Lansare de carte-Antologie de poezie-55 de poeti contemporani

In aceasta antologie de poezie apar cu creatii si autori care au debutat in volumele din Ciclul Anotimpurilor sau sunt membrii simpatizanti ai asociatiei:
Elena Paduraru,Flora Margarit Stanescu, Ioana Voicila Dobre, Lelia Mossora, Mariana Rogoz Stratulat,Nicolae Stancu,Violeta Andrei, Violetta Petre,Cristina Stefan

Va asteptam sambata !!!

Recenzie Antologie de poezie ( 55 de poeţi contemporani – pagini alese)
autor: Cella Negoiescu

Poezia - zbor spre eternitate.

Metaforă a unui gând neterminat, pictură altfel prezentată, muzică neauzită, nedezvăluindu-şi pe deplin acordurile, înfiorând, însă, de emoţie Sinele, Poezia devine artă între arte, punte de legătură între eul liric şi cititor.
De aceea, meritorie şi îndrăzneaţă apare ideea doamnei Valentina Becart de a realiza o miniantologie a poeziei contemporane. Ne permitem s-o numim asfel, deoarece spatiul liric s-a extins neînţeles de mult în dauna poeziei – redusă, în momentul de faţă, la genul scurt, cu ecouri autobiografice.
Dar cititorul va rămâne, indubitabil, surprins de dispunerea aleatoare a poeţilor, criteriul alfabetic sau cel cronologic nefiind convingător. Mai mult, un poet precum Mircea Micu, considerăm că nu şi-ar fi găsit locul într-o astfel de antologie având în vedere nu numai vârsta, ci, mai ales, îndelungata activitate creatoare. Cei treizeci de ani în conducerea Uniunii Scriitorilor l-au făcut deja cunoscut, poetul fiind un apropiat al lui Zaharia Stancu – prozator dar şi sensibil poet, ce-i drept minimalizat la ora actuală, dar şi al lui Nichita Stănescu. Poemele lui Mircea Micu ar merita plasate alături de altele aparţinând unei generaţii anterioare în care se regăsesc nume precum Mircea Dinescu, Leonid Dimov, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu. Nemenţionarea acestui poet în manualele şcolare nu trebuie confundată cu necunoaşterea operei sale, dată fiind relativa funcţionalitate a acestora. Desigur, integrarea lui Mircea Micu într-o astfel de antologie nu poate fi decât flatantă pentru poet, dar aşezarea sa într-un prim plan ar fi fost, poate, de bun augur, un exemplu real pentru mai tinerii confraţi. Un poem precum Dor de cai devine edificator pentru generaţia căreia îi corespunde: „Eu sunt copilul ce visează / În orice noapte numai cai, / Sălbatici, nărăvaşi şi tineri / Trecând spre mine în alai,/ ... / Îi văd în bezna nopţii mele / De insomnii fără temei / Şi mi-e atât de dor de dânşii / Cum numai grecilor de zei ...”. Aceeşi consideraţie ar fi trebuit acordată Biancăi Marcovici, poetă distinsă cu atâtea premii internaţionale, autoare a atâtor volume deja cunoscute.
În afara acestor mici deficienţe de expunere a materialului, Antologia reuneşte poeţi şi texte reprezentative, autoarea dovedind o deosebită abilitate în alcătuirea unor adevărate „medalioane” lirice de o acuitate remarcabilă reuşind să se încadreze în canoanele recomandate, pentru prima dată, de către Maiorescu în studiul intitulat O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, destinat, la acea oră, celor ce-şi propuseseră să alcătuiască o primă antologie de la poeţii Văcăreşti la Alecsandri. Conştient de dificultatea alcătuirii unei asemenea lucrări, criticul le oferă contemporanilor un fel de ghid pentru trierea selectivă a unor texte artistic valabile. Cele două părţi ale studiului amintit: condiţiunea materială si condiţiunea ideală a poeziei pun în evidenţă elementele esenţiale ale unui text poetic. „Ideea poetică” – subliniază marele critic – „nu e ... idee, ci emoţie, simţire, trăire psihologică ... Prin urmare iubirea, ura, tristeţea, desperarea, mânia, etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, plitica / ... / sunt obiecte ale ştiinţei, niciodată ale artelor ...”. Şi adevărata idee poetică trebuie să fie prezentată într-un înveliş verbal adecvat prin diverse „elemente ornante: epitete, metafore”, abstractul fiind recomandat într-o mai mică măsură.
Timpul a trecut, curentele literare s-au perindat, avangardismul interbelic debordând în suprarealism, expresionism, constructivism, fovism, promovând o literatură nouă, adresându-se, de cele mai multe ori, unui lector avizat. După cuvintele potrivite ale lui Arghezi limbajul poetic devine permisiv, poetul amintit dând „drept de cetate tuturor cuvintelor” – după aprecierea lui T. Vianu -, modernismul vine în forţă prin balcanicul Ion Barbu, deşi curentul apăruse cu mult mai înainte prin lirismul bacovian, mai bine zis prin lirica simbolistă. De aici încolo noua poezie va urma linia neomodernistă prin Nichita Stănescu, Marin Sorescu, etc, dar şi pe cea postmodernistă excelent reprezentată de scriitura lui Mircea Cărtărescu.
Chiar dacă după ’89 mai tinerii creatori au încercat să se rupă de toate tendinţele anterioare, definindu-se ca generaţia ’80 / ’90 sau a celui de-al doilea mileniu, ţinându-se departe de tradiţie, scuturându-se de ea ca de o povară inutilă, considerându-se liberi şi rebeli până la anarhie, textul poetic contemporan n-a putut să renunţe la alura modernistă, cea cunoscută, evidentă prin folosirea versului alb, a ingambamentului sau prin abordarea unor teme cunoscute. Aşadar, în pofida celor afirmate mai sus, temele tradiţionale încep să reapară, deoarece fiinţa umană a rămas intactă în conştiinţa ei, sentimentele revenind şi repetându-se cu aceeaşi intensitate şi pasiune ca oricând şi oriunde. Aşa se face că în Antologia Valentinei Becart, textele – alese cu grijă – se definesc printr-o unitate tematică şi stilistică.
Una dintre temele abordate în majoritatea poemelor este cea a timpului alăturată de cea a visului care reprezintă un fel de paleativ pentru împlinirea unui ideal. În timp ce romantismul utiliza visul ca pe o treaptă (către metafizic), iar psihanaliza – ca pe o cale de acces (către subconştient) – visul din poezia contemporana e abordat cu o maximă luciditate creatoare, cu scopul de a extrage din el un principiu de maximă libertate. În vis, elementele şi întâmplările pot sta în relaţiile cele mai absurde, singura regulă fiind cea a absenţei oricăror rigori, a împlinirii tuturor posibilităţilor fără vreo constrângere sau restricţie logică. În Acum Aurel Pop mărturiseşte ca „noaptea” îşi potriveşte „gândurile / Cu grijă” ca să facă faţă evenimentelor de peste zi, în timp ce Cristina Ştefan constată că: „Se făcu visare din ziua venirii / ... / Mi-ai înscris pe izvoare prundişul iubirii / Şi-am suit printre stânci mult-râvnitul Olimp” (Revers în timp – pg. 33). Un distih precum „Pe dinăuntru ne dislocă magma / De versuri niciodată răbufnind” (Cumplitele egrete) al lui Miron Manega accentuează afirmaţia de început, lectorul fiind introdus dintr-o dată, fără preliminarii, într-un univers necunoscut, ciudat, în care contrastele se topesc şi lucrurile, sentimentele fraternizează într-o dulce anarhie: „Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare remuşcarea nu calul alb, agrest, / În mine se lovesc însingurări de clipe / Cu clipe de ţărm şi mare în requiem celest” (Paul Polidor – Sunt pescăruşul nins ...).
Şi cum oniricul nu are limite, iubirea se insinuează şi ea cu tandreţe şi subtilitate, ca o altă temă des întâlnită în antologie. Sentimentul e mărturisit, uneori timid („Sufletul meu se întâlneşte cu al tău” – Constantin P. Popescu – Când), alteori direct, versurile alcătuind un adevărat portret spiritual al fiinţei iubite ca în Rozaliu de chihlimbar a lui Petru Blaj (Petru Dinvale). Mitul androginului se face vident la cei mai mulţi dintre poeţii Antologiei. Uneori, femeia devine „blând zefir”, bărbatul „dulce adiere” – ambii făcuţi pentru „iubiri profunde” (Gabriel Matrana – Suflete), în timp ce Lelia Mossora afirmă fără reticenţă că „Jumătatea mea de măr / eşti tu, / muşcând din mine - / fructul oprit”, mărturisire ce aminteşte clar şi de mitul cuplului primordial. Ideea e preluată şi de Cristian Lisandru în Iubire învelită în cer şi mere verzi, căci poetul, asemenea lui Adam, şi-ar preschimba iubita într-o Evă modernă
prefăcându-se el însuşi în măr „agăţat pe ramura / Unui pom al iubirii din care nu ne interzice nimeni / Să mâncăm ...” (pg. 129).
Detaşarea de cotidian prin iubire e semnificativ surprinsă şi de versul lui Dan Norea care nu cunoaşte „reguli în iubire”, aici, ca şi în război, orice fiind permis, poetul-programator sesizând diferenţa netă dintre un instrument oricât de performant precum computerul şi sensibilitatea fiinţei umane, mult mai complexă, prin sentimente şi trăiri de tot felul (Nu ştiu să fie reguli în iubire). La rândul său Velea Costea îşi recompune iubirea din „Ţăndări de vise / În suflet de noapte” (Iubire), în timp ce Violetta Petre încearcă să şteargă urmele unei iubiri trecute în Cioburi de iubire.
Sentimentul de iubire atât de tandru e prezent în toate ipostazele sale: iubirea de semeni în stil tolstoian sau iubirea faţă de Măreţia Firii, de muza inspiratoare, de harul divin ce ni s-a dăruit: cuvântul. Aşa apare iubirea în poezia Cezarinei Victoria Adamescu care-şi închină versurile unei divivităţi destul de transparente: „Iubite, stai cu mine pe-nserate / sărută-mi florile înrourate / ... / Şi la picioare să-ţi depun buchetul / de orhidee când îţi cânt sonetul ...”. (pp. 72/73). Prosternarea evidentă în faţa Cerului indulgent cu păcatul uman nu lipseşte. Ea predomină vizibil în poemele Mariei-Doina Leonte, ale Mirelei Şova, ale Elenei Armenescu, ale preotului Radu Botiş sau ale Marianei Rogoz Stratulat. Versurile poeţilor amintiţi se constituie din acorduri psalmodice, delicate şi pioase: „Zideşte-ne din nou, Stăpâne! / Cu milă nouă să ne-mbraci! / Ruga spre tine mai rămâne / Să ne răspunzi, Tu, să nu taci!” (Glossă omului modern – Mirela Şova – pg. 378).
Întâlnim însă şi o tendinţă argheziană, o oscilaţie între „credinţă şi tăgadă” ca în versurile lui Sorin Micutiu: „M-am coborât să-l caut pe Dumnezeu / M-am cutremurat / văzând / tronând / un alt eu / în loc de Dumezeu. / Simţeam că totul se destramă ...”. (Eu şi eu pg. 34).
Iubirea tolstoiană, iubirea de semeni, de tot ce ne înconjoară e bine punctată în versurile Ioanei Voicilă Dobre: „Iubirea am simţit-o-ntâi / în pâinea de pe masă / şi-n glasul mamei, grijuliu / ce mă striga prin casă./ ... / Mi-a apărut apoi în toate,/ în ochi de-nvăţătoare / în muzică, în vers, în carte / şi-n planta ce răsare”. (Iubiri).
Raţională şi conştientă de efemeritatea vieţii, a iubirii care se stinge în eternitate, autoarea are în vedere simbolurile sfârşitului iminent, specific uman. Astfel motivul toamnei, al amurgului, al nopţii şi chiar al iernii sunt întâlnite pretutindeni în volum. Titluri precum Fiecare toamnă, Când toamna, Toamna mereu mai frumoasă, Nostalgie de toamnă (Ana Urma), Toamna în derivă (Cristescu Emanuela Mariana), De toamnă (Ioan Mugurel Sasu), Baladă pentru tine (Ion Gheorghe), ... de toamnă (Georgeta Resteman) – devin sugestive alături de altele precum Stejarul dezgolit (Nicolae Stancu), Toamna din gânduri (Valentin Văran), September, Toamna în apus (Viorel Muha). Violeta Codreanu Tiron anunţă şi ea în accente blagiene că, pentru a se reîntoarce în copilăria rămasă undeva în urmă, a dat „vamă somnului şi visului” – simbolul somnului fiind subsumat eternităţii. (Vama somnului).
Cu toate că viaţa e privită ca o „trecere” prin infiltrarea „toamnei”, a „înserării” sau a „amurgului”, optimismul primează în întreg volumul, în toate poemele speranţa fiind mereu prezentă, „bălţată ca o salamandră” (Alexa Gabriel Bâle) sau ca „o ploaie măruntă, / să se spele de rele, / descântec de iele ... ” (Cristescu Emanuela Mariana), în timp ce Elena Pădureanu şi-aşterne gândurile cu drag „bob cu bob / ... / speranţe s-aducă / în tristeţea năucă” (Prin taste de sticlă – pg. 179). Aceleaşi „fărâme de speranţă” traversează şi poezia Georgetei Resteman oţelind voinţa eului liric: „Din rău să facem bine, din lacrimă ... un cântec” (...toamnă).
De foarte multe ori, optimismul apare în forme parodice: „Viaţa nu circulă cu viteză maximă / ... /Dar nu mă ridic pentru a traversa pe partea cealaltă / Cred că mi-e teamă să nu dea peste mine” – afirmă Cristian Lisandru în De pe margine ... continuând în acelaşi stil uşor persiflant, elaborând adevărate aforisme. Acelaşi optimism raţional se desprine şi din poezia foarte tinerilor poeţi. Dan Sârbu se declară „ ... prizonierul dintr-un măr de ceară / ce-aşteaptă veşnic fulgerul de lumină / ce se-ncăpăţânează să nu vină / în iarna ce se pregăteşte să apară” (pg. 141), în timp ce Doru Emanuel Iconar – elev încă – îşi şterge din când în când fruntea „cu o mânecă” în speranţa că „totul va merge bine” (Păpuşi – pg.163). Ironică şi nonşalantă apare şi decizia Deliei Stăniloiu de a-şi ridica privirea către lumină pentru a bea din „apa-nţelepciunii” aşa încât „ ... de-a fi să mor de tot, / Să mă doară drept în cot”. (Vers rebel). Binecunoscutul proverb, specific neamului nostru „a face haz de necaz” e subliniat şi de expresia Deliei Valahe de a juca Şotron pe destin. Şi concluzia lui Costel Geană se alătură acestei viziuni, că definiţia vieţii este încărcată de ironie: „Deci ce este viaţa noastră?/ Joc stupid de-a baba oarba / Pân’ din noi va creşte iarba”, în timp ce Ioana-Nina Botici defineşte direct viaţa ca „o fugă de moarte”.
Exemplele pot continua, căci optimismul e prezent indiferent de vârsta creatorului, indiferent de viziunea artistică, auroarea însăşi apreciind această atitudine, îndemnând la ignorarea timpului, la „măreţia creaţiei”, la „puterea cuvântului” ce „se va ridica” precum „un zid în faţa neantului”. (Labirintul singurătăţii – Valentina Becart).
Volumul de faţă nu se rezumă doar la prezentarea unor lucrări specifice liricii româneşti contemporane, dar pune în evidenţă şi munca poetului traducător, căci numai un poet adevărat poate realiza o traducere apropiată textului original, el jonglând cu metalimbajul. Meritorie în acest sens este traducerea lui Eugen Dorcescu care reuşeşte să ne prezinte „câteva eşantioane” din creaţia poetului spaniol Coriolano González Montañez ajungând să emoţioneze cititorul fără ca acesta să observe vreo stângăcie de exprimare. Ba mai mult, metaforele, personificările şi epitetele se adună în alegorii sublime ca în poemul Munţii Soarelui.
Nici încercările bilingve nu sunt uitate, Eleonora Stamate fiind prezentă cu şase poeme în limba română, dar şi în engleză. La rândul ei, Iulia Ralia nu se dezminte şi, ca profesoară de limba franceză, strecoară în lirica sa şi versuri în această limbă într-o manieră ce ne aminteşte de modernul Jacques Prevert. Frumoasă şi elegantă apare şi poezia domnului Mahmoud Djamal, metalimbajul fiind folosit cu măiestrie, deşi autorul, originar din Siria, este doar adoptat de noi.
Artistă completă, Valentina Becart ştie că lirismul se împleteşte cu tehnica picturală, oferind lectorului adevărate tablouri impresioniste. Curent pictural ce corespunde pe plan literar simbolismului, impresionismul – considerat ca cea mai frumoasă etapă a picturii moderne – promovează o tehnică tamizată, uşor ceţoasă, tuşele puternice devenind fluidizate, abia sugerate. Deşi coperta poartă amprenta pasiunii creatoare sugerată de un amestec de galben şi roşu flamboiant, în interiorul volumului predomină albastrul şi rare sunt poemele în care această culoare lipseşte, ea venind să sublinieze liniştea şi calmul, tendinţa eului liric de a simţi binele pe care-l vrea transmis şi cititorului. Şi dacă la Cristina Ştefan ochii de miozotis ai copilului se armonizează cu seninătatea cerului (Ochi albaştri), Ana Urma simte „albastrul de dinlăuntru” – simbolizând o personalitate nobilă şi delicată. O Rhapsody in blue ne oferă şi doamna Cristescu Emanuela Mariana inducând lectorului ideea de muzicalitate, artă ce se îmbină perfect cu poezia. În acelaşi sens pot fi citate şi versurile Elisabetei Iosif ce se constituie într-o mărturisire tainică în ritm şi rimă clasică, emoţionând prin sensibilitate şi suavitate, dar, mai ales, prin picturalitate: „Dansăm, / Plutim peste Durău ... / Eu calm. Încercuind surâsul tău. / Tu mă-nchideai, vag în iubire, / Aruncând stele. Cer în tresărire. / Curgeam liliachiu prin ziua violet, / Ningea indigo peste şevalet.” (Iubire violet – pg. 203).
Tablouri impresioniste se disting şi în alte texte prezente în Antologie. Gabriel Matrana caută cu ochii nori pe cerul care-i tot „albastru – acuarelă” (Soluţie), acelaşi cer, care pentru Costel Geană e plin „de nouri albi, zburdând pe sub sineli”, „un neant albastru cu stele arzând reci” – univers în care eul liric îşi poate găsi un refugiu. Ideea se regăseşte şi în versul Violetei Andrei ce-şi doreşte odihna în „albastrele flori din cântecul verii” (Anotimpuri de mână). Şi chiar atunci când lipseşte, culoarea în discuţie e înlocuită de elemente ce-o includ: Peisaj marin (Elisabeta Iosif), Izvorul (Alexandru Eugen Trandafir), Naufragiu (Vasile Zetu), Îmi este dor (Maria Rogoz Stratulat), etc.
În concluzie – muzicalitatea interioară a versului, motivele şi temele bine conturate, cromatica predominantă face din această antologie o culegere de referinţă, necesară cititorului de astăzi sufocat de evenimente mărunte, dar inerente, autoarea ridicându-se la rafinamentul unui Mecena, strângând laolaltă atâtea valori mai noi sau cunoscute anterior.
Întregul volum reuşeşte să îmbine atitudini şi prezenţe lirice diferite unite însă prin puterea cuvântului care, pornind de la realitate, de la un aspect interior, de la o idee sau de la o stare sufletească – reuşeşte să o transfigureze, prin funcţia lui poetică specifică, în imagine artistică – o ficţiune, o plăsmuire literară şi, la drept vorbind, o convenţie între artist şi receptorul creaţiei, funcţie sesizată de însăşi autoarea „ ... nu vă fie teamă / de măreţia creaţiei / ce-o veţi lăsa mărturie ... „ (pg. 15).

Mihai Pastragus,Cella Negoiescu,Valentina Becart

Ionela Dobre







Ionela Dobre si Nicolae Stancu




Cella Negoiescu,Aurel Oancea,Ionela Dobre,Antuza Maria-Ana,Rodica Rodean




Doamna Matrana si Nicolae Stancu



Ica si Nicolae Stancu ,Cella Negoiescu si doamna Matrana