Puterea Rugăciunii-Sfaturi spirituale

Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (a Cananeencei). Matei 15, 21-28:

"În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind, striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela."

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi, ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune "nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.

Înţelepciunea lui Iisus şi atitudinea Sa misionară se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar, pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se arată prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!" (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia cananeeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!"

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: "Doamne, ajută-mă!", El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!" (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor celorlalte popoare. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele păgâne din jur ca fiind un fel de "câini", adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu tăria credinţei şi multa smerenie pe care le are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt "câini". Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: "Aşa este, Doamne!" (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: "Aşa este, Doamne!", şi îndată a mai adăugat: "dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Descoperind ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: "Doamne, miluieşte pe fiica mea!", ci "Miluieşte-mă!", adică "Ai milă de mine!". De ce? Pentru că ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, "Miluieşte-mă, Doamne" sau "Doamne, miluieşte-mă!", a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. De fapt, această rugăciune este, în acelaşi timp, cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită, multmilostivă şi atotbună, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume rugăciunea: "Doamne, ajută-mă!". Aceasta este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl mai poate salva dintr-o situaţie gravă, de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

"Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmii lui David, femeia cananeeancă a cunoscut, totuşi, lumina psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus, numindu-L Fiul lui David, în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare ale femeii cananeence învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: "Doamne, miluieşte-mă!" şi "Doamne, ajută-mă!". Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne învaţă că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă doar pentru sine, ci şi "pentru pacea a toată lumea", "pentru îmbelşugarea roadelor pământului", "pentru vremuri cu pace", pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă a fost creată şi există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei înţelegem cât de mare este puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, "pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi", după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian, Patriarhul României, în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, "pentru tot sufletul necăjit şi întristat", cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este "iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni", cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: "mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1853;1;68454;0;Credinta-tare-izvorata-din-iubire-indurerata*.html )

Pericopa evanghelică a Fiului risipitor din cea de-a doua duminică a perioadei premergătoare începutului Postului celui Mare ne prezintă timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor pleacă într-o ţară îndepărtată. Ţara îndepărtată defineşte condiţia noastră umană, starea noastră căzută, în mare depărtare de Dumnezeu, aşadar a exilului nostru din Pământul Făgăduinţei, din Ierusalimul Ceresc, în pământul care rodea doar "spini şi pălămidă". Starea aceasta a depărtării aproape totale de Dumnezeu trebuie să ne-o asumăm şi noi, fiii cei risipitori, şi să începem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că "un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului". Cu alte cuvinte, cel ce se simte perfect "acasă" în perimetrul lumii acesteia, perisabilă şi trecătoare, un om care iubeşte numai viaţa lumii acesteia, care nu a fost nicicând atins de dorul după o altă realitate, veşnică şi netrecătoare, după Ierusalimul Ceresc şi Pământul Făgăduinţei, nu va reuşi nicicând să înţeleagă ce este pocăinţa şi cum ar trebui să se silească să o dobândească.

Aşadar, pilda aceasta atrage atenţia, pe de o parte, asupra înstrăinării noastre de Dumnezeu, a risipirii de către noi a darurilor primite de la El, iar pe de altă parte, asupra aducerii aminte şi a reîntoarcerii cu credinţă la Părintele Ceresc, primind din partea Acestuia reaşezarea în demnitatea de fii ai Săi iubiţi.

Sinaxarul Duminicii Fiului risipitor ne lămureşte şi mai bine asupra sensului aşezării acestei teme a pocăinţei înaintea începutului propriu-zis al perioadei Postului Mare. Din textul Sinaxarului înţelegem că această duminică a fost aşezată de către Sfinţii Părinţi pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde, văzând starea lor căzută, ci să dobândească curaj, îndemnându-i să facă pocăinţă, urmând pilda fiului risipitor. În acest sens, Condacul Duminicii arată: "De la părintească slava Sa, depărtându-mă neînţelepţeşte, în răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatei aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca unul din slujitorii Tăi".

O particularitate a slujbei Duminicii Fiului risipitor o reprezintă cântarea la slujba Utreniei a nostalgicului Psalm 136: "La râul Vavilonului". Deşi psalmul acesta face referire la contextul istoric al robiei babilonice a evreilor, în imnografia bisericească, el a fost aşezat ca prototip al Împărăţiei cereşti, căci Ierusalimul, atât de râvnit, este chipul veacului viitor, al Ierusalimului Ceresc, în care omul fusese aşezat prin creaţie. Plânsul, ca aducere aminte de Sion, este imaginea desăvârşită a omului înstrăinat de scopul existenţei sale. Aceasta este de fapt imaginea omului căzut în robia păcatului şi a morţii, ca urmare a neascultării de Dumnezeu. Tocmai datorită acestui fapt, "cântarea Sionului" nu mai este în acord cu starea de robie duhovnicească în care s-a aşezat omul prin cădere. Adică, din această stare, omul nu mai poate cânta "cântările Sionului", imnele biruinţei din Împărăţia lui Dumnezeu, pierdută prin păcat. Tocmai de aceea, psalmistul întreabă retoric: "Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?" Iar pământul străin nu este decât tărâmul morţii în care au fost alungaţi oamenii din pricina neascultării de Părintele Ceresc. Cântarea Sionului nu poate fi cântată, adică poate izvorî numai din bucuria prezenţei, din împărtăşirea de bunătăţile Ierusalimului. Numai gustarea din aceste bucurii ale Ierusalimului poate genera cântarea de biruinţă a prietenilor Mirelui Ceresc. Din starea omului căzut pradă păcatului, Sionul este doar amintirea, icoana unui bun avut, dar risipit prin nesocotinţă. "Aducerea aminte de Sion" rămâne imperativul adresat celor credincioşi întru redobândirea bunătăţilor risipite.

Biserica are rostul de a ne aminti neîncetat, şi mai cu seamă în această vreme premergătoare Postului cel Mare, de ceea ce noi am părăsit şi am pierdut, adică Viaţa cea dumnezeiască. Iar atunci când ne amintim, găsim în noi dorinţa şi puterea de a ne reîntoarce: "…mă voi întoarce la Tatăl meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi". Pocăinţa şi reîntoarcerea, atât de necesare pentru reaşezarea noastră în demnitatea pierdută de fii ai lui Dumnezeu, ne sunt oferite şi îmbiate de către Biserică în Sfânta Taină a Spovedaniei. Pentru a dobândi însă iertarea, este necesară din partea noastră schimbarea minţii, adică a modului de gândire şi de vieţuire. Această schimbare a minţii nu este altceva decât o modificare lăuntrică a noastră. Acesta este sensul autentic al unei pocăinţe sincere şi numai o astfel de pocăinţă ne poate prilejui iertarea din partea lui Dumnezeu şi reaşezarea în Ierusalimul Ceresc, pierdut prin neascultarea de El.

Aşadar, noi, fiii cei risipitori, ne putem reîntoarce la Părintele Ceresc, fiind aşteptaţi de către Acesta la capătul drumului acestei reîntoarceri. Pentru a porni însă pe drumul reîntoarcerii, trebuie să conştientizăm îndepărtarea şi risipirea darurilor dumnezeieşti primite, parcurgând cu osteneală drumul care ne-a îndepărtat de ţara noastră de origine, de Împărăţia cerească. Calea aceasta este tocmai cea a celor 40 de zile de post şi rugăciune, care ne stau înainte, ori rostul acestui parcurs sunt tocmai întărirea şi adâncirea noastră în noi înşine, pentru a ne vedea propria nimicnicie, care să genereze primele mişcări ale pocăinţei, adică ale zdrobirii inimii noastre, pentru redobândirea iertării.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1867;1;69051;0;Gresit-am-Doamne-miluieste-ma!.html )