Forumul Prieteniei
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeLun Mar 25, 2024 6:38 pm Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeLun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava

» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeJoi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeVin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeLun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeMar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeSam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeLun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Didina Sava-Imagine Life Icon_minitimeDum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan

Facebook- Flori De Piatră Bijoux
https://www.facebook.com/floridepiatrabijoux/
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Didina Sava-Imagine Life

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

In jos

02062009

Mesaj 

Didina Sava-Imagine Life Empty Didina Sava-Imagine Life






Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Lun Dec 10, 2012 11:12 am, editata de 23 ori
Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: reddit

Didina Sava-Imagine Life :: Comentarii

Didina Sava

Mesaj Joi Noi 08, 2012 6:02 pm  Didina Sava

Mulţumesc frumos Costel.Reverenţă şi recunoştinţă.

Sus In jos

tyk

Mesaj Joi Noi 08, 2012 5:51 pm  tyk

***

Plâng izvoarele-n fântână
Ale mele rădăcini,
Vântul geme şi suspină
Prin tufare de ciulini.

Rătăcesc pe drum frunzare
Şi noian de amintiri,
Nori pustii plutesc în zare
Peste clipe de-amăgiri.

Ape şopotesc năvalnic
Pe sub plopii zgribuliţi,
Sună clopotul şăgalnic
Pentru toţi cei adormiţi.

Noaptea se lasă tăcută
Peste sufletu-mi arzând,
Îmi simt inima pierdută
Şi din ochi lacrimi curgând.

Mut îmi este parcă glasul,
Gândul zboară răvăşit;
Mi se poticneşte pasul,
Drumul pare nesfârşit.

De prin dosuri de ostreţe
Se iţesc zeci de copii;
Mă cunosc, îmi dau bineţe,
Dar tu, tată, n-ai să fii

Să m-aştepţi ca altădată,
La fântână, pe sub nuc;
Doar mama îndurerată
Mă aşteaptă ca un cuc.


Ultima editare efectuata de catre tyk in Dum Noi 11, 2012 12:01 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Joi Noi 08, 2012 8:46 am  Didina Sava

Multumesc frumos Vasilica.

Sus In jos

Vasilica Ilie

Mesaj Mier Noi 07, 2012 2:58 pm  Vasilica Ilie

Didina, sunt fericita ca ai luat marele premiu la concurs. Am citit si proza ta; imi place stilul pe care l-ai abordat, imi plac imaginile pe care le-ai creat. Sincere felicitari si abia astept sa tin in mana prima ta carte de proza pentru ca ai calitati reale, narative. Mult succes! Cu drag si prietenie, Vali

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Sam Noi 03, 2012 8:46 pm  Didina Sava

Vă mulţumesc frumos pentru felicitări

Didina Sava-Imagine Life Clip_362
Didina Sava-Imagine Life Clip_428
Didina Sava-Imagine Life Clip_429
Didina Sava-Imagine Life Clip_430
Didina Sava-Imagine Life Clip_431
Didina Sava-Imagine Life Clip_432
Didina Sava-Imagine Life Clip_433
Didina Sava-Imagine Life Clip_434
Didina Sava-Imagine Life Clip_435

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Mier Noi 28, 2012 8:58 am, editata de 1 ori

Sus In jos

tyk

Mesaj Sam Noi 03, 2012 6:24 pm  tyk

Sincere felicitări pentru premiul obţinut şi la cât mai multe asemenea care să va bucure şi să ne încânte.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Noi 02, 2012 2:53 am  Dorina Ciocan

Didina,felicitari pentru premiul pe care l-ai obtinut si pe care il meriti!
ma bucur mult pentru ca este munca ta de ani de zile si trebuia sa fie apreciata .
iti doresc mult succes!

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Noi 09, 2012 9:25 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Mier Oct 31, 2012 3:08 pm  Didina Sava

Imagini si filmul de la festivitatea de decernare a Marelui Premiu "Mihail Sadoveanu" gasiti la urmatorul link:
https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/t658-festivalul-national-si-concursul-national-de-proza-mihail-sadoveanu-iasi-3-5-noiembrie-2012

Didina Sava-Imagine Life Scan11


Lica

În amintirea tatălui meu, Constantin, pentru că nu  i-am arătat destul cât l-am iubit atunci când a  fost lângă mine.

Capitolul I

Tulbure şi răstignit peste maluri, Siretul, lua năvalnic Cotul lui Axinte, gonind tumultuos către podul de la Lespezi. Copaci mari cu rădăcinele retezate amarnic de şuvoaie zăceau priponiţi, pe ici, pe colo, prin maluri. După săptămâni de ploi torenţiale care au puhoit câmpurile, vremea dădea semne de-ndreptare, apele retrăgându-se trist în mătcile lor. În urmă, lunca nămolită a rămas înstelată cu ochiuri de apă. Siretul mâncase violent din malul către Probota, acoperind mica plajă de pietriş. Plopi înalţi zgribuleau cu rădăcinele în aer pe buza malului săpat pe dedesubt. Când şi când, bucăţi mari de lut se scurgeau apocaliptic în apa mâloasă, neagră şi cu spume albe. Pe sub malurile adânc scurmate se grămădeau trupuri de plopi, crengi şi gunoaie, aduse de Siret în goana lui. Şoseaua cotea lin, urmând calea râului înfuriat.
Mă întorceam în satul meu, la mama, după mai bine de o lună. Duminică, de Sfântul Gheorghe, trebuia să îi facem lui tata pomenirea de patruzeci de zile. Satul şi lunca cea dragă erau la fel de posomorâte ca şi inima mea. Toate câmpurile se tânguiau d-impreună cu sufletul meu. În apa Siretului se cumpănea vatra cerurilor, pe care jeraticul de apus tocmai se înflăcărase vioi. Nori sinilii se năimeau învijeliţi la porţile văzduhului lepădând spume de cenuşă şi albăstrime, încrustate pe ici pe colo cu zgură leşioasă, până dincolo de poalele cerului la nadir, iar alţi nouri mai năzuroşi tulburau tihna serii învrăjbindu-se către pârjolul roşiatic de la zenit. Din turla mănăstirii Probota dangăt liniştit de clopot îndemna la astâmpăr. Râul se scurgea învolburat târând în hrubele lui focul de pe cer.
Autobuzul a oprit cu un hârşâit prelung, obosit în „captu’ satului”. Inima-mi era grea şi picioarele de plumb. Era prima oara când veneam acasă şi nu aveam să-l mai găsesc pe tata. Tot drumul de la Iaşi până în sat, boabe de rouă s-au scurs clare, rostogolind supărările pe obrazul meu. Era timpul să mă limpezesc. Mama mă aştepta şi nu voiam să-mi recunoască plânsul de cum intram pe poartă şi da cu ochii de mine. Aveam ceva cale de la autobuz pâna acasă, destul să-mi înseninez ochii şi să-mi cârpesc sufletul cu petec de bucurie, spre liniştea ei. Năşculeasa, „poştăriţa satului”, cu mâinile ei uriaşe năruite în poale, şedea pe marginea unui podeţ aşteptând autobuzul. Acolo, priponită pe podişca de ciment când se apropia vremea să apară cursa, seara şi dimineaţa, o vedeai veşnic, vară, iarnă. Ea ştia tot, cine pleacă, cine vine. Bordeiul ei tolănit pe o rână a dealului nu departe de „captu’ satului”, grădina mică râcâită în pământul lutos dimprejur nu-i dădeau prea multă grijă pe lângă casă, Năşculesei. Bătrână, slăbită şi fără alte îndatoriri, îşi trecea mai toată ziua aşteptând maşinile care veneau sau plecau către Paşcani, schimbând câte o vorbă cu trecătorii, aşteptând ceva bani de la călătorii milostivi care o ştiau cât e de amărâtă. Cum m-a văzut coborând, candela din ochii ei s-a aprins a bucurie:
- Fa hăi, da ai mai vinit la mă-ta? mă întâmpină Năşculeasa cu vocea ei bărbătească fornăită, ridicându-se de pe podeţ să-mi iasă în cale, şî frati-tu o vinit di dimineaţă cu nevasta, şî-ncarcaţi ca magarii. Pisămni îi făceţi pomeniri lu’ tactu’... saracu’ cî divremi s-o mai dus şî tânăr...
De asta mă temeam, de întâlnirea cu consătenii mei, care mai de care, imediat ce mă vedeau începeau să mă caine şi să se jeluie cât de repede s-a prăpădit tata. Eu, care de-abia îmi ţineam lacrimile, încercând să-mi usuc ochii înainte de a ajunge la mama, numai asta îmi trebuia. Cu sforţări peste puteri, m-am silit să mă stăpânesc şi, ca să închid gura Năşculesei, i-am retezat-o scurt:
- Tante Ileană, da poate ţi-o fi sete, că te-a ars asfinţitul aici pe podeţ, hai la bufet să-ţi iau o pâine şi să te cinstesc cu o bere, de sufletul lui tata.
Ochii bătrânei s-au aprins plini de mulţumire.
- Suflet bun şî la tine fa hăi, ca lu’ tactu. Nu trecea cu căruţa acasî di pi ogoari sî nu-ni dei un franc ori sî nu-ni iei vo doi biscuiţi, o pâni. Şî frati-tu dimineaţî, nu s-ondurat şî ni-o lasat un bacşîş. Niloşî şî buni copchii o mai crescut saracu... da n-o avut zâli, l-o chemat răpidi Dunizău.
„Doamne!... cum s-o domolesc?” mă întrebam disperată în gând.
- Tante Ileană şi ce noutăţi prin sat, de când n-am mai fost?... mă chitii eu că va înceta şi-i voi abate gândul către alte poveşti.
- Aracan di mine, da şi napastî o trecut pisti noi. Ieri dimineaţî di Izvorul Tămăduirii, Sofica lu’ Dunitru lu’ Pavăl o vrut sî ducî la ninorociţii ciia de copchii a lu’ Floarea lu’ Şăndrea o ulcicî cu borş ş-o pâni, da când sî urşi pi prispî, vedi copchii încuieţi pi dinăuntru tăţî grămădiţi în fereşti, care în chelea goală, care mai îmbrăcăţăl, cum i-o prins di cu sarî, plângând di rupeau pământu’. Mă-sa zăşea ţapânî în pat. Gheţî copchii s-o trezât, o tras di mă-sa, o văzut că nu sî trezăşti, cel mai mărişor, Ion, o-nţăles c-o murit. Plîngeau sărăcuţî cu puţîli goale în fereşti cătând pi drum poate vini cariva sî îi scoată.
- Da cum aşa ferescă D-zeu tante Ileană doar era tânără săraca, dacă avea treizeci şi cinci de ani.
- Iaca aşa s-o prăpădit cu pruncu-ntrânsa, cî era gravidî în opt luni, spuni lumea. Unii ar spuni c-o fost omorâtî di giniri-su, Vasâli aşela di o făcut puşcărie şî s-ontorlocat cu fii-sa ceea mari, Lica, cî azi l-ar fi luat cu cătuşî la centru, daaa, eu spun cî n’avea cum, cî Sofica i-o găsît încuieţi pi dinăuntru, şî copchii nu o auzît nica ţîpiti. O luat-o cu salvarea la dispensar şî i-o făcut otopsîi di ceea ducăs-ar pi pustii, rosti Năşculeasa bătându-se înspăimântată cu palma peste gura-i cu buze late şi zdrenţuite, cî parcî şi trebuia s-o mai hăcui doctorul cela vinit di la Paşcani... da Miliţia o spus că îi musai sî sî ştie dacă o murit di moarti bună sau o fost omorâtî... cî sî spuni cî ar fi băut rachiu di sfeclî tătă sara cu aldi Gogâţ după care s-o mârlit, beţi ca porcii şî fărî ruşîni acolo în odaia ceialaltă în ochii copchiilor celor mai măruţî care o pândit-o. Azi di dimineaţî o adus-o într-un coșciug cumparat di primărie şî fimeili di pin sat o sărit şî o adus care mai di care câti ceva, o prigătesc mâni s-ongroape.
- Vai ferească Dumnezeu tante Ileană, ce grozăvenii îmi mai spui, de-abia am reuşit eu să articulez, întrucât am simţit că veştile cele noi mi-au tăiat picioarele. Şi copilaşii unde sunt, cine le poartă de grijă?
- Eii, pi copchii afarî de fata ceea mai măruţî cari-i într-a doua şî cicî învaţî tare ghini, o vinit asistenta di la dispensar, i-o îmbracat cu haini noi şî i-o luat într-o dubă pi tăţi cinci. L-o luat şî pi Ion, da aista o fugit, că l-am văzut vinind pi şuşăa ieri, şi mi-o zîs c-o fugit să stei la-nmormântarea mă-sîi, că el nu sî duci la orfelinat, o sî fugî la tat’su la Hârlău.
În cîrciuma de la capătul satului, un miros pişcăcios de băutură alcoolică ieftină, puturoasă amestecat cu iz de bere nefiltrată îmi îmbâcsi nările. Pe la mese răzleţeau câţiva bărbaţi în faţa unor halbe cu bere. De cum am intrat cu tante Ileana alături, ochii lor m-au urmărit iscoditori, de după norii de fum, de la ţigările aprinse, răspunzându-mi în tonuri diferite la salutul meu,
sau doar uitându-se cu ochi abulici.
- Îi fata lu’ Gheorghi a lu’Gâzî, aşeea di la Iaşi, auzii eu şuşotind explicativ în urma mea.
Veştile Năşculesei mi-au umplut sufletul de o adâncă milă, neputincioasă indignare şi un fel de frică în faţa implacabilului. De când a murit tata, aşa într-o zi, de dimineaţa până seara, când şi-a dat duhul la o minută după ce mama îi aprinsese lumânarea, la cererea lui expresă, am rămas cu o spaimă, sufletul tulburându-mi-se la orice veste de moarte subită.
Urcam agale drumul de ţară, cu pietrişul zvârlit în vara trecută, adânc înfundat în glodurile stârnite de ploile nesfârşite ale acestei primăveri, către casa părintească. Umbletul îmi era clătinat şi opintit. Ochi-mi împâcloşaţi de lacrimi şi resemnaţi ţintuiau invariabil lutul bătătorit şi zvântat de pe uliţe. Treceam ca o fantomă pe lânga case, fără a băga de seamă că liliacul de la porţi se crăpase, împânzind cu miroazna lui văzduhul de-nserare. Nu-mi puteam lua gândul de la nenorocita care murise aşa, peste noapte.
Femeia era venetică, aciuindu-se prin satul meu de vreo opt ani. A fost adusă ca nevastă de-a doua, în casa mamei lui, Floarea lui Şendrea, de către fiul cel mare, un amărât, bolnav de plămîni, care la vreo trei luni după aceea a plecat la un sanatoriu şi nu a mai revenit deloc acasă la maică-sa. În sat lumea o ştia ca nora Floarei lui Şendrea, puţini cunoscându-i numele adevărat. A venit cu primii ei trei copii, doua fete şi un baiat: Lica, Verginia, şi Ion. La nici jumătate de an de când s-a refugiat în sat, a născut pe Mariana, fetiţa care deja mergea în clasa a doua la scoală. De atunci „anul şi cârlanul”, cum spuneau consătenii mei.
Cinci copii parcă traşi la indigo, cu pielea albă şi decolorată, cu burţile umflate ca la codaţi, cu ochi cicorii şi părul blond albicios, tuşânat scurt de către mamă-sa cu o foarfecă de tuns oile, îţi tăiau calea, pironindu-te cu ochişorii lor albaştri curaţi şi nevinovaţi, implorându-te mut să le dai „ceva bun”. Toată vara, fetiţe şi băieţei viermuiau prin ograda bunicii de împrumut, umblând cu funduleţul gol, se aşezau direct pe tărnă sau iarbă, uneori goi pe de-a-ntregul, mucoşi şi mozoliţi, flămânzi şi veseli, gălăgioşi şi neastâmpăraţi.
Drumul către casa mamei trecea inevitabil pe lânga ograda Floarei lui Şendrea, astfel încât eu întotdeauna aveam la îndemână biscuiţi, bombonele, pregătite anume pentru aceşti copii năpăstuiţi. Mă reperau de departe şi mă întâmpinau alergând. Mânuţele lor îngălate şi trupuşoarele lor firave se agăţau de picioarele mele într-o îmbrăţişare tandră, murdărindu-mi poalele fustei.
La început aveam repulsie de atingerea spontană a acestor copii mânjiţi şi nespălaţi, care îşi înfundau năsucurile lor mucoase în poalele mele, dar candoarea şi spontaneitatea cu care-şi arătau bucuria revederii mele îmi picura în inimă atâta dragoste inocentă, iar sufletul mi-l simteam apoi atât de plutitor, încât ajunsesem să fac cu stoicism asumat ofrande, urmate de astfel de experienţe, de unde ieşeam mozolită şi cu obrazul înmucoşat şi-nbăloşit de guriţele şi năsucurile lor murdare.
Mai la deal, de după gard, mă urmăreau ochii răi şi dispreţuitori ai Anicăi lui Vâj, care ardeau pe obrazul ei crimpoţit de ură, iar când treceam pe lângă dânsa îmi arunca plină de ifose: „fatî hăi iar ti-i lasat spurcatî di copchii ciia... daa, dacî-ţi placi când ajiunji la mă-ta sî ti pui la spalat hainili, treaba ta, ... eu i-aş izghi di sî li iasî maţâli, câti zâli o crescut, sî-i hrănească mă-sa târâtura, beţâva şî-npuţâta satului, cu cini i-o fatat că mâni poimâni ti omoarî în casî, di flămânzî ci sânt”
„Săraci copiii ai satului, mama voastră s-a
prăpădit, voi aţi fost luaţi din sat şi nu veţi mai ajunge niciodată s-o omorâţi în casă, de flămânzi, pe Anica.!” căinam mut în inima mea. Simţind parcă aievea mânuţele lor agăţate de gâtul meu, un val uriaş de milă şi dor mi-a îndoit sufletul. Îmi era dor şi jale de tata, imi era duhul apăsat pentru nenorocita care a murit, pe care, cu toate bârfele de beţivă şi curvă, eu o simpatizam în sufletul meu şi întotdeauna am încercat să o înţeleg, îmi era dor de copii şi mânuţele lor murdare, încolăcite cu dragoste curată de gâtul meu, îmi era o milă de simţeam că mi se descompune trupul şi mă dezintegrez acolo în lutul din drumul satului meu, de copilul nenăscut, mort şi el chiar înainte de a i se deschide poarta vieţii.
Ana, căci aşa era numele moartei, era o femeie înaltă, subţire, cu o călcătură mândră şi atrăgătoare. Obrazul îi era limpede, cu ochi albaştri, clari şi luminoşi. Părul îl purta într-o coadă groasă lungă, grea, până la brâu, care juca săltăreţ bătându-se de coapsele în timpul mersului. Nu ieşea din ogradă niciodată fără o basma legată cochet cu nodul pe ceafă. Trecea de două sau trei ori pe zi vara prin fata casei noastre, mergând la deal către casa Valiţăi, care era mama puşcăriaşului de se-ndrăgostise fiică-sa, Lica. Urca cu mâinile goale, dar întotdeauna cobora cu o plăsucă plină cu vreo cincisprezece, douăzeci de ştiuleţi de porumb culeşi de prin ogoarele oamenilor, cu care-şi hrănea deopotrivă copiii cât şi un godac deşirat, veşnic flămând care râma şi frământa pământul în legătoarea lui de sub un nuc.
Aşa toată vara, până îşi culegea păpuşoii de pe grădină, nemaiavând mălai, fierbea porumb furat, încă din lapte, îl dezghioca, îl pisa cât putea şi-l amesteca cu o zoaie de borş făcut din trei cartofi, cu o mână de lobodă. Apoi la cei mai mărişori le punea în mână, să roadă şi câte un păpuşoi copt în jar. Când porumbul începea a da în ţinte prin grădini, aduna doi, trei tăbâioci, îi usca la soare pe prispă, după care îi dezghioca făcănd un sac de grăunţe de-l ducea în spate la Valeria la moară.
De câte ori eram acasă şi o vedeam, o chemam să intre la noi în ogradă, să culeagă o poală de pere busuioace sau din cele făinoase, ori îi culegeam o poală de castraveţi, rosii, păstăi de lună, îi tăiam câte o bucată de slănină afumată sau câte un calup de săpun de casă. Tata, milostiv de-şi dădea şi cămaşa de pe el când ducea, cu căruţa, laptele la centrul de achiziţie, îi lăsa şi Anei câte o
sticlă cu lapte, anume pregătită de acasă de mama.
Ana pe vremuri a fost gestionară la un birt din Hârlău. Sprinţară şi cu vino-n coace din născare, făcea să le cam tremure izmenele bărbaţilor care-şi duceau veacul prin crâşmă, atunci când trecea ea pe lângă ei. Făloşi şi grandomani care mai de care, îi făceau cinste doamnei Ana cu un lichior. Câteva păhărele pe zi, încet, încet au făcut-o pe Ana alcoolică. Şi-a pierdut slujba, bărbatul a divorţat, iar ea s-a dat la rele. Aşa, scoasă pe drumuri cu trei copilaşi de gât, l-a cunoscut pe Gheorghi a Floarei lui Şendrea care a adus- o în casa mamei. „Un bou ş-o belea”, vorba românului. Gheorghi era grav bolnav de plămâni şi după vreo trei luni de căsnicie a plecat la spital, ca apoi tot restul vieţii să şi-l petreacă în sanatoriu, la Bârnova.
Floarea, o femeie în vârstă de peste optezeci şi cinci de ani, cu o pensioară de CAP-istă, s-a trezit în casă cu o femeie venetică, care an după an făcea câte un copil cu satul. Biata bătrână nu a mai putut scoate nora cea nouă din casă. De cum se înprimăvara, până toamna după Ovidenie, în fiecare zi, ai mei o vedeau trecând prin faţa casei către pădure după urzici, ciuperci, fragi şi găteje. În faţa porţii noastre, pe toloacă la fântână, la întoarcere făcea un popas lung aşezându-se spre binemeritată hodină pe banca dintr-o lespede mare de piatră de râu. Sarcina cu găteje o trântea pe iarbă, răzbită de oboseală şi de osânda vieţii ei.
O iubeam pe tante Floarea căreia îi purtam un respect ales pentru martiriul cu care şi-a încheiat viaţa, şi pentru că atunci când aveam vreo şase ani neâmpliniţi, fiind la grădiniţă, am auzit eu că toate fetiţele de seama mea s-au hotărât ca într-o sâmbătă să meargă să-şi facă găuri pentru cercei. Eu nu puteam rămâne de căruţă aşa că tam-nesam, cum am ajuns acasă, i-am cerut mamei un leu spunându-i că trebuie să plătesc pentru găuri. Spre uimirea acesteia, care mă urmărea din poartă, neîncrezătoare asupra curajului meu, am plecat voiniceşte către ograda mătuşei Floarea, unde deja sub cireşul uriaş de la poartă, aşteptau rândul la „borte în urechi”, destule fetiţe venite cu mămicile lor.
Mătuşa Floarea freca vrednic cu sare lobul urechii fetiţelor, după care îl înţepa cu un ac de cusut mare, purtat prin focul unei lumânări şi în care era un fir gros de aţă de bumbac. După ce trecea acul prin lobul urechii, tăia aţa şi la capăt lipea un grumzure de ceară de albine ce o ţinea la cald pe plită, într-o cutie veche de conservă de peşte. Am purtat cercei din aţă cu ceară o lună de zile pănă s-au tocmit de tot găurile şi bunica mi-a putut pune în urechi, fără ca acestea să mai coacă, cerceii cei frumoşi cu bobiţe din sticlă roşie, luaţi special pentru mine de la bâlciul din Lespezi.
Mătuşa Floarea a făcut găuri în urechi până în anul morţii, tot aşa cum a moşit-o şi pe Ana în două rânduri fiindcă i s-a rupt apa noaptea şi a slobozit copilul acasă uşor şi repede ca o oaie primăvara pe imaş. Bătrâna a îngrijit cu stoicism copiii Anei născuţi cu satul până în ziua sfârşitului şi cu limbă de moarte şi-a rugat fiica să o lase pe nenorocită în casă, deşi nu era cununată cu fiul ei, că nu are unde se duce cu copiii.
Casa Floarei lui Şendrea, săvârşită şi ea de vreo doi ani, după ce a atins destul de sănătoasă şi încă vrednică vârsta de nouăzeci şi unu de ani, îmi apăru posomorâtă cu coama ei de draniţă putredă, tăpşită ca o căciulă veche, răzbită de atâtea ploi şi zăpezi. Casă tipică de ţară de pe la noi. O tindă largă la mijloc, în stânga la drum, camera de „şezut”, iar în dreapta odaia de „curat”. În spate, o şandrama îngustă, lungă cât casa, în care erau dosite toate ciuveiele din gospodărie şi gătejele aduse din pădure cu spatele. De jur împrejurul pereţilor odăilor, o prispă joasă de lut încercuia casa modestă ca o centură de castitate. Mai la deal în ogradă, sub un vişin bătrân, o bucătărie de vară încropită sub un şopron acoperit cu un val de carton, o sobiţă ridicată pe patru pari bătuţi direct în pământ, cu plita spartă şi astupată cu o bucată de tablă dintr-o găleată veche, alături de o măsuţă tot aşa dintr’o scândură lată fixată pe patru pari înfipţi în lut. O femeie din sat supraveghea pe plita încinsă o fiertură dintr-un ceaun mare, din cele vechi de schijă.
La stâlpii de la poartă, căci ograda nu mai avea de mult porţi, care s-au mistuit laolaltă cu gardurile, în soba din casă, în iernile geroase ce-au trecut, pe trunchiul trântit şi încă nears a cireşului uriaş de umbrea pe vremuri ograda, era Ion, copilul de nouă ani al Anei.
Un băieţel înăltuţ pentru anii lui, cu trupuşorul lui puţintel şi braţele subţirele, însă spatele nefiresc de lat, arăta ca o sperietoare de ciori din vie, din aceea încropită dintr-o cruce de araci pe care s-a zvârlit o haină veche. Făcea tot clasa a doua cu sora lui Mariana, fiindcă a rămas repetent. Cu mânecile suflecate până la cot ale cămăşuţei celei noi cu care-l îmbrăcase la dispensar înainte de a fugi, trăgea cu patimă şi nedisimulată mândrie dintr-o ţigară, alături de
două haimanale din sat, Gogâţ şi Cornilă.
Gogâţ, amantul de ocazie al Anei, bătea către patruzeci de ani iar Cornilă un lungău de i-a uitat Dumnezeu măsura, să fi având vreo treizeci de ani. Gogâţ, cocârjat, negricios şi botos, cu ochi inerţi şi căutătură închiorcoşată, pâcliţi de băutură multă şi proastă, ceru fără ruşine încă o ţigară de la copil:
- Hmm, Ioane mai dai o ţîgarî di sufletu’ lu’ mă-ta?
- Ia di-aici, sări copilul, în timp ce scotea din buzunarul de la piept al cămăşii un pachet pe jumatate consumat cu ţigări Carpaţi, adânc pătruns de imporţanţa pe care i-o acordau cei doi adulţi.
„Cu siguranţă a furat bani de pe pieptul maică-sii, de a avut pentru ţigări” gândii eu răutăcios, ca în clipa următoare să-mi simt duhul trântit la pământ, în timp ce o revoltă ucigătoare îmi inunda sufletul. „Golănoi, secături şi netrebnici fără leac, cereţi ţigări de sufletul Anei”, înjurai eu în gând, încercând într-un tîrziu să mă temperez.
- Ioane, şi-am auzit că ai fugit de la dispensar, să nu te ducă la orfelinat? întrebai şi eu prosteşte copilul, privindu-l cu duhul stins.
Bietul sufleţel pribeag şi flămând, cu ochi de nu-mă-uita, se uita la mine încruntând fruntea lui lată, scoasă larg la iveală de costreşeala făcută de maică-sa Ana, cu foarfeca de tuns oi, cu care îşi niţea toţi copii, să nu îi scape la păduchi. Obrăjorul supt, cu un colier de pistrui pe năsuc şi guriţa strânsă a neputinţă, cu fruntea deja tăiată de grijile unei încruntări premature, se ridică către mine:
- Apăi, tanti, doar nu era sî pierd coliva di la mama, cî dacă nici mâni di la mama n-oi mânca distulî... apăi când?... continuă, mormăit Ion, mai mult pentru el.
Răspunsul lui stupefiant, m-a lăsat mută. Biet copil flămând şi pofticios. Acum am înţeles de ce la înmormâtarea tatei s-a aşezat de mai multe ori la rândul unde sora mea împărţea păhărele cu colivă. Eu crezusem că stă să ducă acasă şi la fraţii mai mici, dar apoi, nedumerită, l-am văzut aşezat sub gardul zidit din piatră de râu al bisericii, cu punguţa cu păhărele alături, el mâncând tacticos dintr-unul şi altele două golite alături.
Am intrat, cu sufletul zdrenţuit de silă şi neputinţă, în casa sărăcăcioasă. Câteva femei, în mare necunoscute mie, stăteau la priveghi, pe paturile de scândură cu saltele din paie de secară, adunate în macat de saci de cânepă, cusut la mijloc.
- Dumnezeu să o ierte! articulai eu în loc de salut, îndreptându-mă către masa cu sicriul.
Ana era senină, liniştită, frumoasă şi împăcată. Scăpase de grija băuturii, de grija zilei cu ce i-o hrăni mâine pe cei mici, de grija furatului de pe ogoarele şi livezile oamenilor, scăpase de bârfele femeilor care nu îi înghiţeau fala cu care-şi purta ea pântecele veşnic plin de rod. „Te-a luat Dumnezeu la el în Săptămâna Luminată... ţi s-au iertat toate păcatele Ană” imi spuneam eu privind-o. Dintr-o dată mi-am dat seama de ce am simpatizat-o aşa de mult.
Îmi era dragă mândria cu care-şi arăta burta ei de femeie mereu gravidă, ca şi cum ar fi fost simbolul viu al fecundităţii în acest sat şi semeţia şi făloşenia ei de femeie tare în vintre, care rămâne gravidă repede, duce sarcina la termen fără să se resimtă, şi naşte şi acasă, singură, pe lutul din tindă.
Paradoxal, admiram încăpăţânarea ei de a naşte copii cu satul, deşi putea lesne să scape de sarcini, ba chiar refuzase doctoriţa de la dispensar care a trimis-o să i se puie gratis un sterilet la Paşcani. Copiii erau făcuţi la beţie, dar ea nu era veşnic beată, grădina ei, din jurul casei ar fi mândrit orice gospodină, ea şi cu fetele cele mari erau îmbrăcate întotdeauna curat şi îngrijit.Vara mergea zile în şir la pârâu şi făcea sute de chirpici, aşa cum o învăţase Năşculeasa, pe care îi vindea apoi pe lemne şi merinde pentru iarnă.
- Tanti ia di sufletu’ mamii!... imi spuse Lica, ce nu am simţit-o când s-a apropiat de mine cu o tavă de plastic pe care era un păhărel cu ţuică cam tulbure.
„Doamne ce să fac?” îmi spusei în gând: „e ruşine să nu beau paharul cu ţuică, o să zică lumea că-s fudulă, dar ştiu eu ce poşlete împuţit, de cine ştie cine adus o fi în pahar?”
- Be-al Dochiţă cî-i bun, îi di pruni, primavara iasta-i făcut di Sandu, di asta-i încî tulburi, di mine îi adus, mă încredinţă tante Glafira, o vecina avută şi fără copiii, de peste drum, citindu-mi gândurile.
Păhărelul de ţuică era plăcut aromat şi destul de tărişor. După ce am scos o bancnotă şi am pus-o pe pieptul Anei, am ieşit repejor din casă urmată de Lica până la poartă.
Lica era o adolescentă de vreo şaisprezece- şaptesprezece ani, fata cea mai mare a Anei, frumoasă, cu obrazul rumen ca o piersică, părul blond închis şi creţ, dar păscut la capete, semn al proastei alimentaţii, ca şi unghiile pline de noiţe. Fata suferea de o formă usoară de epilepsie, cu pierderi de cunoştinţă rare şi de scurtă durată, despre care eu eram sigură că, dacă ar fi avut parte de un tratament acătării, ar fi putut să scape la un moment dat. Încă de pe la zece ani mai muncea cu sora ei, Verginia, mai mică cu un an, trimise de mama lor, în curte la noi, la adunat fructe pentru pus la ţuică de prin livadă, la plivit straturile de buruieni, la ales ciucălăii după ce tata dădea ştiuleţii la maşina de dezghiocat grăunţele, la cules via şi altele asemenea treburi uşoare dar migăloase dintr-o ogradă de om gospodar. Era curată, harnică, cuminte şi nimeni din sat nu a bănuit-o vreodată c-ar fi şterpelit ceva din vreo casă. Întotdeauna când mă vedea, obrazul i se lumina de departe într-un zâmbet larg de mare bucurie. De fiecare dată când mă întâmplam pe acasă, îi dădeam un ban, spunându-i că este numai pentru ea, nu trebuie să-l pună în mână mamei.
- Ce-ai făcut Lică, eşti gravidă, s-o-ntins la tine Vasile când te-ai dus în pădure cu el după găteje, copil nătâng ce eşti, o dojenii eu cu ciudă. - Aşă-i, daa nie ni- i drag Vasâli. Amu îs fimeea lui ş-o sî ni luom, cî şî el mă iubeşti şî nu-m’ iesî din vorbă. Di când o aflat cî-s gravidă o vinit şî m-o luat di la mama în casă la soacrî-mea... şî ni-i ghini acolo.
- Ţi-i bine pe naiba, că sunteţi şi acolo o casă de guri flămânde şi trăiţi într-un coteţ, replicai eu cu duritate şi multă furie neputincioasă... da’ poate ai dreptate, mă domolii eu, când, cu coada ochiului, am văzut-o pe Lica punând capul în pământ... te-ai săturat şi tu să munceşti pentru mamă-ta şi ciurda ei de copii prin toate casele satului şi să-i duci tot câştigul în mână, ţi-o venit ceasul măritişului şi ţie Lică, să te ţie Dumnezeu sănătoasă şi să naşti un copil frumos ca voi, terminai eu domolită dar cu inima tângă şi suferindă.
- Licî, Licî un’ ti duci? nu mî lasaa, cî n-ii fricîî... am auzit-o lipăind pe lutul cărăruiei, după noi, scăldată în lacrimi pe Mariana, surioara de era în clasa a doua.
- Nu mai plânji tuuuuuuuu, cî nu plec nicăieri, o duşeam până la poartă pe tanti Dochiţa...Tătî zîua o plâns la chicioarili mamii, când o adus-o cu sicriul de la dispensar o şî leşinat di o strochit-o fimeili cu apă şî i-o stâns şî cărbuni, preciză Lica luând în braţe fetiţa firavă cu părul atât de blond că părea alb, şi cicorile ochilor înecate în tânguitor plânset.
Se întunecase de-abinelea. Toate trei ne îndreptam către stâlpii porţii Floarei lui Şendrea, când glasul copilăros a lui Ion, rămas cu cei doi bărbaţi de peste patruzeci de ani, pe trunchiul de cireş, a tăiat ca un brici netulburarea înnoptării.
- Adicî cum, vreţî sî spuniţi cî eu nu ştiu sî mă fut?... adicî cum?... nu am pândit-o eu pi mama cu tine Gogâţ di atâtea ori, colo-n casa ceea di curat, şi credeţ’ voi cî dorneam ca un copchil prost?
- Ioaneeeeee!... nesîmţîtule şî animalule treci în casî cî ti rup, zvâcni Lica de lângă mine, după ce câteva clipe rămase şi ea siderată ca şi mine de altfel. Însăşi Mariana încremeni şi tăcu brusc din scâncetul ei mârâit.
- Şî voi oamini bătrâni asta aveţi di povistit cu un copchil, nătărăi, porci şi sînteţi, ghiorlani băloş’ şî beţîvi...Gogââţ! slutu draculu’, panarămi ’npuţîti, caraţî-vă din ograda mamei, nici cu mânili pi chept nu are linişti saraca. Maaarşş!... lepădături jăgoasî, mâncători di câcat, caraţî-vă di aici cî vă crăp capu’ cu lemnili di la trunchi, rosti Lica ca ieşită din minţi în timp ce se întorcea către plită după câteva scurtături să azvărle după cei
doi netrebnici.
- Lasî făăă!... Nu ti mai obosîî cî plecăm şî sînguri. Şî tu eşti o rapandulî ca şî mă-ta. Mâni poimâni feţi un câcat cu ochi, cu-n puşcăriaş, şî Valiţa o să ti dei’ afară cu şuturi în cur, cî fimeea ceea nu ari sî hrăneascî tăti farfuzîli ca tine, ş-atunci ai vezî tu cum ai sî ni lingi şî nouă vreju’ ş-ai sî căleşti pula la tăţ’ poflogi din sat, ca sî-ţ’ creşti batardu’şî sî ai cu ci trăi, batjocori Cornilă, în timp ce se depărta împleticindu-se, îmbrăţişat de după umeri cu Gogâţ care fluiera.
Îmi simţeam stomacul întors pe dos şi în gât mi s-a pus un nod care-mi făcea dureroasă orice respiraţie. Se stârnise un vântişor care mi-a scuturat trupul a înfrigurare, şi din nou eram gata să plâng. Mă forţam dureros să nu rup zăgazul lacrimilor, lucru care îmi întărea şi mai abitir durerea din gât. Am început să grăbesc pasul ca să ajung mai repede acasă. Acasă nu mai era tata, dar era mama, fraţii mei care mă aşteptau cu multă dragoste. Aveam nevoie disperată de îmbrăţişarea lor, pentru că mă simţeam nevolnică şi vulnerabilă. Popasul pe la casa Floarei lui Şendrea îmi schilodise iarăşi rău duhul, aspru încercat de la moartea subită a tatălui meu.
Acum îmi era şi mai frică, pentru mine, de data aceasta, îngrozindu-mă după ce am conştientizat încă o dată, daca mai era nevoie, cât de vătămată îmi este inima şi cât de repede mi se sparge ţăndări amfora sufletului, eu, nemaiputând ţine acolo, cu stăpânirea de sine pe care o aveam înainte, trăirile mele. La orice mică ciocnire cu promiscuitatea lumii mă revărsam buiestraş, fără putinţă de stăpânire. Pe dinăuntru eram violent mutilată de jale şi trebuia să recunosc asta.
Acasă era adunată o grămadă de lume, pe lângă fraţii mei, cumnaţi, nepoţi, mai erau venite şi două verişoare cu soţii lor. Treburile erau în toi şi rânduiala stăpânită şi hăţuită de mama, cu sfaturile şi pragmatismul ei. Nu am ajuns la înmormântarea Anei care a fost a doua zi.
Datoria mea era să fac un cuptor de cozonac şi unul de pască pentru praznicul tatei de duminică. Sora, cumnata şi verisoarele, aveau de învârtit sute de sarmale, de pregatit şi copt tăvile cu drob şi cu friptură din doi miei tăiaţi şi puşi la baiţ de către fratele meu din dimineaţa cum a ajuns acasă, de înroşit ouăle. În duminica aceea nu doar că se împlineau patruzeci de zile de la plecarea tatei la cele veşnice, dar era şi Sfântul Gheorghe, ziua lui de naştere şi onomastică.
Praznicul l-am făcut acasă în livada noastră. Fratele meu cu verişorii au tocmit nişte mese lungi şi bănci cu scânduri din fânărie. Sora a scos bucăţi de macat din „zestrea” până la pod a mamei, din casa cea mare, şi le-a întins peste scânduri. Preotul şi lumea din sat au venit târziu după prânz, întrucât era şi ziua de hram a bisericii, iar slujba şi pomenirile pe la morminte au durat mai mult ca în alte duminici.
La ora optsprezece trecea prin captu’satului ultimul autobuz către Paşcani. Fraţii, nepoţii şi verişoarele erau nevoiţi să plece. Erau veniţi de vineri, iar luni dimineaţa trebuiau să fie care la scoală, care la servici.Doar eu mai puteam zăbovi o noapte ca să plec luni către Iaşi.
S-a strâns multă lume în ograda noastră. A trebuit să întindem în două rânduri masa. Prima tură s-au aşezat acolo în livadă, iar neamurile şi vecinii au stat în curte de cealaltă parte a casei, aşteptând cu respect să termine primii.
A venit şi Lica cu Vasile de mână. După o scurtă anchetă la postul de Poliţie din Lespezi i-au dat drumul. Oricum el era eliberat temporar, pe încredere, având de săvârşit încă şapte luni de puşcărie.Trebuia să se prezinte singur peste trei luni, adică înainte de a naşte Lica copilul. Aşa, îmbrobodită cu o basma neagră de voal dantelat, legată ca o gospodină sub barbă, Lica părea mai albă, slabă şi palidă decât o văzusem eu vreodată. Burtica ei de femeie gravidă în luna a şasea se răzgâia semeaţă prin fusta neagră şi lungă până la pământ.
Cum a păşit în ogradă a podidit-o plânsul, dureros şi sacadat.Vasile a prins-o proteguitor de umeri strângând-o cu grijă. Ea şi-a pus capul sfârşită pe umărul lui, şoptind printre sughiţuri:
- Atâta nilî cât am avut în ograda asta nicăieri n-am mai găsît. Bădiţa Gheorghi o fost ca un tatî pintru mini. Daaa... s-o dus şî el saracu şî mama, ş-am ramas sînguricî cu tăti nevoili în cap.
Vasile un bărbat puţintel la trup, nu prea înalt, avea un chip îndurerat care îi schimonosea fruntea în nişte cute adânci. Ochii căprui închis erau iuţi şi privirea inteligentă şi senină făceau din el un bărbat plăcut, care nu îşi arăta vârsta de treizeci şi trei de ani. Era cam bătrân pentru Lica, o copilă încă, dar gestul lui, grijuliu şi tandru, mă încredinţă că are suflet bun şi ţine la fată. S-au pus cu smerenie la un capăt de masă, în cea de a doua tură, cu neamurile şi vecinii.
După ce au adus pe masă farfurii curate, sora, cumnata şi verişorii s-au aşezat şi ei să mănânce, răzbiţi de muncă şi grijă, condiţionaţi şi de ora limită la care trecea ultimul autobuz. Doar eu cu mama şi cu sora tatălui care locuia alăturea serveam lumea la masă.
Fratele meu cumpărase multe pachete cu pâine feliată, dar eu neavând experienţa praznicelor, am crezut că fac bine dacă scot pâinea din pungi şi să desfac feliile într-un lighean mare, pe care l-am acoperit cu şervet să nu se-năsprească până o duceam la masă. Pâinea trebuia să o las aşa în pungi şi pusă pe masă de-a-ntregul, ca oamenii să-şi ia feliile fiecare în parte. În lighean, fiind proaspătă, mişcată cu manevrele de desfacere a feliilor, pâinea s-a cam sfărâmat. Când mi-am dat seama, era prea târziu, aşa că la prima tură de oaspeţi am dus pe masă pungile de au rămas neumblate, iar la masa a doua am venit cu ligheanul de unde am încercat să aleg felii căt mai întregi.
Mâncarea era multă şi bună, vin, ţuică de cireşe şi prune, vişinată, făcute de bietul tata în gospodăria noastră, cu un an înainte, din belşug. În timp ce veneam dinspre bucătărie cu o găleată de borş de pasăre încălzit proaspăt, iar mama în urma mea cu un lighenaş cu carne separată din timp să nu se sfărâme şi să poată rămăne porţiile întregi şi frumoase, il aud colo din capătul mesei pe Ion a lui Alecu, văr drept cu tata, botezat şi cununat de bunica, ca fiind nepotul ei de soră, că îi spunea lui frate-su Andrei:
- Oii!...da... tu nu vezî, eşti chior cî nouă ne-o dat pâni întoarsî di la prima masî, di parcî am şi godaci şî mâncăm lăt.... nu mai reuşi el să termine simţindu-mă aproape şi dându-şi seama că l-am auzit.
Am crezut că-n următoarea clipă, nu mă voi putea controla şi-i voi răsturna găleata cu borş peste cap, aşa cum i-a răsturnat el tatei o găleată cu apă, să-l trezească din leşin, trântit la pământ de un pumn al lui, în propria-i ogradă, cu o vară în urmă. Mama m-a simţit şi m-a-npins înţelept din urmă, cu multă stăpânire de sine:
- Dochiţă!... hai că lumea-i flămândă şi aşteaptă.
Eram deja un furnal încins la maximum, gata să explodeze. Un val de ură şi dispreţ, aşa cum nu m-am gândit că sunt capabilă vreodată să zidesc în sufletul meu, mi-a reaprins toată ranchiunea şi obida pe care o aveam pe toţi a lui Alecu, verii tatei. În ultimii doi ani îşi făcuseră un obicei să vină când unul, când altul, la împrumutat bani de la tata, ba că-şi făceau grajdi, ba că-ş făceau garduri. Un frate îi aducea banii, şi altul venea să-i ceară. Tata tocmai vânduse un malac florean frumos şi o junică a făta, crescuţi cu grijă şi caznă în gospodăria noastră mai bine de doi ani, iar ei călare pe tata şi mama, care nu au mai venit cu nici un ban din târg întrucât i-au împrumutat vărului Ion, care s-a angajat să-i dea banii înapoi în trei luni şi ceva adaos peste, care să acopere demonetizarea, deoarece, atunci banii se depreciau de la săptămână la săptămână. I-a adus banii dupa trei luni, dar fără adaosul pentru devalorizare. Peste două ceasuri vine cu împrumutul alt frate şi tot aşa, părinţii mei nemaivăzându-se stăpâni pe munca lor vreo doi ani, până m-am întâmplat eu odată acasă şi tocmai venise Ion să ceară bani. Ştia că returnase Andrei.
A ieşit botos din ogradă, obrăzit de mine pentru neruşinarea şi tupeul murdar al tutoror fraţilor Alecu, care abuzau mârlăneşte de bunătatea părinţilor mei. A fost ultima oară când vreunul de a lui Alecu a călcat în ograda părintească cu gând de împrumut. Niciodată nu au returnat dobânda promisă pentru devalorizare, alegându-se praful şi pulberea din munca părinţilor, după doi ani, când au fost stăpâni pe banii obţinuţi atât de greu prin creşterea vitelor.
Cu o vară în urmă, tata, întorcându-se cu căruţa de pe nişte ogoare din Lunca Siretului, s-a oprit şi la poarta lui Ion, a intrat în ogradă şi i-a cerut adaosul cu care s-au înţeles. Acesta, ingrat şi neruşinat, mai tânăr cu vreo doisprezece ani, s-a apropiat şi i-a tras hoţeşte un pumn, scrâşnind printre dinţi cu ură: „na dobândă!”. Lovitura puternică şi neaşteptată l-a trântit pe tata cât era de lung, leşinat la pământ, spre disperarea Licăi care muncea în ziua acea în curtea lui şi care a sărit strigând cât o ţinea gura: „l-ai omorît pi bădiţa Gheorghi, l-ai omorât pi bădiţa Gheorghi”.
Ion, speriat, a prins găleata cu apă rece cu care venea nevastă-sa de la fântână şi a zvârlit-o în capul tatei, acolo, cum era el săracu’ cu cunoştinţa pierdută, în tărna ogradei lui. Când tata şi-a venit oleacă în fire, l-a suit repede în căruţă, a dat un bici calului să-l ducă singur acasă, ca nu cumva să apuce să moară prin curtea lui, ameninţând-o pe Lica că o taie şi-i zvârle hoitu-n Siret, să nu se mai ştie de ea, dacă suflă vreo vorbă.
Lica, îngrijorată în seara aceea de starea tatei, a venit la noi şi le-a povestit mamei şi tatei întâmplarea, căci săracul nu-şi mai amintea nimic şi nu înţelegea cum a ajuns acasă adus de cal, culcat în căruţă, cu ochiul vânăt şi ud leoarcă.
Şi acum, mârşavul şi ticălosul asta, sânge din sângele tatălui meu, i-a spurcat memoria la praznicul lui de patruzeci de zile, insinuînd că i-am fi tratat adică fără respect, punând pâine rămasă şi strânsă de la prima masă...
Praznicul s-a terminat, familia grăbindu-se să nu piardă autobuzul, iar eu am rămas să strâng toate în urmă. Nu le mai terminam. Erau stive întregi de farfurii de spălat, de strâns resturile prin găleţile porcului şi adăpostite prin magazie, de adus toate vasele murdare de pe afară să nu se strângă câinii vecinilor şi de cărat măcar vreo zece găleţi de apă, acum cât e încă lumină, întrucat intenţionam să stau peste noapte până termin de rânduit toată treaba, cu gândul să urc şi până la casa Valiţei, care era mai la deal de casa noastră, aproape de poalele pădurii, să duc o oală cu borş, sarmale, pască, cozonac şi ouă roşii rămase după pomenirea lui tata. Oricât m-am silit eu să ajung mai devreme, nu am putut, am plecat destul de târziu, când înnoptarea se lăsa.
Urcam gâfâind printre grădini, dealul, către casa Valiţei, deoarece mă grăbeam, înfiorată de a mă prinde înserarea printre câmpuri, dar şi pentru că duceam o plasă grea cu mâncare. Era lună nouă, iar norii groşi şi spăimoşi înegreau şi mai abitir cerul. Poveştile bunicii cu lupi înădiţi la oi prin târlele gospodarilor, se petreceau pe lună nouă. Deşi prin partea locului nu s-a mai auzit de lupi de la colectivizare încoace, totuşi superstiţiile şi poveştile cu care mi-a fost împuiat capul în copilărie, demontate cu încăpăţinare de raţiunea mea, de-alungul anilor, parcă acum la acest ceas de întunecare îşi fac cărare iarăşi în mintea mea.
În culmea drumului, culcată pe o coastă, îmi apăru căsuţa sărăcăcioasă a Valiţei. Un bordei vechi, cu pereţii putrezi, crăcănaţi şi umflaţi de igrasie, cu un acoperiş înalt şi ţuguiat din paie de secară, înegrite de timp, ridicat de părinţii ei, te întrebai cum se mai ţine în chingi. O cameră mică, de vreo trei metri pe trei metri avea odaia „de curat” care dădea direct afară pe uşa principală din mijlocul unei prispe de lut, dar comunica pe lateral şi cu şandramaua de alăturea, care de asemenea avea direct afară o uşă hâită, la mijloc cu un gemuleţ mic ce părea că se va scurge în clipa următoare din cercevele. Pe gemuleţ un sâmbure de lumină de la o lampă chioară se oglindea văzduhului. Cum am cotit dâmbul către căsuţă, Vulpiţa, m-a simţit, tăindu-mi calea cu un lătrat scurt. Era o căţeluşă cu blana roşcată, slabă de îi numărai coastele. M-am oprit până m-au simţit cei din casă şi Vasile a ieşit pe prispă, chemând la el căţeaua. În inima mea iarăşi m-am gândit cu stupoare, a nu ştiu câta oara: „Oare la ce le trebuie câine când ei nu au pentru ei cu ce se hrăni, şi rabdă cu zilele”.
De cum am intrat în şandrama, un miros stătut de urină mă izbi în nări. Bărbatul Valiţei paralizat de mulţi ani, un schelet în care doar ochii ardeau febril şi inteligent, stătea în fundul magherniţei pe un pat de scânduri întins din perete în perete pe toată lăţimea şandramalei, sprijinit pe o pernă. Ion, al doilea băiat al Valiţei, un plăvan subţire cu ochi tâmpi şi zâmbet idiot, cu nişte tuleie spălăcite şi rare pe obraz, puţin la minte de felul lui, stătea pe o laviţă mai lată care îi servea şi ca pat de dormit de altfel, aşezată de-a lungul odăii, lipită de marginea patului mare până în peretele cu uşa. Aştepta cuminte ca maică-sa să termine de curăţat niste cartofi mărunţei cât nucile, din aceia de acasă la mine se fierbeau, cazane, pentru porci.
Valiţa pregătea cina pentru ea, bărbatul şi copilul ei. Lica şi cu Vasile care stăteau pe întuneric, se uitau la mine din odaia de curat, prin uşa întredeschisă. Deja ei erau separaţi cu gospodăria. O sobă cu plita spartă, lipită de peretele încăperii de curat încălzea ambele odăi. Între sobă şi patul invalidului în care dormea şi Valiţa era un fel de masă înaltă cu trei poliţe, pe care stătea o găleată cu apă. Pe raftul din mijloc un ceaun mare de aluminiu, care de regulă se folosea la încălzit apa pentru spălat. În faţa laviţei lui Ion o masă îngustă şi mai lunguţă, cu patru taburete rustice dintr-un fund de lemn şi trei pari ciopliţi din topor. Pereţii erau căpţuşiţi cu câte un rând de lăicere pâna la jumătate. Pe jos lut proaspăt lipit, căci nu de mult fusese Paştele. Pe peretele cu soba un blidar avea agăţat în el, cu fundul în cameră, diverse oale ciobite, capace, farfurii şi castroane din aluminiu înţepate pe margine şi în gaură băgate câte o sârmă ca să poată fi agăţate, un lighenaş de frământat pâinea şi alte ustensile de bucătărie. Între uşa odăii de curat şi uşa de la intrare, drept pe colţ, un alt dulăpior, mai înăltuţ, cu o uşiţă şi un sertar.lat doar cât să stătea altă găleată cu apă. Lampa era agăţată cu fereală într-un cui, direct bătut în perete, deasupra lăicerului de la culcuşul lui Ion.
O undă de remuşcare cumplită mi-a zguduit trupul. Oamenii aceştia flămânzi m-au aşteptat cu pomana promisă prin Lica, până în pragul înserării, când Valiţa cu maţele ghiorlăind a pus la fiert ultima rezervă de mâncare din gospodăria ei, acei cartofi mărunţei care îi curăţa cu grijă răzând cu lama cuţitului partea verde şi cea înegrită.
Am desfăcut repede plasele cu mâncare, mirosul greu de urină stătută arzându-mi deja gâtul. Cu coada ochiului îl vedeam pe bărbatul paralizat care întindea mâinile scheletice. Două rânduri de bale se scurgeau picurând pe mandibula lui nebărbierită din sâmbăta Paştelui. Ochii ardeau ca două lasere pironite pe oala cu borş. Din gura ştirbă râgâia o mulţumire sfâşietoare: ”bodaproste, bodaproste, bodaproste!”
Nu am mai aşteptat ca Valiţa să îmi dea oalele, i le-a aduce Lica mamei, a doua zi. Am ieşit împuşcată din casă, trebuia să mă eliberez, îmi venea să urlu de nepuţinţă. Afară nu îmi mai ajungea aerul. Aceasta era noua familie a Licăi, biata fătucă de şaisprezece ani care aşteaptă mâine, poimâine să fie mamă. Am coborât cu ochii şiroind pe obrazul meu. Lacrimile îmi udau pieptul. Nu mai plângeam pentru mine, nu mai plângeam pentru tata, plângeam pentru sărăcia din lume şi neputinţa mea.
Era deja ora nouă seara. Pe la ora asta murise săracul tata în urmă cu patruzeci de zile.
O atingere uşoară ca şi cum aş fi fost pălită de aripa unui fluture de noapte am simţit pe obraz. Un fel de căldură urmată de o tihnă binecuvântată mi-a înmuiat trupul. Brusc m-am liniştit. Dintr-o dată am avut o revelaţie. Un gând frumos s-a cuibărit în sufletul meu. Sufletul tatei acum se ridică la cer. Atingerea uşoară ce am simţit-o pe obraz, sunt sigură că a fost sărutul lui de rămas bun.
Odihneşte-te în pace, dragul meu părinte!




Primul capitol dintr-un roman cu sapte capitole  intitulat "Lica"

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Lun Oct 07, 2013 9:08 am, editata de 21 ori

Sus In jos

tyk

Mesaj Joi Sept 20, 2012 8:06 pm  tyk

Didina Sava-Imagine Life Lumig

Cu mulţumiri din suflet pentru urări.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Joi Iul 19, 2012 12:00 am  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life 19_iul12

Sus In jos

tyk

Mesaj Vin Dec 09, 2011 8:01 pm  tyk

Mulţumesc tare mult pentru invitaţie şi chiar intenţionam să trec aşa incognito puţin să văd şi eu festivitatea,dar serviciul meu este la foc continuu şi s-a nimerit tare rău de data asta.Sper să mai fie şi alte manifestaţii la care voi putea participa.
Oricum aşa cum am transmis felicitări d-nei Dorina, la fel vă transmit şi dvs. Felicitări şi fie ca bucuria împlinirii să vă răsplătească eforturile.

Sus In jos

tyk

Mesaj Lun Noi 28, 2011 2:45 pm  tyk

Răsfoiesc de ceva vreme şi cu mare drag zecile de pagini,presărate cu seminţe ce şi-au găsit ţarina în acest adevărat colţ al prieteniei şi doar urmărind numărul de vizualizări, îmi dau seama că mai sunt totuşi oameni care se apleacă cu drag,îngăduinţă şi dăruire asupra acestui ogor înmiresmat cu gingăşia şi preaplinul unor suflete minunate.
Este şi motivul pentru care am îndrăznit şi eu să las pe-aici vagi urme de seminţe, iar ideea şi întrebarea d-stră mă onorează mult peste aşteptări, întrucât mă aşteptam să primesc mai degrabă o traistă plină de critici, cel puţin pentru început,iar gândul de autor al unui volum sau carte ilustrată există întradevăr, doar că nu e suficient doar gândul.

Sus In jos

tyk

Mesaj Mier Noi 16, 2011 8:45 pm  tyk

Mă bucură faptul că aţi lăsat sufletul să pogoare într-ale copilăriei şi mulţumesc frumos de lecturare.

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Lun Iul 11, 2011 12:40 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Frumos acasă la tine! Ce m-aş mai ascunde şi eu pentru vreo săptămână la ţară undeva, să mai uit de forfota de zi cu zi!.. Dar vine tabăra acuşica bounce

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Iul 11, 2011 10:12 am  Didina Sava

Acasa,acolo unde m-am nascut !


Didina Sava-Imagine Life Buda_011
Didina Sava-Imagine Life Buda_012
Didina Sava-Imagine Life Buda_013
Didina Sava-Imagine Life Buda_014
Didina Sava-Imagine Life Buda_015
Didina Sava-Imagine Life Buda_110

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Sam Mai 28, 2011 7:53 pm  Didina Sava

Iesind de la sedinta de prelectiuni ale Junimii unde prelector a fost poeta Ileana Malancioiu,iar laudatio a facut domnul Horia Zilieru, si mergand impreuna cu domnul Horia, eu catre tramvai, domnia sa catre locuinta personala, ne-am intalnit cu profesor doctor Mircea Rusu- de la Catedra Ortodonţie şi Ortopedie dento-facială UMF „Gr.T.Popa” Iaşi -doi seniori, doi CAVALERI ai zilelor noastre.Dupa ce domnul Horia m-a prezentat, ambii mi-au facut marea si coplesitoarea onoare de a ma invita la o inghetata pe eleganta terasa de pe strada Lapusneanu. Le multumesc!... Fericirea mea a fost desavarsita cand am descoperit ca atat domnul Horia cat si prof Rusu l-au cunoscut pe unchiul care m-a crescut, avocatul Adrian Andoniu.
Doamne!...nu va puteti inchipui bucuria si emotia ca am putut vorbi putin despre unchiul meu care a plecat dintre noi acum sapte ani la varsta de 97 ani, si de aceea mai sunt doar putini cei care sa-l fi cunoscut in perioada lui de glorie, iar eu sa pot vorbi cu ei despre nenea. Dragi si minunati domni Mircea Rusu si Horia Zilieru, plec capul cu recunostinta si va multumesc.
Didina Sava-Imagine Life Malanc36
Didina Sava-Imagine Life Malanc37
Didina Sava-Imagine Life Malanc38

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Apr 25, 2011 5:39 pm  Didina Sava


Mici consideraţii despre iertare şi paliativul uitare



Am să-mi încep mica mea  aserţiune vizavi de sublimul şi divinul act al “iertării”  şi meschinul şi umanul act al „uitării” cu explicatia potrivit DEX a cuvântului paliativ.
Deci paliativul este ceva 1) “care face să dispară doar temporar simptomele unei boli, fără a o vindeca. 2) fig. (despre soluții, propuneri, măsuri etc.) Care nu rezolvă definitiv o dificultate; cu efect trecător, o soluție care aduce o rezolvare de moment, care rezolvă provizoriu o situație sau efectele ei”

“ Care nu rezolvă definitiv o dificultate” cât adevăr grăit în această explicaţie, pentru că eu asa consider uitarea un paliativ  lipsit de generozitate, de nobleţe sufletească care trădează sufletul mic, egoist şi  până la urmă sută la sută  omenesc. Da!... sută la sută  omenesc,  pentru ca egoismul uman ne damnează de a incapabili de a ierta, ci doar de a trece cu vederea,  de a înghesui în străfundurile conştiinţei îmbâcsite de frustrări momentul ofensei, ranchiuna orgoliulul rănit, ura cumplită care cangrenează  întregul spirit şi care devine la un moment dat atât de insuportabilă şi dezintegrantă psihic  pentru cel ce o poartă în suflet încât  se decide  ca ultimă şansă de ieşire din propriu  calvar, să-şi  gratuleze conştiinţa  “post mortem” cu clemenţa  uitării. Da!..”post mortem” aţi citit bine, întrucât eu cred că atata timp cât am dat deja drumul şuvoiului de resentimente, de ură, de ranchiună, de invidie, de mânie, de supărare şi furie şi nu le-am putut domoli cum se spune în Biblie „să nu apună soarele peste mânia voastră” în Efeseni 4-26, deja ne-am “omorât” sufletul cu păcatul neiertării, ne-am autoosândit, ne-am  autopedepsit  la situaţia de a însemina definitiv în sufletul nostru ura ascunsă şi nevindecată, rană care v-a sângera la orice mica zgândărire de orgoliu, şi care v-a extermina din faşă  mult timp orice încercare de iertare. Am  cazut pe topoganul lucios al pierderii de sine şi nu ne putem opri pâna nu cădem  cu fundul de pământ când, ori ne trezim şi uităm ori sucombăm odata cu dispariţia noastră fizică şi ura ce o hrăneam în noi.
Aş vrea să fiu cît de cît coerentă în această mică propunere eseistică cu privire la tema a ierta şi a uita, si de aceea până a mă lansa în mici reflecţii psihologice vizavi de aceste sentimente, nu am putut să nu observ bizareria semantica a limbii române care pentru doua sentimente aflate la perfect antipod foloseşte cuvantul ura care pe de o parte înseamnă  „a adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.), a dori ceva cu o deosebită afecțiune”, dar pe de altă parte înseamnă şi “a  
purta în suflet un sentiment puternic, nestăpânit, de dușmănie față de cineva sau de ceva,
sentiment puternic de antipatie profundă (față de cineva sau de ceva). ◊ ~ de moarte, aversiune foarte mare. 2) Atitudine dușmănoasă; ostilitate; vrajbă”
Am spus bizarerie semantică pentru că  folosirea aceluiaşi termen în contexte total antonimice, sugerează fulgurant  fragilitatea şi usurinşa cu care se trece la cei doi antipozi , această muchie atât de instabilă şi  aş spune genial suprinsă semasiologic de chintesenţa lexicală  a limbii  române:cât timp iubim iertăm uşor, dar când deja ne-am rătăcit sufletul în hăţişurile urii nu mai putem ierta, aproape că nu mai putem nici uita, deoarece ura ca şi iubirea leaga la fel de puternic  cele două fiinţe, se spune că ura ca şi iubirea leagă cu lanţuri grele cele două persoane, lanţuri  pentru ruperea cărora va dura ani să găsim calea.
De fapt ce este iertarea versus uitarea., cum îşi exprimă ele parametrii la nivel de psihic, emotional, atitudinal si din punctul de vedere al gesturilor nonverbale.
Dar să încep mai bine cu descrierea câtorva parametri atitudinali ai unei persoane care urăşte, care traieşte resentimente puternice:
1-începi să te gândeşti foarte mult la celălalt, la cel care te-a supărat şi dacă te gândeşti mai tot timpul tău liber este foarte grav, deja eşti virusat foarte tare, te trezeşti noaptea şi nu poţi să dormi,plângi, eşti furios.mergi la biserică şi plăteşti slujbe, te victimizezi, te martirizezi, dar  la un moment dat realizezi cât de mult de gândeşti, cât timp preţios din tipul tău de regenerare spirituală îi acorzi, şi asta te frustrează şi mai rău, dar începe să îţi placă sentimentul, lanţul acesta emoţional în care singur te-ai  legat  şi treptat  cazi prizonierul unor  astfel de veşnice gânduri şi care sunt atât de nocive încât la un moment dat devin tiparul nostru comportamental, dar nu faci nici un e fort să scapi de ele pentru că :
2-începi o campanie de denigrare  a persoanei urâte, paralel cu autovictimizarea:  “ câte ai fost nevoit să înghiţi, să suporţi, să treci cu vederea, nu mai poţi continua să lucrezi cu persoana, mai bine preferi să renunţi la tot, etc.”
3-în mediile comun frecventate în momentul cand te întâlnesti ai o atitudine ofensată, o privire rece şi duşmănoasă, crispată,  manifestată mai ales când crezi  că nu eşti văzut de persoana în cauză, dar să ferească D-zeu ce poate surprinde un aparat foto, ce săgeti otrăvite îţi pornesc din ochii care altă dată erau senini şi blânzi, sau eşti veşnic bântuit de o supărare evidentă care iţi alungeşte obrazul şi te schimonoseşte. Uneori simpla intersectare îţi declanşează un tremur fizic pe care cu greu îl poti stăpâni, sau dimpotrivă  bravezi încercând  să afişezi o detaşare superioară prin adoptarea  unei atitutudini de ignorare ca şi cum nu ar exista prin preajmă persoana în cauză, dar care, de departe  are damf de fals, pentru că de fapt tu nu îţi poţi ascunde propriul disconfort de a te întâlni şi oripilarea că mai îndrăzneşte să frecventeze aceleaşi medii cu tine, iar comportamentul civilizat  pe care îl adopţi este foarte stresant şi incomod întrucât e greu de mimat.
4-cauţi să faci presiuni de tot felul  de la simple aluzii pâna la şantaje explicite asupra prietenilor comuni, pentru a forţa ca aceştia să ia  atitudine şi să îşi decline public opţiunea cu cine ţin şi de  partea cui sunt, sperând de fapt  că vei atrage către sine un val de simpatie enormă  şi atitudinea grupului va converge către a ignora şi ostraciza la zidul infamiei  persoana nedorită alias urâtă  de tine, încât aceasta va renunţa într-un final de la sine, să mai vină în spaţii publice comune.
5-începi o campanie concurenţială, încercând să faci lucruri identice cu persoana în cauză în elanul de a-i arăta că şi tu esti capabil să  gestionezi  la fel de fericit o situatie, să creezi ceva, etc. Rezultatul este de fapt o clona care are valoare doar pentru tine, care ai clonat  deoarece ţi-ai dovedit capacitatea de a face acelaşi lucru cu  cel cu care ai intrat într-o astfel de competiţie, dar  în planul devenirii  generale, al evoluţiei şi creativităţii utile la nivel public, ca expresie de autodefinire personală valabilă şi de uz social general nu ai dovedit nimic, întrucat clonele sunt simple copii  şi niciodată nu vor avea încărcătura creativă şi avangardistă, respectul şi aprecierea originalului, şi deci crearea unei clone este un efort inutil care nu înseamnă evoluţie ci simplă capacitate de a copia ceva, dar care într-adevar îţi dă senzaţia de putere şi victorie.
6-când frâiele autostăpânirii le-ai scăpat  rău din mâini începi să utilizezi jigniri verbale care îţi scapă în mod public, călcând în picioare toată buna educaţie  pe care cu multă grijă ai afişat-o ani de zile, lăsând la vedere natura ta primară, adevăratele trăiri expuse frust fără mască socială. Deja nocivitatea resentimentelor tale este foarte gravă pentru că a atins nişte dimensiuni de exprimare care merg către graniţa patologicului, şi este foarte dezintegrant pentru tine şi foarte nociv pentru imaginea ta publică.Soluţia este doar in tine, speranţa şi puterea de a-ţi tămădui sufletul  stă doar în tine si nimeni nu te poate ajuta din afară, decât tu însuţi confruntându-te direct cu propria-ţi constiinţă  şi cautând  să-ţi recâştigi armonia pierdută.
7-La un moment am vrea să ne oprim fiindcă  ajungi  la concluzia că ai scăpat rău caii la vale şi nu ştii cum să îi mai stăpâneşti  alias resentimentele, actele de agresivitate comportamentală faţă de celălalt . Pe de o parte  am vrea să ne oprim,deoarece lucrurile au luat o amploare foarte mare şi chiar nu ne doream  aşa ceva, dar nu mai putem da înapoi, întrucât deja public am exprimat o atitudine pe care nu mai avem tăria de a o renega, sau pur şi simplu ne temem pentru noi înşine de a darui iertare întrucât asta ar însemna că toate acuzaţiile aduse celuilalt pâna atunci să le anulăm, să  recunoaştem public că ne-am înşelat Şi atunci se întâpla câteva  lucruri
8- Nu poţi întrucât toată lumea ar afla de eroarea ta, ceea ce crezi tu că ţi-ar ştirbi imaginea publică având impresia ca vei da dovadă de neseriozitate
-tu ai fi obligat să îţi reconverteşti sentimentele asupra celuilalt adica să stergi total acuzaţiile care i le-ai adus până atunci, şi să pui în loc altele de iubire, de apreciere si stimă
9-rămâi fără arena de proiecţie a unor sentimente, cele negative, prin iertarea celuilalt. Dacă iertarea nu este autentică, de aceste sentimente negative nu scapi  pentru că începi să le proiectezi în sine reconvertind ura, ranchiuna, furia, invidia, supărarea în  stări de frică, de vulnerabilitate, de confuzie, de remuşcare şi ti se pare mai uşor de suportat primele stări pentru că îţi dau falsa senzaţie că nu te afecteză, doar sunt adresate celuilalt şi trăirea lor  îţi mai dau artificiala impresie de forţă .
10-de asemenea dacă mai deţii un rol de lider începi o campanie   pripită şi neonorantă pentru tine de a-i restrânge prerogativele celuilalt înainte de termen, de a-i suspenda unele drepturi şi proiecte, şi toate astea pentru că iţi dau pe moment  edulcoranta senzaţie a  unei victorii. În fapt nu îţi etalezi decât frica, tirania, teama de abilităţile celui care tu îl crezi adversarul, duşmanul tău, şi toate acestea sunt  expresia a unei imagini de sine depreciate care are nevoie de reconfirmări în forţă  Şi uite aşa poate să apară şi teama de a oferi  iertare, pentru că te-ai obişnuit prea mult să-ţi întreţii angoasa,degringolada şi calvarul autostimulat spiritual.
11-supărarea, ofensarea apare brusc din lucruri absolut minore, de fapt cauţi nod în papură cu lumânarea de Paşti şi aproape orice ar face celălalt, ţi  se pare  o ofensă personală  direcţionată sigur şi  precis către tine, şi începi să aduni pe o tablă mentală şi să rememorezi evenimente trecute care atunci  la momentul producerii lor nu le-ai dat nici o conotaţie conflictuală, sau ofensatoare, dar acum  post factum le reinvesteşti cu capacităţi jignitoare suflând mai abitir în  jarul ranchiunii  care mai  devreme sau mai târziu iţi va pârjoli sufletul tau, nu pe cel al adversarului închipuit.
12-permiţi ca întamplările banale să ia dimensiuni catrastrofice care impun acte radicale de scindare, în fapt cautând un motiv plauzibil social de segregare pentru că tu de mult   îţi doreai concentrarea dictatorială în propria-ţi mâna a tuturor prerogativelor deţinute de o funcţie oarecare, întrucât împărţirea lor, în viziunea ta ţi-ar stirbi din prestigiul care consideri că  îl meriţi şi care nu trebuie împărţit cu nimeni, pentru că este rodul unei munci acerbe de ani de zile în care tu ti-ai dedicat viaţa.
13-începem să purtăm în minte o serie de interminabile conversaţii cu duşmanul nostru, în care necondiţionat ieşim invingători întotdeauna, dând nişte dimensiuni de ciupercă atomică a martiriului nostru  în confruntarea cu el, şi care de fapt devine iar tipar comportamental nociv pentru că ne proiecteză într-o luptă imaginară care uneori se poartă doar în mintea noastră şi e foarte departe de coordonatele fireşti din planul realităţii, dar noi avem nevoie să ne întreţinem scopul, mobilul  martiriului nostru, nu putem aşa dintr-o dată să renunţăm la convingerile noastre care ne-au fost combustibil al raţiunii de a amorsa o acţiune oarecare.
14-la un moment dat simţim plăcere de a ne confrunta cu celălalt, de a-l invinge din punct de vedere  spiritual sau plăcere la testarea rezistenţii lui  la luptă.
În sfârşit ne decidem să iertăm ….dar ce credeţi că putem să o facem atat de repede . Iertarea nu se poate face la comandă,are nevoie de timp, de împăcare cu sine insuşi mai întâi,este un act complex care impune voinţă, timp,  acceptarea faptului că şi noi am greşit, educaţie, credinţă, discernământ şi multe altele.
Am constatat că unii ar crede că iertarea este sinonimă cu scuzarea. Oare este adevarat? Dacă scuzăm oare nu îl credem pe celălalt nevinovat, oare nu i-am găsi noi însine explicaţia lipsei lui de responsabilitate asupra faptelor care ne-au pricinuit supărarea şi cealaltă persoană oare nu s-ar simţi îndreptăţită să nu îşi mai exprime nici cea mai mică intenţie de regret, de căinţă.
Oare iertarea aduce cu sine imediat şi împăcarea?... care poate să aibă loc sau nu.De regulă dacă persoana care a supărat era pusă de persoana supărată pe un tron al unor înalte virtuţi morale care s-au dovedit ca fiind  inexistente, frustrarea este atât de mare încât pentru persoana suparată niciodată nu va mai fi un deziderat împăcarea.Cum vor decurge relaţiile între cele două persoane dacă nu survine împăcarea?...vor arbora o pace aparentă, poate cu lipsa dorinţei intime de răzbunare, dar sentimentele de prietenie veritabilă niciodată nu vor mai înflori în inima lor.
De multe ori din considerente de propria-ţi natura umană, ori că aşa cere buna educaţie din familie sau aşa îţi cer preceptele religioase, iniţiezi cererea de  iertare celui care consideri ca te-a supărat, asumându-ţi prin asta  şi tu o parte din vină.Uneori celălalt interpretează acest gest ca fiind capitularea ta, înfrângerea ta, rămânându-i ascunsă nobleţea adevăratului motiv pentru care tu ai început  un act de cerere de iertare. A cere tu primul iertarea celui care îl consideri ca te-a supărat nu înseamnă a şi  renunţa la drepturile care ţi se cuvin cum de multe ori este greşit  decriptat gestul.
Când poţi spune ca ai iertat?....când poţi  să te gândeşti la cele întâmplate cu linişte şi detaşare în suflet, fără să simţi că iţi mai creşte tensiunea, că ţi se mai umezesc ochii, că vai ce martiriu ai suportat, când ai chiar un  val de compasiune în suflet pentru celălalt pe care îl simţi încă infestat de  virusul neiertării.
Când în sfârşit ni se pare că am iertat se întâmplă o adevărată metamorfoză spirituală în sufletul nostru, dar asta nu înseamnă că şi celălalt a iertat şi că nu va continua micile şicane dinainte, iertarea sau mă rog puterea,  de a arhiva în ocniţele sufletului anumite situaţii este benifică şi eliberatoare pentru cel ce o poate trăi. Deci ca să conchid trebuie să învătăm a ierta cu tot sufletul măcar pentru binele nostru, pentru liniştea noastră.Se spune că am iertat în întregime când nu ne mai putem aminti cauza supărării.Deci e bine să exersăm actul iertării atât pentru noi cât mai ales pentru că de cele mai multe ori supărarea noastră are motive neîntemeiate, din cauza interpretării subiectivede moment, din cauza percepţiei eronate asupra evenimentelor care ne aparţine şi se datorează stării emoţionale personale din clipa producerii acelor situaţii ce au declanşat supărarea. Iertarea este atât de benefică sufletului pentru că aduce eliberare, pace şi linişte în suflet, te scapă de conflictele interioare, de monştrii care îţi consumă timpul şi energia.

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Mier Dec 03, 2014 10:02 am, editata de 3 ori

Sus In jos

tyk

Mesaj Mier Apr 13, 2011 9:57 am  tyk

Mulţumesc pentru urarea de bun venit aici unde se pare că sufletele sunt acasă.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Vin Apr 01, 2011 9:17 am  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life Flori_20
Didina Sava-Imagine Life Flori_21
Didina Sava-Imagine Life Flori_23
Didina Sava-Imagine Life Flori_22

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Mar 21, 2011 9:12 am  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life 03510

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Joi Mar 17, 2011 9:26 pm  Didina Sava

Doamna Presedinta Rodica Rodean,

Va anunt prin prezenta ca incepand cu data de 15 aprilie 2011 nu mai pot exercita prerogativele ce tin de functia de vicepresedinta a Asociatiei Universul Prieteniei, drept pentru care cer demisia mea din functia de vicepresedinta a Asociatiei Universul Prieteniei .Regret ca am deceptionat pe cei care m-au sustinut si reales, dar nu imi pot duce pana la capat mandatul in care am fost realeasa, fara sa imi depun personal candidatura, in toamna anului trecut. Decizia mea de a nu imi mai asuma acesta functie are doua motive clare:
1) vine si in intampinarea cererii dvs.personale de a-mi depune demisia intrucat v-am devenit indezirabila din motive ce tin de sufletul dvs, expuse de catre dvs. mie personal cat si public in mediile comun frecventate, chiar inainte de a-mi comunica mie, cum, cu stupoare am aflat ulterior.
2) totodata recunosc ca era conturata volitiv din luna iulie anul trecut, adica cu mult inainte de ultimile alegeri drept pt care nu am candidat pt aceasta functie.
Regret ca nu mi-am pastrat fermitatea hotararii mele si ascultat instinctele atunci in luna octombrie la alegeri si am acceptat realegerea mea sub presiuni emotionale si rugaminti din partea membrilor si a dvs personal, regret ca nu am fost onesta cu mine insami, ajungand azi sa dezamagesc pe cei care m-au ales. Demisia mea din functia de vicepresedinta a Asociatiei Universul Prieteniei si in fapt a nedepunerii candidaturii la alegerile ce au avut loc, mai nou, pe langa actul de demnitate de a ma retrage din postura unde nu mai doriti sa va fiu alaturi, este si ca in viata mea au aparut alte prioritati, iar targhetul autoimpus pana acum de aservire si devotament fata de asociatie mi-a devenit prea greu de sustinut in fuctia de vicepresedinta, si acum ma vad nevoita sa aleg. Intrucat nu sunt omul compromisurilor si in viata nu pot face lucrurile decat ori bine ori deloc, ma vad azi obligata sa renunt atat la privilegiile cat si la obligatiile ce rezidua din statutul de vicepresedinta a Asociatiei Universul Prieteniei,urmand sa raman un membru cotizant activ, in sensul ca intiativele mele de popularizare si promovare a asociatiei si realizarilor ei vor continua, proiectele mele de editare carte pt anul 2011 voi continua sa le respect cat si cele de participare ca simplu spectator la actiunile si evenimentele ce se vor derula sub egida asociatiei.Asa dupa cum scrie in statutul asociatiei la drepturile membrilor, ori de cate ori voi putea imi voi asuma, voi initia si duce la bun sfarsit proiecte care le voi propune, executa si finaliza cu maxima responsabilitate dupa modelul intregii activitati care am desfasurat-o pana acum in cadrul asociatiei. Perioada in care am activat in aceasta functie a fost una de enorme impliniri si bucurii, si sunt mandra ca am participat in egala masura cu domnia voastra la configurarea idealurilor pentru aceasta asociatie, la cladirea imaginii si notorietatii acestei asociatii, prin munca sisifica din proiectele care mi le-am asumat (cum ar fi si cele 15 volume din cele 23 editate sub egida asociatiei si care au fost ingrijite de mine) prin permanenta si constanta grija de promovare virtuala, sustinuta pe alocuri doar de catre mine, care am infiintat si adminsitrat singura luni de zile profile ale asociatiei pe diverse site-uri de relationare sociala, care am adminstrat in mii de ore de munca (intre 01 iunie 2009 si 01 aprilie 2011 site-ul asociatiei initiat de mine si care impreuna cu dvs . l-am adus la o cota de audienta foarte buna adica un trafic de peste 4000 vizitatori noi pe luna, peste 6000 de vizite si peste 20000 de afisari,aducand site-ul pe pozitia 4500 din top, unde am pornit de pe pozitia 22000). Intrucat nu ma consider de neinlocuit,eu putand sa fac tot ceea ce am facut pana acum si fara coroana vicepresedentiei si pentru ca dimpotriva sunt convinsa ca oamenii noi care se vor atasa de aceasta asociatie si vor prelua aceasta functie vor aduce un suflu energetic constructiv, vor fi mai devotati, mai altruisti si muncitori, mai creativi decat am putut eu fi, vor extinde activitatile si vor da o noua traiectorie si dinamica la ceea ce eu consider ca am pus temelia prin munca si carisma personala , impreuna cu dvs Doamna Presedinta Rodica Rodean in cei trei ani de cand trudim in aceasta asociatie.


Cu aleasa consideratie,

Didina Sava vicepresedinta Asociatiei Universul Prieteniei



Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Joi Mai 19, 2011 5:10 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Vin Mar 04, 2011 9:08 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Adevărul e că ai ieşit foarte bine în pozele de la lansarea cărţii lui Florin! Îndeosebi în poza făcută mai de aproape, cu dl Dionisie Vitcu şi cu dl Liviu. Dl Liviu are aerul că e asborbit de altceva..dacă era un pic mai zâmbitor în poză, era o poză de generic. Sunt deosebite.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Sam Feb 19, 2011 6:57 pm  Didina Sava

Impreuna cu Florin Stratulat in ziua lansarii volumului lui de autor" Paralelele Sufletului" -volum aparut sub egida Asociatiei Universul Prieteniei intr-o editie ingrijita de mine
Didina Sava-Imagine Life Cenacl58
Impreuna cu Dionisie Vitcu si Liviu Apetroaie

Didina Sava-Imagine Life Cenacl50
Didina Sava-Imagine Life Februa11

Dionisie Vitcu,Constantin Chirila

Didina Sava-Imagine Life Cenacl51

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Joi Dec 23, 2010 6:40 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Simpatic omuleţul ăsta din ghirlande Smile

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Mier Dec 22, 2010 11:43 pm  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life Muzeul40
Didina Sava-Imagine Life Muzeul41

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Dec 13, 2010 5:52 pm  Didina Sava

ha ha ha,ai vazut cu cata munca se tine un site ca sa fie bogat, complet si adus la zi.Eeeeeeeeei si daca va trebui sa dau de baut ,oi da un paharel de vin, Dumnezeule,pe Lapusneanu duminica ! Very Happy Wink

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Dum Dec 12, 2010 2:32 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Didi, la primul şut faci 1000 de postări. Chiar mă întrebam zilele astea de ce vrei tu cu tot dinadinsul sa faci cinste la prieteni.. Că doar ziua ta a trecut, de onomastică nu cred că este vorba... Şi iete că azi, când am văzut număru tău de postări, mi-am dat seama care e motivul. Smile Wink

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Lun Dec 06, 2010 10:24 pm  Dorina Ciocan

frumos este Iașul, așa zicea și Iorga

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Dec 06, 2010 5:00 pm  Didina Sava

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Mier Noi 24, 2010 8:56 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Ai muncit ceva să faci filmul!.. Sunt super imaginile, mai ales acelea cu cetatea. În 1999, la câteva luni de la pierderea auzului, am fost şi eu în Ucraina, la Lavra Poceaev şi la Lavra Pecerska din Kiev. Am trecut şi prin Cernauţi. În clopotniţă la Poceaev m-am atins cu urechea de clopotul de acolo. Ne-am urcat cu un călugăr din lavră. Era o namilă de clopot. Părintele a atins un pic bila de pereţii clopotului şi zice: "Pune urechea acolo!" Doar un pic a atins-o şi avea o vibraţie de îmi tremurau toate măruntaiele. După câteva luni m-am operat şi de atunci port aparatul auditiv.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Mar Noi 23, 2010 10:32 pm  Didina Sava

Sus In jos

Violetta Petre

Mesaj Sam Oct 16, 2010 1:58 am  Violetta Petre

Plăcerea a fost de partea noastră! A fost o seară între prieteni, o seară care se va repeta sigur...
Spaţiul s-a umplut de hohotele noastre de râs şi bună dispoziţie...Ne-am despărţit cu regretul trecerii timpului mai repede decât am fi dorit....Liviu a fost sarea şi piperul mesei rotunde...povesteşte plin de har câte în lună şi în stele...
Mircea a fost încântat! Am povestit tot drumul întoarcerii acasă...
La bună şi apropiată vedere, la un nou eveniment cultural!
Vă îmbrăţişez pe toţi cu iubire!
Violetta şi Mircea

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Vin Oct 15, 2010 11:39 am  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life Oscar_10
Didina Sava-Imagine Life Oscar_11
Didina Sava-Imagine Life Oscar_12
Didina Sava-Imagine Life Oscar_13
Multumim Violetta si Mircea !

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Lun Sept 20, 2010 10:38 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Buna, Didi! Eheeee, ma gandeam eu ca este si un blog de-al tau pe aici pe undeva...nu avea cum sa nu fie. Si numai ce ma gandeam si..hopaaa, ca a aparut si blogul! Imi place mult cercul de prieteni in care am intrat. Multumesc pt tot! Aaaaa si, nu in ultimul rand: pozele tale sunt super-faine!

Sus In jos

Costea Sorin Iulian

Mesaj Sam Aug 21, 2010 8:09 pm  Costea Sorin Iulian

Fiind si pentru prima data pe blogul dumneavoastra prima impresie ar fi ca: inca sunt fermecat si socat intr-un sens bun de imperiul tau maret de flori si imagini din natura si de candoarea povestirilor.
Frumos foarte frumos...

Sus In jos

Violetta Petre

Mesaj Joi Aug 12, 2010 2:38 pm  Violetta Petre

Cu dragă inimă! Ştiu că o iubeşti f. mult...şi apoi şi eu iubesc copiii şi mi-aş dori o nepoţică...dar destinele nu le facem noi...
Poate, vreodata , nu s e ştie cînd, voi primi un pupic pe obraz de la micuţa ta !
Cu drag,
Vio

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Joi Aug 12, 2010 9:28 am  Didina Sava

Multumesc din suflet Violetta ! Si tie iti doresc sanatate si liniste sufleteasca.Am sa trimit in email poezia ta de felicitare pentru finuta mea si sper ca si tie iti va da vreodata"o gurita"

Sus In jos

Violetta Petre

Mesaj Mier Aug 11, 2010 11:51 pm  Violetta Petre



Scumpa mea păpuşă dragă
Te-oi iubi o viaţă-ntreagă
Mă gândesc clipă de clipă
Cât eşti tu de mititică

Aduci soare-n viaţa mea
Şi pe cer îmi dai o stea
Fiecare noapte-i zi
Tu minune-ntre copii !

Mâine când te vei trezi
Cu tristeţea te-oi iubi
Că nu sunt cu voi şi eu...
Dar te-oi aştepta mereu

Cu o ''antă'' şi-o rochiţă
Mulţumindu-mi c-o guriţă
Scumpa mea sărbătorită
De toată lumea iubită!

Cu drag , pentru fetiţa ta a cărei aniversare o vei sărbători mâine!
La mulţi ani cu sănătate şi noroc!
Vio

Sus In jos

IOANA VOICILA-DOBRE

Mesaj Lun Iul 19, 2010 10:54 pm  IOANA VOICILA-DOBRE

Curgere

Curge viaţa, ca un val,
ideal de ideal...
Marea, zbucium de idei,
viaţă în splendoarea ei!

Sus In jos

IOANA VOICILA-DOBRE

Mesaj Lun Iul 19, 2010 10:50 pm  IOANA VOICILA-DOBRE

Sa fii iubita si fericita, draga mea Didina! Sa-ti dea Dumnezeu sanatate ca sa-i poti multumi in fiecare seara pentru bucuriile de peste zi!Multi ani frumosi si voiosi!Ionela, cu mare drag si pretuire.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Dum Iul 18, 2010 11:33 pm  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life Img_0210

Sus In jos

Marioara Visan

Mesaj Vin Iul 09, 2010 5:46 pm  Marioara Visan

Re: Didina Sava-Imagine Life
Te felicit Didina pentru subiectul ales, foarte sensibil e adevarat,dar care ne priveste pe noi toti, nu doar pe tine, pentru ca toti ar trebui sa avem grija sa ne umplem existenta doar cu frumos, indiferent ce fel de frumos, doar sa fie un frumos adevarat, nu o copie, sau un Kitsch grotesc.

"Este un semnal care dorește ca „frumusețea și prietenia” să nu dispară ..dacă au fost sădite vreodată în sufletul cuiva.
Kitsch-ul și grotescul vor exista , dar nu trebuie să-l întreținem noi în viață...fiecare să-și propună repere unde poate ajunge doar prin finețe și noblețe..."

Te felicit Dorina, ai cuprins in cuvinte putine un intreg univers, asa e, kitsch-ul si grotescul isi vor arata coltii peste tot, vor incerca sa muste din armonia , finetea, eleganta si nobletea frumosului indiferent sub ce forma, frumosul in arta va avea intodeauna reversul, in relatiile interumane , la fel, atunci cand aceste relatii dintre oameni sunt intretinute de respectul si consideratia pentru adevarata valoare a sufletului, totul va fi armonie, iubire si prietenie, cand insa va interveni Kitsch-ul emotional, adica relatiile umane vor fi realizate pe baza de falsitate, neincredere sau interese meschine, totul intr-o relatie, indiferent de felul relatiei se duce de rapa, de aceea trebuie sa fim atenti sa ne traim viata ferindu-ne de Kitsch-uri.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Iul 08, 2010 7:25 pm  Dorina Ciocan

Este un semnal care dorește ca „frumusețea și prietenia” să nu dispară ..dacă au fost sădite vreodată în sufletul cuiva.
Kitsch-ul și grotescul vor exista , dar nu trebuie să-l întreținem noi în viață...fiecare să-și propună repere unde poate ajunge doar prin finețe și noblețe...

Sus In jos

costescu gabriela

Mesaj Sam Iul 03, 2010 9:04 am  costescu gabriela

Cred ca articolul scris de tine pune foarte bine in evidenta faptul ca multi doresc prin aceste edituri sa iasa in evidenta cu ceva.Dar nu sa fie la inltimea valorii culturale la care se preteaza o carte de calitate.Prestanta ceruta la publicarea unor lucrari trebuie sa elimine aceste nulitati de kitsch-uri deschise peste noapte doar pentru a face "comert de cultura".Nici cei care apeleaza la asemenea kitsch-uri nu sunt oameni e calitate si nici lucrarea lor.Daca doresc sa fiu autentic,caut sa gasesc valoarea in tot ceea ce exprim,merg acolo unde calitatea este acasa la ea,caut un lector care revizuieste lucrarea,restampileaza calitatea scrierilor mele sau pune in adevarata lumina valoarea scrierii.
Astfel oxigenarea cu calitate se face singura.Indrumatorii spirituali binenteles "lumineaza"calea spre veritabil si pune la inaltime autenticitatea cuiva.De aceea nu trebuie sa ne lipsim de ei.Asociatia Universul Prieteniei are bine trasata mediana culturala si desigur calitativ este bine cotata.A cauta oameni cu sufletul frumos este lesne de facut,ideea este ca acestia sa nu se piarda de pe langa valorile de care s-ai lipit.
Din punctul meu de vedre,autorii care isi lasa pe mana kitsch-ului opera si apeleaza la edituri fara coloana vertebrala,asa cum am mai spus nu au ei insisi valoare.Sa ne orientam spre a da calitate absoluta vorbelor,scrierilor si atitudinii noastre ca sa ramana ceva de valoare posteritatii.Gabriella Costescu

Sus In jos

costescu gabriela

Mesaj Vin Iul 02, 2010 10:29 pm  costescu gabriela

FOC IN CUVINTE

In cuvinte talmacite
In rostire cald brodite,
Doar in fire de iubire
Pentru tine pregatite

Vii din roua diminetii
Si din razele namiezii,
Din culcusurile ierbii
Taina,clipa inserarii

Impletesti divin iubirea
Miilor de nopti celeste
Te confund cu plasmuirea
Din iubirile terestre

Dar cuvantul nu ajunge
Spre a spune ca simtirea
Este foc si ea artinge
Tandru,ca un cant,iubirea.

Te-ai putea imbraca in fiecare zi mireasa,caci esti mireasa campurilor alese spre a ne incanta sufletele.Inedit si frumos este ca ai ales viata plantelor spre a te reprezenta pe tine.Floarea si campul,strugurele dat in parg si atata lumina.
Gabriella Costescu

Sus In jos

Violetta Petre

Mesaj Lun Iun 28, 2010 12:19 am  Violetta Petre

Un articol profund , o analiză făcută cu profesionalism şi conştiinciozitate, un semnal de alarmă fin exprimat spre binele tuturor celor ce citesc şi vor să înţeleagă că nu contează în nici un domeniu cantitatea , ci calitatea...
Asociaţia Universul Prieteniei a muncit de la început pentru îmbunătăţirea calitaţii produsului finit ce a ieşit din mainile celor două doamne şi a colaboratorilor de elită aleşi de domniile lor...Poate că sunt subiectivă, dar cartea mea de autor tipărită, îngrijită sub directa coordonare şi observare a celor două distinse doamne., ''Poeme violete'' este o bijuterie...ea , cartea , nu mă refer la poemele mele...nu am acest drept!
Dar, tot ce fac ele poartă amprenta calităţii, a bunului gust, a pasiunii pentru cultură, a preocupării pentru originalitate ...
Nimic nu se face la voia întâmplării...totul e trecut mai întâi prin sita standard ...ce e prost se aruncă la reciclare...De aceea acest Univers al prieteniei s-a dezvoltat într-un ritm alert, are din ce în ce mai mulţi membri şi aliaţi...şi tot aşa vor merge din succes în succes!
Eu voi fi în''UNIVERSUL PRIETENIEI'', cât voi trăi...datorită Rodicăi şi Didinei.
Vă mulţumesc din suflet pentru bucuria mea de acum!

Cu admiraţie, preţuire şi multă iubire, Vio

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Dum Iun 27, 2010 11:22 pm  Didina Sava

Tentatia si capcanele Kitsch-ului

Kitsch-ul, după profesorul în istoria filosofiei Grigore Georgiu, „este un termen convenţional care desemnează o specie de creaţii pseudoartistice, inferioare din punct de vedere calitativ, având următoarele trăsături principale: prevalenţa stimulilor elementari, biologici (erotism, violenţă, vulgaritate) şi etico-afectivi (sentimentalism, idealizare, schematism, viziune melodramatică asupra vieţii), o accesibilitate directă a mesajului (semnificaţii univoce, simpliste, într-un limbaj standardizat, chiar rudimentar), axare pe divertisment, cultivând gusturi triviale, promovând atitudini provocatoare, aşa încât operele-kitsch urmăresc doar să placă, să fascineze, nu să exprime ceva anume”
Prostul gust,arta mediocra isi face loc insidios in arealul nostru cultural pe toate caile,invadandu-ne sufletul,agresandu-ne bunul simt uneori instinctual sau cultivat, al aprecierii frumosului de urat .M-am decis sa scriu acest articol pentru ca personal nu vreau sa ma inregimentez in acea „spirala a tacerii” descrisa de sociologul german Elisabeth-Noelle Neumann, prin care „tabăra aflată în minoritate devine tot mai puţin dispusă să se exprime de teama de a nu se izola”,de a nu supara,” în timp ce tabăra aflată în majoritate devine tot mai sonoră, acest lucru întărind percepţia că ea este în majoritate şi câştigând astfel tot mai mulţi adepţi.”
De curand am intrat in posesia a cinci carti pe care am sa le numesc pseudo antologii poetice, aparute sub ingrijirea a diverse persoane. Analizandu-le am intalnit la fiecare din cele cinci antologii unul sau mai multe aspecte carentiale din punctul de vedere al design-lui lor de carte tiparita . Ce am constatat? ..si am sa ma refer exclusiv la forma editoriala a cartilor,la asezarea si aspectul general al paginii si nicidecum la continutul si valoarea artistico-literara a creatiilor publicate,adica le voi judeca ca si cum ar fi fost publicate in chineza si eu am putut sa apreciez doar aspectul general al volumului.
- Pseudo antologiile acestea abunda de imagini copiate de pe internet,imagini de diverse facturi care nu fac un tot unitar adica acea coerenta artistica necesara unei grafici de carte care ar trebui gandita de un sigur autor si personalizata pe text (parerea mea )
- Copertile nu sunt rezultatul nici celui mai mic act de creativitate personalizata ci dimpotriva sunt de regula „asezonate” cu niste imagini vulgare gasite tot pe internet si care compromit irefutabil valoarea si standardul estetic necesar unei carti .
- Ingrijitorii acestor pseudo antologii nu apar asa cum ar fi firesc, cu numele asezat undeva discret pe o pagina interiora alaturi de un text de bun simt „editie ingrijita de... sau editie selectata de ...”,ci isi pun numele pe coperta, deasupra titlului ca si cum tot ce scrie in cartea respectiva le-ar apartine in totalitate ca fiind creatie literara personala.Si uite asa lumea cand se refera la antologia respectiva nu mai spune „titlul antologiei....” cum o fi sunand el ,ci „cartea ...” acelei persoane care si-a atribuit in mod nepermis, afisat la vedere pe coperta dreptul de autor al intregului volum,cand ea are doar patru cinci pagini de scrieri personale in interior si meritul ei consta exclusiv doar in a selecta productiile literare si a se ocupa de publicarea gandurilor,creatiilor a diverse persoane care au acceptat sa publice in asa tiparitura kitsch
- Designul interior al asezarii in pagina al cartii este sfasietor maltratat prin diferentele colosale ce apar intre fascicolele autorilor,si anume: unii isi pun numele real si o poza color, in timp ce altii au poze alb negru,altii isi pun doar pseudonimul si in loc de poza o imagine grosiera prin sentimentalismul ieftin sugerat, tot luata de pe internet.
- Din cauza limitarii preturilor de cost acesti ingrijitori de editii antologice aduna in paginile unui singur volum prea multi autori si versurile lor sunt publicate inghesuit cu economii drastice de spatiu, alocandu-se doar cateva pagini (5-6) prea putine ca autorul sa aiba loc sa isi etaleze semnificativ si probatoriu potenta literara.Si uite asa ochiul cititorului este agresat cu o asezare in pagina asimetrica, tescuita si burdusita,ori cartea trebuie sa fie aerisita, poeziei trebuie sa ii oferi spatiu,pagina in care o asezi sa fie un altar in care ea sa straluceasca,nu o desaga in care impingi versurile la refuz.
Ori eu gandesc ca editarea si ingrijirea unei carti care o aduci la „lumina tiparului” este un act de inalta etica si deontologie profesionala care trebuie obligatoriu sa intruneasca anumite rigori estetice si sa promoveze si formeze bunul gust acelor in mana carora ajunge cartea, nu sa faca apolologia kitsch-ului.
De ce apar astfel de tiparituri ?...de ce editurile si proprietarii de edituri care ar trebui ei insusi sa aiba un nivel superior de educatie estetica,fac rabat la dentologia profesionala si din motive meschine si interesat mercantile, apara,produc si promoveaza servil astfel de „imprimate”....
Pentru ca de cele mai multe ori proprietarul editurilor care accepta sa scoata atari tipareli nu este un om de cultura, ci un intreprinzator frivol, smecher, fara un cod moral personal viguros si autentic cultivat, care avand instinctul unor afaceri profitabile si-a deschis si o editura ca sursa de venit rentabil tot asa de usor ca si cum si-ar fi deschis un nou SRL la colt de bloc denumit grosolan prin romgleza afisata „minimarchet”.Asa au aparut numeroase minimarchete editoriale,care polueaza arta editarii de carte beletristica cu inflatie de tiparituri kitsch ca si aspect estetic,(nu ma refer deloc la continut) facand un mare „rasol-adamarol” din bucatile literare trimise cu multa incredere de autori care-si „alinta visele lor de femei si barbati” sperand ca vor accede si ei candva la „esentele antologice a celor o mie de poeti contemporani”lor.
Aceste gen de antologii devin antologii comerciale, care nu intrunesc niste norme ale frumosului,sunt niste productii culturale estetice grosiere impanate cu imagini si coperti pompoase, stridente dar sterile prin mesajul trasmis, ingradind ucigas dimensiunea culturala a editarii cartii, promovand inesteticul si cultivand in constiinta publica si a celor care cu buna credinta si-au incredintat scrierile acestor ingrijitori de antologii-uratul,vulgarul.
De ce autorii incredinteaza comorile sufletului lor-creatiile lor spre tiparire unor astfel de „intreprinzatori editoriali”? -care de multe ori nu o fac cu rea credinta, ci pun mult suflet in aceste antologii .Ei insusi sunt carentiali in bun gust, conditia lor culturala personala este insuficient cultivata, si deci ei nu pot fi luati drept mentori,indrumarile lor spirituale fiind invalide, acut atacate de flagelul bunului gust discutabil,ei insisi fiind victimile drogului kitsch-ului care au invadat intreg arealul cultural asa cum am spus la inceput.
Autorii isi incredinteaza creatiile lor spre publicare acestor ingrijitori de antologii pentru ca doresc cu disperare sa isi vada creatiile lor intr-o carte tiparita,pe care sa o poata tine in mainile lor,si oferi prietenilor,lasa posteritatii,nu doar intr-o postare pe internet,sau incuiate intr-un fisier in calculatorul lor . Intr-o lume obnubilata de interese meschine si atavice ,de instrainarea de sine si de semeni deopotriva,unii dintre noi cautam sa atingem pe cont propriu piscuri culturale,iar suflete inteligente si sensibile se refugiaza ca ultima speranta dupa valul creatiei literare tesand metafora, vers,poezie,dand astfel sens si faurind straie nuditatii interioare..Astfel jerfta si travaliul spiritual la biroul lor, sau in fata calculatorului se concretizeaza in creatii mai mult sau mai putin slefuite,mai adanc sau mai superficial atinse de talentul autentic .Cei ce scriu isi canta in creatiile lor sentimentele de bucurie ,de instrainare,de neimplinire sau satisfactii,dorintele si visele.Desigur poate unul din cele mai ascunse vise ale acestora este de a-si vedea poemele culese intr-o carte tiparita,intr-un volum de autor daca puterile lor pecuniare le permit sau macar intr-un volum de debut colectiv, o astfel de antologie,lasand la latitudinea si nivelul de educatie estetica a ingrijitorului antologiei felul in care cartea va fi pusa in pagina, inobilata sau impanata cu imagini,aerisita si cu fonturi lizibile sau ticsita si sufocata sa incapa cati mai multi autori.Cand isi vad cartea in mana si citesc randurile lor rupte din suflet, autorii nu si mai pun problema aspectului estetic al cartii si mesajului ei estetic suburban nu mai conteaza,ei cazand involuntar in plasa promovarii gratuite a kitsch-ului editorial,dand avant acestor intreprinzatori care fac din editarea unei carti ce reprezinta o arta, o indeletnicire ce promoveaza si face apologia kitch-lui, retrogradand irecuzabil scopul publicarii unei carti doar la o simpla xeroxare a unor texte.
Cum oare mai putem sa oxigenam frumosul si sa dam drept la viata cartilor frumoase pe care sa le iubesti si pe ele ca si carte tiparita, nu doar pentru ceea ce este scris in ele, daca cei care patroneaza si au aceste puteri sunt ei niste persoane intreprinzatoare si de buna credinta de multe ori, dar drastic marcate de vid de educatie autentica pentru frumos, promovand atitudini si comportamente culturale discutabile in ceea ce priveste frumosul care duce la fascinatie, placere, falsificand adevaratele valori estetice ,cartea devenind un amalgam de imagini dubiose trase de pe internet fara un continut artistic profund structurat, ale caroror coperti exceleaza prin „autenticitatea Kitsch-ului”, daca pot sa ma exprim asa.
Cum putem noi in fata acestei invazii de pesudo tiparituri sa mai distingem intre frumos si urat,intre autentic si fals, intre estetic si inestetic,care sa mai fie criteriile noastre de valorizare culturala cand totul in jurul nostru se sileste sa ne faca sa devenim oameni kitsch
Asociatia Universul Prieteniei isi propune ca unul din scopurile ei esentiale sa fie promovarea frumosului,al autenticului girat de oameni de carte recunsocuti in epoca, la care noi apelam ca si indrumatori spirituali asa cum sunt scriitorii Emilian Marcu,Liviu Apetroaie,Nicolae Busuioc,Cassian Maria Spiridon,Daniel Corbu ,oameni prin mana carora au trecut zeci de mii de carti,care au publicat zeci de carti personale,sau au ingrijit mii de carti tiparite la editurile proprii sau cele la care au lucrat.
Dorim sa fim niste modelatori de suflete catre accederea la standarde nobile si a caror valoare este de netagaduit.In acest spirit incercam sa construim si emisiunile Radioului Universul Prieteniei,noi toti considerandu-ne imperfecti si perfectibili,si de aceea emisiunile acestui post vor deveni din ce in ce mai atragatoare eliberate de mesaje sonore insa sterile,imersate in metafore senzuale si exaltate, dar agasante prin faptul ca sunt repetate de 9,10 ori intr-o emisiune,dezrobite de jocuri de cuvinte artistic pronuntate dar care in fond sunt lipsite de continut temeinic structurat,sau de promo-uri stridente si angajante dar nesustinute in fapt de continutul emisiunii, care uneori este un amalgam de elucubratii compuse adevarat cu multa osteneala comerciala,dar in fapt o combinatie de idei haotice care repetate la infinit reusesc sa nu mai transmita nimic din ceea ce odata la inceput au transmis, din ceea ce odata erau apreciate ca fiind spectaculoase,dar de care ascultatorii s-au saturat datorita planeitatii si steoritipiei lor .Mai bine sa citim un poem nou punand in lectura intreaga reverberatie poetica a autorului,valorificand spatiul pe grila de program, dand dovada de asa numita „cultura media” (care privelegiaza latura emotionala a omului, nesolicitand gandirea elaborata si analitica),decat sa umplem spatiul de emisie cu mesaje auzite de sute de ori. Fiecare moderator consider ca trebuie sa fie propriul cenzor in asa fel incat cu cinste si demnitate mai bine sa facem o emisiune mai scurta decat avem spatiu in grila de program, daca nu am avut timp sa ne-o pregatim, mai scurta dar consistenta si spumoasa, veridica si mereu noua, din respect fata de ascultator, din respect si datorie fata de sine de a nu cadea in asa numita „betie a kitsch-ului”, adica oferta cultural-artistica a propriei emisiuni sa fie autentica,aceeasi dar mereu noua.
Emisiunile Radioului Universului Prieteniei trebuie sa nu isi piarda dimensiunile profund culturale pentru care acest radio a fost infiintat,dimensiuni care apartin Asociatiei Universului Prieteniei ce sustine valorile perene,adica asa numita „cultura inalta” .






Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Lun Ian 31, 2011 7:38 am, editata de 6 ori

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Dum Iun 27, 2010 11:11 pm  Didina Sava

Didina Sava-Imagine Life Targul79
Didina Sava-Imagine Life Targul80

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Iun 13, 2010 6:46 pm  Dorina Ciocan