ea ca o oglindă în care se vedea cea mai frumoasă fiinţă, cea mai dorită şi lucrul acesta îi dădea putere să creadă în propriile forţe. Se dorea mereu în centrul atenţiei, ştia să relaţioneze cu lumea din jur şi contrasta supărător cu ceea ce reprezentam eu, tipul care tace mereu, care vorbeşte monosilabic şi asta numai dacă e întrebat.
Polii opuşi se atrag.
Oare o să mă placă vreodată?
- Unde e acum, mă trezi ea din meditaţie?
- E de serviciu la cantină. Spală vase, serveşte la mese, curăţă cartofi şi învaţă să fie frumoasă şi aşa, cu mâinile trudite şi mirosind a mâncare.
- Am priceput lecţia ta. Poate că apreciem pe cineva pentru ceea ce reprezintă ca suflet. Contează mai puţin haina, parfumul şi limba pusă pe moaţe. Mi-ar plăcea să fim prieteni, aşa cum eşti cu ea, sau mă rog, nu chiar aşa, că te simt c-o iubeşti.
- Eu sunt Otilia, zise întinzând mâna pe care i-o sărutasem.
- Eu sunt Gonzales, i-am răspuns strângând acea mână cu un soi de recunoştinţă, fiindcă mă simţeam onorat că-mi vorbise, că nu crezuse în etichetele pe care le aveam puse pe haine, ca dungile pe zeghe şi simţeam în acele momente că am totuşi o şansă să mă arăt lumii aşa cum sunt, fără prea multe cuvinte, fără prea multe ţoale cu care să sucesc gâturi, fără prea mulţi centimetri care să mă releve a fi un tip…înălţător.
Un tip de treabă…poate că eram dar uitasem de mine.
Uşile dubei se deschiseră şi lumina intră peste noi cu brutalitate.
Am coborât toţi cu ochii strânşi, privind printre linii subţiate de gene, un câmp plin de căpşuni, care ne aştepta să-l culegem.
Vântul bătea ca-n Siberia şi frigul punea stăpânire pe toţi.
Spatele gol de la atâtea aplecări, mâinile reci de la zeama-ncleiată, picioarele amorţite şi gâtul înţepenit, toate strigau neputinţa din noi.
Nu departe de locul unde coboram noi, vitele erau adunate pentru a fi preluate spre abator.
Le priveam ochii şi le citeam resemnarea născută din neputinţă. Cumva ne semănau, doar că noi mergeam la tăierea cordonului ombilical. Eram departe de casă, departe de ceea ce reprezentasem la un moment dat şi eram siliţi să ne redefinim în faţa celorlaţi şi a noastră. Atunci am înţeles de ce acea maşină mirosea a balegă şi a sânge, oricât se străduiau unii să o spele cu furtunul de apă.
Am început să cânt tare, clar şi cu tot sufletul.
Ceilalţi porniră şi ei. Păream o mână de sclavi pe plantaţii, sub privirile arogante ale unei femei care ne păstorea ca pe animale, gândind că nimic nu e mai important pe lume decât să-ţi faci datoria aşa cum te duce capul.
Câmpul acela părea fără capăt şi seara venise încet cu duba care trebuia să ne transporte înapoi spre internat.
Oare Creaţa ce-o face?
I-o fi greu fără ajutorul meu?
Sper că se descurcă….
O să mănânc cartofi curăţaţi de mâna ei, aşa ca un soţ care vine acasă după o lungă zi de muncă….
Oboseala de peste zi, mă făcu să-i uit dorul. Cumva îmi era ruşine de mine.
Parcă o trădasem.
- Ne vedem la masă, prietene? mă întrebă Otilia sărind sprintenă din maşină.
N-am putut s-o refuz. De fapt nu puteam refuza pe nimeni la acea vreme. Cine eram eu ca să pot ridica pretenţii?
- Fac un duş, mă schimb şi cobor în câteva minute.
- Să nu mă faci şi tu să aştept….
- Nu-ţi face grij… voi fi în curte înaintea ta.[…]


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Vin Dec 09, 2011 7:42 pm, editata de 7 ori

Buna dimineata!