Forumul Prieteniei
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeLun Mar 25, 2024 6:38 pm Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeLun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava

» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeJoi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeVin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeLun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeMar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeSam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeLun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Dorina  Neculce - Pagina 3 Icon_minitimeDum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan

Facebook- Flori De Piatră Bijoux
https://www.facebook.com/floridepiatrabijoux/
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Dorina Neculce

Pagina 3 din 18 Înapoi  1, 2, 3, 4 ... 10 ... 18  Urmatorul

In jos

11112009

Mesaj 

Dorina  Neculce - Pagina 3 Empty Dorina Neculce






Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 8:14 pm, editata de 62 ori
Dorina Ciocan
Dorina Ciocan
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 1067
Varsta : 59
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 11/11/2009

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocanhttp://www.fa

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: reddit

Dorina Neculce :: Comentarii

Dorina Ciocan

Mesaj Lun Ian 16, 2012 10:46 am  Dorina Ciocan

https://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.revistanoinu.com%2FCastigatorii-concursului-de-Poezie-si-Proza.html&h=XAQFuLIlRAQFYp6h9bmD20FbD4HLLLNVkTV2zLvRRd8SWDQ

ma simt foarte onorata sa fiu premiata alaturi de nume puternice ale literaturii actuale precum Igor Usenco si distinsul domn Marius Lazarescu.
pentru mine e o recunoastere a muncii mele de peste 20 de ani.

Poemul meu Zbor sihastru care va aparea in al trei-lea volum Gothic a fost premiat la acest concurs national cu premiul III

http://www.revistanoinu.com/Castigatorii-concursului-de-Poezie-si-Proza.htmlRevista Noi, Nu! și-a desemnat câștigătorii.

am fericita ocazie de a mă număra prientre câștigători.

mulțumesc Revistei pentru acest premiu, dar și celor care m-au citit și m-au votat. cu drag, Dorina neculce
Preluare de pe siteul Revistei Noi, Nu!
multumesc celor care m-au votat si celor care au organizat si sponsorizat concursul de poezie si proza.

felicitari tuturor!


Mulţumim tuturor celor care au participat la concursul de poezie şi proză organizat de Revista Noi,NU!

Condiţiile de participare şi detaliile complete despre concurs au fost disponibile în pagina concursului. Câştigătorii concursului au fost desemnaţi iar aceştia sunt:

Pentru POEZIE

Premiul I
Igor Ursenco - Oikeiopragia


Premiul II
Marius Lăzărescu - Serena



Premiul III
Dorina Ciocan Neculce - Zbor sihastru


Menţiune
Anca D Vieru - Atenţie se închid uşile



Pentru PROZĂ:

Premiul I
Ottilia Ardeleanu - Reparaţie informatică

Premiul II

Mihaela Suciu - Somnul
Premiul III

Constantin P Popescu - Locul

Menţiune

Bogdan - Sarmale mitologice

MARELE PREMIU

Fortunata pentru Disoluţii, Pe malul Gangelui atunci am plâns, Atentatul şi Simfonia a IX-a în re minor

Premiile oferite câştigătorilor sunt:

MARELE PREMIU

-Cartea AMPRENTA DIVINA de Maria Tacino volum apărut sub sigla editurilor Singur şi Grinta

-Cartea EXECUTAŢI PRIN ÎNFOMETARE de Miron Dolot volum apărut la Editura Meteor Press

-1000 de puncte* oferite de Revista Noi,NU!

Pentru POEZIE:

Premiul I
- Executaţi prin înfometare de Miron Dolot oferit de Editura Meteor Press
- Volumul Antologiile Revistei Singur - Poezie editat de grupul Media Singur
Premiul II
- Volumul Tehnici de nerezistenta autor Cristi Iordache apărut la editura
Cetatea de scaun
- 500 puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Premiul III
-Volumul Scrum/Cendre de Ştefan Doru Dăncuş apărut la editura Grinta
-250 puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Menţiune:
Volumul Marmură neagră de Constantin P. Popescu apărut la editura Bibliotheca

Pentru PROZĂ:
Premiul I
- Volumul Executaţi prin înfometare de Miron Dolot oferit de
Editura Meteor Press
- Volumul Antologiile Revistei Singur - Proza editat de grupul
Media Singur
Premiul II
- Volumul Heinrich Himmler de Roger Manvell, Heinrich Fraenkel
oferit de Editura Meteor Press
Premiul III
-Volumul Bărbatul la 40 de ani de Ştefan Doru Dăncuş apărut la
editura Valea Verde
Menţiune:
Volumul Marmură neagră de Constantin P. Popescu apărut la editura Bibliotheca


ZBOR SIHASTRU

Autor Dorina Neculce

cum de nu ai putut să
îmi sculptezi suferința
pe obraz aș fi avut acum
buze de trandafiri cu petale înmiresmate
din pieptul străpuns mi-ar fi ieșit minotaurii cu
fețe de îngeri tatuați cu ale lor
copitele de bronz ar fi tors firul Ariadnei m-ar
fi strâns atât de tare în propria-mi îmbrățișare m-aș fi topit
pe leagăn de zări în brațele vântului albastru de
la răsărit ar fi bătut cuie în talpa cerului același
înger înțepenit în vitralii.

și mă simt legată de o legendă fără de eroi legendari cu diminețile
bolnave în care oameni încă mai vânează oameni, greierii încă mai mănâncă greieri pentru piciorușele lor cântătoare
lupii sfârtecă burțile de lupi, la răscuci,
în fapt de seară, fluturii se nasc fără de capete din aripi uscate de serafimi ies nouri sacri de fum.
lasă-mi răgazul, Doamne, de a respira între vitralii mi se ascund miile de lumini și raze cu arhanghelii mei înalți ce îmi aburcă rugăciunile șchioape până când amurgul ațipește.
oooooooo, amenințătoarea moarte/noapte, zâmbește, topindu-ți umerii în râuri închipuite o să mă tot scald cu trup de naiadă afurisită și o să aștept mâna de cioclu să îmi curme chinul de a mai vorbi despre fereastra deschisă în mine,
despre zborul sihastru când mă îmbrățișez până îmi trsnesc oasele albe pe care mi le curăță viemii ispitei și eu le inund cu mirosuri leșioase de somnifere puternice
-dormiți, dormiți zboruri înfrânte/gânduri ucise/cu mâinile roșii mă mângâi în oglindă raza turbată a lunii slobozește
uretul de fiară înjunghiată și numai eu pot să zâmbesc detașat lumii mulțumind cu capul aplecat pentru că-mi este mereu alături,
pentru că îmi înfinge puternic fierul înroșit scriindu-mi blestemul pe spate
-scrie, scrie ticăloaso fără condei! credeai că sângele e doar pentru o uda floare tinereții?
nu. ține pumnul strâns și bate,
bate cu dalta ascuțită în obrajii cerului scuipă și plângi!


(dar, lasă-mă, Sonia, eu am înghițit sabia de mult...)

înălțimile astea ar putea să mă ucidă
a nu știu câta oară
ies din cripta întunecată și umedă
și privesc spre umbra vie a unor
delăsători,
nepăsători,
burdușiți de pofte mărunte.


cu cine aș putea (re) începe?

cred că o să mă apropii iar de domnul acela cu monoclu,
o fi un un fel de văr cu nebunia...
și dinții mei de metal nobil
sfâșie urletul gropii în
liniștea de catedrală a nopții
îmi iau în mâna zborul cu aripă de vultur mă
afund, mă-nalț, și mă afund, mă...

trupul meu inert peste
urma însângerată a pieptului tău.


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Ian 18, 2012 2:30 am, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Ian 07, 2012 2:16 am  Dorina Ciocan

Asistentul
Dincolo de porțile masive se ascundea o altă lume, ferecată.
Acolo părea că soarele nu se mai mișcă și șade așa, moșnegește, lângă trupurile aplecate. Și ei, oamenii de hârtie știau că sunt bulgări de ceară, neînsemnați, rostogoliți în grabă peste întreg pământul. Ei, cui îi mai pasă, acum, de niște biete umbre uitate în ogradă.

Lui i se spunea Asistentul și în nepăsarea aceea generală încerca să țină pe umerii masivi echilibrul oamenilor palizi pierduți îndăratul pleaopelor căzute. Oameni care nu se mai puteau găsi nici în apele oglinzilor curate.

Dar El era mereu acolo și nu trebuia să le mai fie teamă. Fiara aceea cu gheare ascuțite putea să aștepte mult și bine dincolo de lacătul care încuia o lumea în afară.

Le zâmbea mereu, încurajator, și fiecare își regăsea aici, în mijocul de zâmbet, un prieten uitat, un tată pierdut, un fiu care l-a rătăcit pe un pat de sanatoriu, mult prea ocupat să respire și să trăiască eliberarea ușoară. Chiar și femeilor le înfloreau privirile răvășite și poate căutau în El un fost iubit, un frate, sau doar un umăr viguros pe care să își sprijine căderile.

Da. El era mereu acolo...

După mult timp, în circumstanțe fără importanță, l-am regăsit pe El, Asistentul cu chipul răvășit, împovărat, privirile tulburi, alcoolic și nu l-am putut recunoaște pe omul neajutorat, i-am cunoscut doar ochii care încă aveau puterea să împartă zâmbete, dar rămăsese dincolo de amintiri, rătăcitor, captiv în lumea ferecată.

Trăia în lagărul fără de sârmă înghimpată și oamenii de hârtie îl căutau îmbrăcând haine cernite, își scriau zilnic peste piept mesaje disperate, înfricoșate: „L-ați văzut?”, „Mai trăiește?”, „O să ne mai poarte cineva durerile pe coridoare?”...

L-au găsit după mult timp, purta aceleași haine cernite ca și ei, și evident, aceleași mesaje îndurerate.
Cândva el le înghițea durerile fără efort, cu trupul drept le arătase calea
dar înghițise din greșeală
și propriile aripi
acum nu-i mai putea cuprinde,
aștepta un ultim gând cu apă cristalină
să se prăbușească până-n culmile adânci și
tot urca sau cobora, nu mai știa,
i-ar trebui genunchi
să poată să-și târască măcar umbra până
dincolo de poartă...

Cândva, i se spusese Asistentul și
a dus cu sine o masivă poartă...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Ian 05, 2012 12:45 am  Dorina Ciocan

stai liniștit
timpul nu are cum să doarmă
ia nădușit o ureche și se apleacă peste
turla abisală sfidând cu ochii lui tulburi norii
ne joacă durerea în călcâi
uneori iau forma inimii tale care
îmi crește mirările din adânc

stai liniștit o să ai destul timp
peste umerii de piatră ca
să mă poți iubi cum te-am iubit eu
prin gulerul de cârpă străbat asfaltul
și mă prefac în femeia de mătase care
nu mai cântă niciodată prin cheița ruptă
fug jucăriile stricate
dar uite a rămas doar Elly șoferul de tir
fără de brațul stăng
zici că sunt mai grațioasă mai împlinită și
au început să cadă brusc îngeri peste cerul meu de hârtie creponată
ca o ninsoare uscată și umbroasă

clovnul îi face cu mâna Lui Dumnezeu
laSă-i să treacă orașul le plânge la picioare
și chiar treceam timizi ca niște ghemotoace prin noi se imprimau
ploile de curcubeu

ne clătinam de atâta lumină albă cerească
încadrându-ne buzele într-un unghi perfect
cusut cu sforile de plumb izvorâte de la tine din coastă

topeșTe-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng și
plouă flăcări de argint sub fereastră

și se facea
zi
și se făcea
noapte
și se făcea...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Ian 01, 2012 11:07 am  Dorina Ciocan


Întunecare



ai putea crede că
sunt femeia ta cu
stele tatuate pe obraji
cu zâmbet stins în focul nopții
surâs aprins în dungile târzii nu
știu să-ți spun iata am o inimă de os
ascunsă într-un trup apus și glasul
mi-e purtat pe brațele desprinse prin labirint
de la o scorbură la alta caut
numele păsării cu chip de șarpe și corul
copiilor de plumb îmi însoțește pasul
caută aici și
aici e dimineața tristă
la fel de tristă
tresar
ce căutam
poate doar prăbușirea ta
în mijlocul luminii sau
ochii mi-au lasat
rugina peste pleoape și-am încheiat
un timp
un pact
cu nebunia
am jumătățile de inimi încălțate
pe partea dreaptă și
uite tu ai crede că numai aici ne plouă peste
amintiri pătate cu pulberea de gânduri
m-ai umili spunându-mi că
aș fi putut să-i fiu femeie
castelanului nebun
care-mi visează îngeri fără gene
sculptați pe suflet
de granit

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Dec 27, 2011 8:36 am  Dorina Ciocan

privește, Umbra!
Fericirea își spală fața
în țărână. se scriu istoriile
pe efigii strălucește câte-un nimb
și greierii ne rod din inimi
se prelinge viața su)spin aprins în
firele de lână. ziua de marți
și nopțile de vineri au altă cunună
iar praful se așază-n straturi de argint
peste cărțile nedesfăcute
îmi saltă mâinile umplute cu apă (a)sfințită.

îndreaptă-ți zâmbetul
în soare, Elly! numai copiii
au în palme surâs de anotimpuri.

tu, doar întinde peste visuri sfoara!
ia-mi inima!

privește! e-aproape semilună...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Dec 23, 2011 7:42 pm  Dorina Ciocan

sub umbrele înserării

uneori te mai zăresc
dincolo de peretele de apă
ești încă viu
ochii tăi îmi caută ochii
gura ta îmi caută gura
mâinile tale îmi caută chipul
de hârtie
a început de ieri
să îmi topească masca
plânge-n palme sau poate că
doar pe tine te mai plânge

eu sunt începutul și sfârșitul
îmi zici și mâna pătrunde adânc
în pieptul care se desface
scârțâind

ooo doamne dar aceea e chiar o inimă
nu jucărie

privești suspicios în jur și
fugi grăbit fără să lași urme pe zăpadă
inima se face țăndări răbufnind
poate de aceea a uitat să
îți mai strige amintirea

dar eu încă te văd dincolo
de peretele de apă
ești viu și
degetele mele înfrigurate
îți desenează sub umbrele înserării
curcubeiele de sânge pe obraz

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Lun Dec 19, 2011 11:10 pm  Dorina Ciocan

în inima nopții te poți pierde că și prin unii oameni
cărările se aseamănă cu ei
nu au nici puncte pe față sau pe umeri să îți arate
astăzi e marți zi de năpastă sau poate doar o simplă zi când te aștepți ca cel la care te-ai gândit în zori să crape zidul cu privirea și să îți zică așa de formă
nu plânge iubito crucile din cimitir au capete de oameni și
toți morții de astăzi se aseamănă cu orbul cu înțeleptul
înțeleptul cu acel cocoșat din notre dame




de paris frumusețea e doar o curvă cu
sandale foarte înalte și cu
ochii de moartă putrezită
pe malul râului iodan
curg valuri de tristețe
ia
nu te mai gândi la astea acum
mâinile tale sunt iarăși moi și
poate au mirosit cândva a scorțișoară
remember: fly! ești un fluture cu aripi de ceară
să nu te apropii de mine
mult 🎅
pre mult...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Dec 17, 2011 4:19 pm  Dorina Ciocan

revista lunilor octombrie, noiembrie și decembrie 2011

http://falezedepiatra.net/?p=15622

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Dec 13, 2011 11:02 pm  Dorina Ciocan

nori de cenușă-n zbor
pescăruşi ţipând
valuri de mătăsuri ard


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Dec 19, 2011 11:09 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Dec 09, 2011 11:55 pm  Dorina Ciocan

ochiul tânăr al lui socrate îmi
arată lumina filozofală a
pietrei amorțită în mâna sibilică
ai crede că pot vindeca
trupul morții
se scurge-n mulțimile
adunate în dealuri prin spelunci
zidurile mă strigă și
le răspund: sunt fiica pierdută pe o pajiște
fără de margini înlăuntrul meu
zac pietrele ucise.

tăcere...
nu se mai aude glasul ploii
plânsul
demult
s-a stins
pustiul
se-ntinde de-a lungul și
de-a latul zăpezilor de sub copită
umbra cailor/semizei se
proiectează ca o filă
păgână
la mine-n obrazul de ceară
nechează răscolind în
vârfuri de munte
norii
dar mi s-au dat cețuri și
râuri de umbre
amestecate-n firele de iarbă
întrevăd copilul desfrâului
agonizând
obsesiile se învârt eretic
se-nvârt de mână
cu viața și moartea.

eu tot mai desenez obsesii de umbre pe
un perete de granit le tai
de-a lungul și
de-a latul malurilor ceții

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Dec 09, 2011 10:35 pm  Dorina Ciocan

mulțumesc, Tyk. o să mă gândesc la toți prietenii pe care încă nu i-am putut cunoaște din diferite motive. îți mulțumim că ești alături de noi și ne bucurăm de prietenia ta. cu pretuire, dorina n. mult succes și ție. poate ne vom vedea cândva la o lansare a unui volum de al tău:))

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Dec 09, 2011 10:32 pm  Dorina Ciocan

simt. te-ai odihnit în mine,
pleoapa înroșit m-apasă,
și-n privirile-mi senine
azi, se lasă ceața deasă.

și te-ai proiectat în verde,
m-ai sorbit cu legământ,
ochiul lumii iar mă pierde,
eu m-ascund într-un cuvânt.

și-ai deschis o catedrală,
să-mi cuprinzi tăcerea-n ea,
mi-am uitat vorba pe-afară,
poate-o încolți, cândva.

Sus In jos

tyk

Mesaj Vin Dec 09, 2011 2:13 pm  tyk

Felicitări pentru evenimentul de Sâmbătă 10 Dec.2011 şi vă fie împlinirea numai bucurie .

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Dec 08, 2011 10:53 pm  Dorina Ciocan


http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/evenimente.php#292



Am plăcerea să vă anunţ şi să vă invit la lansarea noului volum versuri al Dorinei Ciocan Neculce- "Surâsul meu gothic "care va avea loc sâmbătă 10 decembrie 2011 la ora 11 în Galeriile Pod Pogor-fiul.


Lansarea este organizată de Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea "Junimea '90" a carei membră este şi autoarea volumului.


Lansarea volumului va avea loc în cadrul întâlnirii colocviale cu tema ESTETICA GOTICĂ ŞI ECOURI MODERNE ce îl are ca invitat pe criticul literar profesor doctor Nicolae Creţu


Momentul artistic al întâlnirii va fi oferit de Alex Marinescu care va susţine un recital de muzică gotică interpretată la orgă.



Postfaţă: Diana Vrabie-conferenţiar universitar doctor

Catedra de Literatură Română şi Universală, Universitatea de Stat

„Alecu Russo” – Bălţi – Republica Moldova

Membra a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova


Copertă:Didina Sava

Editura PIM,2011


Ediţie îngrijită de Didina Sava


Referinte critice asupra volumului


Postfata volumului


Labirintul medieval


Într-un timp al emoţiei epidermice şi al senzorialităţii estetice, volumul Surîsul meu gothic al Dorinei Neculce vine să-şi descopere sorgintea în realitatea primordială a fluidului metamorfozat. Fortificată şi prin alte experienţe lirice (Universul prieteniei – Iarna, 2009 şi Lumea din oglindă, 2011), poeta îşi construieşte, de data aceasta, propria mitologie, relevîndu-şi disponibilitatea pentru timpurile revolute, surprinse într-un cadru al zonelor tenebroase, înfricoşate („învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc / de coifuri, săbiile zornăie, scuturile se frîng…”). Se citeşte în aceste poeme plăcerea de a muta trăirile într-un teren fantasmagoric, al castelelor medievale, de care ne-am depărtat istoric. Imaginea grea, halucinantă trimite la o poetică a morbidului („din mîlul acela cleios /al bălţilor stătute în cadrane de nisip”). Poeta îşi edifică o mitologie a morţii, în care îngerul auriu este hrănit cu laptele păsării nocturne, iar sîngele împroaşcă pe un tavan iluzoriu („cuvîntul obsesiv / dorinţă”0. Un univers închis, bornat pe de o parte de („buza cerului”, iar pe de alta de „poalele munţilor”), îşi mistuie („franjurii mătăsurilor alese”). Scenariul liric este o modalitate de a stăpîni lucid mişcarea mesajului, articulaţiile lui ulterioare. În mod paradoxal, recuzita medievală trimite spre lirica lui Mircea Ciobanu, iar tonalitatea incantatorie spre registrul blagian.

Catedrala, turlele, crucifixul, candela, cerul îşi sprijină datul netulburat pe existenţa explicită a regnurilor adiacente, pentru care („laturile astrale”) sunt punct de plecare. Deasupra tuturor acestora străjuiesc stelele, apariţii magice, presupunînd substituirea, căreia zbuciumul îi împrumută haina purificării prin lacrimă: („lăsam boabele de lacrimi / semn al trecerii mele peste gînduri”. Stingînd stelele aprinse-n cruce, adunate pe buza nopţii, poeta îşi aude „doar gîndul un praf stelar de forme”, visîndu-se „pernă cu stele / strînsă în braţe de singurătatea oarbă”). În mitologia personală a poetei frapează dorul de celest, care ar încremeni timpul secundat, ce („refăcea / bucată cu bucată / întregul univers”) şi ar solicita reculegerea în clepsidră a clipelor răvăşite. Sub măsura astrelor şi a mişcării, timpul se află într-o permanentă şi spectaculoasă metamorfoză. Versurile mustesc de un imagism frenetic şi polimorf („mă ţin lipită de buza cerului / ca un timbru imaginat / pe faţa timpului”) pe fundalul unui univers individual consonant.

O îndoială metafizică şi o imperioasă necesitate de lumină se înfruntă în structurile profunde ale acestor poeme, conferindu-le tensiune ideatică. Ştergîndu-şi ochii de praful stelelor, poeta îşi toarnă dimineaţa de lumină pe hîrtie pentru a pătrunde în sensurile existenţiale definitorii, de unde răzbate nevoia indispensabilă („de amiezi coapte”). Definitoriu pentru acest volum, poemul Simfonii conturează starea eului liric: („am cerşit liniştea /care ne legăna cuvintele / în balansoarul amintirilor / e nevoie de amiezi coapte / în umbre adînci /săpate-n piatră”).

Poeta îşi edifică substanţa poeziei din tăcerile înţepenite în noapte, din neastîmpărul tulbur al înfricoşării, din „nelinişti, frici, regrete”, ca să constate, într-un final, că („la marginea tăcerii, / resemnările, toate, se fac ghem”). Opulenţele imaginarului sunt tot atîtea traversări ale dramei existenţialului. Contaminat de perseverenţele unui eu dialogal, discursul sugerează sensuri prin imagini metaforice, convertite la acest statut prin tablouri ficţionale: („la ce ţi-ar mai folosi îngerul acela auriu / pe care l-ai coborît cîndva în odăile tale luminate”).

Toate poemele Dorinei Neculce din acest volum comportă ceva pictural, cu nuanţe tensionate şi cu tuşe puternice, ceea ne trimite cu gîndul la expresionismul abstract postbelic. Evocatoare a stelelor, operînd cu lumini şi umbre, poeta descoperă farmecul culorii albastre şi ne invită la o călătorie în alte vremuri seculare, în care şi trandafirii au iz de petale azurii, deschizîndu-se sub reflexele felinarului albastru. Pe lîngă bogata paletă cromatică în care se împletesc ştergarul verde al prispei, seara albastră de iarnă turbată, alături de trandafirul negru tatuat în mijlocul frunţii sau de petala albă desprinsă din ochiul curat al lacrimii, registrul liric marchează puterea de sugestie a olfactivului:(„trupul tău mirosea a nisip copt / încă mai simt palmele acelea cu / gust de caise verzi”) etc.

Raporturile dintre „senzaţie” şi „emoţia estetică” se află într-o legătură indisolubilă. „Ochiul”, „urechea” şi „mirosul” declanşează un sistem de corespondenţe prin diferite asociaţii datorate superochiului eului: („în ochiul stîng / mi-a intrat ochiul drept”). Astfel, realitatea se erijează în diverse proiecţii, care se suprapun ca un al doilea adevăr. Funcţia vederii este prioritară, fiind focalizată într-un joc de nuanţe care semnifică traseul de la senzaţie la sentiment: („ochiul meu sloboade lacrimi / ce ard fluturii pe aripi”). Eul liric „priveşte” şi „vede” ceea ce este şi ceea ce îşi închipuie, într-o ordine a cunoaşterii care, distanţînd privirea de vedere, construieşte o viaţă intermediară.

O poezie policromă, cu numeroase deschideri spre paradigmele epocii, exprimînd, cu tensiune şi vigoare imagistică vibraţiile pe care eul le încearcă la hotarul dintre angoasă şi revelaţie, în dramaticul interval dintre neant şi fiinţă. Poeta lasă impresia că a pus în funcţiune toate registrele într-o seducătoare polifonie, ce merită toată atenţia.


Diana VRABIE



ÎN TĂCERI ȘI PENUMBRE



În tăceri și penumbre reci de catedrală gothică, poeta topește legende neștiute, în versuri dictate de îngeri răzvrătiți, vegheați de un sacerdot cioplit cu duritate în piatră. Dar ceremonialul poeziei îi cere o limpezime de cleștar a discursului poetic pe care îl susține argumentat într-un volum atât de încărcat de o simbolistică profundă și originală.



Valentin URSIANU



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Dec 09, 2011 10:31 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Dec 06, 2011 8:43 pm  Dorina Ciocan

caut cu unghiile ascuţite
ceva
în piatră sap
adânc
tot mai adânc
degetele îmi lasă urma în formă de boabă
amară
în vene mi se scurg
miile de veacuri şi
uit că nu-s fiară
unghiile mele
amestecă praful greu alunecând la celălalt capăt al zorilor.
.....................................................................
ce doamne, iartă-mă,
unde-am ascuns zâmbetul ploii?
dar iată, se întrezărea în florile de iarnă pe
obrazul zăpezii căutând
într-o frescă adâncă
dorul meu de linişte albastră.
......................................................................
haidem, un pas,
încă un pas
două urme stinghere pe
apa cerului alergând.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Dec 06, 2011 9:22 am  Dorina Ciocan

MULȚUMESC, RAUL. TE AȘTEPTĂM CU DRAG

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Lun Dec 05, 2011 7:56 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Felicitări, Dorina! Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi şi eu prezent sâmbătă la lansare. Cu drag

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Dec 05, 2011 6:59 pm  Didina Sava

Am plăcerea să vă anunţ şi să vă invit la lansarea noului volum de versuri al Dorinei Ciocan Neculce- "Surâsul meu gothic "care va avea loc sâmbătă 10 decembrie 2011 la ora 11 în Galeriile Pod Pogor-fiul.

Lansarea este organizată de Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea "Junimea '90" a carei membră este şi autoarea volumului.

Lansarea volumului va avea loc în cadrul întâlnirii colocviale cu tema ESTETICA GOTICĂ ŞI ECOURI MODERNE ce îl are ca invitat pe criticul literar profesor doctor Nicolae Creţu

Momentul artistic al întâlnirii va fi oferit de Alex Marinescu care va susţine un recital de muzică gotică interpretată la orgă.

Dorina  Neculce - Pagina 3 Colocv11

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Dec 04, 2011 9:37 am  Dorina Ciocan

Dialog cu RameeL


verbum mentis (cuvântul minții)

Treapta I
te regăsesc surâsule stins
în apa oglinzii cu
străluciri deșarte chip al meu
stâncă zidită în muntele de piatră
mai mă cutreieri cu
tălpile aspre de luceferi pe calea
soarelui apus un ochi zâmbește
o mână îmi trece prin ființa ta fugară
chem alautele să plângă și
mă adun ghem în labirint
strâng coastele prea albe
apoi mă-ncing văpaie și
mă petrec în ropote de ploaie
încheieturile mi-s rupte în
firele de ani mă torc
îmi țes luminile pe față
pe spate
pe geamuri
mă înconjoară nori de gânduri
dar lasă
nu mă striga
așa și trebuie
să mor în cerul zorilor
și să mă sting
un felinar albastru de dincolo de
focul sacru
(Dorina Neculce)


Nnimic nu este la voia întâmplării
Nici ceasurile cele mai târzii
Nici zorii

Strigătele agoniei
Sunt în facerile vieţii


Nu te opri
Nu te oprii
Căci sfârşitul nu există
(RameeL)

Treapta a II-a
floarea spinului e parfumată
are aceleași petale moi
deschise înspre
cărarea ierburilor umede
drumul e lung și
anevoios urcușul dar oare nu
ni s-au dăruit gheare cu
unghii asprite și aripi zidite
de Înălțare/ întru
urcușul muntelui
te caut
eternitate sacră cu
mâna-mi descătușată
în ochii fiecătui trecător...
(Dorina Neculce)
Spune cu voce tare
Ce vezi tu acolo
Şi-n trecerile lor


Că unul află calea
Iar altul de ea se lasă
Nimic nu stă neschimbat

Este oare acolo
Chipul cel din-tâi
Pe cae-l vreau şi eu şi tu?


Sau este "doar cenuşa
Şi-ncleştarea fălcilor
Severă şi ultimă"?!
(RameeL)

Treapta a III-a
mâinile mele au amorțit pe arcușul
viorii las murmur de stol
în drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge a
strigăt înăbușit în
țărmul mărilor pustii și numai
pescărușii îți culeg boabele dimineții cu
ciocurile sinistre de hărtie înnegrită
își înfoaie penele mândre și
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă numele
departe
tot mai departe
în valuri surpate și cenușii
(Dorina Neculce)

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Dec 02, 2011 12:23 am  Dorina Ciocan

numai noaptea moartea intră în
umbra fantomatică a unui chiparos bătrân
și numără din trei în trei amestecă
stele pe foaia albastră apar nuferi tu stai
la margine de lume cuprinzi în palmele calde
tăcerile de mai
tăcerile începutului de veac

fețele se despletesc lăsând
pe lespedea tocită suspinul
din talpă ia forme
piramidale
numeri pe nerăsuflate până la șase instantaneu pe
spatele meu
înflorește o altă piele mai înstelată


noaptea se minunează îndelung se
oprește în turla bisericii golia
trage sforile
clopotul strigă a pulbere de cer și numără din
șapte în șapte
nemulțumit
îți dezlegi toate rănile
lupii te simt adulgecându-ți
mirosul ploilor care ți-au putrezit în oase

oamenii fără de fețe îmi întind sângele
pe pâine și îmi măsoară durerile de la
obraz până în tâmplă
de la tâmpla cernită până în talpă
e un drum anevoios și lung

nopatea intră icnind în ochiul morții ne
pândește mișcările cu gândurile îndoliate alunecându-i
pe umerii pătrați mă sprijin
zâmbesc cinic pierdută pe o pajiște de coaste
număr din nouă în nouă și-mi scuip în palmele
crețoase

numără moartea din trei în trei
chiparoșii se sting in lespedea tocită din șase în șase
stelele-mi clipesc pe spate îmi trece ochiul nopții
se-nchide și se deschide din șapte în șapte
numără noaptea
oameni fără de fețe din nouă
în nouă...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Noi 27, 2011 8:17 pm  Dorina Ciocan

strânge-mi primăverile în palme, iubite, să
pot așterne pajiștea rochiei mele înflorate peste
razele somnambulice ale lunii
cuprinde-mi pleoapele grele în
privirile tale febrile aș
vrea să topesc liniștea cerului în
apele tulburi,
ape de vânt,
ape de gânduri,
ape de doruri.
neînfricatele mele ape cu nuferi galbeni, cu
buze săpate în lacrimi.

ooooooooo, amețitorii mei nuferi peregrini care
te caută cu rădăcinile desprinse prin
trupuri de noapte.

strânge-mă în brațe, iubite, ca pe cea dintâi zi
decupată din perdeaua norilor
cuprinde-mi în pieptul tău gândurile,
reazăm oglinzilor fară de ramă.

și eu cad în mine (ră)bufnind.
din numele meu mic orbul flămând mai cere
o halcă amară.
l-aud cum respiră în vopseaua tabloului înoată,
înoată, încercând disperat să ne unească gurile
într-o singură șoaptă,
într-un suflet reflexiv (ne)obosit călător pe
câmpuri toride și albe.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Noi 26, 2011 11:31 pm  Dorina Ciocan

dor de lacrima pierdută
foc stins în piepturi
iubirile plâng pe-o rază

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Dec 18, 2011 12:29 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Noi 26, 2011 10:52 am  Dorina Ciocan

undeva în așternutul nopții
gândurile noastre se cuprind
sărut medieval cu zornăit de lance și
pumnale sugrumând văzduhul
păreau că ne schimbă sensurile
vieții atinse crunt de aripa moliei
roasă pe alocuri de singurătate

eu și tu
eu și tu pe fața universului
se proiectează umbre viorii
vibrante
ca niște palme deschise care
încearcă să mă tragă înăuntru adânc
tot mai adânc mai înfundat pământul
icnește înghițindu-mi lacrimile sărate
apoi gândurile tale apoase vestejite
apocaliptice desene pe un asfalt murdar
gânduri de om rămas pe malul celălalt
al uitării

era și normal
fericirea își împarte ochiul pe din două și
eu simt nevoia să mă scufund
așa
somnul meu are gust amar
dormi și tu
strângi în brațele puternice umbra
izvoarelor reci care ne înfășoară nebunia în mantie de galben

sub zidul cetății albe îmi strivesc genunchii de parcă
aș gusta firimituri din anii pierduți alăturea de tine
pe când morții se îngrămădesc în același punct își
închid singuri pleoapele încremenite cu degetele murdare de sânge
luntrașii își umezesc în apele albastre ale zorilor
buzele cărnoase în seara asta oarbă
or obosi cărându-le trupul pe malul celălalt

la poarta catedralei părăsite îi
așteaptă femeia cu buzele albastre
surâzând în toată splendoarea ei de păpușă vie cu rochia din
fluturi trecându-i de genunchi
.........................................................................
unii trec/ altora le pune piedică
îndesându-le în sân săruturi cenușii
pecetea/ stigmatul zilelor apuse

înfricoșat mă cauți
la tine-n talpă
eu adunasem tot amurgul de bumbac și
mă credeam pe jumătate
vindecată treceam în luntre murmurând

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Noi 24, 2011 10:46 pm  Dorina Ciocan

femeia din umbra mea

mai știi? iar auzeam triluri pe sub fereastră
lumina se curba ca o femeie amorțită și
mă decupam din umbra fantomatică
ce îți tremura privirea convulsivă
pe un colț de noptieră
îți lăsai pălaria și ochelarii imenși
să-și odihnească măcar până
pe la miezul nopții
stolul liliecilor siniștri care
te răscoleau sub frunte

mă desprindeam iarăși cu capul aplecat
și mâinile în buzunare
din colțul acela
mă nășteam numai pentru tine
că să mă poți purta în
buzunarul de la piept așa
ca și cum s-ar dărâma cerul
cu mare grijă
să nu mă sfarmi
să îți poți privi din când în când chipul
pe când îți aranjezi în ochii mei tulburi
freza și
mă privești impasibil
fremătând alături de femeia care
s-a cuibărit
în noaptea aceea amară
fără de lună
la mine...în umbră

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Noi 22, 2011 8:46 am  Dorina Ciocan

mai întreabă-mă cine sunt...
sunt femeia cu perfuzii în venele despicate ca niște limbi de șarpe
îmi explodează trandafiri sălbatici pe sub piele
mi se nasc lumile pierdute în ceață și ierburi
sângele-mi clocotește în rădăcini dar
nu mă plâng,
nu mă mai plâng,
iubesc trandafirii negri și sicriele uitate la poartă
îmi amintesc de plecările grăbite ca
atunci când ai uitat lumina aprinsă și apele curgând.

aștept altă lume să-mi bată cu pumnii în
piept și
eu să tot aștept,
să tot aștept privirile tale și
parcă dumnezeu îmi vorbește sau
îmi dă explicații despre cum mor copiii din deșert și ce
importante sunt morțile lor de inaniție pentru că doamna
a mai achiziționat o geantă gucini
o ce realizare
ce măreție
aplaudați-o copii scheletici cu
ultimele puteri poporul o să vă facă gropile comune și nu o să mai fiți niciodată singuri
alpaudați
așa, aplaudați, dar...
mai întreabă-mă cine sunt...
cine sunt?

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Lun Noi 21, 2011 10:26 pm  Dorina Ciocan

floare tristă de măceș
inima-ți de jad
umbră vie peste față

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Noi 19, 2011 10:57 pm  Dorina Ciocan


și mă mai poți striga ca să nu-mi uiți
chemarea,
înțeleptule cu numele de zeu al mărilor ascunse în adâncuri, și
poate am să vin cu mâinile-nspicate să îți caut chipul prin fumul oglinzilor cu ușile deschise o să treacă mulți pași pe cărarea de mătase văzduhul se va umple cu încă un veac de clipe albe...
oooo, am să-ți desenez surâs de catifea pe
buzele albastre am
să îți lipesc lacrimi scurse prin sita cerului să
nu mă mai poți uita
niciodată
pentru că...știi?
eu pot deruta aisbergurile în /din cale
dacă îmi lucrez puțin charisma o să mă vezi ca la începuturi,
atunci
când cerul s-a desprins de ape și
tunetul s-a despicat în miile de unde.
dar povestea ta
ar fi mai cunoscută dacă am urca pe muntele de sare și
am străluci-n amiezi/ vechi faruri de legendă...
mă poți striga, în miez de zi sau miez de noapte, ca să nu îmi uiți
chemarea
la margine de EDEN...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Noi 19, 2011 12:27 am  Dorina Ciocan

se aud cântările preoteselor zidite-n piatră,
se pierd pe drumul zărilor în ploile de frunze și
iar le ies chipurile de fum din oglinzile de ceață te
cunoșteam prea bine ți-am numărat odată coastele de jad și m-am temut,

și m-am temut...

am pornit o fugă nebună pe deasupra câmpiilor de ape striveam nuferii galbeni crescuți în mâinile albastre, peste umbrele ruinelor se contura zadarnic zâmbetul tău/ copil albit fără de noapte cu ochii rătăciți în veșnică chemare palmele tale de cenușă îmi mângâiau îndelung chipul și fața mea se odihnea în tine.

-uită-mă, iubito, așteptările astea au început să mă doboare, ziceai.
glasul tău se auzea tot mai departe
luna își scurgea sălbăticia înapoia frunții tale șuiera vântul multe blesteme crescute mai înalte decât crucile.

-taaaci, am să răspund, trupul meu a început să ți se sculpteze pe dinăuntru, dar am să ies cândva de sub lumina unor felinare, am să te-nvălui în lumini și umbre de-ntuneric, am să îți căptușesc o inimă de iarnă. taaaaci...

glasul meu va sparge templul treaptă cu treaptă.
sfatul înțelepților va împierti.

-doar te ascult, mi-ai zis.
și-mi mângâiai tăcerile pe fiecare parte, eu încălzeam capricii în flacăra ce își stiga fantasmele-n tavanul verde tu îmi lăsai
frânturi din buzele-mpietrite.
ooooooo, buzele tale încremenite în varul gropilor adânci, acele buze pe le-ai crezut, cândva, prea senzuale...
..........................................................................
aud cântarea din cântări
în stâncile pleșuve bat preotesele de fum...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Noi 17, 2011 5:37 pm  Dorina Ciocan

http://artapeintelesultuturor.blogspot.com/2011/11/un-intuneric-fara-cer.html?spref=fb

Multumesc doamnei Marilena Tun care mi-a citit poeziile pe facebook și a realizat acest videopoem.
îi sunt recunoascătoare și observ așa fără vreo legătură, că atunci când unii oameni încearcă să mă ignore, alții își arată prin moduri fine și elevate aprecierea față de ceea ce scriu și ceea ce fac și am făcut eu pentru mine, dar și pentru alții. Smile))))


Un intuneric fara cer

Vezi mai multe video din divertisment

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mier Noi 16, 2011 12:45 am  Dorina Ciocan

mergeam cu umbrele fumurii prin
deșertul ținutului de sare tălpile mele
uscate bănuiau că sunt veșnicul pelerin pe un
drum fără de întoarcere îmi aminteam
din când în când de orașul metalic de vecinii
mei cu perdelele de staniol trase peste gene
de câinii vagabonzi agitați rozându-și
lesa de piatră arătându-și colții ruginiți
înspre porțile orașului meu orașul umbrelor de foc unde
mai cobora uneori un înger cu aripile gigantice și se scufunda în râul cețurilor verzi întru a orășenilor mântuire își așeza osteneala pe brațele lor de plumb

aici am văzut și eu un băiat cu degetele de gheață cu chipul luminos care m-a privit prin peretele de sticlă i s-a părut ca sunt frumoasă
apoi a scrâșnit din dinții de fier amenințător că nu-l lăsasem să îmi mestece urma de nisip și brusc eu am devenit o entitate vie într-un alt trup
alt timp
un alt spațiu cu spatele din stele moarte de multe milenii
acolo unde locuia un duh al neliniștilor vii cu fesul roșu se așezase pe rochia mea alba cu trandafiri albaștri mă transforma în cafea ieftină cu gust de migdale amare și mă savura printre înghițituri lăcrimând nu de durere ci doar de ciudă bătând cu pumnul mic în timpul cu falca de oțel

oooooo și tu
tu nepământean cu chip acromegalic mă fixai în cuiele noi strălucitoare
ca pe un tablou
în care umbrele se înfoaie prind viață și pleacă la promenadă
strângând puternic brațul
crucilor din cimitir

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Noi 13, 2011 7:28 pm  Dorina Ciocan

numai prin mine poți zări tu imperii augustine, numai
prin mine mai poți auzi, cu urechea lipită de ultima mea coastă, sunete de trâmbițe și glasuri războinice izbite în poarta cetății învăluite în fâlfâit de aripe uriașe care tot taie văzduhul în forme hidoase.

a fost cumplit când nu ai mai găsit chipul femeii tale înfășurat în batistele de doruri.
oooo, da, a fost cumplit, soare, și acum ai putea să mă transformi în pasăre, să desenez cu ciocul de foc sau buzele-mi moi, crâmpeie din viața mea pe frunzele curgătoare.
dar ai putea să mă prefaci și în gigant miriapod, să trec,
să trec,
să tun și
să fulger și
să îmi târăsc satul uitat în spinare.
nerostuitule cu ochii aprinși, libertatea ta îmi tulbură distanțele măsurate zilnic între colțul gurii mele și vârful mănușii tale albe pe care mi-o arunci înadins la picioare.

ce ironic te-am iubit și
te-am urât și
te-am iubit și te-am...
apoi, m-ai aplecat și m-ai pitit cu fața întoarsă printre rânduri
eu stau și te aștept să-mi îmbrățișezi partea dreaptă a obrazului scăldat în raza de piatră. dar între timp zac ghemuită în mine așteptând fluturii galactici să-mi șteargă mâinile și să îmi țeasă plapuma nopții cu trupurile lor moi vor acoperi chipul meu de marmură peste care ai trecut fără să dai socoteală.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Noi 13, 2011 6:56 pm  Dorina Ciocan

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Noi 10, 2011 9:44 am  Dorina Ciocan

ceasul meu o lua înainte
când te zăream alergând
printre ruinele cetății eu încercam
să ne sincronizăm din vreme timpurile
știam
despre plierea ta pe fața de oglindă mă căutai
și simulai o alergare nepăsătoare
spre nicăieri…

îți urmăream frenetic
ieșirile din cochilie,
erai prea obosit, cu chipul răvășit, încă
purtai cămașa neagră, sfâșiată
de o dorință nerostită,
ascunsă-n buzunatul de la piept mă îndesai sub piele
îți arătam doar ceasul, bătând cu pumnul împietrit în tine
ca să îmi oprești arhanghelii pe cer
sau să îmi scrii cu litere de sânge
anostele bilețele despre moartea
cu glugă și copii în pântecele-i putred

tu-mi așezi pentru o secundă
inima în palmă să-ți simt neliniștile cu ochii fără iris
mă petreceai prin porțile de fum

pasul meu o ia înainte
tu alergi cu tălpile îmbășicate
pe nisipul înstelat ca să îmi simți bătăile
prea sacadate
ale pleoapei atârnânde și să îmi strigi cu fața mult prea ridicată:

-e timpul copilăriei mele,
trage-ți un fulge peste față!

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Vin Noi 04, 2011 10:41 pm  Didina Sava

Dorina  Neculce - Pagina 3 Copert10

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Noi 04, 2011 10:09 pm  Dorina Ciocan

mâinile mele au amorțit pe arcușul
viorii las murmur de stol
în drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge a strigăt înăbușit în
țărmul mărilor pustii și numai

pescărușii îți culeg boabele dimineții cu
ciocurile lor sinistre de hârtie înnegrită
își înfoaie penele mândre și
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă numele
departe
tot mai departe
în valuri surpate și cenușii.


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Noi 05, 2011 11:54 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Noi 03, 2011 11:48 pm  Dorina Ciocan

per speculum in enigmate


chiar dacă am fața triunghiulară
ochi de ciclop și dintele de castor
am mult bun simț de observație
de pildă pot deosebi malurile de ape
copiii de pisici
și nisipurile de prund dar cu toate astea
nu mă pot numi corp experimentat pentru că știi și tu
când mă-nfurii arunc în oglinda încețoșată
cu bucăți mari din ramuri de anotimpuri
și mă golesc în mine de haine și umbre
acuperindu-mi dârele de sânge cu același giulgiu alb
pe care s-a întipărit cândva o față
apoi mă strâng ca într-un cocon prea apretat
privesc printr-o fisură a peretelui de sticlă
partea ascunsă a lumii per speculum in enigmate
parcă nu aș vrea să mă trezesc vreodată
de aceea îți apar dormind pe spate
cu zecile de ochi crescute pe rochiță
păpușa austeră cu buzele de piatră

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Noi 01, 2011 8:54 am  Dorina Ciocan

mi-a atins doar mâna și
degetele mi-au înflorit în trandafiri
sălbatici cu ochii stinși
cu buzele asprite în întunericul adânc
mi-a mângâiat doar tâmpla și m-a scobit în trunchiul pomului de rând
în mine s-a deschis o nouă carte cu file de aripă
plutind în zările albastre deasupra pajiștilor arse în pași de vals și sunete plăsmuite sculptate în crăpături de suflet
el
mi-a atins doar buzele zidindu-mă în trupul mării când
s-a atins de chipul lunii și-n piept mi-a stins mulțimi de galaxii și constelații
-hei, drumețule cu mâinile încimentate, dacă tot ți-am răpit o clipă de nisip, pot să-ți și spun...îl caut pe EL, cel de la începuturi.
da.
pe el.
„umbletul” meu nestins pe urmele de șarpe.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Oct 30, 2011 6:21 pm  Dorina Ciocan



pe foile nopții acesteia
pe care vântul o închide cu o adiere înaltă
îți scriu ca să mă cunoști așa cum
îmi crește adevărul viu în palmele aspre îmi
încolțește ca o sămânță a văzduhului cu
aripi ușoare și triste rodește pe sub unghii
ca un râu învolburat cu
ușa deschisă a părere stranie
un fel de du-te vino mișcător vibrant
cu capul aplecat ca
un urlet nesfârșit slobozit din trupul
timpului tău pietrar/faur neobosit sacrificat pe
altarul lacrimilor mele pe care acum le închid în petale negre de trandafir uscat
parfum al hainelor de doliu
trimit și ziua la celălalt capăt al abisului
să se adape din neliniștea cerului și
din buzele umede ale oglinzilor aburite
cu izvoare de arbori ivite iluzoriu de sub
pământul mamei acolo unde s-au înecat în apa adâncurilor
toate lebedele negre suspinându-și iubirile nevindecate
nu au știut că soarele poartă de veacuri moartea în pântece ca
pe o pasăre fără de aripi cu creștetul rănit multaplecat într-o veșnică chemare mângâind cu ghearele de foc umbra fumului stelar

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Oct 29, 2011 10:42 pm  Dorina Ciocan


Era o zi ca toate celelalte, fără de griji, cu o libertate ușoară, pe care numai vârsta copilăriei ți-o poate dărui.
Îmi amintesc de ziua aceea în care o tovarășă de joacă, ceva mai măricică, ne-a privit pe fiecare în parte și ne-a întrebat, așa, ca dintr-o taină:
-Vreți să vedeți ceva, ce nu ați mai văzut?
Stârniți de o curiozitate fără de margini, am răspuns într-un singur glas:
-Vrem. Unde? Aratăăăă-neeeeeee!!!
Să fi avut vreo 3 ani pe atunci, dar țin clar minte mersul acela anevoios, în șir, unul după altul,poticnindu-ne, urcând cu pașii mult prea mici, dealul anevoios de la capătul satului, deal numit de săteni movila lui Paladi.
Fetița cu ochi strălucitori ne înfinge privirile cu răceală și ne șoptește, arătându-ne silueta satului îndepărtat:
-Acolo e capătul lumii...trebuie să mergi cale de o viață și tot nu poți ajunge...Și acolo trăiesc oamenii.
Noi privim casele îndepărtate muți de uimire.
-Și oamenii aceia au și ei copii, așa ca noi...
Stupoare generală: adică nu suntem numai noi, singuri, stăpânii lumii? Trebuie să mai existe și alții? Oameni? Copii?
Îi imaginam cu ochii minții ca pe niște personaje de poveste, cu haine strălucitoare și coroane pe capete, trăind în casele lor cu ferestre luminoase, cum nu s-au mai văzut altele. Eeeei, altfel de oameni, nu ca cei de pe aici, pe care îi știm noi, zi de zi: țața Valeria, obeză, gâfâind pe ulițele prăfuite ale satului, cu apa ei neîncepută în găleata metalică, femeia care mă înfricoșa pentru că oamenii șoșoteau că ar avea draci ținuți într-o cămără și era mereu căutată de fetele nemăritate pentru niscai farmece de dragoste. Măngușoaia, baba cu mâinile uscate de vrăjitoare rea, dar care ne vindeca de deochi pe toți copiii satului, ba și de ursită mai dezlega pe câte unii, ce erau legați. Moș Isăcel, săteanul molcom, fost rănit în bătălia la Sevastopol. Ostiță, nebunul, masiv, plimbându-se zilnic pe ulița ocolită de noi, cu mâinile la spate, cu capul în pământ, râzând unui gând încărcat de nebunie.
Alți oameni?
Dar ceva ne-a atras atenția în mod deosebit.
Pe culmea unui deal din mijlocul satului ce se picta în pânza zărilor îndepărtate, se contura, impunătoare, silueta unei clădiri neobișnuite. Era un conac măreț, cu turle înalte și acoperiș strălucitor.
-Acela e conacul, ne lămurește vecina noastră atoateștiutoare. Acolo locuiesc oameni cu nume de boieri și păsări măiestre.
Tăcem încurcați. Nu mai auzisem despre conac, păsări măiestre și nici despre nume de boieri.
Am privit mult timp conacul, ca pe o mare minune, și în seara aceea am adormit cu gândul să pornesc și eu cândva spre capătul lumii, să văd de aproape conacul unde trăiesc domni și domnițe și de unde se aud triluri de păsări măiestre, ca în poveștile frumoase pe care ni le citește, seara, tata.
Din clipa aceea, zi de zi, urcam movila anevoioasă pentru a admira tărâmul fermecat unde nu ajunsese încă niciunul dintre noi, ba începuseră a se naște zeci de legende copilărești, care din care mai neverosimile, dar care ne furnicau pe șira spinării.
Fiecare și spunea povestea lui despre conacul pe care îl zăream, ca pe ceva de neatins, îndepărtat și tainic.
Unii spuneau că în conac își are sălașul un vrăjitor care culege copiii de pe ulițe și îi duce în camere întunecate să se hrănească, noaptea cu frica lor.
Alții că ar fi al unui balaur care aruncă pe ferestre flăcări și te poate arde, dacă ești prin preajmă. Ba că ar fi al unui demon(ca mascați de Anul nou) care fierbe copiii într-un cazan mare.
Dar auzeam și povești frumoase, cum că ar fi locuit de fantome bune și că noaptea luna își strecoară lumina prin ferestre, luminând din plin încăperile întunecoase și că au loc baluri cu oameni sclipitori care dansează până spre dimineață după o muzică ce se pogoară pe niște raze sidefate, tocmai din ceruri.
După așa povești, multă vreme m-am gândit să pornesc și eu, odată și odată, spre capătul lumii, să văd cu ochii mei conacul impunător ce se-odihnea nepăsător pe dealurile satului vecin.
Să fi trecut vreo 2-3 ani de așteptare și iată-mă pornind furiș cu sandalele în mână, străbat drumul necunoscut, până ajung în satul cu pricina. Urc dealul cu inima pocnind ca o supapă ce se strică și mă trezesc în curtea multvisată.
Apăs cu mâinile, pieptul ce mi se zbătea ca o pasăre prinsă în laț și parcă așteptam flăcările să mă ardă prin ferestre...
Ferestre luminate, strălucite, domni și domnițe în haine luminoase? Nimic din toate astea...Mă aflam în fața unei uși masive din bronz a unei clădiri ruinate, părăsite. Eram tristă, debusolată. Unde se ascundea conacul ce-l vedeam în zare?...Lumea aceea de poveste? Ferestrele sunt sparte, pătrund prin ochiurile plesnite de bulgării unor copii neastâmpărați, în deplină voie cerească, păsările ce și-au făcut pe aici adăposturi. Să fie ele păsările măiestre despre care povesteau copiii? Aș, de unde? Sunt niște biete, zgribulite vrăbii.
Mă simt extrem de mică la ușa imensă care pare să-mi zică ceva despre o tristețe ce sălășluiește dincolo de zidurile pustiite.
Auzisem despre copiii boierului Nicu, domni și domnițe...Camerele or fi fost pe vremuri calde și primitoare. Curioazitatea mă îndeamnă să aflu și parcă-mi lipește palmele mici și transpirate de emoție de mânerul ruginit cu forme frumos sculptate.
Sub apăsare mâinilor mele mici, ușa cedează și mă trimite într-o lume a umbrelor și a întunericului. Scârțâitul învechit îmi trimite furnicături pe șira spinării. Dar, stai, oare nu de asta am făcut atâta cale?
Pașii mei răsună a ecou spart. Salonul e imens. Aici aveau loc acele serate, cu muzică divină? Aici pogora lumina lunii pe ferestrele de aur, desprinzându-se direct din ceruri?
Și e atâta gol în jur...atâta jale între pereții ce parcă își strigă străbunii orgolioși, stăpânii satului, stăpânii lumii acelea mici care îi venera înclinându-și capetele ca niște dobitoace senile, cu gâturile vârâte-n juguri.
Să știi că eu nu prea te-am respectat boierule Nicu. Nu. Niciodată. Chiar dacă mi se povestea, câteodată, cum bunicul te-a așteptat, zi de zi, cu caleașca pregătită să te plimbe peste moșie, să le vezi nevoile țăranilor și tu să îți admiri rodele muncii lor.
Tu îi îndrugai verzi și uscate. El doar te asculta ca cel ce știa că o să îți urmeze, odată și odată, deși nici nu gândeai că asta o să se întâmple vreodată.
Dimitrie a fost om răbdător, deși un răzvrătit, refugiat din Transilvanie, ajuns la curtea boierului pe când avea vreo 18 ani, l-a slujit cu stoicism și când i-a venit vremea de însurătoare, a ales o fată din sat, nu prea frumoasă, ziceau sătenii, deși putea alege pe oricine, că era tare chipeș, mândru și plăcut prin „funcția” lui de om al boierului.

Dar asta gândesc acum despre neamul boieresc. Atunci eram doar fascinată de interiorul imens al salonului, de geamurile grandioase de zidurile înalte, ce parcă putrau pe umerii învechiți glasul unui neam apus.

Înspre peretele din față observ o scară din lemn masiv, spiralată, care ducea înspre camerele de la etaj.
Mă apropii cu pași mici și speriată urc scara mâncată de carii, cu trepte lipsă. Calc ușor să nu se rupă și mă trezesc în fața unui coridor lung și întunecos. Parcă s-a trezit o lume demult adormită.
De pe un perete, niște ochi sfredelitori mă privesc de parcă ar purta în priviri acel reproș arogant, deranjați de prezența mea neanunțată.
Și totuși mă apropii. E un tablou măreț, aproape în mărime naturală,îngălbenit și prăfiut, înfățișând silueta maiestoasă a unui om de neam nobil
Se cunoștea asta după felul în care era îmbrăcat atunci când i s-a făcut tabloul: avea o redingotă impecabilă, un trandafir alb la rever și o privire semeață, fără de griji. Conu Nicu, îmi zic, analizându-i fața osoasă, tenul palid, care probabil ascundea o boală fizică, încălțările erau dintr-o piale foarte fină și mâna uscată i se odihnea pe o masă rotundă pe care trona o vază cu flori viu colorate.
Deodată, parcă îl și văd cum coboară din tabloul învechit, îndepărtându-se cu pași nesiguri spre scara spiralată.
Cu siguranță, la ușă, îl așteaptă veșnic și docil vizitiul, cu trăsura mereu pregătită.
Mă întrebam cum i s-o fi adresând? Ce secrete cunoștea bunicul din viața boierilor? Cum de a fost un om atât de ascuns, încât nimeni, nici măcar bunica nu a știut de unde a venit, cine i-au fost rudele, dacă a avut legături apropiate: frați, surori, nepoți, unchi.
Nu. A fost doar o legendă care s-a perindat prin satul moldovenilor și a luat enigma asta cu el în mormânt.
Merg și acum la biserică și mă rog, pentru el, în primul rând. A lăsat o moștenire destul de mare,pe care eu, ca ultimă moștenitoare al lui, nu am putut să o păstrez, dar a lăsat și un mare blestem. De unde l-a moștenit? De ce eu trebuia să i-l duc mai departe? Unde se va sfârși și eu unde pot să îl las?
Se povestea prin sat că boierul îl respecta mult pe vizitiul acesta taciturn și singur pentru dârzenia lui și pentru credința față de familia boierească, drept dovadă, când a aflat despre răzvrătirea țăranilor de pe celelalte moșii din apropiere, i-a făcut un document de donație și l-a împroprietărit cu foarte multe terenuri.
El, țăranul răzvrătit, fugit din Transilvania, o să își facă aici un sat al lui, donând și rudelor apropiate ale nevestei, din pământurile sale.
Moșia lui Paladi, ce ironic. Un vizitiu sărac, venit de peste munții, fugar, o slugă de o viață a temutului boier, să moștenească un rang atât de mare.
Lumea aproape că nu își mai amintea de conu Nicu. Toți spuneau: mergem la câmp, la moșia lui Paladi.
Și plecau pe la lucrul pământului, la câmpurile pe care și ei le-au primit când au fost cu toții împroprietăriți, după fuga boierului de pe moșie.

Despre boier se povestea că a ajuns cu toată familia în Belgia.
Într-una din zile, dintr-o mașină luxoasă au coborât copiii și nepoții lui, răvășiți la vederea atâtor pustietăți și a atâtor ruine, în locul de vis al copilăriei lor, în locul acelei lumi sclipitoare pe care au părăsit-o cândva, de nevoie.

Dar eu îmi continuam vizita prin conacul părăsit, atrasă de o forță mult prea mare, o amintire sau o chemare a bunicului, poate.
Am intrat într-o cameră spațioasă și nu știu cum de încă rămăsese acolo o păpușă cu o rochiță vaporoasă cu multe volane și cu un păr bogat negru, cum nu mai văzusem până atunci.
Păpușa era cu fața în jos și m-am apropiat să o ridic.
Un miros de vechi și de stătut mi-a pătruns adânc în nări și, la atingerea mea, rochița s-a împrăștiat într-un mic nor de pulbere, semn că se macinase în timp. Ochii îi lipseau. Poate și alți copii au mai trecut pe aici, ca și mine.
Mai târziu am aflat că, de fapt conacul era locul de joacă al tuturor copiilor din satul acela, unde eu voi învăța, pentru că sătucul meu era prea mic ca să mai aibă și o școală.
Noi, copiii ne-am chinuit cu noroiul, cu frigul, cu distanța de câțiva kilometri, ca să învățăm, cât de cât carte.
În altă cameră observasem o oglindă cu rama deosebită, frumos sculptată și mă întrebam cum de o fi rezistat devastării conacului de către săteni, dar oglinda nu mai avea nici un luciu.
Era ca o apă care a secat demult.
Câți s-or fi privit în ea, admirându-și strălucirea și chipul?

E târziu...
E timpul să mă întorc acasă.
Ai mei poate mi-or fi observat deja lipsa. Și totuși aud glasuri. Boierul se pare că a și ajuns lângă trăsură.
Vizitiul, Dimitrie, îl ajută să urce sprijinindu-l ușor.
Pornesc. Boierul e nerăbdător.
Bunicul privește în urmă, spre mine.
-Hai, Dimitrie, dă-i zor. Avem cale lungă de petrecut, zice boierul, tușind ftizic și scuipând bucățile de timp din vremuri de demult.
-Pornim, coane Nicu, pornim...
Ochii mei privesc înfierbântați.
Unde-au plecat?
Cine a fost bunicul meu, Dimitrie, omul cu fața de legendă, care se întrecea cu dracii, așa cum mai ziceau sătenii despre el, uneori.
Și tropotul de cai răsună-n mine ca un ecou pierdut:
-Trap...trap...trop.
Molcom și eliberat, timpul își măsura secundele nepăsător la durerea mea de mică vietate.
Aud cât mai clar vorbele lor:
-Dimitrie, tu crezi că stelele astea care strălucesc, or fi oamenii care-au urcat deja la cer?
-Or fi boierule, le-om ști și noi astea, odată și odată...
Se vedea că nu prea avea chef să se întrețină în discuții cu boieru*.

E întuneric...
Toată copilăria mea a fost un întuneric lăptos, de nepătruns.
Drumul de la școală l-am făcut pe întuneric, singură și uneori îmi era frică. O frică amestecată cu un frig lăuntric.
-Mamă, de ce nu pot să merg și eu cu toți copiii la școală în satul cel de-aproape? Aici mi-e frică să mă-ntorc acasă. Drumul e așa de îndepărtat și e atâta întuneric. Din fântâna Vatafului aud cum se înalță în fiecare seară glasuri...Aseară, doi oameni au ieșit din ea și au venit cu mine până-n poartă. Mi-e frică...
-Așa au vrut cei de la sfat...Tatăl tău era un om respectat. Ne ajută și ei cum pot. Voi trebuie să mergeți mai mult, ca să luați bursă. Nu toți copiii pot primi. Ceilalți au părinți. Ei încă au un sprijin. Și mă sărută lacrimând, poate mă înțelege. Dar o înțeleg și eu.
Și vreau să nu-mi mai fie frică.
Când mă apropii de fântâna cu pricina, încep să cânt dar să și fug, și-o țin așa, într-o fugă nebună până în sat.
Când ajung pe movila lui Paladi, ridic pumnul mic, ca o învingătoare și strig:
-Puteți să m-alergați cât vreți, nu îmi mai este frică. Mama are nevoie de bani...Mama are nevoie de banii ăștea blestemați... Și plâng, și plâng...
Dimitrie, omul cu fața de legendă, îmi șterge lacrimile cu mâneca lui aspră...
Copiii din sat nu-mi mai vorbesc. Mă privesc invidioși și trebuie să le câștig încrederea. „Banii nu au nici o importanță, îmi șoptesc,nici o importanță”. O să le arăt că sunt aceeași.
Da. O să le-arăt că mai pot să fiu în rolul principal pentru mult timp. Și am atâtea să le povestesc. Poate am să le spun despre „glasuri”. Despre asta o să le spun...
Luna îmi face cu ochiul:
-Mereu ai fost preferată, de asta te învălui eu în razele de taină.(eu nu o cred)
Nu plâge...Ești puternică...Privește doar în sufletele care ți se deschid.
Și dorm...
Dorm...
Visezi?

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Sam Oct 29, 2011 10:40 pm  Dorina Ciocan

multumesc de vizită, tyk.har și inspirație să ai. cu drag

Sus In jos

tyk

Mesaj Sam Oct 29, 2011 6:48 pm  tyk

,,În suflet copil de s-ar putea
Ca să rămân o viaţă-ntreagă,
Natura însăşi o să vrea
Pe mine să mă înţeleagă?

Să fiu aşa, fără vreo grijă,
Călare pe vreun cal viteaz,
Să fiu şi om şi pom ori frunză,
Să n-am habar de vreun necaz.

Copil să fiu, aş mai putea
Pe un tărâm întunecat
Să regăsesc iar zâna mea
Ce cu poveşti m-a legănat?
........................................
.................................”

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Oct 28, 2011 12:39 am  Dorina Ciocan

Despre lumina

Acolo unde logica nu ne poate lămuri, credința ne luminează dând sensuri nebănuite vieții, lucrurilor, fenomenelor ce par ireale.
Când conștiința e împăcată, în suflet este lumină, împacare, dar când e tulburată, individul e și el tulburat căutându-și propria identitate, definirea sensurilor vieții sale și atunci născocește multe căi spre a se liniști.
Dintre acestea, cea mai simplă și la îndemâna oricui este cale păcatului, calea tribală (asocierea cu indivizi de aceeași conditie morală cu el), pierzându-se în non-sensuri, în superficial, neștiind cine este, ce este și încotro se îndreapta.
Toate se întamplă din cauza lipsei lui Dumnezeu în viața lor.
Cuvantul dragoste și-a pierdut de mult sensul încarcat de puritate.
Dragostea derivă din cuvântul D R A G.
A-ți fi drag de cineva înseamnă a încerca să-ți reverși din preaplinul sufletul tău în sufletul persoanei dragi, dar mare atenție, dacă sufletul tău este curat, persoana dragă se va înălța spiritual, dar dacă sufletul tău nu este curatat, persoana dragă ție va resimți tot răul din jurul tău, toată tulburarea ta și va trebui să se îndepărteze de tine pentru a se curața de ceea ce tu nu ai nici o cunoștință.
Oamenii dragi sunt ca apele limpezi. Tu nu trebuie să faci valuri ca acea persoană să te observe. Dacă ai inima curată, vei fi observat și stimat pentru frumusețea ce-ți pâlpâie în suflet. Nu gândiți să faceți rău cuiva, niciodată.
Răul să fie spinul pe care îl ocoliți cu bună știință și fie pentru voi ca scrisul în apă...
A încercat cineva să scrie vreodată în apă?
Vedeți? Oricat ați încerca nu veți reuși, pentru că semnele se pierd....așa și faptele rele, pe care chiar daca le-ați gânditit cândva, să nu le faceți, după cum nu puteți să scrieți răvașe în apă.
Și gândiți frumos...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Noi 13, 2011 6:53 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Vin Oct 28, 2011 12:32 am  Dorina Ciocan

• copilaria cu "va fi odata....."
Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. in care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor noastre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.
Copiii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere. Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumenzeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi.
Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum n-a mai fost:
"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului...

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne povestea inimitabilul Creanga in amintirile sale...
Copilaria copiilor mei nu mai incepe cu magicul si incantatorul,demult uitat:"a fost odata...",ci incepe searbad,impovarata de grijile celor mari,cu nemilosul:"va fi odata..." o lume magica,ireala ,in care cuvantul prietenie sa-si recapete valoarea ce i-a fost furata...cuvantul cinste sa triumfe ca in lumea de margean a povestilor mult uitate de unii...sau necunoscute vreodata...de altii...As vrea ca sufletul curat al copiilor sa nu devina niciodata murdar, sa se conserve pentru vesnicie in cinste,dreptate ,noblete...as mai vrea ca noi OAMENII maturi sa nu mai vorbim asa ...multe...fara a spune nimic...AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...MAI SERIOSI...MAI OAMENI...
Nu vreau ca visiele mele sa fie ingropate intr-un cimitir al disperarii.

P.S.: am regăsit printre postările mele foarte vechi de pe net, un eseu scris de mine, la un examen de grad didactic

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Mier Oct 19, 2011 10:47 pm  Didina Sava

între DA sau NU e o plimbare cu ochi-n zenitul
care nu va-nceta să rodească
iubire şi adevar.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mier Oct 19, 2011 10:13 pm  Dorina Ciocan

între da şi nu e cale de o noapte cu
ochii înfipţi în obrazul cerului scânteind ca
apa oglinzii topită în şoapte.

între nu şi da e vreme de o zi ascuţită cu
aripi pâlpâinde în palmele aspre ale frunzelor arămii
tăblia de veacuri a prins rădăcini şi muşchii spongioși ai
minciunii se-ntind peste vorbele pogorâte și sacre
un alt Moise de peste veac va sfărâma cu braţu-i puternic
lutul încrustat în trupul de şarpe templul va creşte cu mâinile
turle întinse a rugă până la cer
stabilopozii vor roade rugina din gâturi şi vorbe deşirate
mărgele fade născute în firul nisipurilor arse
or să cadă măştile întunericului şi faţa de lumină
va stăluci cu privire senină
de imnuri înalte.

între da sau nu e o plimbare cu ochi-n pământul
care nu va-nceta să rodească
trupuri şi fapte.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Oct 16, 2011 9:06 pm  Dorina Ciocan

multumesc de trecere, Tyk...sunt simple gânduri, nimic mai mult.

Sus In jos

tyk

Mesaj Dum Oct 16, 2011 7:16 pm  tyk

,,Cu drag privirea-mi odihnesc
Prin aste gânduri ce dospesc
Şi sufletul mi-l primenesc
Ca mai departe să pornesc"


...............semn de lecturare

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Oct 16, 2011 6:31 pm  Dorina Ciocan




din scoarța copacului bâtrân ieșeau stafii cu gust sărat pe degete și verbele sluțite. pe limba otrăvită puteam vorbi și eu. nu-mi era greu :amestecam puțină smoală cu trei sau patru stropi de boală și frământam în incisivii ascuțiți simbolul de vultur fără gheare.

-hei, omule, stăine, nălucă zămislită în toiul nopții,
ce stai. ținându-mi calea deznădejdii, pe umărul cernit al sorții?
iar morții tăi sunt liberi și se preumblă prin orașe, pe dosnice străduțe au început o vânătoare de șoareci aripați...armate solitare de stafii, și de mumii/soldați.
hmmmmmm! îți și miroase a pradă? simți nările cum freamătă ca o pădure răzvrătită oooo,stai în banca ta, amice. șterge-ți albeața de pe ochi și pleoapa adormită,

te crezi nemuritor...ai nările deschise. adulmecă o moarte...e mai de soi.
măcar ea te-așteaptă cu brațe îndârjite și vorbe de apoi.

coboară-te în forță. cămașa te așteaptă.
nu-mi dărâma toți stâlpii de la poartă.
e noapte. întuneric?păianjenul pe sânu-mi drept își face cruce...și pânza mea de statuetă prăfuită îmi aduce,

din sânul stâng voi slobozi macabre incantații să îți răsune în imperii, capele somptuoase, sanctuare...am aripa ușoară /dar pesmene
armura-ți ruginită începe să mă doară.
nici nu te mai zăream prin fum. aseară,
ascultă!
(vreau să-ți mai dau o șansă, pe cea de-a doua oară...)
ia sabia și duelează-te cu mine,
ei, da, nu te-ngriji, îți șade bine...
nu, astăzi, nu...
mai stai pe pace...
așteaptă până mâine.da. mâine,
și-o fi care pe care...
m-am săturat de tine.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 19, 2011 10:14 pm, editata de 4 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Oct 16, 2011 10:50 am  Dorina Ciocan

mă poți privi cu interes,
îmi legăn umbra în același balansoar,
vântul mi se odihnește la picioarele .
cenușa mea se-mprăștie haotic,
în palmă, țin același vultur,care a străbătut
înălțimile adânci

stai cu spatele,
ții apăsarea cu umerii,
îmi faci semne să mai respir...
lumina îți zâmbește diferit
râul își propagă undele într-o tandrețe desăvârșită
valul meu scrie povești de dragoste
pe care le va citi doar cronos în ceasul de nisip

vulturul mi se zbate captiv
în palmă dezlănțuind visul
adormit în mistere...

nu-mi dați sfaturi!

lumina e de nepătruns
realitatea moare lent
ne împiedicăm de praguri
bufnițele dospesc în lacrimi
omul își înghite umbra și râgâie mulțumit

de ar ieși aburul prin horn,
necunoscutul nu v-ar bate iar pe umăr...



viața ar fi același râu
cu pietre rostogolite în care se sfarmă buzele uscate...
drum și râu & inimă și ceas...
zăpezile s-ar rupe dureros
în miile de stele-albastre.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Dum Oct 16, 2011 10:01 am  Dorina Ciocan

am cunoscut orașul acela
despre care îți vorbeam în nopțile târzii
știi? orașul cu trandafiri la poarta și
ferestre luminate de soarele
ce surâde-n trupul lunii

aici în amezile dogoritoare coboară
îngerii pe scara cerului cu
flori de iasomie în mâna dreaptă bat la
porțile cetății și oamenii se-nalță
să se înfrupte din veșnicie

am cunoscut orașul cu lumânările aprinse cu
chipuri diafane de serafimi ciopliți în pragul casei
mirosuri pătrunzătoare de smirnă fac ocolul zilei
înghenunchind în mijlocul cetății cu lacrimi de argint
vibrează strigătul de clopot străbate din glasuri de armură
lovită scânteiază lumea a desfrânare cotropită și a frig

am cunoscut orașul cu porumbeii așezați
în cruce pe spatele tribunilor orgolioși topesc
dorințele de luptă din piepturi și
aduc mulțimi de imnuri sacre în buzele asprite toarnă
grămezile de pace cu aripi de ninsoare

am cunoscut orașul cu biserici candele aprinse
cu îngerii îngenunchiați din ceruri și
oamenii ce se ridică pe alte umere
la ceruri și tu îl poți cunoaște
doar deschide-ți ochii
în ziua cu lumină sacră
desfă-ți aripile din coaste

nu are ziua trup să te renască
dar ține-mi strânsă
mâna dreaptă

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 3 din 18 Înapoi  1, 2, 3, 4 ... 10 ... 18  Urmatorul

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum