Birou de lemn. Caiet deschis. Foi albe. Stilou cu cerneală. Angajament pentru scris.
-De zeii înşişi suntem blestemaţi. Frica le cultivă temerile. Iar temerile îi ţin pe loc precum lanţurile de fier.
-Suntem întemniţaţi de secole în închisoarea răscrucilor de drumuri de invazii şi imperii.
-De milenii suntem căliţi în ruşine şi suferinţă prin depravarea duelurilor de idei contrare- războaielor.
-Cum altfel să ţină în frâu seminţia noastră onorabilă. Libertatea noastră înseamnă supremaţie faţă de ei.
-Timpul e aproape, îl aud cum aduce avangarda de adieri uşoare de vânt. Se misca deja. Unii iau contact cu ea. Curând toţi vom simţi tornada modelandu-ne în al cincilea imperiu uman! Mai disciplinat decât cel roman, mai întins decât cel mongol, mai avansat ca cel napoleonian şi cu un conducător neînvins ca Alexandru!
-Ah.. nu nu nu!
-Mai puternic decât....
Hârtia ruptă din caiet. A opta în ultimele minute. Aruncată într-o grămadă formată de-a lungul coşului de gunoi.
-Când primesc şi eu respectul cuvenit? Când?
-Sunt disperat şi abandonat de toţi cei dragi.
-Ultima mea tentativă să câştig un colţ de pâine...

Ultima editare efectuata de catre Costea Sorin Iulian in Sam Aug 21, 2010 10:50 am, editata de 1 ori

Doamna Didina Sava cred ca e cel mai lung comentariu care l-am primit vreodata. si ma simt flatat ca ati pierdut atata timp sa descrieti textul si ideile mele prezentate in el.
Multumesc pentru tot!

Imi place foarte mult cum personifici obiectele din casa : bucătăria transpiră şi răsufla greu pe gura geamului. ziarul este armata de zgârieturi ocazionale.Ai un mod placut si noncoformist de a-ti face aceste obiecte ambientale, parteneri de naratiune zugravindu-le ca personaje reale .Aceasta placere la lectura vine si din glisarea asta spontana cu care tu personajul Om, real te estompezi ,impingand in firul epic un obiect personificat ,ca apoi sa revii printr-un balans abil si sa iti reie rolul de personaj adevarat Deci ,imi place giumbuslucareala aceasta,pentru ca resuseste sa anime "tabloul cu natura moarta" al bucatariei.Aceasta ca stil....Mergand mai departe ,nu pot sa nu punctez ca orice lucru care il facem indiferent ca il scriem ,il pictam sau il coasem poarta in fiecare centimentru amprenta personalitatii noastre ,ADN-ul trairilor noastre emotionale, a conflictelor interioare ,a frustrarilor,a nivelului de maturitate spirituala.
Am facut acest preambul pentru ca de fapt dincolo de aceasta povestire ghidusa transpare un conflict intre generatii existent in plan real.Tanarul gelos pe Ziarul care,deja cum am spus este ridicat la rang de personaj autentic ,frustrat de aprecierea si atentia meritorie pe care si-o doreste din partea tatalui cauta ca un copil care te impunge in inocenta-i adorabila pe ascuns cu degetul ,sa atraga atentia si respectul tatalui .De aceea tanarul isi incepe discursul de atragere a atentiei tatalui si de distragere de la banalul ziar ,cu elementele epice ale unui basm:Avem un prinţ... De fapt cine e printul ? oare nu este el tanarul in stadiul de copil pe care tata il alinta si ridica zilnic la rangul de print.Tanarul din povestirea de aici tanjeste dupa sentimentele acelea confortabile ale copilariei mici cand era adulat si traia in atmosfera aceea securizanta conferita de atentia binefacatoare a familiei .Printul are potential ,dar responsabilitati enorme ca ale miticului Atlas.Oare nu este conditia general umana la care sunt siliti sa si-o asume tinerii de azi,si de ce nu din toate timpurile .
Prinţul e bine intetionat. Până la urmă eşuează E corupt. Trădează pe toţi: ţară, prieteni, semeni, soldaţi. În cele din urmă îşi ucide propriul tată în sala tronului înfingandu-i sabia în piept. Astfel revendică regatul spre ruină.
Oare acest fragment lapidar si concis apartinator deja stilului narativ a lui Liviu nu este chintesenta dramatica a vietii cotidiene.Cati tineri cu potential speriati de greutatile inerente care trebuie sa le ia in piept,se irosesc ,cati printi bine intentionati se pierd corupti de prieteni de anturaje proaste etc....pt ca in cazul de fata un tata ignorant si-a pierdut interesul viabil fata de propriul copil dand prioritate la orice in afara de copilul lui care tanjeste dureros la epoca in care era "printul tatei"
Iata succint intr-o povestire de vreo 30 de randuri un tanar adolescent reuseste sa zugraveasca drama competionala,drama conflictului dintre generatii existenta in multe case.Gestul necontrolat cu cutitul este de fapt gestul de excomunicare si condamnare catre zidul obrobiului public pe care il face tanarul,personajul povestirii,fata de tatalui iubit care isi ignora fiul,tatal caruia ii cerseste putina atentie.infantilitatea cu care mânuiesc cuţitul în timp ce povestesc piere înjunghiată,insa Printul isi injunghie tatal ca un personaj shakespearean Brutus conferind acestei tragedii domestice reale in ziua de azi valente de universalitate ..si aceasta autentica lovitura de teatru se termina obedient din partea fiului frustrat ,care executa neconditionat ordinile tatalui cu toata dorinta lui de independenta asumata fata parinte.

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Mier Aug 18, 2010 8:58 pm, editata de 1 ori

Ţin să îţi mulţumesc pentru aprecieri!
Am observat că şi tu ai o imaginaţie zburdalnică şi copilăroasă parcă. Drăguţă povestioara ta, în schimb, ai făcut o mică greşeală.."ca fapt divers.", nu "de vers". :p

Prin casă. Se apropie cina. Repede cu paşi de secundar. Stomacul meu ordonă să mărşăluiesc spre frontul din bucătărie pregătind avangarda aperitivelor.
Aşadar bucătăria. Căldură de nesuportat, dar suportabilă dacă o îneci în neimportanţă. Mă simt precum un intrus în fortăreaţa toracică. Chiar lângă inimă. În cazul de faţă aragazul. Motivul pentru care bucătăria transpiră şi răsufla greu pe gura geamului.
După trei paşi ajung în dreptul mesei. Fac un schimb cu taburetele. Eu îi dau folosinţă. El îmi dă răgaz de odihnă.
Odată aşezat îmi dezlipesc atenţia lipicioasă şi agăţătoare de bucătărie. Atunci mintea mea deştinge formele din faţa mea. O ceaţa. O umbră. Mâini. Cap, trup de om. Da acum văd. Tatăl meu. Stă relaxat cu mintea transferată total în paginile ziarului din mâinile sale. Încă nu înţeleg cum reuşeşte armata de zgârieturi ocazionale- cum denumesc ziarul- să-i adulmece atenţia. Cum o momeşte, apoi nu-i mai dă drumul din capcană. Curiozitatea nu este a mea. Ci a geloziei mele.
Dau drumul cavaleriei şi pornesc mai multe şarje înspre începutul discuţiei între noi doi. Pe scurt mă bag în seamă.
-Tată vrei să-ţi prezint pe scurt o povestire?
-Nu! Tu în cel mai bun caz poţi să taci.
Nici nu-şi ia ochii de pe soldaţii scrijeliţi de arme. Iar mă împunge gelozia cu suliţa din spate să retrezesc curiozitatea.
-Eu tot îţi spun.
Să nu plictisim. Şi să nu deraiem trenul de pe liniiile povestirii. Prezint pe scurt povestea. Două sau trei rânduri.
Avem un prinţ. Cu mult potenţial şi responsabilitate pe umeri ca şi atlas. Prinţul e bine intetionat. Până la urmă eşuează. E corupt. Trădează pe toţi: ţară, prieteni, semeni, soldaţi. În cele din urmă îşi ucide propriul tată în sala tronului înfingandu-i sabia în piept. Astfel revendică regatul spre ruină.
Mă opresc. Infantilitatea cu care mânuiesc cuţitul în timp ce povestesc piere înjunghiată.
În sfârşit puţină atenţie. Atât de nepreţuită. Nu se mai uită la ziar.
-Şi unde baţi cu povestea asta? Vrei să mă omori?
-A... nu, deloc. Spun aşa ca fapt divers. Doar nu e...
-Taci şi ia oală de pe foc. Arde mâncarea!
-Imediat...

Ultima editare efectuata de catre Costea Sorin Iulian in Mier Aug 18, 2010 12:14 pm, editata de 1 ori (Motiv : multumesc de atentionare nu observasem)

frumos...vezi ca am avut dreptate...lasa cuvantul sa respire...nu-l incadra in rama...naratiunea ta e ca o forta...mult succes! cu drag

Într-o sală de aşteptare. Un simplu individ o ocupă cu răbdare. E agitat. Agitat, dar într-un sens ordonat. Se plimbă meticulos cu paşi calculaţi într-un şanţ. Şanţul lung cât sala, plasat pe lungimea ei. Observaţi că individul roade podeaua sălii cu nervii săi.
Un sunet de uşă în deschidere zgârâie fundalul. Domnul nervos, bruscat de neaşteptată întâmplare ucigându-i ritmul şi împiedicându-se ia în primire marginea din dreapta şanţului.
Uşa e larg deschisă. Intră cineva.
-Îmi pare rău, domnule Baro Expertus, nici acum nu vă poate primi.
-Ştiţi, domnul Domnul nu...
-Nu mă supăr. Obiceiul acesta îl are de când îl ştiu. Mă face să-l aştept cu nerăbdare să mă binecuvateze cu răbdare.
-Cât vă face să-l aşteptaţi?
-Sincer să fiu , numai ştiu! Dar stai era să uit. Barba mea.
-Barba ta?
-Da, barba mea, e ca un ceas. Nu mă lasă să uit de când îl aştept.
-Şi cum îţi dai seama?
-Simplu! Iau rigla. Aşa...aşa. Barba are o sută de centimetri.
-Şi..contează pentru că...
-Firele de barba cresc cu un centimetru la fiecare trei luni. Doişpe .... ori..douăzeci şi cinci ...ah. De vreo trei sute de luni.
-Adică douăzeci şi cinci de ani? Şi încă mai vrei să aştepţi?
-Da mai aştept.
-Auzi matale, nu vreţi o afacere mai bună? Cunosc o persoană care precum domnul Domnul are un complex ca acesta. Singura diferenţă este că favorile, întrebările şi etc sunt îndeplinite prompt şi fără condiţii.
-Hmph..
-Hmph ce?
-Hmph ce să fie... am tulit ochii în spre tine mai detaliat şi am descoperit că şi tu lucrezi la complexul domnului Domnul.
-Tu eşti nebun zău! Iar ţi-a intrat barbă printre ochi.
-Nu deloc, am observat initialel D.D. pe uniforma dumneavoastră roşie.
-Ahh.. da..dar nu e acelaşi lucru , d.d. nu vine de la domnul Domnul..
-De la ce atunci mă rog frumos?
-De fapt ai dreptate de la domnul Domnul vine.
-Uite-mi cartea de vizită, eu trebuie să plec.
-Ah mulţumesc să mai reveniţi ... niciodată..
Acel cineva o tuleste pe uşa care a intrat şi porneşte iar acel sunet atât de strident că ar crapă şi pereţii de-ar avea urechi.
Domnul Baro al nostru este nespus de fericit, nu în culmea fericirii ,ci în vârful ei.
De ce? Hai să aflăm. Mai aprope, mai aprope. Ce spune?
-Hehe..ce noroc, cât timp îl aştept pe domnul Domnul am ce să citesc.
Şi îşi trage cartea de vizită la nici 10 centimetri de ochi şi o citeşte cu poftă.
Într-un final uite încă citeşte,dar aşa de uzată este acum cartea de vizită că literele se duc de pe plastic şi ajung pe palmele domnului Baro imprimate pe veci.

(Şi incă mai aşteaptă)

Multumesc de primirea calda!
Am gandit mereu ca sunt un incurabil poet. Dar m-am inselat

hei, vezi ca ai reusit ....te salut cu mare drag

Bine ai venit Sorin pe pagina web a Asociatiei Universul Prieteniei.Ma bucura prezenta ta din mai multe puncte de vedere: odata pentru tineretea si usorul nonconformism afisat pe care eu il intuiesc si apreciez la tine si apoi pentru ca iti place sa scrii ,iar eu sunt fericita si recunoscatoare ca ai ales si acest spatiu in care tu sa postezi si noi sa citim
Imi place stilul tau cu fraze scurte, precise, punctate uneori cu expresii originale.Mi-a placut foarte mult oximoronul din fraza :"Sunetul liniştii din încăpere surzeşte ascultat de prea multe ori"
M-a amuzat dar nu am putut sa nu recunosc veridicitatea definitiei tale data literelor zgârieturi disciplinate. Prin rănirea foilor de către stilou îmi notez totul prin cicatricele lor. Problema este că foile nu sângerează. Aşa că stiloul din respect dăruieşte foilor propriul sânge.
Personal imi place stilul tau frust ,zgarcit in detalieri exagerate dar tintit prin concizia ,prin lapidaritatea studiata a frazei.Iti urez succes ,si astept si alte postari ale tale.