Aștept să treacă un ceas, și încă unul...
Văd soarele
cum sare desculț
de pe un nor pe celălalt...

*
Dintre pietrele templului sfărâmat, mă privesc ochii avizi, ochi cenușii,
ai viperei cu capul triunghiular...

Îmi sâsâie în urechi cuvinte dintr-o limbă demult uitată.

Uneori, îmi mușcă din grumaz,
Şi simțământul usturător îmi amintește
că exist...

Mă bucur când mi se încolăcește înăbușitor împrejurul trupului.
Simt îmbrățișarea fierbinte a gândurilor,
pierdute printre pietrele sfărâmate .

***

Într-un târziu, îmi șuieră în ureche, provocator,
poftindu-mă în trupul ei,
ca într-o casă
proaspăt văruită și stropită cu apă sfințită.

Strig amenințător:
-Ai vrea tu!
Sunt vipera cu trupul pădure...
Nici o casă nu e mai curată decât freamătul
trupului meu...

Și viața atârnă ca un hârb în urma mea,
pe când zbor,
cu aripi de foc înfipte în pielea-mi lucioasă,
pe deasupra celorlalte păduri virgine...

Străine!
Deschide poarta cerului!

Vreau să-mi sprijin scara
de umărul tău aspru,
al adevărului.

Vreau să privesc apusul
desenat în rană,
Îngerii să-mi cânte
aceeaşi alăută,
încuiaţi în strană.

Mai lasă-mă o clipă,
să mă strecor prin ochii tăi,
în mine,
Amurgu-şi trece focu-i sacru
în tristele ruine...

Suntem doar noi...

O matematică absurdă
ne bagă măinile în ceafa asudată, rece,
şi azi,
răstoarnă Universul
împărţit la doi,
Cu gena-i ne petrece...

Prea searbădă-i iluzia,
prin maluri pribegită...

Un pas...

Încă un pas
mai fac pe scara vieţii
cândva de-aceeaşi îngeri
părăsită...

De ce mă iei de subsuori?

Gândeşti:

-Dar e zadarnic ...Cândva puneam pe crucea vieţii sale
multe, multe flori...

Priveşte-mă, străine!!!

Un trandafir albastru
îmi iese acum,
din gura-mi vineţie...

E viaţa mea găsită...
în catedrala părăsită...

Ea se închină ţie...
Genunchiul mă apasă,
Şi nu mai urlu de durere...

Plec...
Chiar plec pe lângă tine,
Plec astăzi,
în tăcere..[b]

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Sept 07, 2010 4:42 pm, editata de 1 ori

Vedeţi suntem o familie: liviu mi-e frate, mara e sora şi vio, păpuşa din copilărie despre care tot compun eu poezii...cum să ne despărţim?

Violeta, eu cred că tocmai ceea ce am trăit în copilărie...şi poate şi mai înainte de ea...a dezvoltat sensibilitatea peste măsură din sufletele noastre...
când eram fff mică de 4-5 ani , le povesteam , de obicei la masă(aveam o masă într-o pădurice de salcâmi, din faţa casei), despre ce am trăit înainte de a mă naşte...şi erau chiar poveşti...cu tot ce poate cuprinde o poveste...erau foarte miraţi de ceea ce spuneam...dar pe vremea aceea eram foarte fericiţi...o familie ideală...eram cei mai bogaţi din sat...satul era recunoscut ca moşia bunicului meu(deşi bunicul nu fusese decât vizitiul boierului de acolo), şi tatăl meu era un altuist...ajuta pe oricine....mama deasemene...ei m-au învăţăt ce este OMENIA...te pup,Voi...noi te iubim

Hihihihihi, ceasul este ora 0, omul negru n-a venit si nici sa nu vina in viata nimanui vre- o data, nu iubita nu m-ai speriat, te inteleg nici nu iti inchipui cat de bine, te sarut, un an nou scolar plin de realizari iti doresc.

te pup, Mara...cred ca te/am speriat cu indragosteala ...tu stii ca/s fata serioasa...altfel s/ar auzi un danganit ciudat prin alexandru...ha..ha...omul negru...

Dorina esti o scumpa, te-ai indragostit de noul stilou? , hihihihi, e frumos sa fii o vesnica indragostita, asta iti tine sufletul tanar si fericit, si eu sant o vesnica indragostita, copilaroasa si uneori nebunatica, e adevarat ca vremurile pe care le traim acum ma mai opresc uneori din zborul meu catre fericire, dar doar mici halte sa-mi incarc sufletul cu frumusetea emotiilor ca sa pot apoi sa-mi continui zborul. Te iubesc si mi-e dor de tine, cu drag Mara.

Liviu nu o să observe schimbarea mea(am ohii învăluriţi, zâmbesc mai mult, dar el nu are termen de comparaţie), însă Mara o să observe...şi vă dau o idee despre taina mea : mi-am cumpărat un stilou nou........[i]

o să vedeţi continuarea...nu prea am timp să scriu...m-am îndrăgostit...ha....ha...

Dorina, ma faci sa zambesc, noi parca am fi surori, si mie de copil mi se spunea tiganca, probabil de aceea santem noi atat de apropiate sufleteste. O povestioara ce mi-a adus aminte de copilarie, multumesc, aproape uitasem cum eram catalogata in clasele primare, oricum am avea culoarea pielii iubita mea, important e ca avem sufletele frumoase. Te sarut si astept sa ne revedem sambata pe 11.Cu drag Mara.

noi parca am fi frati si ai sa vezi sambata despre ce vorbesc )
.

Anii de liceu...
Complexe puternice...
Liceul însuşi mă complexa prin grandoarea lui...uneori mi-era frică să nu mă pierd pe culoarele lui ca pe unul al timpului şi să nu evadez într-o nouă dimensiune străină mie.
Am vrut un liceu modest unde să mă simt bine, un liceu de chimie, dar pe vremea aceea şcoala hotăra ce profil vom urma, nu era voie de plânsete sau argumente.
Liceul era evadat de mici artişti : clase de pictură , muzică, sculptură, filologie şi învăţători...
Atelierele de lucru îmi luau ochii. Nu ştiam cum puteau copiii aceia , care-mi semănau fizic(aveau doar doua mâini, ca şi mine)să creeze nişte minunăţii de lucrări.
Nimerisem în cameră cu o fată de la muzică(studia oboilul) şi una de la pictură, un talent desăvârşit...Mă întrebam ce caut acolo...şi aveam inima strânsă ca într-o menghine...Mă rugam zi şi noapte să iau note măcar de 6, nota 5 o excludeam , era sub demnitatea mea...
Prima notă am luat-o la limba română, după ce profesorul ne-a rugat să povestim ceva...un film, un roman, o întâmplare... asta m-a derutat...Eu ştiam să execut ce mi se cere , nu să fac ceea ce doresc. Nu-mi puteam aduna gândurile...stam prostită în faţa foii albe şi minutele treceau ca păsările speriate pe lângă mine...
Într-un târziu m-am horărât şi am început să povestesc romanul Anna Karenina , de Lev Tolstoi, aşa cum am înţeles eu, cu mintea mea de copil drama cumplită a unei femei prea încercate de soartă...
Pixul aluneca uşor şi eu zburam alături de eroină, apărând-o şi contopindu-mă cu ea...
Când s-au adus lucrările am fost foarte surprinsă de notă, dar nu vă spun cât am luat...pentru că mă tot laud în amintirile mele...oricum era o notă peste aşteptări care m-a făcut să ridic standardul în rugăciunile mele şi să cer note mai mari de 8.
Colegii, prea simpatici şi diferiţi de cei cu care mă tăvăleam prin noroaiele de la ţară...Parcă prea curaţi, prea ordonaţi şi miroseau a lipsă de griji şi nevoi, de care eu eram prea încărcată...
Mă spălam şi-mi scrijeleam cu unghiile faţa să îndepărtez arsura soarelui şi măsliniul natural cu care m-a înzestrat Dumnezeu...Gândeam:Doamne, de nu m-ar crede cineva ţigancă...Şi parcă-mi aude gândul o fetiţă frumoasă ca o zână din poveşti , cu un trup micuţ ca şi al meu , dar foarte blondă şi cu ochii de un albastru marin...Se apropi şi mă întrebă senin:
-Ştii ţigăneşte?
Eu mă desfac în mii de bucăţi, mă înalţ la ceruri şi cad de acolo de multe ori...Sunt ameţită şi parcă nici nu mai văd...dar reuşesc să îndrug silabisind abia:
-De ce crezi asta?
-Nu ştiu...arăţi aşa...eşti brunetă...
Tocmai ea , care-mi era cea mai dragă dintre toţi...Nu se poate...Sigur visez....Şi-mi cipesc braţul...dar mă doare . Deci i-adevărat. Spun supărată:
-Nuuu...
Fug...fug...lacrimile-mi coboară ca un vad care s-a rupt...Ajung în cameră, mă aşez cu faţa în pernă şi iar plâng...
După un timp mă liniştesc şi cineva parcă-mi şopteşte că ea va fi cea mai bună prietenă a mea din timpul anilor de liceu. Dar mi-e nu-mi vine să cred...
Aşa a fost. Era foarte frumoasă dar foarte slab pregătită şi eu acopeream lacunele ei în fiecare seară, în sala de meditaţie, unde mergeam să îi explic multe lucruri pe tablă ,ca o mică învăţătoare şi o faceam cu drag, fără să-i port ranchiună pentru durerea pe care mi-a provocat-o.
După o lună de şcoală s-a schimbat profesorul de limba română cu o doamnă care mi-a rămăs în suflet...După teza de limba română m-a chemat pe hol şi mi-a spus că îi place cum am tratat subiectul...Apoi m-a întrebat dacă am bani (îmi ştia situaţia materială)...am spus că am...dar nu i-am avut niciodată, în timpul liceului...Mi-a pus nişte bani în buzunarul de la uniformă şi mie îmi vene să plâng...nu ştiu dacă era ruşine sau revoltă...
Mi-a zis:
-Să te duci la magazinul din colţ, că s-au adus portocale...Mergi să-ţi cumperi!


Mama era foarte săracă...nu avea un venit propriu şi era nevoită să crească animale multe, să ne întreţină , pe mine şi pe fratele meu ,la cele mai bune licee...
O dată m-a vizitat la şcoală şi mi-era aşa de dragă: Ea şi chipul ei sfânt de femeie din Agârbiceanu, pentru că mama chiar semăna cu Fefeleaga...la asprimea mâinilor şi a vieţii.

Copiii priveau suspicioşi la hainele ei nu prea strălucite, dar pentru mine era zână cea bună.Venise să-mi cumpere treining şi pijamale noi...pentru că după ce am dormit liniştită în nişte pijamale moi şi frumoase,( erau fabricate dintr-un material de foarte proastă calitate), dar la prima spălare mi-am dat seama că pantalonii îmi ajunseseră la genunchi, haina avea mânecile până la coate şi nasturii aproape plesneau...
Nu ştiam cu ce să mă îmbrac şi am găsit o rochiţă uşoară pe care o purtasem la un hram al satului...Dimineaţa, când pedagoga a strigat ca o lupoaică :Hai, la înviorare , fetelor!!! eu nu ştiam cum să cobor în curtea internatului în rochiţă...chiar m-a întrebat aspru :tu de ce nu te-ai dezbrăcat de rochiţă aseară?
Cu toată asprimea ei, femeia asta mă îndrăgea, cum nu îndrăgise prea multe eleve....chiar îmi spunea ,,fata drăguţă din a 9 D,,...mă uitam în dreapt, mă uitam în stânga, să văd şi eu fata drăguţă...dar ea vorbea cu mine...Ea, care arăta ca o desăvârşire a naturii...

Ştiu că nu puteam să învăţ în meditator şi i-am spus plângând asta...Ea mi-a zis că pot rămâne o perioadă în cameră...dar să nu ştie nimeni...Eram fericită...
La şcoală, colegii m-au primit chiar cu simpatie...Eram minionă...ieşeam în evidenţă, poate şi pentru că arătam altfel decât ei...Veneau pe rând să mă atingă...spuneu că par ireală...mă luau de mână....era frumos...Dar inevitabilul s-a produs la ora de matematică.
A apărut o profesoară de o severitate exacerbată...spaima liceului...mai mult pe noi, cei de la filologie ne complexa..ne gândeam că o să creadă că suntem o apă şi un pământ...culmea că mie îmi plăcea matematica tot aşa de mult ca şi literatura...

Era o de o neobişnuită prestanţă..Îmbrăcată mereu impecabil..asortată cu toate accesoriile , hainele, părul avea nuanţa hainelor pe care le purta în acea zi...şi venea îmbrăcată mereu cu alte haine...Eu mă uitam la ea ca la un film...şi mă minunam...

Vine la prima oră şi umple tabla de formule şi vorbeşte fără să ne privească...
Aproape de sfârşit , spune ca pe o bandă magnetică, cum spunea de generaţii întregi:
-Cine nu a înţeles e rugat să ridice mâna...
Eu privesc speriată în jur...Toţi au înţeles...Şi gândesc :e clar , trebuie să spun, sunt singura care nu a înţeles...Ridic timid mâna sus...profesoara e năucită de-a dreptul...nu-i venea să creadă că am îndrăznit...Copiii mă privesc năuciţi...Dar îşi revine şi spune:
-Bine o să mai explic o dată, dar te rog să mă urmăreşti cu mai mare atenţie...
Sunt aşa de zăpăcită de situaţie, încăt parcă sunt o cârtiţă ieşită atunci din pământ...
Ce atenţi! Îmi venea să mor...Nu am înţeles nici cât înţelesesem la început...parcă mă zăpăcise şi mai tare...Vrea să mă scoată la tablă să fac nişte demonstraţii..Sigur nu aş fi putut face nici un pas...Dar sună clopoţelul şi-mi spune că data viitoare să mă prezint la tablă fără să mă cheme ea...
E pauză...Copiii roiesc în jurul meu şi recunosc toţi că nu au înţeles nimic...nici unul...

-Eşti o curajoasă, îmi spun cu toţii...niciunul din noi nu a îndrăznit să spună asta...nici noi nu am înţeles nimic...nimic...
Povestea mea a circulat mult timp în liceu...Dar ceea ce m-a bucurat a fost faptul că severa şi distinsa mea profesoară nu a acordat mare caz curajului meu şi m-a tratat onest până la sfârşit...
Sfârşit care a venit peste doi ani, pentru că a murit de un afurisit de cancer...şi am regretat-o ...şi o regret şi acum...Eu am văzut omul de dincolo de catedră...
I-am ajutat pe toţi colegii mei care nu se descurcau la matematică, trimiţându-le cocoloaşe cu rezolvarea exerciţiilor...Ea ştia asta, dar îmi era recunoscătoare pentru că întindeam mereu mâna spre ceilalţi...
O vreme sufletul meu a fost în doliu..Ştiu că ea chiar a văzut în mine copilul ambiţios de la ţară care muşcă din carte doar pentru a demonstra că suntem cu toţii într-un ring şi trebuie să luptăm...
Poate vedea în mine povestea ei...
Nu ştiu...şi nu am ştiut nici atunci.[i]

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Sept 07, 2010 12:11 am, editata de 6 ori

Sub scoarţă se naşte alt copac.

Sferele cântă.

O frumusrţe tulburătoare
îmi decimează universul
în veşnicii
de care nimeni nu avea trebuinţă.

Am aduc acasă
forma de viaţă
născută din multe morţi,
din suflete îngrămădite
pe stânci şlefuite.

În adânc,
mă cheamă oceanele.

E ciudat aici...

Încă un pas,

de aici începe
singurătatea:
tărâm al morţii uitate,
al viselor pierdute,
al paşilor tăcuţi...

Azi am parcurs
o sută de ani.

Mâine mă voi opri la kilometrul zero.

Poimâine o iau de la capăt.

Geneza e o femeie
cu mâinile încrucişate
peste pântecele rodnic...

Mă agăţ disperată
de umărul ei...

Umărul se risipeşte
în firişoare de nisip
care îmi mişcă ochii...

Bătaia cosmică mă va distuge iar...

Se face frig.

Sferele îngheaţă.

Întind mâna...
Nu mai e nimeni
dincolo de veşnicie...

Iubirea noastră
a fost sfinţită,
ascunsă-n cupe
de cristal,
de ochi geloşi,
de nimfe otrăvite,
ce-ncremeniseră deschişi
pe-acelaşi tainic pedestal,
pe care Venus
îşi găsise mâna
pierdută în adânc.

Şi-acum,
cu mâna-i atârnând de umăr,
pe cer,
ne scrie,
acelaşi legământ
de suflete îngemănate,
pe care pronia
nu le desparte,
ci, doar le-ndepărtează
paşii,
pe câte o alee solitară,
ca el, ecoul
auzit de zeii fără arcuri,
să ne unească drumul
şi a doua,
si a treia oară...

E noaptea violetelor
tristeţi,
şi lacrime albastre
curg
petale,
doar paşii noşti
mai adună-n zori răzleţi,
iubire-n vechile cristale...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Sept 05, 2010 8:42 am, editata de 2 ori

ale tineretii valuri...te pup,copilul

ce treaza-i noaptea asta
cel putin pentru mine ca nu poate sa ma adoarma. :face:

De ieri, pământul s-a ascuns
după o perdea de mătase zdrenţuită
cu miros rânced de mucegai şi moarte.

S-a acoperit cu o pulbere de cenuşa
adormită în geana înserarii...

Tot vrei să trăieşti?

Chiar dacă oamenii te dau peste cap,
doar ca să te poată părăsi încă o dată,
prăvălindu-te peste zările
ciugilite de ciori seculare
cu pene spălate
în ploile strecurate
prin sita necuprinsului?

Mai poţi cumpăra o viaţă
de la taraba din colţ.

Vieţile fac paradă şi te îndeamnă,
să le trăieşti până la epuizare.

Lângă tăcerea de spirală,
timpul se scurge prin mâinile implorânde.

Sunt eu?

Sau oglinda s-a spart
eliberând o femeie
cu pletele curgând
în crengile salciei
uitate la margine de ape?

Mâinile tale
îmi pipăie
cu unghiile aşchiate
carnea,
lăsând urme adânci
la rădăcina tălpilor mele...

Mi s-au uscat venele
în lumina curcubeului
învălurit în ceaţă.

Doamne!
Vreau să-mi mai strâng la piept
păpuşa fără un picior
care mi-a furat ochii...

Aş ruga-o să privească ea,
lumea,
să-mi spună
dacă perdeaua de mătase
s-a risipit în fire subţiri
sau e ţesută pentu veşnicie
în pânza unui păianjen...

m-am hotarat mai greu ...dar ai avut dreptate.

multumesc...uneori traiesc atemporal...chiar nu am dat importanta...

"Oamenii își mai(nu-si are rostul in fraza) ling urmele rănilor,
pe când petale de narcise le îngroapă trupurile ...

(petale se repeta in imediata strofa)"Petalele au gust de femei languroase
cumpărate de la second hand.

Miros a putred şi a mucegai de când s-a umezit luna cu lacrimi."
Pastrand ideile as schimba putin pt cursivitate de ex:
" Oamenii isi ling urmele ranilor
Petale de narcisa cu gust de femeie
Le-ngroapa trupurile
Miroase a mucegai si a putred
De cand luna s-a umezit cu acrimi"

E liniște...

Flacăra nu s-a stins,

Noaptea se oglindește tăcută
în strălucirea sabiei unui arhanghel....

@

Oamenii își ling urmele rănilor.
Petale de narcise cu gust de femeie
le îngroapă trupurile.


Miroase a putred şi a mucegai
de când s-a umezit luna cu lacrimi.

@

Frigul lovește peste față
o femeie numită de săraci
onestitate.

@

Grobianul își bate darabana pe obrazul rumenit,
cântându-ne cântecul orbilor
care au văzut când s-a născut adevărul.

@

Liliacul și-a zvâcnit ultima pâlpâire de aripi
în lampa uitată aprinsă....

Minciuna ne priveşte din întuneric pe sub uşă,
Se retrage prin perete
şi evadează în gândurile nopţii.

Iar am uitat să îţi scriu o poveste
despre iarna cu lună plină.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Sept 02, 2010 2:31 pm, editata de 8 ori

Aprind stânca de sub valuri,
Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.

În zadar îşi cată calea,
spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea nu ţi-e senină.

***

Vina noastră-i împărţită,
Ea din trup fără prihană
se hrăneşte adormită.

Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Tu eşti apa răcoaroasă...

Doar făpturi cu dorul hrană,
TIMPUL ne-a ţesut pe geamuri,
Împietriţi în vechea ramă,
Făurită între ramuri...

În ochii minţii mă vad iar ca la 20 de ani, în ziua aceea înnourată de vară, în care am pornit singură spre zona de agrement "Lebăda", amenajată în afara oraşului, cu intenţia de a înota şi a-mi aduna gândurile...
Lacul era pustiu, cerul părea de zinc, îngrămădit de nori hidoşi, iar apa era tulbure şi parcă mirosea a moatre...Valurile răsunau a bocet înfundat în colţ de basma veche...
Mă dezbrac şi mă arunc în lupta cu valurile patimaşe , amestecându-mi gândul cu norul cenuşiu şi izul de apa îndoliată...
Abia când revin pe mal, observ o bătrână suptă de nevoi, cu lacrimile agăţate în colţurile ochilor. Fără să o întreb, mi se destăinuie : apa e tulbure, feciorul meu s-a înecat ieri aici, şi aştept...poate apare...
Îşi varsa amarul pe cel care a făcut băutura...şi a lasat 3 copii singuri...ce poate să le facă ea? cum să-i crească singură?...Asta mă întreb şi eu, dar nu găsesc răspunsul prin colţ de gând chircit de milă...
Mă priveşte printre lacrimi şi mă întreabă , fără să mă lase să reacţionez:
-Dacă iese, îl poţi aduce la mal? Văd că nu ţi-e frică de apă...
Tresar, ca orice om de rând. Îmi dau seama că nu am fost niciodată atât de aproape de moarte, încât să o pipăi, dar durerea bătrânei nu-mi dă pace...mă înghesuie şi-mi şopteşte că am destul curaj...Ştiu c-ar trebui să-l trag de o mâna sau să îl împing de picioare...Sunt sigură că o să mă descurc...
Bătrâna suspină sfârşită ca o lumânare uitată în sfeşnic de o veşnicie şi eu îi promit că o să-l scot...Chiar mă rog să iasă mai repede...să pot curma durerea asta de fiinţă încercată...
Timpul îşi numără secundele într-o linişte de biserică...Bătrâna îşi leagănă trupul împuţinat de vreme şi nevoi şi eu tac...tac...aşteptând să se arate moartea................................
Stau toată ziua alături de bătrână, aşezate pe treapta de beton a digului şi privim întinderea aceea ucigaşă de apă tulbure şi agitată sau poate doar mulţumită de câştig, îşi cânta în barbă...
Femeia cu ochi goliţi de tristeţe îşi deapănă, parcă doar sieşi, povestea : feciorul ei are trei copii, soţia a plecat mânată de bătăile lui şi scandalurile nesfârşite...era cizmar şi mai aducea câte un ban în casa...Acum au rămas pe drumuri...Şi din când în când, îşi şterge cu dosul palmei ochii umflaţi şi înroşiţi în aşteptare...

Cât cinism!

Ce aştept?

Să fur din ghearele morţii un cadavru şi să-l redau lutului nesătul. Să-l fur din burta pârâului şi din gura peştilor...

Îmi amintesc de copiii care s-au înecat în pârâul de lângă satul meu...de lumânarea arzândă, care era pusă mereu într-o felie de pâine şi cum se rotea , doar în momentul asfinţitului, împrejurul locului unde se oprise trupul celui înghiţit...Noi, copiii priveam cu frică şi mirare, dar frica trecea repede şi a doua zi ne bălăceam iar, plini de viaţă şi tinereţe sfidând ochii răi ai morţii.

Zărim ceva în depărtare. Mă arunc în apă înainte de a mă îndemna femeia. Înot cu trupul parcă amorţit. Ajung în dreptul obiectului nedefinit. Era doar o pungă de plastic.

Suntem doar noi în tot ţinutul asta, pe malul apei. Noi şi undeva în burta apei, înecatul...

Se lasă mantia înserării şi nu pot să o las singură pe malul apei. În câteva minute va sosi ultimul autobuz spre oraş. O rog să meargă şi ea pentru că e noapte şi chiar dacă apare , nu-l mai putem vedea. Îi promit că o să vin şi mâine. A fost ciudat faptul că poliţia nu a venit, nici scafandrii, şi-au zis probabil că era un beţiv şi o să iasă el până la primăvară. Nici a doua zi nu erau cei în măsură să o ajute...

E atât de tristă povestea asta şi mi s-a scris în suflet ca o ploaie de fluturi uscaţi...

A doua zi, eu şi încă doi tovarăţi de înot, pe care i-am cunoscut întâmplător, aduceam la mal, într-un asfinţit însângerat, trupul înecatului.

Soarele îşi scălda umbra roşiatică în cuprinsul apei. Înotam, şi abia într-un târziu mi-am dat seama că sunt doar eu în apă. Sutele de oameni s-au retras pe mal parcă intuind trupul mortului, încă înainte de a se arăta...Ceva pluteşte nu foarte departe de mine şi eu ştiu că este El...Mă apropii, nu ştiu dacă pot să-l trag singură. Vin la mal şi le spun oamenilor că e un om înecat. Îi rog pe cei doi băieţi să-l aducă, dar îmi spun că nu merg fără mine. Prietena mea aproape leşină, strigă să nu plec. Dacă plec nu mai vorbeşte niciodată cu mine.
Am o promisiune de îndeplinit...Mama întristată se uită la ea cu o anume ciudă...Mă arunc înaintea celor doi şi înaintăm în şir.Am ajuns. Le-am zis să-l prindă de păr, iar eu o să-l împling de picioare.
Mă uit la el. Îi văd chipul chircit spasmodic , dar faţa e nemaipomenit de senină şi frumoasă.Şi-mi zâmbesc, ca pe o încurajare :uite un mort fumos...

Înotăm tăcuţi în acest cortegiu al morţii...Deasupra înecatului, văd tronând moartea, ca pe o femeie înnebunită de frumuseţe...Din când în când, muşcă pătimaş din buzele lui, ştergându-şi buzele arse cu mâna descărnată...

Ai câştigat iar, ticăloaso!

Ajungem la mal. Unul din băieţi are păr pe mâini şi într-un gest plin de cinism, întinde mâna spre colega mea, cerându-i să facă cunoştinţă. Ea fuge şi strigă la mine supărată.

E linişte în viaţă şi în moarte...

Sutele de gură-cască se adună ca la o paradă în jurul mortului, parcă păşind, unul după altul, cu papuci de mătase în sufletul lui, mulţumindu-se că nu au fost pe aripa întronatei.

Deasupra lor, sufletul meu se goleşte într-un dans al liniştii şi al epuizării...

Mi-e atât de aproape ziua aceea, încât dacă aş întinde mâna, aş atinge-o.
Din clipa aceea, pentru mine viaţa şi moartea s-au legănat în acelaşi balansoar.

Îmi privesc mâinile şi-mi vine să-mi strig:
-Eşti o ticăloasă!!! Ai împins cu mâinile tale moartea! Ce mai vrei de la viaţă?

Privesc mâinileşi parcă aş vedea nişte ramuri împodobite cu aripi de molii uscate...Mi le apropii de gură şi simt cum mi se scutură în adânc, un balsam furat parcă din sarcofagele fanariote...
A fost cea mai cutremurătoare experienţă din viaţa mea, care mi-a modelat destinul. Din clipa aceea am ştiut că nu pot fi altfel...Nu am să fiu niciodată altfel...Am să fiu ucigătoarea morţii...
Prietena mea s-a mai calmat, dar mă roagă să mă clătesc şi cu puţin clor...Îmi vine să râd în hohote...Oare moartea s-ar sfii de mirosul înţepător al clorului? Mă ceartă că am ştiut de mort cu o zi înainte şi am lăsat-o să mai intre în apă...

În noapte aceea sfârşesc în îmbrăţişarea cruntă a celui pe care l-am redat lutului, ca semn de preţuire pentru binele făcut mamei sale...Dar el revine seară de seară...

-Ştii ce vă ziceam despre morţi, când eraţi mici, îmi şopteşte mătuşa mea Aglaia, care mă speria cu bătrâneţea chipului ei.Nu te mai lasa chinuită. Dă-i două cepe de pomană ca spă plece...

Împlinesc ritualui şi pentru prima dată mortul deschide ochii, nişte ochi senini, albaştri, în care , parcă s-au înecat toate apele lumii...Apoi, îşi lasă mâinile pe lângă corp şi dispare în noapte.
Eu răsuflu eliberată...

O rază de lumină îmi creionează faţa.

-Ce faceţi? Scrieţi un poem? Interesante aceste cuvinte întortochiate...Eu? Nu fac nimic...
Doar şterg de praf o pagină din viaţă...







Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Aug 31, 2010 6:20 pm, editata de 2 ori

Dacă aş mai avea un ceas,
aş putea vedea soarele din ochii tăi
şi aş număra fâlfâirile aripilor
păsării care te poartă
în legănul vântului
din răscruce..

Dacă aş avea ceasul
care-mi lipseşte din clepsidră,
aş putea să-ţi număr pe obraz
clipele care ne scriu povestea
risipită de albatroşii mărilor
cu nume de sori
şi chipuri de carte prăfuită...

Dacă aş mai avea un ceas,
ţi-aş opri zbuciumul,
şi te-aş aşeza
pe ţărmul grunzos, fierbinte,
doar să îţi privesc zarea
care ne desparte
de cerul înscris în zboruri frânte...

Dacă aş mai avea un ceas,
căutările m-ar picura în adânc
şi mi-ar lumina chipul
umbrit de catedrala duhurilor
care s-au golit în mine.
dezrobindu-mă,
să-ţi fiu ţie aproapele...

Dacă aş mai avea un ceas,
poate m-aş bucura mai mult
de tăcerile astea hodorogite
care s-au lăsat peste noi
ca o mantie cernită de cioclu...

Dacă mi-ai cere,
aş mai găsi un ceas,
pe care ţi l-aş aşeza
pe un perete de suflet
să-ţi ticăie
în nopţile grele...

Dar urmează continuarea, Didina...am ieşit pentru că voia să se joace Adelina...nu aţi scăpat...vă mai plictisesc...te îmbrăţişez...

Draga mea ,nu o striga nici din obisnuita nici ca sa o umileasca ,ci o striga ca sa isi reconfirme confortul si linistea interioara ca ea ii este inca fidela si constanta in iubirea ei "nechemata" (spledid epitet).In momentul in care ea nu ar mai raspunde el ar intra in fibrilatii ,pentru ca i s-ar "darama esafodul " pe care El "condamnatul la iubire" da infatuat ultimile reprezentatii migrand de la una la alta...Daca EA aceea constanta si permanenta nu ar mai exista ,toata suita de migratii si-ar pierde rostul,el nemaivand unde sa intoarce ,doar Ea prin constanta si fidelitatea ei nechemata ii da LUI curaj de explorari feminine.

Iubirea lui durea mult.
Se lăsa o clipa doar spre ea, ca o pâlpâire uşoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte aşteptare....Apoi, vanitos din fire, îşi lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-şi trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viaţa lui de rutină...cu acel "ceva" sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortăreţelor medievale...
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată.Îl revolta iubirea ei nechemată....nedorită şi totuşi uneori o striga...nici el nu ştia de ce...o striga din obişnuinţă sau doar ca să o umilească.
..................................................................................................................
Ea era nepermis de sensibilă...
O "victimă" sigură de care uneori mi-e milă, gândea el...
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care-şi ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopţile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Ştia că e "slabă" în prezenţa lui, dar se simţea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine...care i se părea înjositoare...
Se voia doar stăpân peste un trup ...doar stăpânise atâtea trupuri, aproape şlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat la margine de drum.

Îşi şoptea adeseori:"îmi convine", ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată...Ar putea să fie fântâna vieţii mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparaţiei găsite, aşa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.

Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern...Mereu plecat pe alte valuri...
Cândva o să mă întorc la ea...N-am timp acum să o mângâi...Mă dor mâinile...Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârşesc opera...Piatra nu se lasă uşor modelată. E dură. E un alt material...Ea e moale...o pot crea după bunul meu plac...Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-şi adune gândurile sau să-şi ceară iertare că n-o iubeşte, ci ca să-i desluşească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiţionat în întunericul din ea...

Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii erau umbriţi de o tristeţe în care te puteai pierde, părul îi încărunţise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat...
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă desluşea toate tainele vieţii aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc...tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăţi. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfarme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască...
Îi venea să se certe, cu vorbe de ţărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-şi strige : la ce bun să-ţi pângâreşti trupul, când sufletul tău n-a mai fost tâvâlit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezănd că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Îşi aranja părul în oglindă, mângâindu-şi linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuşi un "altceva" a făcut-o cândva dorită...Oare era răsplata vieţii?...Cei lasaţi în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-şi frângă disperarea în trupul lui?
Era ca într-un lanţ emoţional al slăbiciunilor...

Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul...

Era linişte...
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopţii şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.

Ce trist!
Nu-şi putea astâmpăra nevoia de prezenţa lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru...
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-şi mai înjuge trupul...

De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei ...

Apoi a căzut într-un somn adânc, fără vise, un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugraviţi pe obraz...

Se întreba uneori, cu lacrimi de cristal în colţul gurii:când o să se termine totul?

Dar viaţa trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat...Şi, adesea, o zgâlţâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăieşti?

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Aug 29, 2010 7:30 pm, editata de 3 ori

Îţi fac semn cu mâna dreaptă,
Tu doar ochii să-ţi îndrepţi,
Să-ţi arăt în vârf de ramuri,
poama noastră,
poama coaptă,
a iubirii împlinite,
ca un fruct demult uitat,
în copacul vieţii noastre,
răsărit din rădăcina
gândului senin, curat...

Mâna mea îţi prinde mâna
şi păşim pe-aceleaşi pajişti,
Tu, cu pas mai apăsat...
Întrebându-mă , pe cale:
-Cum? Când oare? În ce viaţă,
noi credeam că ne-a lăsat,
singuri, rătăcind în zare...
Eu, cu apa vieţii tale...
Tu, cu râul vieţii mele?

Şi de ce iubirea noastră
zboară...zboară printre stele?

Dar ea, liniştit, se scaldă,
răcorindu-se aieve
când în apa cea din mine,
când în marea cea adâncă,
ce pluteşte-n gând la tine...

Şi eram doar eu în mare,
cea albastră,
marea ta...
Însă apa cea din mine
şi pe tine te scălda:
Tu erai în gând la mine,
Eu, ca norul cel sihastru,
o cunună de luceferi,
stăjuiam şi viaţa ta...

Nu ţi-am atins, aseară, trupul?
Necunoscută fiinţa mea ţi-apare?
Ridică-te!
Nu-mi sta pe aripa mea frântă!

Sunt pasărea albastră,
Mă zbat în geamul tău de-o viaţă,
Mă zbat fără-ncetare...

Dar vreau să mă înalţ
ca o zeiţă-ntruchipată...

Mi-ai frânt şi aripa celaltă?

Nu pot?
Nu vrei să îţi mai bat în poartă?

Şi-ncep să tremur,
Să îmi strâng pumnii
şi sa plâng...
Aşa cum s-ar ruga o pasăre rănită,
ce ştie, că de mâine,
vei coborî-o în mormânt...

Ca să mă-mpaci,
Tu-mi cazi în faţă,
Şi îmi şopteşti,
ca pe-un sărut,
lăsat pe umăru-mi
ce ieri, în poarta-ţi cea de fier
s-a rupt:
-În noaptea asta,
se deschide cerul,
Vorbesc şi animalele în şură,
Te rog, nu-nchide ochii...
Mai lasă-mă să te sărut...
PE GURĂ...

Zorii se asezau azurii pe umerii obositi ai unei nopti zbuciumate.
Trenurile lor pareau sa nu mai vina.
Gandurile li s-au asezat alaturea, pe sine, si pareau ca se pierd in dansul nebunesc al timpului...Se priveau furis si nu se mai recunosteu, de parca cineva pus pe sotii le schimbase fetele. Nici nu stiau ca la cele doua capete de linii le asteptau crucile inca mirosinde a vopsea proaspata.
Cruci care le apartineau si care se asemanau de parca au fost cioplite din trunchiuri gemene...

Si totusi mainile lor erau atat de aproape, iar spatiul respira a libertate si a gol, cum nu a mai mirosit niciodata...

A cui mana trebuia sa incerce cautarea? Ele, sleitele, stateau cuminti, odihnindu-se, de parca cineva le-a incrustat adanc in palme cuvantul ``interzis`` Se priveau neputincioase si vinovate, sfaramandu-si iluziile acelea care se ingramadeau in coltul cel mai intunecat de vis dulceag risipit in cosmar sleit de zvarcolire.
Si ea gandea increzatoare : poate ne-om regasi candva,in nopti laptoase, mirosind a flori de tei si a viata pofticioasa, cu incisivi gata sa muste ca dintr-un mar biblic al pacatului.
Gandurile de pe sine s-au regasit pentru un moment si au visat un vis cutremurator...A durat 2-3 secunde, cat dureaza visele visate de multimi sterse, comune...dar era unic pentru ca era visul lor...Si pentru ca s-au imprietenit, in spatiul subconstientului, s-au sprijinit unul de altul, asezandu-se cat mai comod pe sina metalica, lucioasa, intrebandu-se unul pe altul daca-i este bine...In subconstient era placut si bine...Si atunci au pornit hau-hui rascolindu-si unul altuia labirinturile...
Recunosteau locuri comune, si-ar fi vrut sa alerge de mana pana la epuizare, cum o faceau in copilarie...sau sa se tina strans de maini si sa se invarta ametitor, ca doi tovarasi de joaca nedespartiti...apoi sa cada osteniti si sa simta cum zboara alaturi, batand cadentat din aripile proaspete si albastre...doar aripile lor puteau fi asa de albastre , pentru ca gandurile lor veneau din strafundul neexplorat al zarilor virgine...
Dar el , cel adevarat, inca era aici asteptand ca si ea un tren...nu unul oarecare, ci un tren al grijilor pe care voia sa le transporte cat mai departe...
Trasaturile lui se conturau obsesiv, apoi se estompau in umbra cetoasa...

Aaaa...Da...Acum si- amintea de el...Era povestea printului cu parul balai care nu indraznea sa-si infrunte zmeul temnicer...si amandoi erau condamnati la suferinta...
Dar ce, suferinta nu e pentru oameni? Si se priveau drept in ochii sufletului recunoscandu-si specia din care indrazneau sa faca parte...
Mana ei ii atinge tremurator obrazul si atingerea asta trezeste in el o forta nebanuita...parca ar vrea sa si-o indese in suflet...Dar sufletul lui era prea mic si ea nu voia sa renunte la aripi...Erau albastre si doar ele ii mai aminteau zborul.

Il privea, mereu, si-ar fi vrut sa-i fura doar o clipa din viata, pe care sa si-o indese, pe ascuns, in buzunar. Apoi sa fuga prin imensitatea viselor lui ca un copil descult...si sa rada, de parca cineva a pierdut-o intr-un magazin de jucarii, printre papusi despletite, imbracate in rochii de iluzii...
Ar fi vrut sa treaca peste iernile albe si reci, peste toamnele uscate si pline de melancolie, peste verile naucitoare, peste primaverile flamande si sa renasca ea un nou anotimp pentru ei...Voia sa nu-i mai pese de patina asta amagitoare a timpului si sa-si transforme clipa furata in vesnicie...

Privind chipul lui palid, o cuprinse spaima...Oare ii furase deja clipa? Nu era doar o inchipuire?
Amandoi se infricosau de chipul had al spaimei...Niciunul nu voia sa se piarda...
Si-atunci la ce bun stradania, minciuna, fluviul acela de lacrimi revarsate, cand trenurile oricum vor porni in directii opuse?
La capat le asteptau crucile lor gemene. Si el gandea ca poate au fost schimbate...Poate va purta crucea ei si ea nu va putea duce crucea lui...Asta il ingrijora cel mai mult, pentru ca ea a reusit sa locuiasca in el muuuult timp si o cunostea prea bine...era fragila si nevoitoare de lucruri apasatoare... Nimeni...nimeni nu scapa de cruce, dar macar fiecare o duce pe a sa.
La ei de ce s-au schimbat crucile?
Doamne, la ce folos atata zbatere, cand el, oricum va urca cincizeci de trepte, iar ea va ramane tot pe aceeasi treapta...deasupra cerului?

Cata forfota...
Se facuse dimineata...si oamenii se mirau vazand cele doua ganduri chircite pe sinele reci, obosite in asteptare...
De ce se aduna oamenii in gari?
De ce-l cunoscuse pe un peron anost de gara? Si de ce-si lasase gandul sprijinit de al lui, obosit si scrasnind ca o sina sub apasarea grea a poverii?

Oamenii se hranesc mereu cu miere...isi ostoiesc setea cu lapte...Sunt nemuritori...
Dar ei? De ce se temeau? Ca altminteri s-ar fi intalnit unde se intalnesc oamenii : in piete, in vagoane, intr-o cetate seculara...Au ales peronul asta sters si ravasit de milioane de pasi repezi...prea tocit de alergare...Aici totul alearga...totul se risipeste...Loc anost in care visele mor.
Fiecare se temea sa ramana singur, sec, insignifiant, pentru ca prezenta celuilalt parea sa aduca fiecaruia , in gand, vorbe pline de nuante, pline de miez, placeri...

Linistea incepea sa fie mancata de gura haina a celor doua trenuri oarbe care pufneau a despartire ...
De ce vor sa plece oamenii? Si incotro se indreapta? Asa se intrebau din priviri, tacit,si se mai intrebau daca exista cu adevarat fericirea sau e doar o poveste inchipuita de altii.Ea tot ii mai era draga, si inca ar fi vrut sa si-o indese in suflet si sa n-o mai lase sa plece de acolo vreodata.Dar sufletul lui nu se mai marea. Era tot prea mic pentru ea, si femeia asta care-i statea ganditoare, alaturi, nu voia sa renunte la aripile ei albastre care ii aminteau de zborul lor printre stele...

Apoi s-a reasezat tacerea...O tacere calma si linistita, contrastand puternic cu marea agitata a launtrului lor..
Cine era acest neasteptat prieten care va ajunge exact in locul opus unde-si va duce ea crucea?
De ce inchipuise pentru ea filosofia lumii?
Umilita, si-a strans la piept crucea si a simtit cum aschiiile ii patrund dureros pe sub unghii...
O priveste ca pe o dezlegata taina si o saruta...Da ...Era crucea LUI...

Am inteles acum si imi cer scuze

Pentru ca acest forum este gratuit,noi nu ne permitem inca sa platim propriul domeniu si propriul nostru admin de site ( o fac eu neprofesional cat am invatat autodidact si cu mijloacele puse la dipsozitie de acest spatiu).Acest forum nu permite incarcarea directa de filme si fotografii care le incarcam pe alte site-uri specializate si apoi le postam aici

imi place forma artistica in care sunt puse gandurile tale.
Muzica si imaginea dau forta cuvantului.
De ce nu gasiti o cale sa postati direct pe acest site, fimuetele, fara sa mai faceti trafic si celor de pe You TUbe?