Forumul Prieteniei
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Pantazi Daniel  Icon_minitimeLun Mar 25, 2024 6:38 pm Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Pantazi Daniel  Icon_minitimeLun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava

» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Pantazi Daniel  Icon_minitimeJoi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Pantazi Daniel  Icon_minitimeVin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Pantazi Daniel  Icon_minitimeLun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Pantazi Daniel  Icon_minitimeMar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Pantazi Daniel  Icon_minitimeSam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Pantazi Daniel  Icon_minitimeLun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Pantazi Daniel  Icon_minitimeDum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan

Facebook- Flori De Piatră Bijoux
https://www.facebook.com/floridepiatrabijoux/
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Pantazi Daniel

In jos

07082009

Mesaj 

Pantazi Daniel  Empty Pantazi Daniel







Familia mai există?





Pornind de la evenimente familiale nu foarte plăcute care m-i s-au întâmplat recent, deci vorbind din experienţă, zilele trecute discutam cu un bun şi vechi prieten despre motivaţiile ascunse datorită cărora întâmplări aparent banale ajung prin diverse mecanisme, să degenereze în conflicte şi certuri.
Îl întrebam şi mă întrebam cum reușim pornind efectiv de la aceleaşi raţionamente şi idei, tocmai în discuţiile cu persoanele cele mai apropiate… soţul, soţia, copii, părinţii sau prietenii cei mai buni, să interpretăm şi să înţelegem o situaţie atât de diferit încât să ne aflăm pe poziţii diametral opuse în anumite momente, după ce nu cu mult înainte decisesem la fel...
Evident această întrebare nu trebuie privintă doar la nivel strict personal...
Precum era de aşteptat, ceea ce am aflat şi mai ales ceea ce nu am reuşit să înţelegem în decursul acestei prea scurte întâlniri, nu a avut darul să ne încânte lăsând pe mai departe fără rezolvare problemele care ne apăsau.
Oare nu n-i s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, ca într-un moment sau altul al vieţii, să ne trezim abandonaţi şi daţi la o parte de cei apropiaţi, efectiv fără să ne dăm seama din ce motiv?!
Deşi în cele mai multe cazuri astfel de reacţii au explicaţii legate strict de aspectele pragmatice ale intereselor imediate, anume legate de traiul zilnic precum banii, posibilităţile diferite, posesiunile de orice tip, există numeroase alte situaţii în care diferenţele de educaţie şi de gândire sunt cel puţin la fel de importante.
Am fost de acord cu părerea conform căreia - diferenţele de gândire şi de înţelegere nu ar trebui să conteze în relaţiile de familie, de prietenie apropiată sau de iubire - este cu atât mai inocentă în zilele noastre când mânați de interesul parvenirii și îmbogățirii suntem gata a ne trăda pentru mai puțin.
Deşi am crescut împreună, am învăţat în aceleaşi şcoli, mai târziu ne-am făcut promisiuni, poate şi jurăminte de apreciere - la fel, cele mai nobile sentimente dispar în momentul apariţiei unei persoane dinafara anturajului, soţ ori soţie, prieten, spre care se îndreaptă atenţia.
Nu este aşadar un mister că “reuşim” aproape de fiecare dată să nu ne înţelegem şi să ajungem la alte concluzii, întocmai faţă de persoanele cu care am vrea să avem cele mai bune relaţii.
Am discutam mai multe și despre ce reprezintă oferirea unui ajutor acum.
Corect sau poate subiectiv, prea puțini sunt dispuși să audă ceea ce ar trebui cu adevărat spus; anume că: nu ne mai pasă de celălalt, că suntem închiși într-o lume în care ne interesează doar propriile dorințe si pentru asta am devenit capabili să ne facem rău.
Implicarea efectivă și-a pierdut sensul inițial, însăși gestul creștinesc reducându-se la această unică formulă actuală... a sprijinului financiar.
Aproape nu mai realizăm că existenţa unui debuşeu, a unei persoane care să ofere îndrumare, poate fi în anumite momente cel mai puternic mod de aplanare a contradicţiilor și conflictelor.
Inclusiv eu deși înţeleg rolul esenţial prin care orice formă de sprijin poate fi salvatoare în unele cazuri ajunse la limită, recunosc cu toată sinceritatea că am probleme în această privință.
Au fost suficiente momente în care a-şi fi vrut să am pe cineva alături, să fie o persoană pe al cărui sfat și umăr să mă pot baza.
Cu siguranță vindecarea mi-ar fi fost mai uşoară astfel însă, de fiecare dată înainte să accept orice ajutor, un fel de orgoliu neinteligibil, al suferinţei cred… mă făcea să refuz.
Mă întreb însă:
- Oare trebuie să Ne permitem sau avem voie să fim ajutați când noi înșine nu am făcut acest lucru?!
Îmi recunosc completa lipsă de înțelegere și rigiditatea hotărâtă în a refuza chiar și cea mai insignifiantă binevoință care în opinia mea se bazează pe ascunderea slăbiciunilor în locul confruntării lor directe.
Primirea din postura de victime a unor laude și încurajări nemeritate reprezintă pentru mine un act de lașitate în cel mai înalt grad, astfel privându-se de acest drept persoane ale căror nevoi sunt cu adevărat grave.
Așadar nu sunt adeptul acestui mod de abordare considerând că orice rezolvare trebuie să provină exclusiv din interior, din resorturile propriei conştiinţe.
Doar acest mecanism consider că poate fi unul cu adevărat sincer şi durabil.
Pe de altă parte...
Probabil că și din acest motiv am ajuns să fiu etichetat ca un inadaptat incurabil și ca atare să fiu îndatorat cu primirea a nenumărate bile negre la capitolul „Comunicare”.
Rvenind la discuția noastră, într-un final am ajuns la ideea că dacă există cea mai mică posibilitate a unui compromis, pentru cei alături de care ne simţim în vreun fel legaţi, avem obligaţia dacă nu datoria să facem toate eforturile pentru a obţine înţelegerea în orice situaţie; chiar dacă aceasta ne-ar putea dăuna...
Familia ca model de comportament și coeziune între indivizi, în ultimele decenii a pierdut după părerea mea rolul de nucleu al Statului transformându-se într-un simplu mijloc de acumulare materială.
Mai clar; așa cum o înțelegem în analiza convențională, familia nu cred că mai există!
Impresia de acalmie și blândețe, de sprijin reciproc, în toate genurile de relații, s-a dovedit solidă exclusiv pe durata existenței unei situații economice generale aparent stabile.
La primul moment de reală dificultate aparența falsă, fericirea într-o atmosferă utopică de bună înțelegere și liniște între apropiați de care cei din urmă nostalgici comuniști încă mai amintesc, s-a destrămat practic peste noapte.
Când motivele de interes practic au reapărut, fiecare a încercat să se asigure că păstrează cât mai mult după care a plecat abandonându-l fără remușcări pe cel de alături.
Nemulțumiții au rămas să se plângă ori să se învinovățească reciproc înfierându-se în cele mai abjecte moduri.
Într-o atare societate am descoperit ca principiu de seamă a oricăror relațiilor umane, că nevoia o dată satisfăcută, încheiată, se poate reveni fără nici o remușcare la comportamentul anterior sau la unul schimbat funcție de noile motivații.
Gestul în sine de a „NU mulțumi” se vrea un deziderat pentru inșii cu pretenții.
Considerat ușor de trecut cu vederea și banal, acest simplu Nu - alături de refuzul minimei considerațiuni față de cineva căruia în fapt ar trebui să i se acorde respectul profund… ascunde din păcate lipsa unui element esențial din educație; acela al recunoștinței după ce s-a primit ajutorul!
Ba mai mult, mânați de orgoliile „înjosite”după primirea unui cât de mic ajutor, o dată ajunși pe teren aparent solid celor ieșiți din greutăți l-i se redeșteaptă brusc „demnitatea” pierdută, chiar cu puteri înzecite în timpul lipsă.
Cum o dată porniți pe acest drum nu mai există scăpare, învățați că în orice situație există cineva care să repare din urmă, se consideră înțeles să se reînceapă practicile de „bună-stare”.
Cei care au călătorit pleacă iarăși la drum, cei care au cheltuit reîncep să cheltuie, cei care s-au respectat își proclamă înapoi titlurile, reluând absolut identic ciclul care ia adus în acest punct.
Evident la apariția noilor greșeli, căci neverosimil… acestea se repetă, jignirile, vorbele grele, ura cu care s-au purtat, în cazul unor asemenea exemplare sunt uitate cu desăvârșire iarăși privesc cu disperare spre aceeași persoană.
În cazul unui refuz respectivul om de bine, apropiat sau dinafara familiei trebuie să se aștepte fără excepție la acuze și înjosiri de cel mai neplăcut și chiar needucat nivel.
Întrucât doar propria situație contează pentru un asemenea gen de oameni, pe un fond de suspiciuni și bănuieli răuvoitoare orice succes care nu le aparține se transformă inevitabil în amenințare ce trebuie combătută.
Familia părtinitoare, anturajul influnțat în cele mai subtile moduri și îndreptat în mod firesc spre susținerea celui aparent în suferință, la cel mai mic semn de neacceptare a împărțirii beneficiilor vor înclina spre excludere.
În asemenea condiții, pierderea și a ultimelor legături sentimentale nu mai este cred greu de prevăzut.
Și dacă pentru orice altceva există un preț, sentimentele aduse la nivelul lipsei de importanță, o dată pierdute nu se pot răscumpăra; încă!



Marți, 14 iunie 2010


Ultima editare efectuata de catre pantazi daniel in Mar Dec 06, 2011 9:02 pm, editata de 3 ori
pantazi daniel
pantazi daniel

Numarul mesajelor : 10
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 22/06/2009

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: reddit

Pantazi Daniel :: Comentarii

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Mar 10, 2011 8:39 am  Dorina Ciocan

bună, Daniel! te felicit pentru apariția ta în cadrul Junimiștilor tineri și o să fiu prezentă de fiecare dată la Casa Pogor pentru a participa alături de voi la aceste constructive evenimente culturale,
cu prețuire,dorina

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Joi Feb 24, 2011 9:00 am  Didina Sava

Sa te mangaie Dumnezeu cu binecuvantarea iubirii ,Daniel!...Succes azi la Cenaclul Junimea Noua !

Sus In jos

Mariana Bendou

Mesaj Vin Ian 21, 2011 10:17 pm  Mariana Bendou

"Ghidându-ne după ideea ”lasă că la altul e mai rău” acceptăm resemnaţi nu doar greutăţile actuale ci să n-i se pună în cârcă şi consecinţele mult mai grave ale acţiunilor din prezent ce se vor răsfrânge însutit asupra generaţiilor viitoare."si eu ma intreb adeseori al fel ca tine lucrul acesta "Ce fel de neam suntem", mai ales cand predau la clasa vreuna din minunatele noastre lectii de geografie sau cand sunt nevoita sa privesc in ochii unor din elevii mei...Felicitari, Daniel Pantazi, pentru curajul si capacitatea de a aborda un astfel de subiect; ma bucur sa te fi citit si intalnit pe acest forum!

Sus In jos

Marioara Visan

Mesaj Vin Ian 21, 2011 8:43 pm  Marioara Visan

Dragul meu Daniel, daca noi nu am postat nimic pe pagina ta, inca, nu inseamna ca nu te citim, speram ca maine la 11 ne vei onora cu prezenta ta la cenaclu, a scrie despre Speranta si Divinitate, inseamna a trai cu Speranta si iubirea Divina in suflet, inseamna ca traim in credinta, smerenie si umilinta, cu respect Mara.

Sus In jos

pantazi daniel

Mesaj Vin Ian 21, 2011 5:28 pm  pantazi daniel

Iarasi dupa prea multa vreme, am intrat in paginile siteului pentru a vedea noutatile aparute si, pentru a posta un raspuns.
Sincer sunt placut surprins ca cineva a citit povestea scrisa la finele trecutului an, dar mai ales sunt indatorat inca unei persoane deosebite, cunoscute prin intermediul Universului Prieteniei, si anume lui Ovidiu Raul Vasiliu.
Iti multumesc Ovidiu pentru cuvintele frumoase despre aceasta lucrare. Iti multumesc cu atat mai mult cu cat, ea are o insemnatate deosebita si pentru mine, si deasemeni, vreau sa repet ceea ce ti-am spus deja, anume ca o impresie cel putin la fel de placuta mi-a facut sa descopar o parte din poeziile tale. Poate, de fapt sunt sigur ca, intradevar a scrie despre Speranta si Divinitate, arunca chiar asupra fiecaruia dintre noi o farama in plus de inspiratie si credinta.
Cu stima Daniel Mihai Pantazi.

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Vin Ian 21, 2011 3:18 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Am citit "Crăciunul lui Swen Clausse" şi am rămas fascinat. Eu am citit proză la viaţa mea..nu atât cât ar fi trebuit, dar am citit şi m-am simţit cucerit complet lecturând textul de mai sus, cu tot ce are el: construcţie, metafore, asocieri..etc.. Ideea cu muzica lui Swen, care a salvat vieţi în munţi, printre stânci şi gheţari, e sublimă. Moştenirea lui neaşteptată, când nu întrevedea nici o scăpare şi nici un ajutor de nicăieri este iarăşi o idee înălţătoare, care ne aduce aminte că fiecare avem un destin călăuzit de sus. Asta ca să nu mai vorbim de Ingrid Wink . Felicitări din toată inima! Cu prietenie

Sus In jos

pantazi daniel

Mesaj Mar Dec 28, 2010 9:18 pm  pantazi daniel

Pe douăzeci octombrie, în jurul orei unsprezece, Swen intră în clădirea Primăriei, unde vroia atât să-și înregistreze oficial venirea, pentru a transmite apoi datele, conform obligației din testament, dar să și verifice actele clădirii, pentru a stabili ce va face cu ea. Din felul în care trecătorii și puținii cetățeni aflați acolo cu treburi se opreau să-l privească, unii mirați și curioși cine este, alții de-a dreptul speriați de preznța uni străin, și-a dat repede seama, dacă mai era nevoie că Jorvichul nu era unul din locurile foarte circulate... ale zonei.
La rândul din fața singurului ghișeu, a avut noroc să nu aibă prea mult de așteptat, întrucât imediat ce s-a așezat toți din fața sa, i-au făcut loc, dându-se în lături ca la un semn. Ridicând din sprâncene mirat, dar făcându-se că nu observă gestul ieșit din comun, Swen a înaintat degajat până în față. Cum obiceiurile „bune” nu se pierd nici la capătul Pământului, funcționarul era, în mod normal, ocupat!
În timp ce aștepta, cei din spate s-au strâns într-un grup de vreo opte-nouă persoane, femei și bărbați, punându-se pe șoptit în mod evident despre el, ezitând să plece doar pentru a asculta ce anume dorește el. Întocmai ca în acele filme, cu localități izolate în care străinii sunt priviți ca niște dușmani, se simțea observat și analizat în cele mai mici detalii, parcă așteptându-se ca dintr-un moment în altul să apară un ins cu o glugă pe cap, care să urle din capătul străzii: la rug cu el! Să-i dăm foc!! Dându-și singur seama de incredibilul situației, spunându-și ca cel puțin să se amuze puțin, pentru a vedea dacă și reacțiile acestor oameni sunt întocmai ca în film, prefăcându-se la un moment dat că-și amintește ceva, s-a întors brusc. Simultan, exact ca niște copii, chiar mai rău, toți acei ochi care-l pândeau, s-au întors care încotro, fiecare dintre acele persoane găsindu-și câte ceva de treabă cu plasele, dosarele și ce mai aveau prin jur, lipsind doar să se apuce de fluierat pentru a fi cadrul complet. Aproape pufnindul hohotele de râs, Swen se întorse la loc, abținându-se cu greu să nu facă, alte mișcări bruște, nu din alt motiv dar neștiind dacă apoi se va mai putea opri din râs.
Spre norocul lui, înainte să treacă prea mult, cel însărcinat cu primirea actelor, un tânăr îmbrăcat în dezordine, ce purta pe cap un fes roșu, cearcănele și ochii roșii arătând semnele nopții pierdute pe chipul apatic, își ridică în sfârșit privirea și-l gratulă cu o mutră plictisită.
– Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?! Îl întreabă acesta cu o falsă amabilitate, nici măcar
forțată după care-l măsură din cap până-n picioare, parcă încercând să ghicească motivul pentru care venise.
Hotărât să nu bage în seamă, nici această reacție, Swen zâmbi deschis și vorbi cu glasul tare, cel puțin restul ascultătorilor, să nu-și forțeze urechile și să audă clar.
– Bună ziua. Recent am devenit beneficiarul unei proprietăți din orașul
Dumneavostră. Aș vrea să aflu mai multe date despre situația ei actuală și, dacă este posibil, chiar să locuiesc câteva zile acolo. Mă puteți ajuta. Vă rog?!
Planul său, care și mai clar acum, după ce reacția oamenilor îi arătase că nu avea să fie nici bine primit și nici nu avea ce să facă în acest mic cătun, era să nu rămână mai mult de două trei zile, cel mult o săptămână în Jorvich, timp în care să rezolve formalitățile, eventual pentru vinderea casei. Trebuia mai întâi, să se înregistreze la registratura oficială pentru a obține datele de rigoare și bineînțeles să o vadă, în ce stare era și, dacă putea fi mai întâi locuită.
Răspunsul clar și la obiect al tânărului, îl luă ușor prin surprindere:
– Bineînțeles că da. Voi avea nevoie să completați o cerere, în care să treceți numele
și celelalte date de identificare ale Dumneavoastră, precum și copii după actele de proprietate pentru a vă furniza toate datele necesare. Doriți să faceți acest lucru chiar acum sau...
– Daa. Evident că acum. Vă mulțumesc foarte mult... se grăbi Swen să-și lase
deoparte lucrurile.
Tânărul îl întrebă apoi, în timp ce-i întindea diferitele fișe și documentele pe care trebuia să le completeze:
– Îmi puteți spune cum vă numiți și despre ce proprietate este vorba? Aaa, pentru a
începe să introduc datele în program! Îi explică acesta
– Da, da! nu este nici o problemă, îi răspunse el linișit. Swen Clausse este numele
Meu, iar adresa, o clipă vă rog... nu o știu pe de rost și mi-am notat-o, se scuză el deschizând Notesul, adresa este Rijen Tralssven Strasse, numărul 18.
Dacă o clipă în urmă i se păru păru că aude un foșnet de agitație din spate, de această dată una dintre persoanele de acolo chiar scăpă un obiect. Zgomot metalic, de taler răsucit în cerc, ce se reverberă amplificat prin podeaua goală, nu reuși să destrame în minutele următoare, valul apăsător de liniște ce se lăsă peste întrega încăpere. Fără ca nimeni să mai schițeze cel puțin vreo mișcare, femeia care scăpase acel obiect, restul persoanelor din jur, unii care abia intrară, până și tânărul de la ghișeu când se întoarse, îl priveau înmărmuriți, cu o teribilă expresie de uimire întipărită pe chip, de parcă numele rostite l-ar fi transformat brusc, într-o fantomă.
Fără să pară că-l auzise, acesta din urmă nu schiță nici un gest, când luă foile și se întoarse. Dând cu ochii de restul adunării, ce continua să-l fixeze cu priviri amenințătoare, pe cale să se sperie efectiv, din ce în ce mai contrariat, Swen se îndreptă ezitant, spre una dintre măsuțele la care putea scrie. De-a dreptul îngrijorat, neputând să nu se întrebe de unde asemenea efect și neștiind la ce se putea aștepta, porni să răsfoiască copiile, ridicând din când în când privirea, să se asigure că nu-l ataca vrenul dintre nebuni. Gândindu-se că, probabil, acesta... trebuia să fie lucrul negativ pe care nu-l dibuise până acum, în toată afacerea, prea minunată, cu averea familiei Clausse, se grăbi să completeze actele. Când termină și dosarul ia fost acceptat, achitând și taxele de rigoare, de la tânărul funcționar care - deși vizibil afectat de ceva - cel puțin îi dădu un răspuns, Swen află că putea reveni pentru decizie la sfășitul săptămânii, sau, cel mai sigur, lunea viitoare, Juristului Oficial deservind mai multe localități. Îl mai întrebă pe tânăr doar cum putea ajunge la casă, primind niște puncte de reper destul de aproximative și, neîndrăznind să mai deranjeze pe cineva, ieși fără să mai privească înapoi. În loc să fie scăpat însă, imediat ce închise ușa și coborâ treptele edificiului, senzația de spaimă dinăuntru reveni și deveni mai puternică până-l cuprinse cu totul, văzând cum perdelele de la ferestrele vecine, se trageau la o parte și cum trecătorii și chiar unele vehicule, se opreau în dreptul lui, privindu-l sau vorbind în șoaptă. Deși încerca să rămână calm, a grăbit ușor pasul și, cel puțin ultimii metri până la parcare, ia făcut aproape alergând, sărind ca într-o fortificație în mașină și blocând portierele. Abia după ce demară și se îndepărtă pe unul dintre drumurile mai puțin circulate, Swen putu răsufla ușurat și-și descheie haina nemaiputând să răsufle încercând să-și liniștească bătăile inimii.
O burniță groasă, mai mult apă decât ninsoare, nefirească în această perioadă, porni să cadă la scurt timp, făcând locul să arate și mai sinistru. Încetini viteza pentru a face vreo tragedie și se lăsă o vreme în voia drumului. Dându-și seama că pornise în direcția greșită, după ce parcurse mai bine de zece, cincisprezece kilometri, alături de prima intersecție opri și trase mașina pe marginea drumului. Permințându-și în sfărșit un răgaz, trase frâna, se lăsă pe spătarul fotoliului și închise ochii.
– Ce nebunie... își spuse atunci Swen gândindu-se la cele întâmplate. Ce oare se
întâmplase aici? Ce anume au făcut bunicul sau unchiul său, de oamenii din oraș îl priveau așa?! Ce să facă?! Erau câteva din întrebările, ce au început să-i apară, pe măsură ce se detașa de emoții și se străduia să vadă lucrurile mai clar.
Dându-și seama, în cele din urmă, că dincolo de probleme, poate chiar și de pericole, deși nu credea să fie cazul... oricum, trebuia să riște, neavând altă opțiune decât să îndeplinească obligația de a locui în acea casă.
– Câteva zile nu aveau să-l ucidă... își aminti el, vechiul proverb, în timp ce întorcea,
pornind înapoi spre Jorvich și, un zâmbet amar îi apăru în colțul buzelor, gândindu-se la excepții și la sensul direct al acestor vorbe...
Urmând traseul indicat de puștiul de la ghișeu, după aproximativ o oră, urca cu motorul torcând din greu, serpentina abruptă ce ducea inevitabil spre acoperișul de gheață, care străjuia linia defileului și a măruntului oraș de sub el. Undeva în marginea spre Werstadt a cătunului, unde se termina drumul. E singura casă,nu aveți cum rata... parcă vedea Swen, de-a dreptul acele cuvinte, la fiecare nouă curbă căutând cu disperare vreun semn că a ajuns.
Dată la maxim, melodia din bord abia reușea să răzbească șuieratul care lovea necontenit crestele, amenințând parcă să arunce mașina înapoi la poalele versantului. Ninsoarea, ploaia, se opriseră de mult, însă deși amiaza, doar linia orizontului mai strălucea palid, sub aura pierdută a unei zile, în rest cerul rămânând la fel de cenușiu, posomorât și întunecat, de parcă avea să urmeze foarte curând altă furtună.
– Iuhuuu. Da, Daa! strigă Swen, dintr-o dată simțind că nu-i mai păsa, când îi apăru
drept în față gardul și poarta măruntă, în spatele cărora se vedea o construcție. Asta trebuie să fie... se încurajă el, lovind cu palmele în volan, cuprins de ușurare că nu trebuia să se mai întoarcă.
Parcă cât de cât la adăpost, în dreptul unei dependițe părginite și opri muzica pornind să-și închidă haina și gluga. Mai verifică o dată să aibă cheile, apoi închise fără nici o tragere de inimă luminile farurilor și, o dată cu ele căldura binefăcătoare provenită de la motor se opri. Aruncând o ultimă privire spre forma neclară la care trebuia să ajungă, mai oftă o dată, după care deschizând larg portiera, se aruncă în vijelie ca un erou.
Căzând de câteva ori și cufundându-se până la genunchi în zăpada sticloasă, străbătu cu dificultate cei câțiva pași, până la intrarea în curte. Abia reuși să împingă poarta, blocată de un strat gros de gheață amestecată cu zăpadă și porni prin curte, de-a lungul pâlcului de pini, pe care-l zări abia atunci și delimita proprietatea spre vale. Ridicând al doilea guler și bine încotoșmat în hainele groase, Swen abia simțea sfichiuirea nemiloasă a curentului înebunit ce șerpuia pantele, însă efortul prin omătul de peste un metru adâncime, probabil necălcat de ani buni, era și el înzecit.
După câteva minute, abia răsuflând transpirat sub greutatea costumului, păși pe treptele de la intrare și îndrăzni să ridice privirea spre ceea ce reprezenta punctul, de unde bunicul Ingheham, pornise afacerea familiei. Pentru așa ceva trecuse el prin toată această tevatură... se gândi Swen ridicându-și căciula de pe ochi și privi cu luare aminte în jur.
Spre suprinderea lui, nu era nici cea mai mare, nici cea mai frumoasă, ba, nici măcar, cea mai dărăpănată casă dintre câte existau în Jorvich, darămite în altă parte. Parțial acoperită sub un strat de zăpadă, construcția din lemn și piatră, nu ieșea cu absolut nimic în evidență, dimpotrivă, părea făcută mai degrabă să nu atragă atenția, de parcă cine știe ce secret ar fi putut ascunde înăuntru. Vrând parcă să urmeze linia unor stânci destul de mari, de cîțiva metri înălțime, pe care le avea în față, cel care o construise, dăduse pereților o formă ce urma întocmai golul lăsat de acestea pe platoul muntelui, cu cinci contraforturi care serveau la întărirea primului nivel al clădirii, fațada arătând precum o palmă cu degetele deschise printre roci. Evident acest lucru era vizibil, doar de foarte aproape și numai dacă o priveai mai atent, vrând cu tot înadinsul să dai deoparte ascunzișul impus de locul în care fusese clădită. Etajul, nu excela nici el prin cine știe ce forme avangardiste, doar folosirea cu mai multă dărnicie a elementelor decorative, printre care se numărau și două balconașe închise, împreună cu vopsirea în roșu a coloanelor de susținere și a cadrelor tâmplăriei, înlăturând parțial aspectul de cetate sau fortificație întărită.
Pe de altă parte, acoperișul, deși nici pe departe extravagant, era elementul distinct, în care a recunoscut acel aer misterios, ce reieșea din cărțile poștale în care locuința apăruse. În contrast cu rigoarea de până acum, acesta părea a delimita o construcție de o formă anterioară, ce apoi a fost modificată în timp. Fix în centrul său, deasupra intrării se înălța un turn ascuțit, de cel puțin zeece metri înălțime, ce forma un fel de platformă de supraveghere asupra împrejurimilor. Pe cele două capete, două prelungiri în consolă, aproape exagerate în comparație cu scheletul principal, ieșeau mult înafara pereților, suspendate la mai bine de un metru spre exteriorul colțurilor, în timp ce țigla în două culori, alb și albatru, fusese montată în forma unor linii de valuri, unduindu-se unele deasupra celorlalte. Poate cel mai impresionant aspect, erau însă cele câteva zeci de lucarne ce brăzdau linia coamei, dând practic un aspect de solzi de balaur acoperișului. Astfel, văzută nu din vale, de unde aerul depărtării putea înșela ușor ochii trecătorului, chiar și a celui din părțile locului, ci din locul de unde stătea el chiar atunci, pierdută la marginea lizierei, printre rocile uriașe, cu turnurile, ferestruicile și balcoanele sale, ar fi putut confuda această cabană... cu vreun han sau, chiar cu un mic palat.
A descuiat ușa, cu cheia înmânată o dată cu numirea testamentară, de Domnul Kristoph și, după ce și-a scuturat zăpada de pe picioare, a pășit cu emoție în locuința atât de încărcată de semnificații. Și luminile funcționau, probabil fiind o persoană care se ocupase de întreținerea imobilului în această perioadă.
Interiorul nu era nici pe departe anost, ori simplist, cum era de așteptat. Traversând un mic holișor, Swen ajunse într-o cameră pricipală foarte spațioasă, de unde avea în dreapta bucătăria iar în stânga baia, cu alte spații mai mici între el, ce reprezentau probabil zone de primire, poate vreo mică sală de joc, într-un din camere părându-ie că vede o masa de biliard, poate bar. Drept în față urcau scările spre etaj, sub ele fiind baia pentru oaspeți. Descheindu-și haina, în interior, deși nu era pornită centrala sau făcut vreun foc, fiind totuși mult mai cald și rotindu-se cu privirea în mijlocul încăperii, admiră uimitoarea bogăție de lucruri și culori ce împodobeau în totalitate pereții, dulapurile și până și lustrele sau lampadarele din interior. Nu neapărat pe placul său, dar în regulă ca aspect, tot ce însemna decorațiuni și amenajări interioare, mobilier, ustensile, aparate și tot ce mai era specific unei locuințe, era lucrat într-un amestec de stiluri, cu o mulțime de influențe tradiționale, mistice, gotice sau naturaliste. Înfățișând diverse unelte, simboluri, flori, plante, animale, reale sau imaginare, oglinzi, vitralii, gargui, pitici, la tot pasul te aștepta fie o statuie, fie un tablou, o bijuterie, un medalion sau alt obiect decorativ, fiind evidentă pasiunea celor care au locuit aici, pentru astfel de reprezentări. Au urmat dormitoarele de la etaj unde, după o scurtă inspecție și-a dat seama că deasemeni, era totul în perfectă stare de funcționare, de parcă locul tocmai fusese pregătit pentru a fi folosit.
A coborât așadar la mașină aducând plasele cu cumpărături și după ce și-a aranjat cât de cât bagajele s-a putut liniști puțin. Drum lung ai făcut bătrâne... se încurajă Swen spălându-se înainte de masă, privind la imaginea necunoscută din oglindă, cuprins de o ușoară senzație de singurătate în casa goală.
O supriză foarte plăcută, a fost să descopere mai târziu în acea seară, într-unul din dulapuril unde crezuse a fi barul din living, un televizor cu ecran extralarge, apoi telecomandă și control pentru draperii, lumini și toate funcțiunile casei, inclusiv și cel mai important, sistemul de încălzire, ce început să funcționeze imediat, astfel că, în ciuda impresiei inițiale, șederea în această locuință se putea dovedi mai plăcută decât se aștepta.
După cină, încercând să afle ce anume se întâmplase în trecut, a sunat la biroul Domnului Kristoph. Trebuia oricum să îl anunțe că a ajuns și s-a stabilit în bune condiții, profitând de prilej să îl întrebe dacă nu știa care era motivul unui asemenea comportament din partea localnicilor. Din păcate, nici el nu știa mai multe, fiind cel puțin la fel de mirat și speriat, când ia povestit șirul întâmplărilor. Spre lauda sa, a îndrăznit chiar să-i sugereze, să-și abandoneze momentan planul, urmând să revină în decursul lunilor următoare, după ce va afla mai multe. Mulțumindu-i sincer pentru grijă, Swen însă luase o hotărâre și a decis să o urmeze până la capăt.
Astfel a adormit în acea seară, propunându-și ca zilele următoare să evite pe cât posibil să iasă. Dacă totuși va fi obligat să facă vreun drum, pentru cumpărături sau altceva, avea să meargă în Georfl sau altă așezare vecină, numai să nu dea ochii cu cineva din Jorvich. Dacă și pe stradă îl priviseră așa, însemna că toți fuseseră afectați de ceva făcut de rudele sale.
Ceea ce se aștepta, anume să se prelungească lucrurile, în mod evident, s-a produs. Vineri la prima oră, spre dezamăgirea lui a aflat că actele nu erau gata, Oficialul nereușind să ajungă prins cu probleme în altă parte, urmând ca, dosarul lui să fie văzut, eventual, luni. Apoi, din acel weekend s-a stricat brusc vremea și toate drumurile au fost închise, încât nu doar trebuia să aștepte mai mult dar, nu mai putea nici pleca cum fusese sfătuit. În momentul în care, teribila furtună de iarnă a lovit și Jorvichul, Swen Clausse a fost convins că planul îi era în totalitate zădărnicit și, auzind previziunile meteo care anticipau extinderea cu săptămâni bune a acestui fenomen, deja nu mai putea spune cât avea să rămână în acest cătun.
Tocmai pleca spre magazin, într-o pauză când vremea își revenise, după mai bine de-o săptămână în care a nins încontinuu, când, a zărit un trecător pe marginea drumului. S-a mirat, știind că acest traseu era o fundătură și înafară de casa lui nu mai locuia nimeni în jur. Cum nu putea fi cineva din preajmă, s-a gândit imediat că era probabil de vreun străin, vreun explorator poate, ce se rătăcise sau avea nevoie de ajutor.
Având în vedere experiențele nu prea plăcute cu cei din părțile locului, tocmai se gândea dacă să oprească și să-l întrebe dacă poate să-l ajute, dar n-a avut nevoie să mai facă asta; văzându-l din timp, omul a pășit dintr-o dată în fața mașinii, silindu-l să frâneze. Numai câțiva centimetri au lipsit ca, din viteza cu care aluneca pe pantă, să nu-l ia înainte pe acel om, reușind să oprească la timp.
Mai mult el singur, speriat, când a coborât din mașină să-l ia la înjurat pe acel nebun, a rămas cu gura căscată înainte să articuleze vreun cuvânt.
Întorcându-se cum era spre el și dezgolindu-și capul acoperit cu glugă, în față i s-a arătat o tânără superbă, în jur la vreo douăzeci și cinci de ani, care îl privi fără să spună nimic. De sub roba albă trasă pe umeri, pletele bogate îi erau răvășite de vânt, săltându-i peste chip precum razele unui soare, ceea ce-i dădea o imagine ușor nerealistă, de parcă era o închipuire sau un personaj de poveste din imaginația sa. La rândul său, Swen a rămas nemișcat cu privirile ațintite asupra misterioasei apariții.
Fără nici o reacție care să amintească măcar, de teamă, ci mai degrabă cu o teribilă disperare care i se citea în priviri, femeia s-a așezat în genunchi exact în locul unde era și, cu lacrimi în ochi, ia spus:
– Domnule Clausse. Nu mă cunoașteți. Locuiesc nu departe de aici, în josul Stâncii
lui Clemens. Știu că familiile noastre nu s-au înțeles niciodată, însă am venit să vă cer ajutorul! Mama mea, are nevoie urgentă de tratament și, din cauza vremii, nici în oraș nici în localitățile învecinate, nu am găsit medicamentele care o pot ajuta. Am aflat că Dumneavoastră aveți Biroul de curierat NordStar, care ar putea chema un transport de urgență cu elicopterul. Nu am suficienți bani, vă promit că o să vă returnez ulterior costul transportului. Dacă sunteți bun, vă rog să mă ajutați pentru mama mea.
Neștiind ce să-i răspundă, Swen, care coborâse din mașină pentru cu totul alte motive, a început să se bâlbâie.
– Dar... domnișoară. Nu știu despre ce neînțelegeri vorbiți, însă nici nu contează
pentru mine. Aș vrea să vă ajut însă eu nu știu, nu am lucrat la coletăria de aici... Sincer nici nu știu dacă mai este funcțională sau dacă se mai pot trimite cereri....
– Vă rog, din suflet... Este de două zile așa și fără tratament... Vă rog, insistă mai mult
acea superbă domnișoară, nelăsându-l să termine știind care avea să fie răspunsul. Dacă este vorba de bani, eu, eu... vă promit, se lăsă parcă și mai mult în zăpadă femeia, ajunsă la limita puterilor.
Străbătând ninsoarea ce cădea fără oprire, glasul ca un plânset, străbătu înălțimile și pădurea toată, ajungând în cele din urmă și la inima lui Swen, care fu cuprins de tandrețe în fața acelui gest deosebit. Pășind atunci până la dânsa, cuprinse umerii firavi ai femeii ridicând-o încet și privind-o în ochii plânși, îi vorbi calm:
– Nu mai plângeți vă rog... încercă el s-o liniștească și-i zâmbi înțelegător. Uitați cum
facem domnișoară... Nu sunt din părțile locului și efectiv nu știu dacă aparatele coletăriei sunt funcționale. Nici nu-mi place, sincer, să merg în Jorvich, dar pentru ceea ce spuneți, pot să încerc. Dacă doriți mergem chiar acum în oraș, trebuie să îmi arătați unde este biroul... și o să fac absolut tot ce pot. E bine?? Îi promise fetei, care îl îmbrățișă copleșită de fericire.
Împreună cu această domnișoară necunoscută a coborât în oraș, reușind să ia contactul cu unul dintre birourile regionale ale Companiei. Cum nu se punea problema de bani sau de influență, a cerut... dacă este dispus cineva să facă acest riscant transport... lucru pentru care avea să fie și recompensat pe măsură. După mai multe încercări unul dintre piloți a reușit să se apropie suficient de mult, pentru a parașuta un colet cu tratamentul necesar și, femeia a fost salvată!
Prin amicele sale, vestea acestui neobișnuit fapt, pe care tânărul Clausse abia mutat în oraș l-a făcut, s-a răspândit ca fulgerul de-a lungul și latul Jorvichului și, încă din dimineața următoare, apoi în fiecare zi, Swen a început să fie sunat și de alte persoane, mai întâi bătrâni și bolnavi, ce aveau nevoie deasemeni de tratamente, apoi de persoane rămase fără diverse rezerve în locuri izolate, de familii cu copii cărora le trebuia ajutor și alte asemenea cazuri, de aici, din Georfl, din Jretren sau din Warmar, ajungând până în Centrul Ținutului, Werstadt.
Nefiind ocupat cu altceva și amabil de felul său, răspunzând apelurilor a început să coboare tot mai des în oraș, la Biroul Coletăriei. Spre suprinderea lui, forțați probabil și de vremea mai rea decât se așteptase oricine, oamenii din Jorvich au au început să lase încet încet din părerea pe care o aveau despre ai lui și zi după zi era tot mai căutat, încât și-a făcut un adevărat program.
Remarcă schimbarea din privirile trecătorilor, însă ținuse în sine orice părere ar fi avut, resemnat deja că nu avea să fie acceptat de această comunitate, plăcută dar totuși foarte strâns legată de propriile reguli, în care probabil un străin ca el nu avea să-și găsească locul vreodată.
Biroul din oraș, era în spatele clădirii vechi a Cinematografului, foarte aproape și de Catedrală. Acolo mergea de fiecare dată când nu avea treabă plăcându-i să stea, astfel cei care-l căutau, ajunseseră să știe unde-l puteau găsi, dacă lipsea. Dacă venea vreun colet și adresa de livrare era în drumul său, îl ducea omului acasă când pleca. Nu era nimic greu în ce făcea. Dimpotrivă, ajuta oameni ceea ce era foarte important și-i făcea mai mult decât plăcere, cu atât mai mult cu cât nu mai avea nevoie de bani acum. Nicidecum de plăcere, cel puțin în parte, oamenii din Jorvich începeau să-l accepte. Mai mult, era o activitate interesantă în care, tot contactând punctele de aprovizionare din celelalte regiuni, ajunsese să cunoască o mulțime de oameni și, chiar să înțeleagă câte ceva din ce presupunea această activitate, de curierat și coletărie. Își îndeplinea dorința de a învăța cât mai mult despre afacerile moștenite și totodată spera să înțeleagă de unde felul ciudat în care numele său era privit în acest oraș.
Cam la două săptămâni, tânăra domnișoară, al cărui nume l-a aflat ulterior, Ingrid, a revenit să-i aducă banii promiși și să trimită o nouă comandă. Ia mulțumit cu toată inima și a insistat să ia acea plată, însă Swen a refuzat să primească vreun ban, nu neapărat pentru a o impresiona, deși era și acesta un motiv, ci pentru că gestul în sine, făcut de ea, fusese unul nobil și deosebit, care nu merita întinat în acest mod. În plus, avea acum chiar mai mult decât îi trebuia și dealtfel chiar restul încasărilor le folosea, fie pentru plata piloților care riscau să zboare pe asemenea vreme, fie dădea bani cerșetorilor care se aciuaseră în gangul din spate.
Pentru a-și arăta recunoștință într-un fel, pentru extraordinara sa faptă... Ingrid l-a invitat în schimb să iasă în oraș. Temându-se ca felul în care era privit, să n-o deranjeze, Swen a refuzat inițial, însă, neputând rezista atât de atrăgătoarelor ei insistențe, a acceptat.
Ieșind pentru o așa-zisă „întâlnire neoficială”. Au făcut câțiva pași pe străduțele centrului vechi al Jorvichului, unde Swen nu ajunsese până acum neîndrăznind să se îndepărteze de drumul principal, singurul pe care-l știa. O puternică impresie ia lăsat satul de origine a așezării, conservat în starea inițială acolo, cum a aflat spre uimirea sa, simțindu-se foarte bine în postura de ghid, Ingrid povestindu-i ce știa despre istoria orașului și a locului. Au intrat apoi într-un local, continuându-și până seara discuțiile și ajungând să se cunoască mai bine. Furtuna luase de acum sfârșit, însă Swen nu părea a se mai pregăti de plecare.
În drumul spre casă, oprindu-se la birtul din apropiere, unde era și un mic magazin la care putea face cumpărăturile de ultim moment, tot intrând in vorbă cu diferiți mușterii ce profitau să le facă cinste, a aflat că, prin părțile locului circula și o legendă despre construirea și reconstruirea casei sale, de către fiecare dintre bărbații Clausse, care avea legătură și cu felul în care era văzut el acum.
Toți auziseră de Ingheham Clausse, care aproape zece ani muncise să facă casa visurilor, pentru el și soția lui. Din păcate, când aceasta l-a părăsit pentru alt bărbat, el a dărâmat-o aproape complet, după care a plecat definitiv din ținut și apoi din țară. Fiul lui, Swejben, a ajuns și el aici, refăcând-o tot pentru o femeie, care era însă deja măritată. Astfel, cum nici dragostea lor nu s-a împlinit și el a plecat după un timp fără să se mai întoarcă. Cică așa îi venise lui ideea într-o noapte și, fără să stea pe gânduri începuse într-o zi să sape în acea stâncă, unde Froelda ia spus că-i devine soție dacă-i ridică casă. Cum nimeni nu știa de ce, care era motivul pentru care, timp de multe luni, fie de era vară fie de era iarnă, zi și noapte, el a tot spart și tăiat muntele, în frunte cu tatăl fetei, ce nu-l avea la inimă, oamenii au început să tot scornească idei; că ar fi căutat apă în piatră seacă, precum Noe, că ar scormoni pământul după vreo comoară, ori că ar fi găsit aur. Fiecare își dădea cu părerea fără să afle motivul adevărat, încet încet sătenii au ajuns la concluzia că era nebun. Bunicul a făcut casa, a luat-o pe Froelda de nevastă, însă părerea oamenilor a rămas.
Vrând să continue tradiția, unchiul său a refăcut-o și modificat-o pâna la forma de astăzi, tot pentru o femeie. Nici el însă, nu a avut mai mult noroc și aceasta l-a refuzat căsătorindu-se cu altul, motiv pentru care a vrut să incendieze totul.
Cum aceste întâmplări ieșite din comun sau suprapus peste spiritul de afaceri, moștenit din generație în generație, care le-a adus renumele de ar fi gata de orice pentru profit, numai bine, ideea unui blestem al celor din familie și al celor care le sunt aproape, s-a generalizat. Poate și pentru a se răzbuna pe cei din Jorvich, unchiul său nu a încercat niciodată să refacă situația, dimpotrivă, plăcându-i singurătatea, chiar a profitat de conjunctură pentru a trăi după propriile reguli.
A înțeles astfel, de unde suspiciunea și chiar teama pe care mulți dintre orășeni i-o arătaseră din primul moment. A decis, dacă va avea ocazia să încerce să le schimbe cel puțin vizavi de el părerile și să le arate că nu semăna deloc cu cei doi bărbați, lucru pe care îl făcuse dealtfel și înainte.
Faptul că era altfel... față de ei dar și față de alții, reieșea și din obiceiurile sale.
Cum îi plăcea să asculte muzică, în jurul amiezei, când se întorcea de la Coletărie în majoritatea zilelor, întotdeauna din casa lui Swen se puteau auzi ritmurile unor melodii rock, pe care, profitând de izolarea locului, îi plăcea să le asculte la volum maxim. Împrăștiindu-se deasupra defileului pentru a fi reflectate înapoi de stâncile din celălalt mal, ele urcau apoi pantele abrupte ale versanților interiori și se deasupra nevăzute dincolo de crestele înghețate ale celor mai înalte piscuri. Răzbind și de cealaltă parte a munților, sunetele melodiilor găseau în cele din urmă cale liberă să cutreiere nestingherite tărâmurile întinse și periculoase ale Ghețarului Inghnewald.
Din nefericire, datorită amplasării casei și reliefului ce permitea transmiterea fără bariere a undelor, propagându-se ca niște ecouri de jur împrejur fără ca el măcar să se gândească, melodiile sale au ajuns să fie auzite deasupra întregului oraș, a Pădurii și a gospodăriilor din Vale. Noroc că cei mai apropiați vecini, erau totodată și mușterii de bază ai cârciumii, astfel încât erau mai tot timpul beți și zgomotul nu-i deranja cu siguranță, sau dacă printr-o minune se trezeau, cu siguranță nu erau capabili să facă diferența între acele ritmuri și ceva diferit, să spunem corul de la Catedrală, spre exemplu.
Însă, de la un timp, locuitorii din Jorvich au sesizat că la anumite intervale, de obicei între ora două și opt, nouă seara, dinspre munte pornește să răsune un fel de zdrăngăneală neclară, asemănătoare poate, cu o muzică. Ajungând să fie deranjați și întrebându-se ce anume putea fi, au încercat să găsească sursa acelui semnal, în cele din urmă ajungând și în zona proprietății Clausse, unde păreau să conducă semnele. Precum i se întâmpla, dealtfel chiar lui Swen, pe măsură ce curioșii se apropiau de capătul drumului, sunetul pierdea din intensitate până dispărea cu desăvârșire.
Cum era de așteptat, o asemenea știre a stârnit mare vâlvă în cătun, toată lumea vorbind despre fenomenul ciudat care a început să-și facă simțită prezența de la un timp. Cauzele au rămas însă necunoscute și destul de repede, doritorii de senzațional s-au plictisit să cutreiere munții în miez de iarnă. În lipsă de altceva, locuitorii din Jorvich s-au obișnuit treptat cu această zdrăngăneală, de neînțeles pentru ei dar se părea că foarte plăcută pentru copii lor. Devenind un fel de program care ajunsese să le organizeze viețile, până la urmă au ajuns să-i găsească și utilități practice.
Mai întâi bărbații au observat că, de când se auzise prima oară „cântecul”, pe crestele unde în fiecare an se adunau troiene, care ajungeau să se prăvălească în avalanșe ce blocau uneori și șoseaua de legătură cu Werstadt, în această iarnă nu s-a mai pus zăpadă decât într-un strat foarte subțire. Ca prin minune în ultimele luni, până și drumul de sub Creastă a rămas deschis, că și lucrătorii de la dezăpezire s-au mirat de câte ori veneau, spunând că așa ceva ei n-au mai văzut și era un semn, c-or să se dezobișnuiseră să mai treacă pe acolo...
Apoi, gospodinele învățaseră că pe la acel moment trebuiau să lase alte treburi și să înceapă să gătească, o masă caldă pentru oameni lor care se porneau spre casă, cam în același timp din locurile pe unde lucrau.
Auzind de acest misterios „cântec”, care părea să apară din zona propriei locuințe, fără să vrea și Swen a fost curios să asculte, dacă întradevăr se aude ceva deosebit. După ce, zile în șir a înghețat ciulind aiurea urechile după - chemările spiritelor bune care ajută oamenii – fără să audă nimic bineînțeles, s-a lăsat și el păgubaș. Certându-se că se lăsa convins de asemenea idei copilărești, cel puțin se amuză cu Ingrid într-un din seri, conducând-o spre casă.
Swen îi povesti și despre faptul că avea casa bântuită, un gând la fel de nostim, auzit în aceeși perioadă la birt, de care s-a lăsat păcălit în același mod.
– Un timp după ce a auzit povestea n-a putut să mai doarmă bine... se destăinui fetei
ce-l asculta cu sufletul al gură.
Oricum, după amănuntele ciudate pe care le descoperise singur până atunci, nici lui casa nu-i părea chiar normală, însă după ce mai ascultase și vorbele Bătrânului Herm, parcă devenise și mai stranie...
Uși care nu păreau să ducă nicăieri - montate fix în dreptul pereților; scări ce se terminau efectiv în tavan - fără să ducă nicăieri; coloane uriașe, groase de un metru și mai bine, găsite în beci - care nu păreau să suțină nimic și oricum erau mult prea mari pentru dimensiunile costrucției; pentru a nu mai spune de sunetele, care îl înebuniseră mai multe nopți la rând, de ajunsese să se mute în altă cameră, se auzeau din ziduri în spatele cărora nu era decât exteriorul, ca și cum acestea ar fi fost goale în interior; toate, mai degrabă arătând de parcă fuseseră uitate de la o clădire anterioară, mult mai mare, i se păreau dintr-o dată că ascund pasaje și treceri secrete spre cine știe ce mistere. Erau mici ciudățenii întradevăr, asta dacă n-au fost înadins lăsate astfel, pentru a se distra pe seama oamenilor, de cel care făcuse modificările.
Moșul Herm îi spusese că, din acest motiv de fapt nici un cumpărător nu se atinsese de ea atâta timp și nici un hoț nu-i călcase, vreodată, pragul și nimeni nu se apropia de acel loc. La un moment dat, s-a pus și problema dărâmării ei, pentru a feri de pericole trecătorii și copii ce ajungeau pe acolo, însă muncitorii care trebuiau să facă treaba, fără motiv nu s-au mai prezentat la lucru în acea zi și așa a rămas clădirea în picioare. Cică, chiar bunicul, apoi și unchiul său, de care nu se mai auzise, acolo ar fi murit probabil, mai mult ca sigur, în chinuri groaznice; pedeapsă pentru setea lor de bani și pentru răutățile față de ceilalți oameni.
De unde și până unde idea că ar fi fantome însă, era o trecere prea mare chiar și pentru el...
În mai multe dăți, auzise niște bufnituri din pod, dar nu le băgase în seamă. Unele semănau întradevăr cu zgomotele dintr-un atelier, dar își alungase gândurile copilărești din minte spunându-și că erau făcute probabil de la spărturi ce apăruseră în acoperiș, prin care intra vântul și mișca lucruri vechi căzute, sau rămase neprinse. Acum însă, după ce vorbise cu Moșul Herm, parcă începuse să le audă mai clar. Lucruri scăpate și trase pe podea și niște huruituri ori boncănituri, șoapte sau zgomote de pași, toate păreau să arate că, cineva lucra sau trăia acolo.
I se părea și mai nostim acum, continuă Swen să-i povestească fetei, numai dacă se gândea că erau fantome care să lucreze și să construiască cine știe, probabil nesăturându-se din timpul vieții... vrând să continue munca... și după moarte!
Însă ce a urmat, își aminti apoi, retrăind întocmai acele momente, nu a fost la fel de vesel, dimpotrivă.
Nu-i păsa și nu-l deranja, deși se mai trezea cu câte o sperietură uneori noaptea dar, când a început să curga apa pe la unul din colțuri, nu a mai rezistat. Cu o rangă, a rupt cele două lacăte ruginite, care închideau trecerea cu lanțuri și abia a reușit apoi, după ce a smuls mai multe scânduri din peretele umflat, să deblocheze clanța înțepenită. De ce a trebuit închisă atât de bine? Ce se află oare înăuntru?! Își aminti cum gândise până și la o comoară, după ce-a terminat și s-a oprit să-și tragă puțin sufletul.
Ridicându-i părul în cap, un curent de aer rece și mirosuri putrede, a răzbit ca un răsuflat, când a crăpat câțiva centimetri ușa masivă. A desfăcut apoi ușa de tot. A aprins lanterna și rupând pânzele groase de paianjeni, ce străjuiau ca un avertisment de cealaltă parte a intrării, a trecut pragul.
Încă de la intrare și cât putea distinge cu ochii, de sus până josul pereților, podul era plin de tot felul de lucuri, legate, strânse și dosite în fel și chip. Dincolo de dulapuri, legături ce coborau între grinzi, pe jos erau așezate scrinuri sau coșuri pline ochi, strâns lipite unele într-altele încât abia se ditingea o cărare îngustă de trecere. Printre maldărele de saci și cutii uitate desfăcute, pe podea, pe marginile agățătorilor și a stâlpilor, tot felul de lucruri zăceau împrăștiate într-o totală dezordine. Swen văzu cu uimire haine, oglinzi, unelte, arme, candelabre, lustre, vase și sticle, bibelouri și chiar bijuterii, din ceea ce părea a fi o avere adunată de-a lungul anilor.
Înțelese că de fapt, acestea erau tocmai acele bunuri, pe care înaintașii lui le cumpăraseră forțat de la oamenii din jur. Ca pentru a-i întări această părere, când nu apucase să se strecoare bine înăuntru, pornind ca un șuierat amenințător, o nouă pală de vânt izbucni din capătul opus al încăperii, stârnind asemeni unei fanfare, sunetele amestecate a o mie de lucruri diferite ce se ciocneau între el.
Tot atunci își dădu seama că, în ciuda zecilor de ferestre ce se vedea din exterior, în pod nu pătrundea nici o rază de lumină, fiind probabil acoperite sau închise voit. Gândul că prezența acelui blestem, asupra familiei sale, nu era totuși atât de exagerată, își făcu atunci loc în inima lui Swen și coborâ înapoi cuprins de tristețe.
Poate înțelegândul mai bine, poate dându-și seama că avea un suflet bun, fata a ajuns în cele din urmă să țină la el; ceea ce Swen îi mărturisise că simte, deja dinainte. Treptat, întâlnirile, mai mult sau mai puțin provocate cu Ingrid, au început să se îndesească. Prin intermediul ei, a reușit să cunoască și alți tineri de aceeași vârstă, cu care a început să petreacă timpul liber. Invitându-i și la el, în special Peter și Matheus, fratele lui Ingrid, cu care se înțelegea deja foarte bine, mai rămâneau uneori peste noapte sau, dacă nu aveau altceva de făcut veneau dimineața, devreme, pentru mesele de joc ori sala de antrenament.
Așa se trezi și în acea dimineață, crezând că era unul dintre ei... când familia Siegfrid îi apăru la ușă. Erau vecini ai săi, de la dumul principal și îi știa pentru că le dusese un pachet o dată, dar nu vorbiseră prea mult.
Domnul Siegfrid, cu care a dat nas în nas deschizând ușa, era un bărbat la vreo patruzeci de ani, masiv și cu o postură impozantă, din spatele bărbii ce-i ajungea până la piept care dădea impresia unui. La felul serios și aproape înfricoșător în care îl privea, de la cei peste doi metri dominându-l cu atitudinea directă, îi aducea aminte de bunicul său, cum îl văzuse în imagini, singura diferență că omul din față avea o piele ciudat de vineție ca și cum ar fi suferit de îngheț.
Zâmbind ușor stânjenit, încă netrezindu-se complet, Swen întrebă ce s-a întâmplat, dacă îi poate ajuta cu ceva. Nici Domnul Tornholm și nici doamna Edda, soția lui, sau vreunul dintre copii ce așteptau mai în spate pe trepte, nu vorbi însă. Insistă din nou dar nici de această dată nu primi vreun răspuns, membrii Familiei adunați cu toții acolo, nefăcând altceva decât să-l privească cu ochii mari.
– Domnule Tornholmm.. mai insistă el o dată, la fel de inutil căci bărbatul părea să
nici nu audă vorbele lui, prividu-l ca și cum nu era acolo.
Tocmai când simțea că-l apucă iar durerile de cap, că se mai întâmplase ceva, de care n-avea habar dar lumea se lua de el, vrând să se retragă înăuntru, Swen se trezi prins ca într-o menghină de oțel; rămase blocat o clipă neputând să se miște și îl privi îngrozit pe omul care pune mâna pe el.
Spre și mai marea lui groază apoi, izbucnind din senin în lacrimi, bărbatul îl cuprinse dintr-o dată în brațe și strângându-l aproape să-i rupă coloana, începu să-i plângă în toată regula pe umeri, asemeni unui copil gigantic. În timp ce Swen nu schița nici un gest, privind disperat către soția și restul familionului, acesta îl lăsă și cu un glas ce ar fi trezit și morții... îi mulțumi că l-a salvat, spunându-i că-i datorează viața.
Mut de uimire la această nouă întorsură de situație și tremurând pe jumătate despuiat, gândindu-se că era vorba tot de Coletărie, Swen nu știa ce răspuns să dea ori și ce să spună omului. Ca treziți dintr-o dată și doamna Siegfrid urcă treptele și împreună cu cei patru copii, îi mulțumi că le-a salvat soțul și tatăl, micuții pornind să facă gălăgie și să strige cu vocile lor. Înainte să termine de vorbit, soțul ei l-a luat din nou în brațe și purtându-l ca o păpușă pe sus, s-au invitat cu toții în casă.
Abia ajunși înăuntru, și-au dat seama că s-au lăsat poate prea mult cuprinși de entuziasm, amintindu-și de Blestemul Casei Clausse...
S-au oprit atunci brusc și între ei s-a lăsat o liniște mormântală. Profitând de moment și de neatenția uriașului, Swen se prelinse ca un șarpe, cât era de slab, dintre cele două brațe și se trase repede câțiva pași înapoi. Oarecum la adăpost, mișcându-și umerii care-l dureau, cel puțin reușind în sfărșit să răsufle, își privi atunci incredibilii oaspeți, care aproape având gurile deschise, se întorceau privind cu emoție și teamă locul de care auziseră atâtea.
La un moment dat, cu privirea căzându-i pe unul dintre garguii ce păzea scara, Wernen. Mezinul familie a început să țipe și să râdă la un moment dat, făcându-i pe toți să tresară. Înainte ca cineva să reacționeze a luat-o la fugă până la sculptura ce-i atrăsese atenția și, fără să se mai gândească la altceva, se așeză la baza ei pornind să-i vorbească cine știe ce.
După câteva secunde de uimire, în care spre groaza aproape pusese stăpânire pe toți membrii familiei, văzând că nu cade vreo bucată de tavan, nu sare cineva să-l prindă și nimic rău nu se întâmpla, privindu-se surprinși, părinții lui și-au zâmbit și au început să se liniștească. Lăsându-i și pe ceilalți copii să se apropie, văzându-i cât de bine se simțeau și cât de firesc l-i se părea totul, l-au privit pe Swen ca și cum și-ar cere scuze. Zâmbindu-le amabil, cu un sentiment de plăcută apropiere față de acești oameni dealtfel cumsecade, s-a liniștit și el și, din acel moment atmosfera a început să se destindă.
Întrebând cu glasul ei de femeie nordică unde este bucătăria, Domna Siegfrid a ordonat ce să i se aducă, căci veniseră pegătiți cu mâncare caldă, altele bucate lăsând să fie pregatite și, împreună cu cele două fiice mai mari, a pus stăpânire pe acea porțiune a casei. Neavând ce face după ce s-a întors de la mașină, Domnul Tornholm, a prins curaj și, privind curios la lucrurile uimitoare din gur, a mai înaintat câțiva pași pe hol. Precum un adevărat explorator apoi, purtându-și ocrotitor fii a început apoi să descopere casa și fiecare locușor al ei.
Cum lumea uitase de el, departe de a fi supărat ci din contra, încântat că prilej de a vedea aceste gesturi atât de frumoase și inocente, Swen a putut merge în sfârșit să se schimbe și să se pregătească cum trebuie.
Când masa a fost întinsă și imaginea și mirosul bucatelor gătite l-au cucerit pe Swen, bucurându-se în cel mai sincer mod de acel moment unic. În timp ce copii reîncepuseră joaca demult așteptată, el așezându-se cu soții la un pahar după masă, căci nu a permis Doamnei să spele vasele rugând-o să le lase pentru a le duce el ziua următoare, Domnul Tornholm ia povestit motivul vizitei și de ce îi mulțumesc.
Conform spuselor lui, în urmă cu aproximativ două săptămâni, pe când se întorcea de la o vânătoare de vulpi, undeva în valea dinspre râu a Ghețarului, a fost prins de furtună. Deși vâna de zeci de ani și niciodată nu i se întâmplase nimic, mai ales că se baza pe câinii săi care știau bine drumul, de această dată s-a ratacit și, timp de două zile încheiate a mers fără direcție prin viscol și vânt. Ningea atât de des și frigul era atât de puternic încât nu vedea nici la un metru în față, nci vorbă să zărească vreo lumină pe cer.
Neștiind încotro s-o apuce, putând doar spera că furtuna se va opri la timp, n-a avut ce face decât să continue orbecăind prin pustiu, doar pentru a nu se lăsa cuprins de somnul, ce-l ademenea dăndu-i târcoale, care-n această zonă este sinonim cu moartea. Când însă prea ostenit să mai continue, fără hrană, fără adăpost, ajuns la capătul puterilor și-a spus că e timpul să se oprească, s-a tras cu sania la adăpostul unei stânci lăsându-se în voia lui Ingha. Și-a chemat și credincioasa haită la adăpost lângă el, oferindu-le ultimele bucăți de carne din pachetul său, drept mulțumire pentru efortul făcut atăția ani până atunci. Dându-și seama că sfârșitul îi era aproape, a pornit apoi să se roage, amintindu-și de familia sa și cerându-le zeilor să-l mai lase să-i aibe în grijă. Animalele s-au culcat privindu-l triste peste boticurile ascunse sub labe și el a închis ochii, lăsându-se cuprins de căldura moale a somnului, gata să-și ia la revedere de la această lume.
Tocmai când era să adormă, cu răsuflarea lentă, printre sfichiuirile și urletele vijeliei năprasnice, i s-a părut că aude murmurul din depărtare al unor sunete nefiresti, zgărâietoare, însă care îi păreau cunoscute. Crezând că mintea îi joacă feste nu a dat prea multă atenție la început, dar sunetul a continuat să se audă, din timp în timp schimbându-și. Câinii se treziseră și ei, ciuliduși urechile. Dându-și seama că nu era un miraj, s-a forțat să se ridice pentru a asculta mai bine. Auzind din ce în ce mai clar și-a dat seama că mai ascultase acele ritmuri, chiar lângă casa lui. Recunoscând clar urletele și zgomotele metalice ce răsunau pe deasupra zăpezii, era una dintre melodiile, cu care îl înebunea de atâta timp, copilul Bătrânului Clausse mutat în apropiere și un val de bucurie ia cuprins inima simțind că mai are o șansă. Dându-și seama că Jorvichul nu putea fi departe, a stabilit atent direcția din care părea să se audă sunetul și mânat de energia care-i revigoră mădularele înghețate, a pornit întracolo.
Practic fix înainte să se prăbușească în scaunul saniei, a pătruns pe ulița spre padoc din oraș și câinii au continuat singuri drumul. Alertați de urletele celorlalți cîâini, acolo l-au găsit vecinii, aproape inconștient, mai mult mort decât viu și l-au dus imediat la dispensar. Astfel a fost salvat în ultimul moment. Acum ieșise din spital după treisprezece sile, în care rănile i s-au refăcut cât de cât și s-a grăbit să-l vadă și să-i mulțumească.
Comportamentul de la venire al domnului și soției, nu i s-a mai părut atât de exagerate auzind toate acestea, din contra, ia privit cu admirație pe cei doi, închipuindu-și prin ce moment dificil au trecut, cu copii și încercați de asemenea probleme.
Felul în care s-au simțit primiți, pofta și plăcerea cu care Swen a mâncat, de parcă el fusese cel pierdut și înfometat în pustiul ghețarului, pentru Doamna și Domnul Siegfrid au fost cele mai încântătoare și potrivite dovezi că mulțumirile și-au atins scopul, în acea zi el dobândind noi prieteni și sfătuitori în care putea să aibă încredere. Și puștii, ce s-au amuzat copios pe seama lui, au descoperit atunci cel mai neașteptat și uimitor teren de joacă din oraș, putând astfel reveni pe viitor.
Povestind și altora, chiar de pe patul de spital, cum se salvase, pentru a nu lua cu el în mormânt acest secret, tot mai mulți exploratori și-au dat seama treptat, că dacă ascultau atenți, mai întâi din oraș apoi de tot mai departe, puteau întradevăr recunoaște acel zgomot chiar pe vreme urâtă. Pentru cei care renunțaseră la mașini pentru sănii ori snowmobile, pentru vânători sau pescari, această veste nu era de râs, nefiind de joacă cu pericolele Ghețarului. Mulți bărbați puternici și mulți soți destoinici, chiar de prin părțile locului, pierduzându-și viețile în acele pustiuri, astfel cu toții, orășenii, au devenit recunoscători.
Vestea s-a raspândit cu repeziciune si în localitatile vecine, că în fiecare așezare au început să răsară câte una sau mai multe case de unde răsuna asemenea muzică. În special caselor părasite l-i s-a gasit o noua uilitate si au fost tranformate în asemenea - faruri sonore - pentru binele comunităților si a tinerilor care se implicau.
Așa a aflat Swen, tot Jorvichul, apoi chiar întregul ținut, de efectul neașteptat al muzicii sale, ajunsă un gen de far sonor, ce indica rătăciților drumul spre casă. Slujba pe care însuși Pastorul Luther, a ținut-o tocmai pentru a critica ceea ce, mulți dintre enoriași făceau, își dădeau cu părerea și se pronunțau în chestiuni care nu-i priveau, referirindu-se expres la „genurile diferite de muzică” care plac fiecărui om, dar nu numai… le-a închis gura definitiv, celor care îl criticau.
Dintre toți, asupra Gruildei, faptul că Pastorul a vorbit foarte dur, despre ura ținută prea mult timp asupra cuiva, a apăsat cel mai mult. Toată lumea știa că, refuzând căsătoria cu Swebjen, ea pierduse un statut și o avere după care toată viața tânjise, din acest motiv când venea vorba de cineva din familia Clausse, acum de Swen, întotdeauna se gândise numai la răzbunare. Pentru a-și reface oarecum renumele, după ce fusese criticată public în această formă, femeia ia devenit ce mai bună și de încredere prietenă, ajungând să-l ajute în toate cele.
Oamenii au făcut legătura și cu acel „cântec al zeilor” ce oprise avalanșele și cum știau când să-și aștepte femeile soții și pentru Swen o nouă viață, parcă a început în micul orășel.
Astfel, locul văzut până atunci ca blestemat și el, au început să primească din ce în ce mai mulți vizitatori încât drumul care urca până acolo, se transformă curând într-un ghețuș alunecos la cât de bătătorită era zăpada. Se făcuse chiar pârtie pe lângă gardul dărâmat al gopodăriei. Casa, cu misterul ei, plăcând foarte mult copiilor, mai mult decât spațiile de joacă de la malluri sau grădinițe, deveni repede un popas obligatoriu pentru mai multe vecine, care în drumul lor spre magazine sau diverse treburi, au ajuns chiar să-i lase aici pe micuți, în grija fraților mai mari, încât foarte curând nu mai avea timp nici să se odihnească, la câtă agitație era în jur. Lui Ingrid, care se mutase cu el, îi plăceau în special și n-o deranjau niciodată, așa că ajunseseră să-i placă și lui, începându-și viața cum nu se poate mai fericiți, împreună. Pe de altă parte, Swen se implica din ce în ce mai serios în munca de la coletărie, dar și în administrarea averii mai mari, pe deplin convins de bunele intenții ale Domnului Kristoph, semnând fără să mai aștepte, colaborarea pe mai departe cu Biroul Dumnealui, cu condiția consultării în deciziile importante.
Dacă după acest incredibil moment, să asculte muzică la maxim, în special rock dar nu numai, devenise un fel de modă pentru tinerii din zonă, după un timp viața a revenit la normal și, ca orice modă, urcușului, poate chiar mai repede decât în alte domenii, a urmat și căderea. Curând, nemaisuportând asurzeala ce răsuna în necontenit deasupra orașelor, părinții au început să interzică înapoi acest lucru și atunci sunetele dinainte, provenind de la strigătele părinților și plânsele copiilor, au început să revină înapoi deasupra gopodăriilor.
Fericită părea să urmeze și acea dimineață în care trezindu-se devreme a plecat după pomul de Crăciun. Cel mai frumos Brad a găsit Swen într-o vale și purtându-l cu greu prin troiene se întorcea spre casa unde știa că, încă dormind, frumoasă și tandră, îl așteaptă dragostea lui, Ingrid Clausse. S-a scuturat pe tălpi intrând încet să n-o trezească vrând să așeze pomul și dintr-o dată, a rămas țintuit locului, nevenindu-i a crede ce vedea. Parcă apăruți de nicunde, umplând cu totul marea cameră, zeci de oameni, aproape tot orașul, în frunte cu Ingrid, frații și părinții lor, chiar mama venită cu noul soț, familia Siegfrid și prietenii lor, cu toții acolo, îl aștepta aproape întreg orașul Jorvich.
Surprins, pentru că nu le văzuse mașinile sau vreo urmă de pași, simțind că-i dau lacrimile, lăsându-se îmbrățișat mai întâi de cea care avea să-i fie soție, apoi unul după altul, de toți cei de față, tremurând de emoție și uimire, Swen Clausse nu reușea decât să murmure în continuu o întrebare:
– Dar... cum... Când... Cum a-ți ajuns?!
– Minune, miracol de Crăciun dragul meu... asta e! Primea de fiecare dată răspunsul,
de la oamenii care, răspunzând faptelor sale bune, au ajuns să-l prețuiască cu adevărat.
În acea nopte, prin puterea visului, a ajuns în fără să știe cum, în podul ce acum era curățat și golit de lucruri. Privind mirați în jur, la mobilele frumoase și la atelierul pe care-l făcuse pentru ca Ingrid să poată picta acasă, Unchiul său Swebjen și Bunicul Ingheham, erau acolo și îl așteptau. S-au întors la început supărați amândoi, dar, când l-au văzut în prag, privindu-i mândru, puternic și bun, s-au oprit. După câteva clipe în care s-au privit fără a-și vorbi, i-au zâmbit mulțumiți și, făcându-i semn de Rămas bun, au dispărut, pentru totdeauna!




Dedic această lucrare, celei care, venită de niciunde, mi-a arătat că...
... și în răceala sau în întunericul cel mai aspru al iernii,
mai poate exista, totuși, căldură și o rază călăuzitoare de lumină!
Simonei si Denisei, mica ei prințesă!

Sus In jos

pantazi daniel

Mesaj Mar Dec 28, 2010 9:15 pm  pantazi daniel

Crăciunul lui Swen Clausse ...




„Nu toți dintre noi, muritorii de rând, avem privilegiile și rădăcinile, lui Swen Clausse...
însă felul în care înțelegem bogăția, prin ajutorul oferit din inimă, celorlați,
ne poate apropia de fericirea și minunea pe care, el ...
A cunoscut-o și, mai presus, a oferit-o! ”
Sands

Swen privi cu ciudă înspre ceasurile de diferite forme, culori și mărimi, care atârnau, „strategic” agățate, până la jumătatea panourilor de sticlă ce blocau trecerea, dincolo de ușa exterioară. Toate arătau, parcă numai să-i facă lui în ciudă, cum altfel, aceeași oră cinci... și... patru minute. Până-și scutură stratul gros de ninsoare ce-i acoperise hainele și apoi tastă cu degetele înghețate codul de acces, numai bine, ultima cifră se mai schimbă o dată; era Deja… și cinci minute. Ratând la încă o secundă deschiderea ușii, pe interfonul ce verifica programul, apăru inevitabil mesajul, că trecuse la faza a doua de tăieri la salar.
Elvețienii ăștia; oare eu sunt așa, sau toată lumea ajunge să-i urască?!
Intrând în sfârșit în holul depozitului, nervos le ce știa că-l așteaptă, nu se putu abține să nu repeadă un călcâi în peretele glisant, care pornise să se închidă imediat ce trecu pragul. Cel puțin, o mică stricăciune să aducă firmei dacă și „domnia sa” avea să-i oprească din salar, se gândi el așteptând un moment, dar mecanismul ușii își continuă implacabil mișcarea, răpindu-i și această mică plăcere. Oftă mai înverșunat și porni pe culoar, înjurându-l în minte pe supraveghetorul Torbening care, la cum îl știa și - la cât de în bune relații... nu erau - probabil că avusese ideea sadică să monteze ceasurile, atâtea și, tocmai acolo!
Ca de obicei, când îl văzu ajuns iarăși mai târziu, Horst, își ridică privirea de pe monitorul din cabina lui. Îi zâmbi trist parcă vrând să-i spună că nu avea ce face, însă îl opri repede. Azi nu avea nici un chef să audă că întârziase și că nu se putea șterge nimic, devreme ce toate datele se înregistrau simultan și în ordinatorul principal, așa că se mulțumi doar să-l salute și întinse mâna să se treacă în lista de sosiri. Cu un gest a lehamite Horst nu mai insistă și verificând block-notesul, îi făcu semn mormâind că e în regulă, după care se întoarse la ale sale, prezentându-i spatele uriaș. Fără să mai aștepte, Swen mulțumi și o luă din loc spre vestiar. Îi părea rău să-l supere pe „Albinos”, cum i se spunea, datorită pielii și părului foarte deschise la culoare - mai ales că-n ciuda aspectului de-a dreptul înfricoșător, după ultimele dăți în care a stat de vorbă cu el, s-a dovedit chiar un tip de treabă - doar că nu voia să aibă, din nou, de-a face cu Torbening, ce sigur “patrula” prin apropiere, așa că trebuia să se schimbe cât mai repede, înainte să-l vadă. Se baza că Olaf sau Graffstagg aveau să-l acopere, că e la baie sau deja plecat în Sală și dacă se strecura era scăpat; cel puțin până la salar…
Reușind să traverseze neobservat holul principal, urcă în fugă treptele până la etaj, unde se repezi ascunzându-se la timp în vestiar, chiar înainte să fie văzut de inspectorul ce ieșea de la budă. Abia după ce-și trecu salopeta direct peste hainele de afară, pe care avea să le schimbe mai târziu, răsuflă ușurat știindu-se pe jumătate scăpat. Coborâ înapoi, tot fără să-l vadă nimeni și trăgând aer în piept să-și facă curaj, își ridică și intră cu un aer degajat, în Hala de Alimentare.
Abia făcu doi pași însă, că Helga, ce era fix la afișier și nota sarcinile de ziuă, îl luă în primire direct:
– Sweeenn!!?? Ce surprizăă!! Îi răsună în urechi, glasul ca un tunet al femeii, de la cei
câțiva metri unde era.
Precum un șoarece văzut de pisică, Swen rămase țintuit locului, cu inima pornind să-i bubuie în urechi, ezitând să se întoarcă și s-o privească. Auzind sunetul de tocuri ascuțite, ce se apropia ca o numărătoare inversă, începu să caute frenetic o explicație pentru motivul noii întârzieri, altfel... cu siguranță avea să-l bată întreaga zi la cap.
Mai bine c-o întâlnise acum, altfel avea să-l urmărească peste tot, până și la budă sau dușuri, să-i spună despre responsabilitățile fiecărui lucrător, despre Companie, despre ce trebuie să facă și să nu facă fiecare om, până avea să-i treacă cheful de orice... își forță creierul simțind pericolul aproape... dar ce să-i zică? Rude vii, pe care să nu le fi îngropat deja, nu mai avea niciuna, mașina era întreagă!
Deși păreau să fi durat o veșnicie, cele câteva secunde nu i-au fost de-ajuns să găsească o scuză plauzibilă și mult prea devreme, auzi pentru a doua oară suava... voce a Helgăi, ce aproape-i surzi urechea dreaptă.
– Ce plăcere să te avem printre noi, dragul meu Swenn... Spune-mi, te rog, nu-i așa că
iarăși ai făcut un duș, să te încălzești după drumul din Worholm și de asta ai întârziat nițel?! Ori a mai murit, eu știu, bunicul tău cumva?! De fapt stai, asta nu s-a întâmplat săptămâna trecută, oare??
Știind că nici un răspuns nu era mai bun decât tăcerea, Swen se opri înainte să spună vreun cuvânt. Manevra nu funcționa de această dată, devenind parcă și mai mic auzindu-i răsuflarea. La numai cîțiva centimetri de el, cum i se părea că stă, umbra Helgăi acoperindu-l acum cu totul o simți cum începe să fiarbă văzând că nu-i răspunde și nu se întoarce s-o privească. Nefiind sigur că mai putea suporta, acel țipăt încă o dată, luându-și cea mai dulce expresie și zâmbetul cel mai plăcut din câte avea, Swen se roti pe călcâie, tocmai când femeia se pregătea să țipe din nou.
Pe jumătate alintând-o, cu acel diminutiv folosit în public de bărbații care vorbeau femeilor frumoase, Swen i se adresă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
– Bună dimineața Helgstrungutzz... o salută aparent uimit, în orice alt mod, dar
nicidecum în maniera strictă a companiei.
Oprită la timp, Helga îl privi câteva secunde bune cu reproș, dar nu-și continuă ideea.
Spre deosebire de restul colegilor care - în special datorită fizicului, mult prea dezvoltat și pentru standardele celor mai vânjoși pretendenți, dar și datorită apucăturilor de comportament, uneori cam... prea ieșite din comun - nu o priveau cu ochi buni, el o plăcuse chiar de la început pe Helga. Cu dânsa nu existau jumătăți de măsură; cum te purtai, îți întorcea măsura! Dacă era corect și muncea, atunci când cineva avea dreptate, îi ținea întotdeauna partea, indiferent de ce spunea șeful, sau dacă venea “de sus” vreo măsură contrară, însă și dacă cineva greșea, lucrurile erau terminate cu dânsa și respectivul nu trebuia să mai aștepte vreodată, cel mai mic semn de milă de la ea. Văzuse felul sincer și direct în care se purta cu fiecare om în parte și, pentru asta, învățase s-o prețuiască dincolo de exteriorul uneori intimidant, ajungând treptat să înțeleagă că era întradevăr un om minunat. Deși la el striga cel mai tare și, cu siguranță cel mai des, poate și această admirație făcuse să-l lase mai ușor cu întârzierile și cu sarcinile mai grele, el fiind cel mai mic dintre toți lucrătorii. Cu toate astea nu-i ieșise niciodată din cuvânt și nu trecuse linia subțire care separa respectul de prietenie sau amiciție.
Swen continuă cu aceeași voce calmă, abținându-se ca privirile să nu-i fie atrase în decolteul cel puțin larg, deși știa că acest lucru ar fi fost departe s-o supere pe Helga, car era dimpotrivă, mândră de „comorile” cu care Mama Nordului o înzestrase cu atâta dărnicie:
– Ce frumoasă sunteți în dimineața asta Domnișoară Helgstrun...
Femeia nu reacționă însă nici la acest nou compliment și rămase mai departe impasibilă cu mâinile în șolduri.
– Eii Swenn... oftă Helga atunci, lăsându-și carnetul la o parte. Eeii Swen... repetă
din nou și se opri ezitând să-și continue ideea, de parcă ar fi urmat să-i dea o veste foarte proastă.
– Daarr... ce s-a întâmplat Domnișooară Helgstrun?? Întrebă el bâlbâindu-se,
neînțelegând ce se întâmplă, dar știind că nu era ceva de bine, văzând-o întra-atât de afectată.
– Ești un om atât de bun și poți să faci atâtea dar, ești atât de neserios. De atâtea ori ți-
am spus puiule, nu mai întârzia, nu e atât de greu, e o muncă bună. Am vrut să te ajut... însă tu... îi vorbi ea într-un mod cum, nu-i mai vorbise și nici nu-și amintea s-o mai fi auzit vreodată, afecțiunea sinceră alături de o nespusă tristețe recunocândui-se în glas. Se opri și cuprinzându-l brusc în brațele sale puternice, îl strânse aproape să-l sufoce la piept. Cu o nespusă grijă îi șopti apoi că Henning, Responsabilul de personal vrea să-l vadă.
După ultimul avertisment, amândoi știau ce înseamnă asta, și ea cu atât mai mult nu era genul de om care să se ferească în a vorbi direct. Dându-i drumul, îi cuprinse mâinile în palmele sale și îl privi încercând să-i zâmbească încrezătoare. Își luă la revedere și se îndepărtă apoi, pierzându-se undeva în depozit.
Întradevăr, Henning, a cărui părere despre angajați era cunoscută de toți, după ce numai semestrul trecut concediase un întreg raion, pentru că nu-și atinsese targhetul de încasări, ia dat vestea pe care o aștepta. Era concediat! Nu conta că trebuia să se trezească cu două ore înainte pentru a ajunge din Skor, unde locuiam, în Trondheim și că oricum plătea penalizările și stătea de multe ori și peste program.
Lichidându-și situația până la prima pauză, Swen își luă, pentru ultima dată, la revedere de la colegii săi, din acea zi, devenind practic Șomer.
Târziu după ce se înserase și luminile colorate ale străzilor se aprinseră - pentru a înveseli aerul cenușiu, ce cuprinsese orașul, o dată cu scurtarea zilei - ajungând în sfârșit acasă, după ce, ore întregi, a rătăcit fără țintă pe străzi, auzind ce s-a întâmplat, Martha, logodnica sa, a izbucnit în țipete și strigă-te furioase:
– Ți-am spus doar, să fii atent! Urlă dânsa imediat ce auzi, înainte ca bărbatul să
înceapă să guste din supa pe care i-o întinsese înainte. Eram sigură că așa o să se întâmple! Chiar mă gândeam eu, de ce nu mai ajungeai la timp... Luate-ar naiba. Hâmm. Pufni ea agasată. Nici nu știu de ce mă mir și mă mai agit așa. Niciodată nu ai fost capabil măcar să ții un servici, să faci și tu o afacere, să reușești într-un plan, de ce ar fi fost de data asta altfel?! Ce vom face de acum, mă rog? Îmi poți spune. Crezi că vom putea trăi doar din salariul meu. Te înșeli dacă îți închipui că iarăși o să te întrețin eu, cât timp tu ai să stai fără să faci nimic. Mă auzi, Swen?!
Ridicându-se obosit și trist, privirea lui Swen trecu ca o rază invizibilă prin femeia din fața sa, al cărui chip lipsit de orice urmă de căldură sau înțelegere, îl fixa cu o grimasă răutăcioasă, ce nu avea nimic în comun cu iubirea.
Nici nu știa la ce se așteptase. La o îmbrățișare și primire cu brațele deschise, la un sărut tandru și o încurajare. De unde atâta lipsă de încredere, atâta ură față de el? Numai asta să fi rămas! Până la urmă abia sa întâmplat ceva și ea vorbea de parcă s-ar fi așteptat, de parcă ar fi intuit, de parcă ar fi crezut că va da greș. Cum poate...
– Tu-ți dai seama că eu azi am fost dat afară și... vorbi cu glas încet, ca pentru sine
Swen. O mai privi o dată cu amărăciune apoi îi mulțumi pentru masă, dând să se întoarcă și să plece.
– Cumm?? Vrei înțelegere?! Asta vrei. Adică femeia ta atât de bună nu e
îngăduitoare!! Asta vrei... sări din locul ei, de-a dreptul gata să-l atace.
Swen nu răspunse la cât era de pornită, știind ce reacție va avea la orice ar spune, gândindu-se că era mai bine să discute mâine când vor fi mai calmi.
Însă părerea Marthei era alta și de parcă acest semn îl așteptase, femeia izbucni și mai întărâtată, începând să se bâlbâie, în timp ce vorbea din ce în ce mai agitat:
– Te faci că nu mă auzi, sau „Domnul” este prea demn să-mi răspundă?! Îi aținu ea
calea, trecând repede în celălalt capăt al mesei. Îmi spui că ai fost dat afară și de la un post de necalificat și vrei să te înțeleg ori să te compătimesc?! Crezi că de asta am stat, eu, cu tine, până acum? Luate-ar naibaaa... răbufni ca înebunită, urlând și smulgându-și părul din cap, femeia, după care-l împinse înapoi spre scaun, cu o forță aparent exagerată în comparație cu fizicul ei mic și slăbuț.
Fără a opune nici un efort Swen căzu înapoi lăsând-o să termine ce avea de spus.
Văzându-l incapabil să răspundă ea continuă fără să-i mai pese de cel
– Ești un ratat, mă auzi? Un ratat și atât! Îmi pare rău că am stat cu tine de la început.
Am pierdut atâția ani fără să realizez nimic, când aș fi putut să fiu plecată demult ori aș fi fost cu cine știe cine mai bun ca tine. Dar a trebuit să-mi bat capul cu un prost și un incapabil și uite cu ce m-am ales. Doamneee... scrâșni ea din ce în ce mai enervată, arcuindu-și unghiile gata să izbucnească într-un nou gest necontrolat, de această dată spre capul lui.
Swen rămase nemișcat în scaun, continuând să privească în gol fără nici un cuvânt, lăsând-o să termine ce avea de spus.
Tocmai pentru că nu reacționa și nu încerca să spună măcar ceva, să își ceară scuze ori să încerce să pară încrezător, ambițios, dornic să facă mai mult - toate acele lucruri, pe care le fac bărbații, evident fără bază reală și în care nu poți avea încredere, dar... care sunt totuși un sprijin, îți dau încredere în momentele grele - femeia îl ura acum. Cu greu se opri înainte de a-l sfășia în bucăți și întoarcându-se dezgustată părăsi bucătăria fără să mai spună un cuvânt. După câteva minute o auzi traversând încălțată salonul și-i surprinse ultima tresărire a paltonului roșu pe când trase ușa ieșind din casă. Imediat văzu luminile aprinzându-se și auzi scrâșnetul de roți dar nu făcu nici un gest să încerce să o oprească.
Nu vroia să spună nimic, nu vroia să se apere pentru că nu merita. Știa că o rănise și că era vina lui. Avea dreptate în tot ce spunea și nu avea nici o scuză pentru ce se întâmplase... dar nu era decât un post... Mâine avea să înceapă să caute alt post, va cauta ceva mai bun și ca întotdeauna era gata să o ia din nou de la capăt și să răzbească oricâte piedici i s-ar pune.
Ceea ce nu știa însă Swen, era că pentru Martha aceasta fusese picătura care umpluse paharul și-n ochii ei, orice gest care ar mai fi urmat din acel moment înainte era condamnat să rămână nul și lipsit de importanță întrucât își pierduse cu desăvărșire încrederea în el ca bărbat, ca logodnic și, ca om.
Din acel moment nu s-au mai văzut și nu și-au mai vorbit ca logodnici, iubiți sau viitori soți. Ea s-a întors săptămâna următoare, având nevoie de un loc unde să stea cât timp preda la Colegiul Tronholm și apartamentul fiind plătit din banii amândurora. Astfel au mai continuat să locuiască împreună încă aproximativ două luni. De fapt doar au stat în același loc, căci fiecare își ducea viața aproape complet independent de celălalt. Erau separați în ce privește dormitul, gătitul sau ieșirile și, unicul lucru pe care încă nu-l făceau, sau cel puțin nu-l afișau, erau întâlnirile cu alți parteneri. În tot acest timp au discutat de puține ori și de fiecare dată au sfârșit certându-se. Oricât de mult își dorea Swen să repare lucrurile, situația lui materială îl contrazicea de fiecare dată și, într-un termen scurt sau mediu, nu părea să aibă șanse prea mari de schimbare, așa că toate planurile pe care le-ar fi putut gândi, chiar cele mai mărunte, precum concediile ori stabilitul împreună în altă parte, erau sortite din fașă eșecului. Această stare de fapt a continuat până la terminarea anului școlar. După ce Martha și-a făcut actele de transfer la o nouă școală, s-au mai întâlnit de câteva ori în săptămânile imediat următoare până și-a rezolvat situația, iar ultima oară când s-au văzut, a fost să-și ia lucrurile pentru mutarea definitivă. Abia atunci și-au luat la revedere pentru totdeauna și relația lor a luat, în mod oficial, sfârșit.
El a continuat să locuiască restul verii, în Skor, sperând că are mai multe șanse să-și găsească ceva de lucru în cele două orașe mari, vecine, Trondheimul și Kvunung.
Căutarea unui loc de muncă, care s-a dovedit din lunile anterioare mai dificilă decât s-ar fi așteptat, după plecarea Marthei a continuat cu și mai puțin succes. Criza economică, care își făcuse simțită prezența până și-n acest colț uitat al lumii, scăzuse nu doar numărul de posturi scos la concursuri, dar și răspunsurile și chemările la interviuri care îi veneau, erau din ce în ce mai puține și pentru posturi din ce în ce mai prost plătite. Deși căuta în continuu, rezultatele se lăsau așteptate. Depusese Cv la zeci, poate sute de firme, încât ajunsese un adevărat profesionist al interviurilor sau mai ales al încercărilor de obținere a interviurilor de muncă.
După felul, nu foarte amiabil, în care plecase de la depozitul IIKEA, evident că nu primise recomandare pentru un alt post. Astfel, centrele comerciale similare l-au refuzat pe loc, iar restul companiilor din domeniu, indiferent de mărime, care într-un fel sau altul lucrau ori intenționau să lucreze cu acest gigant al Mobilei, nu îndrăzneau să riște luându-l pe el. Deși Trondheimul era un oraș destul de mare și de dezvoltat, aici fiind printre altele Baza Principală de Producție a Sverco dar și Nodul de Tranzit spre Zona Auchland, și-a dat repede seama că nu avea suficientă calificare pentru posturile disponibile momentan în nici una din unitățile de aici. Terminase Colegiul Tehnic din Schoenbrun, unde învățase toate secretele lucrului cu lemnul, dar, cum nu avea prea multă experiență în producție, nici unul dintre procesatorii locali nu-l acceptase într-o stație de prelucrare. După mai multe săptămâni, la sfârșitul lui Noiembrie, Swen a fost chemat la un interviu, la Fabrica de Vopsele din Hermanstadt, un mic port pe Creasta Sudică a Wiengardului.
Pe autostradă, pentru a ajunge la timp în landurile vecine trebuia să ocolească zeci, chiar sute de kilometri și, cum se întâmpla de cele mai multe ori, dacă vechiul său BMW nu se oprea, atunci cu siguranță drumurile erau, fie închise de cine știe ce alunecare, fie blocate de viscol. Cea mai rapidă dar și cea mai periculoasă cale, era în mod evident, să traverseze direct crestele și să pornească pe văile înghețate ale râurilor, dar ezita să pornească în acest mod; asta până nu i s-a întâmplat, tocmai lucrul de care s-a ferit cel mai mult. Două sute de kilometri, aproape în linie dreaptă pe o șosea perfectă, de-a lungul peisajului aproape fantastic al Wiengardului, în luminile incredibile ale sfârșitului de toamnă, era visul oricărui șofer. Considerând că pe o distanță atât de scurtă, pe drumul aproape liber și având la dispoziție serviciile celor mai bune companii de tractări, din nordul continentului, nu are ce să se întâmple rău, ca orice om normal... Swen a ales, aproape fără să se gândească, drumul cu mașina.
Natura însă nu ține cont de grafice ori statistici și, tocmai lui i s-a întâmplat, lucrul la care nu s-ar fi așteptat în veci; a fost prins într-un blocaj rutier, pe o vreme în care nimeni nu pleacă la drum și pe unul dintre cele mai puțin circulate drumuri ale țării!
O zi și o noapte a rămas blocat atunci, fără alimente și fără îmbrăcăminte mai groasă, pe un frig de minus douăzeci de grade și fără să știe cât de curând, sau dacă va reuși, să vină vre-un echipaj de deszăpezire și ajutor. A învățat o lecție dură în acest mod, anume ca, în tot ce-și va mai propune, nu întotdeauna soluțiile care par simple și sigure, sunt neapărat și cele corecte. Deși a trebuit să repare snowmobilul, ce stătea în garaj nefolosit de ani buni și nu era chiar un maestru al orientării, după această întâmplare, cu un GPS și suficiente rezerve în Trusa de urgență, atâta timp cât nu se îndeparta la mai mult de câțiva kilometri de zonele locuite, a ales să călătorească pe drumurile directe dintre orașe, descoperindu-și în călătoriile libere, o nouă pasiune.
Din nefericire pentru Swen, o dată cu apropierea iernii, au urmat zile și mai grele. După ce, abia și-a mai găsit câte o săptămână, două, de lucru și atunci în locuri care de care mai prost plătite, încât banii câștigați abia îi ajungeau cât să trăiască de pe o zi pe alta - nici pe departe să se gândească la vreo distracție sau plăcere cât de mică – cum nu se putea mai bine, ultima luna până la care era achitată chiria, se apropia cu repeziciune. În cele din urmă a ajuns să încerce și posturile din alte orașe, fără a mai ține cont de funcție sau post, calificate sau nu, însă nici la acestea nu a avut mai mare succes.
Lunile treceau, venise și toamna, încât fără să-și găsească din ce trăi, chiar Swen singur, ajunsese să fie îngrozit gândindu-se la ce i-ar mai putea pregăti viitorul. Tocmai când era mai rău și avea impresia că nimic bun nu avea să se întâmple prea curând, din senin, cam pe la mijlocul lui Septembrie, primește o scrisoare foarte ciudată, de la un Birou de avocați, Kristoph & Jorgen. Nu avea dată, adresă sau alte date de identificare, doar mențiunea... ne rezevăm dreptul la confidențialitatea datelor de legătură... trecută într-un colț, ceea ce o făcea să arate foarte ciudat. Venise prin poștă așa că nu știa de unde sau când ajunsese, neverificându-și cu săptămânile, cutia de mesaje. A întors plicul gros pe toate părțile căutând mai multe informații care să-i indice despre ce era vorba, dar n-a găsit nici un alt semn.
Swen mai citi o dată numele, Kristoph & Jorgen... dar nu-și aminti să fi auzit de vreo astfel de firmă; cu atât mai puțin să fi avut de-a face cu aceasta, ori să fi făcut ceva care să necesite intervenția unor avocați, așa că ezită îndelung. Se gândi că necunoscându-i, probabil era ceva de rău, ca mai tot ce i se întâmpla în ultima vreme; de ce să fi fost altfel?! Cu siguranță venea de la fostul loc de muncă, ori de la gazdă, nu conta... doar că nu credea că mai are putere să suporte, în acel moment, vreo lovitură în plus. Astfel plicul a rămas pe masa din living, nedeschis până ziua următoare...
Făcu curat după ce termină masa și, întinzându-se pe canapea porni televizorul, lăsându-se învăluit de imaginile și sunetele care animau un film vechi. Ecoul râsetelor disparate provenite dinspre ecran începură să umple camera, învăluindu-l asemeni unor brațe calde. Tresărind speriat, tocmai când era să adormă, Swen se ridică nedorind să adoarmă atât de devreme, la acea oră și, fără să vrea, își aminti de scrisoarea primită. Împins de curiozitate și spunându-și că e o prostie să se mai ferească o dată ce plicul a ajuns... se hotărâ! Gata să-l ia tremuratul, de la ideile răuprevestitoare ce-i apăruseră în minte sau de la fiorul de răcoare ce-l cuprinse, anunțând poate, Gripa ce-l aștepta, până la urmă își luă inima în dinți și desfăcu pachetul. Mai sorbind o înghițitură din ceașca de ceai, cu care se juca, începu să citească mesajul dinăuntru...
Treptat, mesajul îi acapară în întregime atenția și, uitând de restul lucrurilor care îl distrăgeau, pagină după pagină, începu să parcurgă din ce în ce în ce mai repede rândurile scrise. Spre uimirea lui, scrisoarea nu era nici o citație de proces, nici cerere de daune pentru întârziere la plăți, căci, fie vorba, se cam știa amânat și răs-amânat cu leasingul la auto, ci, o incredibilă notificare, prin care era anunțat că… unchiul său, Swebjen Clausse, fusese declarat, decedat și el, indicat de acesta ca unicul beneficiar al averii, avea să primească o importantă moștenire! Urma apoi, o informare destul de detaliată, cu privire la starea și numărul bunurilor acestuia, care urmau să-i revină, imediat ce-și dădea acordul pentru formalitățile de primire. Așa zisul act se încheia cu o „foarte avantajoasă ofertă” în care Biroul Kristoph & Jorgen, pentru a continua, îndelungata și benefica colaborare cu membrii Familiei Clausse, își oferea în continuare serviciile de jurisprudență, la un preț cu mult sub cel practicat pe piață. În interior avea atașată, o carte de vizită cu telefonul de la Birou, respectiv numele Executorului, însuși Fondatorul Companiei, Venerabilul Kristoph Karlissian.
După ce a terminat de citit textul și, l-a revăzut încercând să înțeleagă ce spunea, dincolo de uimirea momentului, a tras concluzia evidentă - datorită neverosimilului unei asemenea vești - că nu era altceva decât o farsă, una făcută în cel mai grosolan mod, probabil de către cineva care îi cunoștea bine situația. A mototolit imediat foile și le-a aruncat nervos în coș, întrebându-se cine ar fi putut face așa ceva. La Martha nu se putea gândi, decise cu hotărâre Swen, nefiind nici pe departe genul acela de om, indiferent ce-și spuseseră la plecare sau de, ce resentimente ar avea față de el. Singura variantă care rămânea și, părea cea mai sigură, era că vreunul dintre „bunii colegi” de la Depozit, vroia pesemne să se distreze pe seama lui. Dealtfel putea numi pe loc câțiva dintre cei care-i purtau pică, în frunte cu supraveghetorul Torbening...
Cu toate acestea, spunându-și mai târziu că, dacă tot căzuse în plasă cel puțin să ducă lucrurile până la capăt, a sunat la numărul anunțat acolo. Deși era trecut de șapte, spre surprinderea lui care se aștepta să fie ori robotul vreunei Instituții, ori numărul automat al vreunui Serviciu de urgență, de la celălalt capăt al firului, a auzit o voce ascuțită, de domnișoară, care l-a salutat cât se poate de firesc.
– Bună seara. Biroul de avocați Kristoph & Jorgen. Cu ce vă putem ajuta?!
– Aaa, s-a bâlbâit el, ezitând dacă să creadă că nimerise întradevăr la acel birou sau,
nu cumva, gluma era mai elaborată și fie mințea cineva fie cei de acolo nu știau despre ce e vorba de răspund.
Totuși surprins pe moment, nu știa cum sau dacă să continue discuția, în cazul în care ar fi întrebat ceea ce gândea, riscând să supere pe cineva care nu avea, poate, nici o vină. Putea fi întradevăr secretara acelui Birou, sau altcineva din personal; nu știa însă nici nu era interesat să afle. Cel mai bine i se păru să-și ceară scuze și să încheie discuția, fără a risca nici să fie luat în râs nici să i se închidă receptorul în nas dacă greșea, lucru pe care tocmai era gata să-l facă.
Parcă sesizându-i nesiguranța, tocmai atunci vocea amabilă de la celălalt capăt, interveni și insistă să afle ce anume dorește:
– Bună seara. Îmi cer scuze, însă nu v-am auzit foarte clar. Vă rog, dacă puteți să
repetați, cine sunteți și în ce chestiune a-ți sunat la Biroul nostru?!
– Numele meu este Swen Claussse... mormăi el cam cu jumătate de gură, gata să pună
definitiv capăt acestei farse, considerând că insistase mult prea mult. Îmi cer scuze însă cred că s-a produs o confu...
– Aaa daa... Domnul Clausse. Bună seara!! Auzi dintr-o dată glasul entuziasmat al
femeii, care îl opri înainte să-și termine ideea.
– Haaa? Cum... ridică Swen din sprâncene, din ce în ce mai contrariat de ceea ce
auzea.
Reacția aparent sinceră și impresia că întradevăr numele său îi era cumva familiar acelei necunoscute, pentru prima dată cu adevărat atent, de la începerea discuției, ascultă mai departe vocea domnișoarei:
– Mă bucur să vă aud în sfârșit, Domnule Clausse și vă mulțumesc că a-ți decis să ne
contactați! Vorbi ea foarte repede apoi sporindu-i și mai mult mirarea. Domnul Kristoph m-a anunțat că este posibil să sunați, în legătură cu moștenirea unchiului Dumneavostră, din câte îmi amintesc, însă, după atâta timp de când v-am scris... sincer, nu mai speram să vă aud. În fine, de acum, să înțeleg că doriți să vă luați în primire drepturile...
La acest răspuns, ce coincidea perfect cu textul scrisorii, realizând că posibilitatea unei asemenea întâmplări, oricât de incredibilă, putea fi totuși reală, Swen rămase efectiv fără glas. Continuând să țină telefonul la ureche, se lăsa cuprins de imaginea acelui câștig, care îi putea rezolva toate dificultățile și, asemeni unui miracol în ton cu Sărbătorile ce se apropiau, posibilitatea - cât de mică, a unui viitor fericit și pentru el - i se insinuă tăcută suflet...
– Domnule Clausse? Domnule Clausse?! Îmi pare rău însă nu vă mai aud. Alo? Îl
chemă femeia, văzând că nu mai spune nimic și insistă apoi. Sunteți bine; S-a întâmplat ceva; Domnule Clausse, mă auziți?! Alo, alo?! Alo...
Auzea în receptor glasul femeii care îl căuta speriată, considerând probabil că se întâmplase ceva însă nu era capabil să răspundă. Abia după câteva minute bune, își reveni cât de cât și reuși să articuleze câteva cuvinte:
– Daa... vă aud... îmi cer scuze! Cred că s-a întrerupt legătura! Minți Swen cu vocea
tremurată și, după ce-și mai ceru o dată scuze, reveni la ideea tocmai începută de dânsa. Vizavi de ce spuneați, aveți dreptate... Vreau întradevăr să aflu mai multe despre bunurile primite. Dacă sunteți amabilă; aș vrea să știu mai multe despre formalitățile care ar trebui făcute...
Domnișoara Gudrun, a fost mai mult decât amabilă, răspunzându-i cu plăcere la toate întrebările. Mai apoi, întrucât Domnul Kristoph, nu era momentan în țară, a fost pus în legătură cu o altă Domnișoară, Valda Sorensen, Asistenta Personală, ce în lipsa Dumnealui, se ocupa și de relațiile cu clienții importanți. De la aceasta, Swen a aflat până la finalul serii, mai multe informații pentru a fi complet sigur că întâmplarea era cât se poate de reală și întradevăr avea de primit o serie de bunuri drept moștenire; pe deasupra urma să capete un statut aproape nobiliar, prin acceptarea într-un select club, din care făceau parte numai persoanele cu afaceri de prim rang în țară! Se părea că unchiul său, fusese unul dintre cei mai importanți clienți ai Biroului de avocați, de aici și importanța arătată de Fondatorul acestuia, dorind să se ocupe personal de cazul său.
În ciuda orei târzii, contactat la insistențele sale, Domnul Kristoph înțelegându-i nerăbdarea, a hotărât să-și grăbească întoarcerea și a fost de acord să stabilească o întâlnire, chiar a doua zi. Deși pentru acest lucru și el trebuia să străbată treisute și ceva de kilometri pentru a ajunge în Wojkolm, tocmai pe malul opus al Atlanticului, unde se afla sediul Companiei, avea nevoie să vadă cu proprii ochi, că totul era real și nu se întâmpla ca de atâtea ori înainte, ca așteptând prea mult, visul să i se spulbere înainte de a-l atinge. Deși în acea noapte nu a mai reușit să doarmă, visând cu ochii deschiși, în fața tânărului Swen Claus, a început să prindă contur imaginea unei alte vieți, plină de bunăstare și promisiuni, neînchipuită măcar cu doar câteva ore înainte.
A găsit cu ușurință adresa Biroului, care avea închiriat un întreg etaj, în cel mai impozant și modern Centru de afaceri din oraș, undeva în chiar imediata apropiere a Administrațiilor micului târg. Acolo a făcut cunoștință cu Domnul Kristoph Karlissian.
Mai întâi i s-a cerut să prezinte documentele care-i atestau identitatea și, abia după ce s-a dovedit că era cine pretindea, a fost introdus în sala de primire. În locul bărbatului masiv și puternic, cu o expresie dură și vicleană întipărită pe chip, la care se aștepta, Swen a fost întâmpinat de un bătrân trecut bine de șaptezeci de ani, cu pielea vineție și părul cenușiu, înalt și uscățiv, a cărui stare de sănătate părea destul de precară, dacă se lua după tremuratul vizibil și crizele de tuse ce-l cuprindeau la intervale destul de scurte de timp. Prin felul ciudat în care tras de spate s-a ridicat pentru a-l saluta și apoi cum s-a așezat la marginea fotoliului, sprijinindu-se într-un baston ce părea la fel de vechi ca și anii săi, acesta i-a adus pe loc aminte de imaginea unui personaj de desen animat, răpus la bătrânețe de păcatele unei vieți nestatornice.
Dincolo de prima impresie pe care acesta i-a lăsat-o, dacă întradevăr sănătatea și vivacitatea nu făceau parte din atuurile lui, modul în care au putut discuta ulterior, ia schimbat lui Swen radical părerea despre omul care-i stătea în față. Personal, în mod vizibil cuprins de emoție, ceea ce dovedea o legătură strânsă cu unchiul său, domnul Kristoph, ia înmânat Titlul de moștenitor. Lucrul neașteptat pentru Swen a fost că, în loc să-i ceară continuarea afacerilor împreună, doar cu gândul la profit cum cei mai mulți avocați fac, cu actele în mână, bătrânul a început să-i prezinte fiecare posesiune și bun dobândit, descriindu-i starea fiecăruia, cu situația la zi, cu potențialul sau dificultățile proprii, cu avantajele și dezavantajele păstrării ori vinderii lor, practic învățându-l ce anume ar putea să facă pentru binele propriu, pe viitor. Pe lângă două fabrici de cherestea, una în Hofengraft și una în Kolhn, posesiuni constând în suprafețe de pădure și gatere, mai multe apartamente, cea mai importantă parte din averea lăsată, era Compania de curierat și coletărie - NordStar. Aceasta, deținea primul loc pe piața curieratului, în deservirea așezărilor din întinsa zona arctică. Hotărârea de a face acest lucru pe cont propriu, sau tot prin intermediul Biroului Kristoph & Jorgen, a lăsat-o pentru discuție abia la urmă, culmea, nedorind ca Swen să-i ofere decizia pe loc. Sfatul lui însă, se baza în mod evident pe o gândire de mult bun simț: dacă este ceva care nu știi să faci, oricât ar costa, să conducă este bine a lăsa pe oamenii care se pricep!
După ce au terminat de discutat partea practică a lucrurilor, Domnul Kristoph a insistat să-i spună mai multe, despre unchiul și, spre uimirea sa, chiar despre bunicul său, ambii, buni și vechi clienți ai săi.
Spre rușinea sa, tânărul nu-și amintea prea multe despre vreunul dintre ei. Doar câteva povestiri mai mult sau mai puțin inventate, frânturi de discuții surprinse uneori, la întâlnirile familei și o serie de întâmplări, mai mult sau mai puțin inventate ori crezute, însă despre care nici una dintre rude nu vorbea, amintirea lor fiind un fel de subiect tabu.
Ca și bunicul lui, Ingheham Clausse, mai întâi tâmplar, apoi constructor de sănii și cel care înființase Coletăria în Ținutul Jorvich, ducând în timpul războiului, uneori chiar dincolo de linia frontului, pachete pentru soldați și familiile lor; Swebjen Clausse, unchiul său, s-a dovedit un foarte bun om de afaceri și înțelegând nevoia de aprovizionare cu bunuri, a celo mai îndepărtate și izolate așezări din zona arctică, a extins apoi afacerea la întreaga zonă și ia adăugat noi domenii cum era curieratul, transportul de persoane și diverseele magazine de desfacere. Ulterior a diversificat și mai mult activitățile companiei, adăugând și prelucrarea lemnului și a altor rezerve naturale specifice regiunii, dezvoltând Compania treptat până la nivelul actual. Potrivit acestuia, mânat de spiritul aventuros, unchiul său a dus o existență solitară în cea mai mare parte a vieții. În ultima perioadă se retrăsese și, de aproximativ cinci ani, nimeni nu mai auzise de el. Potrivit legii Administrării bunurilor, împlinindu-se termenul conform căruia, fără răspuns la notificările fiscale, orice cetățean era declarat „Decedat până la proba contrarie”, la începutul lunii Biroul a pornit procedura de Moștenire. Conform dorinței acestuia, el, Swen Clausse fusese numit unicul beneficiar al averii. Singura dorință a acestuia, a fost ca, în termen de cinci luni, Swen să locuiască cel puțin o săptămână, în casa familiei din Jorvich, locul unde a început totul...
Swen s-a întors apoi în Skor, urmând să aștepte finalizarea tuturor formalităților și să ia o decizie în privința continuării, sau nu, a colaborării lor. În prima fază, din partea Biroului, avea la dispoziție o rentă din care se putea întreține și, pentru prima dată după mult timp și-a scos puținii prieteni, pe care-i mai avea, în oraș și, și-a putut permite luxul de a-și lua câte un nou rând de îmbrăcăminte și papuci. Până la finalul săptămânii, când a fost avizat în noile titluri de proprietar, a fost de acord ca, cel pentru anul următor, Biroul Domnului Kristoph să continue administrarea tuturor bunurilor, ulterior având să decidă pentru o mai lungă perioadă, după ce se va informa mai amănunțit.
Aflând mai multe despre viețile buicului și unchiului său, și-a putut face treptat o părere mai clară despre propriile rădăcini dar și despre secretele teribile pe care, în cele mai multe cazuri, marile reușite le ascund. Acesta era și cazul familiei sale, după atâția ani în care crezuse altceva, ajungând în sfărșit să-i dea dreptate mamei sale, ce nu avea o părere deloc bună despre ei. După ce cutreierase țara în lung și-n lat, cu spiritul său de afaceri, făcând avere în timpul războiului, nici după ce se căsătorise a doua oară - la un timp după ce fondase Compania NordStar și i s-au născut fiica, mama lui Swen și, apoi, primul fiu, Swejben - bunicul Ingheham nu a avut stare să rămână într-un singur loc și, abandonându-și nevasta și copiii, în mod incredibil, a plecat brusc, într-o expediție în insulele Indoneziene, de unde nu s-a mai întors. Mulți ani mai târziu, au primit vești de acolo, că a fost găsit mort, ba mai mult, că fusese căsătorit cu o mulatră de vreo douăzeci de ani care-i făcuse și vreo doi trei copii. Acest fapt a distrus-o pe bunica sa, Mathilda, a cărui stare mentală nu a mai fost la fel de atunci, sfârșind în cele din urmă internată într-un ospiciu, lucru care pe mama sa a afectat-o cumplit. Când a văzut că fratele său, Swebjen, pornește pe acceași cale, alegând viața în singurătate ca explorator în zonele montane din țară, mama sa, protestantă convinsă, femeie hotărâtă și cu frica lui Dumnezeu, ia interzis să mai aibă ceva de-a face cu copilul său. Din acel moment, nici in ruptul capului, nu s-a mai pus măcar problema vreunei discuții despre acest subiect darămite a vreunei întâlniri. A fost destul ca una dintre cunoștințele comune, să aducă vorba că, fratelui ei îi este greu singur și ar vrea să-i vorbească, să-și ceară scuze, că felul în care a izbucnit femeia, care de obicei era calmă și reținută, punând-o la punct pe cea care a îndrăznit să-i calce cuvântul încă în propria casă, le-a rămas tuturor de învățătură. Pe de altă parte a aflat că, unchiul său nu putea avea copii și poate și acesta fuses unul dintre motivele pentru care preferase să se izoleze și de asta l-a ales, pe el ca moștenitor.
Cu aceste gânduri în minte și pentru a-i spune ce se întâmplase, fără să anunțe, vrând să-i fie o supriză, cum nu se văzuseră demult, ia făcut o vizită mamei. A ajuns când ea era plecată la o întâlnire și altcineva, un bărbat mic, chelios și grăsuț, ia deschis.
A fost surprins să-l vadă pe acel străin, crezând în primul moment că greșise ușa, însă când a întrebat de Doamna Alma Clausse, acela a răspuns că acolo locuia. Aflând cine era Swen, el l-a îmbrățișat foarte bucuros și l-a invitat înăuntru, spunând că de mult timp vroia să îl cunoască, prezentându-se ca, „prietenul” ei. Deși nu avea nevoie de nimic, a găsit încurcat scuza, că venise să-și ia unele lucruri și, urmat de acel individ foarte vorbăreț și zâmbitor, a început să caute ce căuta. Nu erau la el în cameră, aceasta fiind renovată pentru a primi chiar oaspeți, cum se obișnuia prin părțile locului, dar le găsit la subsol și s-a grăbit să ia cu totul cutiile prăfuite, cuprins de o ciudată senzație de neplăcere și stânjeneală. A transmis toate cele bune mamei, spunând că va reveni cât de curând și a plecat foarte repede tot atunci.
Pe drumul de întoarcere, Swen și-a adus, fără să vrea, aminte de tatăl său. Călătorea mult de aceea nu-l vedea prea des des, însă când ajungea acasă, el era cel mai fericit fiu din lume. Era mândru de tatăl său, care lucra la o mare firmă ca director și-i aducea cadouri pe care nu le mai avea nici un alt copil. Cu barba roșcată și păr bogat, înalt și puternic, cu spatele gros și cu vocea groasă, era un bărbat frumos, asemeni unui războinic wiking. Nu vorbea des, dar atunci când avea ceva de spus și se ridica ca un uriaș deasupra mesei, toată lumea se oprea și asculta ce avea de spus. Diferența între cei doi era uriașă... însă, „încurcate sunt căile dragostei” și-a amintit atunci, vorba care-i plăcea fostei sale logodnice, Martha, înțelegând că singur stătea mărturie pentru adevărul ei. Ulterior a vorbit cu mama sa la telefon, aflând mai multe despre acel domn și a înțeles că, indiferent de părerea lui, singură, femeia care l-a crescut și ia oferit atâta timp tot ce a avut nevoie, avea acum dreptul la propria fericire. și el la rândul său ia povestit despre moștenirea primită, și buna sa mamă ajungând la o nouă concluzie față de cel care ia fost frate. Și după această întâmplare, care părea să joace rolul unui semn, vrând să-și ia o ultimă povară de pe cap, a început totodată să-și pregătească, pentru sfârșitul lunii, drumul menționat în testament.
Obișnuiți deja cu semiîntunericul permanent și cu jocul derutant al panglicile de lumini colorate, ce porniseră să aprindă cerul, locuitorii micii așezări, se aciuaseră deja pe la casele lor, luminile din ferestre vrând parcă să reflecte strălucirea stelelor printre crestele înghețate ale Inghehornului. Răspândite asemenea unor minuscule forme regulate, deasupra cărora aproape drepte se înălțaua coloane prelungi de fum, construcțiile desenate de strălucirile jucăușe ale ornamentelor de iarnă, atârnau ordonate pe terasele înghețate de la marginea Ghețarului. De trei săptămâni încheiate, „noaptea cea lungă” își lăsase greaua mantie asupra cătunului izolat, când noul BMW argintiu, recent intrat în posesia tânărului Swen Clausse, se strecură precum o nălucă pe străzile înguste de la marginea Jorvichului, căutând ușa gălăgioasă a unui han. Găsi în cele din urmă Casa lui Olaf și trase acolo peste noapte.


sfarsit partea 1

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Joi Noi 04, 2010 10:32 pm  Dorina Ciocan

Te felicit, Daniel și sper să postezi în continuare ca să putem interactiona mai mult pe forum ...un gând bun

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj Joi Noi 04, 2010 7:59 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Felicitări pentru reuşita de la concurs şi mult succes în continuare! Cele bune să se-adune! Smile

Sus In jos

Marioara Visan

Mesaj Joi Noi 04, 2010 7:38 pm  Marioara Visan

In primul rand vreau sa te felicit pentru rezultatul obtinut la concursul de creatie literara " Mihail Sadoveanu".Ma bucur ca un iesean a reusit sa se faca remarcat la un concurs de o asemenea amploare, apoi vreau sa te felicit pentru ce ai postat aici pe forum. Cred ca pe fruntea fiecarui parlamentar care tine cu dintii de ciolanul puterii ar trebui infierat acest citat din ceea ce ai scris tu:"Nu avem tăria şi voinţa de nezdruncinat a altor neamuri care arogându-şi dintr-u’ început o mai mică importanţă şi-au atins ţelurile luptând şi îndurând greutăţi imense în numele aceloraşi idei timp de sute de ani(vezi Irlanda).
Ghidându-ne după ideea ”lasă că la altul e mai rău” acceptăm resemnaţi nu doar greutăţile actuale ci să n-i se pună în cârcă şi consecinţele mult mai grave ale acţiunilor din prezent ce se vor răsfrânge însutit asupra generaţiilor viitoare."
Inca o data felicitari si la cat mai multe premii, te asteptam si cu alte scrieri la fel de pline de adevar.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Joi Noi 04, 2010 1:09 pm  Didina Sava

Te felicit pentru mentiunea obtinuta cu lucrarile tale si situarea pe locul zece ca medie in randul participantilor.Ma bucur ca ai fost receptiv la indemnul meu de a participa la acest concurs ,si ca drept urmare scrierile tale au fost apreciate cu nota 8,25.Sper ca aceasta participare sa iti fie de bun augur,sa te mobilizeze si incurajeze sa scrii ,sa te perfectionezi si sa particpi si la alte concursuri.Ne-am bucura din toata inima daca ai posta texte de ale tale aici Te asteptam cu interes.

Sus In jos

pantazi daniel

Mesaj Lun Iun 14, 2010 9:31 pm  pantazi daniel

Ce fel de neam suntem


Întotdeauna m-am întrebat dacă noi ca Stat, ca Ţară sau Neam suntem capabili să facem gesturile măreţe de eroism militar ori de altă natură, de inventivitate sau de punere în practică cu care ne lăudăm adeseori.
Cărţile de istorie sunt pline de astfel de fapte atât trecute cât şi din vremuri mai recente, însă gândul că ele ar putea fi copii ale unor evenimente ce aparţin altora, sau exagerări nereale ori falsuri exagerate asupra unor întâmplări distorsionate cum adeseori am descoperit, mă face să nu am defel încredere.
Pentru credinţa mea interioară, pentru încrederea ca simplu cetăţean, pentru mândria de a face parte dintr-un astfel de popor, am nevoie de dovezi mult mai palpabile şi mai credibile decât simplele afirmaţii, am efectiv nevoie de informaţii mai sigure pentru a continua să sper.
M ulte popoare de pe întinsul globului se pot lăuda cu istorii, culturi, fapte sau monumente extraordinare.
Egiptenii de la care ne-au rămas piramidele, Englezii ce ne-au adus în era industrială, Statele Unite şi petrolul Arabiei, sau comunismul din Est, sunt fapte cu adevărat unice, din puţinele ce pot fi atribuite diferitelor naţiuni enumerate şi sunt multe altele în plus neamintite.
În cazul unora, din amalgamul răscrucilor de timp este chiar greu de decis care este mai importantă faţă de alta şi care să fie amintită din vastul lor număr.
Pentru câteva rânduri doar, rog să lăsăm deoparte constrângerile geografice, temporale, civilizatoare ori cele de ordin moral sau educaţionale care ar putea servi drept motivaţii perfect reale ale multor decizii din existenţa noastră şi să ne limităm strict la enumerarea faptelor.
Vreau să încerc astfel demonstrarea unui raţionament.
În ultimul timp îmi tot pun tot mai des întrebarea.
Ce anume înafară de limbă, de obiceiuri şi de spaţiul geografic comun, ne certifică ca popor?
Acest lucru poate fi verificat şi printr-un substrat psihologic de un anume tip?
Există un moment, o calitate, o acţiune definitorie ori poate mai multe dintre acestea care să ne identifice cu siguranţă din rândul altor neamuri?!
Suntem întradevăr cu ceva mai speciali sau mai deosebiţi faţă de alţii sau este doar o marcă de siguranţă pe care ne-o atribuim?!
Ne-am lăsat în vreun fel cu adevărat marcant amprenta asupra existenţei speciei umane pe această planetă vreau eu să aflu!
Sau dincolo de ceea ce suntem învăţaţi să credem printr-un patriotism desuet şi disproporţionat nu am făcut altceva decât să ne lăsăm purtaţi de curenţii timpurilor ascunzându-ne ca şi în prezent după sintagma ”puternicii decid”.
Nu mă refer aici la indivizii cu adevărat geniali, care şi-au întrecut cu multe decenii semenii fără a fi neapărat recunocuţi prin origini mai ales că mulţi dintre aceştia s-au considerat pe bună dreptate ruşinaţi de vechile rădăcini.
Alegând cu toată inima să adere la alte modele pentru a reuşi, ei s-au impus în faţa tuturor piedicilor reuşind exclusiv prin propriile forţe să atingă niveluri de cultură şi pricepere care au stârnit invidia în întreaga lume.
Exemplele sunt multiple.
Ajutorul mediului şi locului de provenineţă nu poate nicicum să fie considerat benefic sau definitoriu în cazul lor, dimpotrivă!
Pe noi indivizii, exemplele ne marcheză.
Dar sunt multe popoare ale căror calităţi dobândite de-a lungul timpului sunt atât de diferenţiate încât au devenit tipice chiar propriilor cetăţeni, dacă aceştia nu le aveau,
Francezii prin raţionament, germanii prin seriozitate, indienii prin misticism, japonezii prin onoare sau dacă vreţi chinezii prin produsele de orice tip cu care au invadat lumea, comportamentul tipic atribuit acestor naţiuni se reflectă în mod subconştient asupra vieţii obişnuite a celor ce locuiesc între graniţele lor.
Uneori voluntar, în cele mai multe cazuri prin împrejurările vieţii de zi cu zi, aceştia sunt atraşi, dacă nu chiar forţaţi să se ridice la un nivel cel puţin minim al aşteptărilor compatibile cu modelul ce le-a fost atribuit.
Doar astfel ei se pot integra armonios şi pot prospera fiind ajutaţi de instituţiile civice.
Alte state, poate mai puţin dezvoltate sau cunoscute, poate mai puţin extinse sau cu populaţii nu la fel de numeroase ca ale unora enumerate, beneficiază în schimb de pe urma unor resurse naturale, forme de relief, suprafeţe întinse ori poziţii geografice privilegiate care le asigură dezvoltarea facilă.
Şi dintre acestea, atenţia preponderent îndreptată spre o direcţie sau alta a condus de-a lungul mileniilor la naşterea unor simboluri atât de trainice încât şi din ele mai îndepărtate regiuni pot fi uşor recunoscute.
Australia prin oierit şi păşunile întinse, Leii asiatici cu insulele puternic dezvoltate, Brazilia exotică folosesc cu înţelepsciune ceea ce posedă, câştigând poziţii tot mai însemnate în economia lumii.
Fostele Imperii, fostele puteri importante sau actualele Descoperiri economice, îşi păstrează cu înţelepciune trecutul reânviindu-l cu fiece ocazie ca modalitate de a-şi asigura propăşirea.
Italia, Spania, Portugalia, Grecia... în ciuda greutăţilor, îşi construiesc noile drumuri către viitor protejând urmele ”vechilor şi bunelor căi”.
Acestea au şi un rol, nu doar pentru simplul prestigiu, ca privind cu mândrie spre trecut generaţiile prezente să fie imboldite a recăpăta poziţia de odinioară.
Prin voinţă, hotărâre şi credinţă, Vatican, Malta, Cipru s-au impus definitiv în istorie deşi sorţii le-au fost împotrivă.
Binecuvântaţi cu cele mai mari şi mai diverse bogăţii, spre deosebire chiar de vecinii pe care-i desconsiderăm plini de orgolii, nu doar am ratat fiecare şansă să ne întărim de-a lungul timpului dar şi acum, în cel mai întunecat ceas de răscruce facem toate lucrurile parcă împotriva celor mai elementare interese proprii.
Enescu, Brâncuşi, Coandă, Saligni sunt mari excepţii, genii uimitoare fără doar şi poate, însă şi acestea din nefericire pălesc în comparaţie cu Opera Austriacă, Arta Italiană, ori trecutul şi prezentul militar şi tehnic Anglo-Francez, Instituţii care din păcate nouă... ne lipsesc.
Dovezi ale extraordinarelor calităţi cu care neamul nostru a fost înzestrat există într-un număr împortant şi astăzi, ajunge să vedem doar clasamentele olimpiadelor şi concursurilor internaţionale sau ale întrecerilor pentru copii supradotaţi.
Totuşi în faţa unor Sisteme bine organizate şi cu tradiţii recunoscute, nici cele mai strălucite minţi şi personalităţi nu pot rezista timp îndelungat.
Pentru a nu fi doborâte sau măcinate în lupte fără sorţi de izbândă, în aproape toate cazurile acceptă soluţia plecării, dezamăgiţi de lipsa de interes a ţării în care ”din nefericire” s-au născut.
Ce mecanisme subtile, ce imbolduri, ce pericole ne sunt oare necesare pentru a putea reuşi?
Curajul, bunătatea, credinţa, patriotismul,... la ce ar trebui să se facă apel pentru a fi treziţi?
Ce resorturi obscure ar trebui oare acţionate pentru a se produce acea izbucnire a forţelor lăuntrice capabilă să dea naştere unor întregi revoluţii?!
Mă refer nu la simpla violenţă ci la deşteptarea energiilor capabile să remodeleze şi să refacă din temelii modurile de viaţă.
Dar, mă gândesc de ceva vreme... suntem, am fost capabili de aşa ceva vreodată?!
Sau răbdarea şi frica, ”cumpătarea” cum frumos i se spune, exersate în veacuri, de care se folosesc cu mare bucurie cei care ne conduc, s-au transformat complet şi iremedial în boala teribilă a muţeniei şi adormirii!!
Deocamdată nu facem decât să primim indiferenţi explicaţiile ce n-i se bagă pe gât şi în timp ce alţii ies în stradă pentru orice drept care l-i se cuvine şi le este îndepărtat pe nedrept, noi pierdem timpul cu discuţii inutile.
Să nu ne mai ascundem după aparenţe; de fapt aşteptăm să se întâmple ceva pentru a nu face nimic!
Alţii să lupte şi să moară...
Alţii să treacă prin ce e mai greu...
Şi tot alţii să continue până la capăt!
Din frica suportării consecinţelor şi pentru cea mai neînsemnată luare de poziţie ne-am învăţat să ne fofilăm, să ne ascundem ori să fugim, mai degrabă decât să luptăm.
Acesta cred este motivul pentru care de-a lungul erelor toate binefacerile şi prefacerile şi chiar postafecerile civilizaţiei, în timp ce restul statelor deja avansaseră demult spre noi direcţii, la noi au fost adoptate cu întârzieri de zeci şi sute de ani.
Deasemeni, acesta este şi motivul pentru care inclusiv acum suntem consideraţi mai mult parte a Orientului decât a Occidentului.
Cu o clasă politică radical şi profund coruptă ale cărei ramificaţii de interese - precum un cancer netratabil - sunt infiltrate de la cel mai înalt la cel mai de jos nivel al societăţii şi cu o categorie de modele în totalitate lipsită de cele mai elementare calităţi morale şi intelectuale, nu este de mirare că generaţiile de tineri cât de cât şcoliţi trăiesc cu unicul gând -
- SĂ EMIGREZE!
Revoluţionari latini cum singuri ne evocăm, ne pierdem cu reziciune patosul şi uitând circumstanţele care ne-au forţat eventuala reacţie devenim înapoi molateci chiar peste noapte.
Nu avem tăria şi voinţa de nezdruncinat a altor neamuri care arogându-şi dintr-u’ început o mai mică importanţă şi-au atins ţelurile luptând şi îndurând greutăţi imense în numele aceloraşi idei timp de sute de ani(vezi Irlanda).
Ghidându-ne după ideea ”lasă că la altul e mai rău” acceptăm resemnaţi nu doar greutăţile actuale ci să n-i se pună în cârcă şi consecinţele mult mai grave ale acţiunilor din prezent ce se vor răsfrânge însutit asupra generaţiilor viitoare.



Marţi, 8 iunie 2010

Sus In jos

Rodica Rodean

Mesaj Mier Feb 03, 2010 12:05 am  Rodica Rodean

Bine ai venit in acest Univers al Prieteniei...sper sa te simti aici ca acasa si ne vom stradui sa nu-ti inselam asteptarile
Numai bine !!!

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Feb 02, 2010 10:21 am  Dorina Ciocan

Bine ai venit ,Daniel!

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum