Confesiuni la o lansare de carte

Mă îndepărtez de îmbrăţişarea munţilor, de căldura podgoriilor şi de sărutul pădurilor, de Ţara magică a Vrancei pentru a mă întâlni cu Eminescu şi Creangă, cu Ionel Teodoreanu şi ceilalţi visători, artişti ai cuvântului, pentru a-i admira şi a le cere, modest şi timid, să privească cu îngăduinţă, cu multă îngăduinţă, către nevrednica-mi încercare de a citi în stele şi în suflet.

Ajunsă în dulcele târg al Ieşilor ating sfios cu privirea oameni şi locuri, cer şi pământ şi continui să vorbesc cu mine însămi, încurajându-mă, şi ascunzînd cu grijă o lacrimă ce se înghesuie în geana ochilor. Am venit pentru a dărui ceva, ceva din sufletul meu, oamenilor, prietenilor.
Am simţit nevoia să scriu despre ceea ce simt, ce trăiesc, ce gândesc.
Am făcut-o pentru a lăsa ceva sincer pentru atunci când nu voi mai fi, iar dacă mi-aţi citit versurile aţi văzut că ceea ce scriu este exact viaţa. Şi nu alta decât propria mea viaţă! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.
Iubesc adevărul, am visat şi am aşteptat dragostea, luna plină mi-a păzit şi luminat cărarea spre aceasta, mi-a adus frământări şi linişte deopotrivă. E nevoie de curaj să rămâi romantic şi să scrii frumos despre adevăr şi despre dragoste, fie într-un octombrie friguros, fie la o ceaşcă de cafea ninsă cu fulgi negri… Poeziile mele se vor o invitaţie la o pauză de respiraţie, la o fugă din infernul citadin, la regăsirea plăcerii simple a unei plimbări într-o pădure foşnitoare, frunzele, ah frunzele şi secretele pe care vi le şoptesc uneori şi vouă, cititorii mei dragi


Îmbrăţişări, felicitări...

O seară deosebită pentru toţi cei prezenţi la lansarea de carte de la Ateneul din Iaşi.
Da! Aceasta este o seară încununată de lacrimi de fericire şi îmbrăţişări calde oferite celor care aleargă liber prin ploi albastre, care se zgribulesc sub greutatea fulgului de nea, apoi se odihnesc într-o lumină de nobleţe a înţelegerii sufleteşti şi care îşi aştern trăirile între coperţile cărţii despărţindu-se de sine.

Îmbrăţişări, felicitări…

Ţara Vrancei mă strange cald la piept şi îmi sărută privirea speriată!
Sunt acasă!


Când veţi citi ceea ce eu am scris în această pagină veţi fi mai aproape de sufletul meu ca niciodată…! Vă mulţumesc tuturor că existaţi! Altfel spus, eu n-aş fi avut pentru cine scrie…

Noaptea de Sânziene - tulburătoarea deschidere a cerului

Când scriu aceste rânduri mă aflu în cercul nopţii de sânziene. A început o dată cu apusul soarelui pe 23 iunie şi se termină înainte de răsărit în dimineaţa de 24 iunie. Nu mă interesează florile, coroniţele, fetele şi feciorii asociaţi cu această sărbatoare când sânzienele dansează şi plutesc în aer, ci semnificaţia momentului.
O sărbatoare solară (în preajma solstiţiului de vară) în timpul căreia cerurile se deschid noaptea. E un timp bun pentru a-ţi pune dorinţe şi pentru a te ruga. Se crede că, dacă te plimbi în noaptea de sânziene, vei avea parte de multe semne şi lucruri ciudate. Orice este posibil când cerurile sunt deschise.

Noaptea de sânziene e noaptea în care vara şi natura au cele mai mari puteri...puterea chiar de a schimba destine. Sânziana este în cultura populară românească zeiţa agrară, protectoarea lanurilor de grâu înspicate şi a fetelor aflate în pragul căsătoriei. În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc, drăgaica păstreaza amintirea marii zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţiala şi agrară, identificată cu diana şi iuno în panteonul roman şi cu hera şi artemis în panteonul grec. Drăgaica sau sânziana, numită în diferite zone etnografice dardaica, împărateasa, stăpâna surorilor, regina holdelor, mireasa, ar umbla pe pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreuna cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. În cetele de drăgaica din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaica) pe cap, însemn al cununiei.
Coroana împletită din floarea de sânziană (drăgaica) şi din spice de grâu, reprezentare fitomorfă a zeiţei agrare, în dimineaţa zilei de sânziene sau de drăgaica (24 iunie) se numeşte cunună de sânziene. Aceasta este o efigie divină cu puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară, în ceremonialul numit dansul drăgaicei, simbolizează zeiţa agrară; agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în crucile din hotar şi din cimitir are funcţia apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundaţie); aruncată pe acoperişul casei sau al şurii indică, prin anume semne (dacă va cădea sau se va fixa pe acoperiş), daca cel căruia i-a fost menită, sau cel care a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă.

Întotdeauna mi-am dorit sa fiu îndragostită de sânziene...să mă plimb noaptea cu cineva care să mă facă să simt toată căldura verii, tot parfumul florilor de sânziene şi dansul voluptos al zeiţei câmpurilor prin atmosferă şi căruia să mă dăruiesc nouă şi translucidă ca o halucinaţie de vară cu iele şi stele şi flori...poate anul viitor...

Panciu, 23 – 24 iunie 2009