Ultimele subiecte
» Mihaela Moşneanu
Ieri la 8:03 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Joi Noi 23, 2017 7:57 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Flora Mărgărit Stănescu-INCREDIBILA IUBIRE

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

05042012

Mesaj 

Flora Mărgărit Stănescu-INCREDIBILA IUBIRE







(Strict autentic)
S-au cunoscut în Roma, într-o casă de bătrâni neajutoraţi fizic, dar susţinuţi financiar de familie.
El un bărbat de 50 ani, trecut prin multe, aflat într-un cărucior cu rotile, ea o româncuţă cu suflet bun, în căutarea unui loc de muncă.
Lipsa locurilor de muncă din ţară, traumele suferite în familie, bătută şi înjurată de un tată beţiv, încercarea ei de a-şi întemeia o familie cu un bărbat de vârsta ei, care a eşuat lamentabil şi multe alte lucruri mărunte, care pot face din viaţa unei tinere fete un adevărat calvar, au făcut-o să plece din ţară.
Printr-o fostă colegă de şcoală, Despina a ajuns în Roma şi a intrat ca infirmieră într-un azil de bătrâni.
Nu avea voie să se declare nemulţumită de nimic. Trebuia să muncească şi să tacă. La cea mai mică nemulţumire, risca să rămână în stradă.
Munca într-un astfel de aşezământ se desfăşoară în semiclandestinitate, perioada de probă, de acomodare fiind obligatorie. Cei mai tineri pensionari ai acestui azil erau trecuţi de 50 ani, iar cu cei între 70-90 ani,
nu se prea putea vorbi, mulţi dintre ei trăind în lumea lor imaginară, vorbind singuri, nefiind în stare nici să-şi schimbe singuri pempars-ul. Cum programul era foarte încărcat şi de teama de a nu fi oprite de carabinieri, fetele fără acte, care lucrau ca infirmiere, acceptaseră numai două ore liber pe săptămână. Nu este greu de înţeles motivul pentru care majoritatea lor au petrecut zile întregi la infirmerie cu perfuzii la mâini, mai rău decât cei pe care-i îngrijeau.
Supravegheau bătrânii continuu, timp de 24 ore, îi spălau, îmbrăcau, hrăneau, făceau curăţenie. Spălau lenjeriile, prosoapele, hainele celor internaţi, într-un cuvânt, făceau toate treburile şi din salariul şi aşa mic li se reţineau banii pentru cazare şi masă. În toată această nebunie Despina, reuşea în cele două ore libere, să ajungă la o bancă, să trimită mamei sale ceva bani, ştiind în ce lipsuri şi greutăţi se zbătea acasă.
Singurul bărbat pe care nu era nevoie să-l schimbe şi să-l spele, era Paulo, bărbatul de 50 ani, cu plete lungi negre şi cu ochii albaştrii. El le mai însenina zilele cu glumele lui, cu bancuri spuse în puţinele clipe de răgaz al fetelor.
Lunile şi anii au trecut mai repede şi parcă mai uşor, de când Despina şi Paulo s-au împrietenit, au devenit mai apropiaţi. Paulo aflând mai multe detalii despre viaţa fetei în ţara ei, la început a compătimit-o sincer, apoi între ei s-a instalat un fel de camaraderie.
Am auzit mulţi bărbaţi că nu le înţeleg deloc pe femei, că niciodată nu ştiu ce vor şi sunt veşnic nemulţumite. Nu sunt toate astfel. Despina nu-şi dorea nimic mai mult decât un cămin liniştit alături de un om paşnic, afectuos, capabil să-i asigure strictul necesar şi să ştie să-i aprecieze eforturile.
Luxul, maşinile, nu erau pentru ea nimic, în comparaţie cu o seară petrecută sub cerul înstelat, cu capul sprijinit pe umărul lui şi simţind cât de utilă este acestui om, care în urma unui accident vascular, a făcut o formă mai uşoară de paralizie.
Când a fost prima dată sărutată de Paulo, a simţit că poate face asta întreaga viaţă, numai el să fie mulţumit şi în siguranţă. Viaţa ei nu avea sens decât atunci când se simţea utilă cuiva. Era fericită că Paulo îi aprecia ajutorul, compania şi după 2-3 ani au hotărât să se mute împreună, într-o căsuţă pe malul mării.
Din acea căsuţă cu o curte foarte mică şi-a făcut Despina un mic colţ de Rai, pentru ea şi Paulo. Nici un spaţiu cât de mic, nu rămăsese fără un ghiveci cu flori. Au făcut un fel de umbrar unde Paulo poate să iasă cu căruciorul lui, să se bucure de briza mării. Despina are toată libertatea din partea lui Paulo, dacă vrea se poate angaja oriunde în altă parte, acum se poate descurca singură, cunoaşte bine limba italiană, deci ar putea pleca oricând. Chiar Paulo o îndeamnă să caute un loc de muncă unde ar putea primi un salariu, veniturile lui fiind mici şi asigurate de tatăl său. Despina nu doreşte asta, este îndrăgostită de Paulo,
de sufletul lui bun, de maniera în care o tratează şi-i apreciază eforturile.
În dragostea ei există şi o mare jertfă, dar ea refuză să se gândească la asta. Pentru ea Paulo a fost singurul om care a ştiut să o aprecieze, să o facă să se simtă femeie sigură pe destinul şi pe viaţa ei.
Se impune aici o întrebare...fata asta cere atât de putin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?
Paulo a intuit perfect nevoia ei de afecţiune, de mângâiere, de apreciere, de o vorbă bună şi a ştiut să i le ofere, aşa cu toată infirmitatea trupului său.
Acesta este motivul pentru care Despina este hotarâtă să se cunune cu Paulo.
Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar de membrii familiei.
Sunt mulţi bărbaţi care nu ştiu să aprecieze pe cea de lângă ei, apoi când sunt părăsiţi stau şi-şi plâng de milă sau se îmbată cât îi ţin banii.
Dragostea nu se impune cu pumnul, dragostea se câştigă mai întâi prin respectul de sine și apoi de cel de lângă noi.
Consider că aprecierea femeii, iubirea ce i se acordă, ajutorul, mângâierea, complimentele, nu sunt deloc un semn de slăbiciune ci de bună creştere.
Cazuri asemănătoare ca cel al Despinei, pe care am cunoscut-o personal, în căsuţa de pe malul mării Tireniana, sunt foarte multe. Fetele şi femeile din România sunt cunoscute în primul rând ca fiind muncitoare, gospodine, frumoase, sufletiste şi ştiu să facă şi economii.
Urmaşii acestor femei care se căsătoresc pe alte meridiane, nu vor veni în România decât poate să-şi cunoască bunicii, iar populaţia şi industria în ţară vor avea de suferit. Am intrat în Europa, dar lipsa locurilor de muncă, îi face pe foarte mulţi români, să plece pe alte meridiane, să-şi câştige existenţa şi să facă economii pentru bătrâneţe.

Din volumul de proza scurta: CUFUNDATA-N VAIETUL LUMII, aparut recent la editura HELIS. Flora Margarit Stanescu.

Va doresc minunate sabatori Pascale si o primavara pe placul inimii voastre.

avatar
Flora Mărgărit Stănescu

Numarul mesajelor : 9
Varsta : 69
Localizare : Slobozia
Data de inscriere : 25/06/2009

http://romaniamea.ning.com/profile/SINTEZE

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Flora Mărgărit Stănescu-INCREDIBILA IUBIRE :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 22, 2012 10:39 pm  Flora Mărgărit Stănescu

(fragment din vol.II al romanului: IN CREIERUL MUNTILOR)

Ajunși la adresa indicată de directorul orfelinatului, Arpad împreună cu Codruț, pătrund în curte printr-o portiță mică de fier forjat, aidoma cu gardul ce împrejmuia o proprietate destul de vastă. O alee străjuită de tufe de tradafiri îi conduse în apropierea ușii de la intrarea principală, de unde se făcea o altă alee, tot din dale de piatră ce ducea în grădină.

- Foarte bine întreținută grădina, observase Iulia, rămasă puțin în urmă, probabil că este pasionat de asta. În partea dreaptă a gradinii erau aliniați câțiva stupi de albine, iar printre ei cu o mască albă pe față, trebăluia un bătrânel îndemânatec. La vederea musafirilor le făcuse un semn să nu se apropie prea mult de stupi, albinele erau cam agitate în acea zi. Era nevoie de ploaie și pentru ele. Lasându-și ustensilele de lucru și masca, venise el în întâmpinarea lui Arpad și-i întinsese mâna.

- Cu ce treburi pe la noi? Întrebase el.

- Poate...niște miere...vindeți? zâmbise puțin forțat, apoi spusese; am dori să stăm puțin de vorbă...

- Haideți acolo la umbră, indicase cu mâna un chioșc de lemn vopsit verde și îmbrăcat în viță de vie. În interior era o masă de lemn și niște scaune din nuiele împletite.

Se așezaseră toți la umbră. Iulia nu scosese nici un cuvânt, decât salutul. Îl studia pe bătrân cu luare aminte, dar fără nici un sentiment. Avea părul alb ca neaua și purta niște ochelari pe vârful nasului.

- Nu ne vindeți și nouă vreo doi stupi? încercase Arpad în glumă...sau ceva miere de salcâm... Iulia puțin a lipsit să nu izbucnească în râs, la auzul celor spuse de soțul ei. Arpad și albinele...niciodată nu vor face casă bună, era sigură de asta.

- Lasă albinele pe seama pensionarilor, au destul timp, nu este o joacă...mai ai destul până la pensie...apoi miere...se mai găsește. Dar nu mi-ai spus cine ești și cu ce treburi pe la noi...

- Sunt Arpad Balint, inginer minier în Valea Jiului, cu soția și fiul nostru, ne întoarcem de la mare dar am făcut acest...ocol, special să ne cunoaștem. Este vorba de o situație mai...delicată.

- Delicată zici? păi să auzim...spusese bătrânul profesor ștergându-și ochelarii cu o mână tremurândă.

- Domnule profesor, începuse Arpad, în urmă cu mulți ani ați cunoscut o fată Veronica? La auzul acestui nume, bătrânul tresărise atât de vizibil, încât Arpad se simțise dator să se scuze. - - Nu vreau să vă tulbur, dar pentru noi este foarte important să știm ce s-a întâmplat cu Veronica?

- Sigur că am cunoscut-o dar, nu văd legătura, de ce te interesează pe tine asta?

- Pe noi domnule profesor...ați avut un copil cu Veronica, nu-i așa? O fetiță?

- Tinere! ai cam întrecut măsura, te amesteci în viața mea privată și asta nu permit. Nici miliția nu are voie să se amestece în viața mea și o faci tu? cu ce drept?

- Nu asta fac, ne interesează doar ce s-a întâmplat cu Veronica, fiica ei o caută de 30 ani. Luase cei drept un ton de anchetator și asta îl alarmase oarecum pe bătrânul profesor. Indignarea Iuliei începuse deja să urce din străfundurile ființei sale unde

o închisese bine cu mulți ani în urmă. Bătrânul vizibil iritat, cu barba tremurând și cu privirea când la Arpad când la Iulia, făcea eforturi să se reculeagă și să spună numai atât cât credea el de cuviință că trebuie spus.

- Vă repet domnule profesor, cu tot respectul, nu viața dumneavoastră mă interesează, ci numai Veronica și copilul ei. Ce știți despre ele? Încurcat acesta clătina din cap a dezaprobare și când se consideră destul de stăpân pe vocea sa, spuse deodată.

- Veronica a murit la naștere, nu a putut ajunge la spital, iar gazda la care stătea, a găsit-o după ce născuse, leșinată în camera ei. Plânsul copilei o făcuse să intre la chiriașa sa. Și mai indignată Iulia ar fi vrut să-i strige lui Arpad, lasă-l în plata Domnului, nu vezi în ce hal este? Dar Arpad era decis să afle tot adevărul odată pentru totdeauna. Revolta care o chinuise atâțea ani și-i umbrise copilăria și adolescența, întocmai ca o eclipsă solară de lungă durată, se transforma în cu totul altceva. Ceva pentru care chiar nu merita să se consume ea. Bătrânul profesor o privea tăcut și parcă năpădit de amintiri, de amoții vechi, reale sau confuze. O lacrimă i se prelinsese pe obrazul brăzdat de vreme, dar de spus nu spunea nimic. O fetiță zvăpăiată, venise în goană, trântise poarta și trăgând după ea o coardă, strigând cât o țineau puterile;

- Bunicule! Bunicule! Anca a dat drumul câinelui să mă înhațe.

- Doina potolește-te! Avem musafiri...îi spusese el cu oarecare autoritate.

- Și ce dacă? Să-i înhațe pe ei dulăul lui Anca. N-am s-o mai primesc niciodată la noi în curte. Bătrânul profesor îi răsucește tare o ureche, Doina urlă de durere...Facând-o obraznică o trimite să stea singură în camera ei, de unde nu avea voie să mai iasă tot restul zilei. Ușa de la intrare se trântise în urma fetiței făcând să se zguduie ferestrele.

- Domnule profesor, dacă nu vă face bine, putem s-o lăsăm pe altă dată...încercase Arpad.

- Ce să nu-mi facă bine? Aaaa...povestea aia...nu, încercase el să braveze. De ce te interesează copilul?

- Am făcut niște cercetări la orfelinat și am aflat...

-Cum este posibil așa ceva? Astea sunt date strict secrete, cum ai avut acces la ele?

- Am vrut să știu, mai încercase Arpad să explice, dar...

- Lasă asta acum, știu ce ai găsit...cum este cu putință? Murmura mai mult pentru sine bătrânul, cum este cu putință? Da, am cunoscut-o pe Veronica, am avut un copil cu ea, o...fetiță da...era cam excentrică Veronica, credea că are asupra mea drepturi de soție legitimă, numai că nu i-a mers. Nu m-am lăsat prins în laț, aveam alte planuri. Veronica mi-a făcut câteva scene de gelozie, apoi ne-am despărțit. Nu era o femeie potrivită pentru mine, continuase bătrânul cu un fel de acreală în voce, ceea ce o iritase și mai tare pe Iulia. Eram tânăr, aveam și eu ambițiile mele, nu puteam să mă însor cu ea...

- Atunci de ce nu ai lăsat-o în pace? Strigase Iulia plină de indignare, ai lăsat-o singură și cu un copil...hal de om...hal de profesor...cu ce ai fost dumneata mai bun decât ea? Cum poți vorbi astfel despre mama mea? După ce ai împins-o pe culmile disperării, fată cu copil din flori...ai abandonat-o și acum spui că nu era potrivită sa-ți fie soție? Ai împins-o la moarte sigură...ești responsabil de asta...Iulia nu se mai recunoștea, privirea ei ardea ca un laser, lacrimile i se prelingeau în voie pe fața ei, iar bătrânul o privea consternat.

- Iulie, Iulie vino-ți în fire, intervenise Arpad simțind că discuția scapă de sub control. Hai în mașină, nu mai stăm aici, trebuie să înțelegi...cum ai putut...

- Cum am putut ce? Nu eu am dorit să vin aici. Să nu vorbești astfel despre mama mea, se pare că singura ei vină a fost că te-a întâlnit pe dumneata...pe dumneata care ai împins-o la moarte...ești un nimeni...nenorocul ei ai fost dumneata....cum îndrăznești s-o ponegrești în fața mea? Se lăsase apoi condusă de Arpad la mașină. Întreg trupul îi era zbuciumat de suspine. Se simțea epuizată de toată discuția și scârbită până în adâncul sufletului. Starea ei nervoasă a degenerat într-un puternic hohot de plâns, de nestăvilit. Pe bancheta din spate sta cu Codruț alături. Acesta o mângâia pe păr neștiind ce cauzase de fapt starea ei de plângea, cum nu o mai văzuse niciodată. Arpad s-a întors la profesor și a scurtat cât a putut discuția cu el, dar a aflat tot ce a dorit, ca să nu mai fie nevoit să-l întrebe și altă dată. Parcă se rupsese un stăvilar al lacrimilor și vorbelor usturătoare undeva înlăuntrul Iuliei. Superficialitatea bătrânului care-i era tatăl biologic o scandalizase peste măsură. De partea cealaltă în fața porții se oprise o mașină. O Skoda albă din care au coborât un bărbat și o femeie, care au intrat pe poartă în curtea unde Arpad și bătrânul profesor mai schimbau câteva cuvinte de scuze și de rămas bun. Așa se face că Arpad cunoaște pe Nicu și Mariana, fratele Iuliei după tată și soția acestuia. După câteva minute, timp ce i se păruse Iuliei o veșnicie, Arpad venise către ea cu cei doi, discutând calm aproape veseli. Noutățile-i surprinseseră și pe ei, dar în chip cât se poate de plăcut.

- Iulie, coboară puțin dragă, uite că cineva se bucură totuși de venirea noastră aici...o strânge de mână cu putere și le face cunoștință. Uite el este Nicu și-ți este frate după tată iar ea este Mariana, cumnata noastră ...nu este minunat fata mea? Hai fă un efort și vezi partea cea buna a situației...

- Ba da Arpad, chiar este minunat numai că....

- Lasă nu trebuie să te mânii pe tata, spusese Nicu, sărutând-o pe amândoi obrajii, el este oarecum într-o lume...numai a lui...nici noi nu pătrundem de multe ori în lumea lui. Ne-am obișnuit cu stările lui...este cam dur, autoritar a fost toată viața...chiar nu este cazul să te necăjești pentru felul lui de-a fi...

- Cu mine a fost de-a dreptul sadic, spusese Iulia suspinând ușor. Ar fi trebuit să știu că oamenii se bucură când își întâlnesc copiii legitimi nu și bastarzii pe care i-au presărat în lume.

Era așa de multă amărăciune în vocea ei încât Mariana simțise nevoia să o îmbrățișeze și să o țină strâns lângă ea.

- În ce mă privește sunt fericit să aflu că am o soră, afirmase Nicu, toată copilăria mi-am dorit un frate sau o soră...toți colegii mei aveau și se lăudau cu asta, dar eu...de unde să știu că tu existai deja undeva în țara asta?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Apr 09, 2012 9:02 am  tyk

Adevărată poveste de viaţă cum nu puţine se întâmplă pe meridiane, doar că acestea nu au loc în marea promovare de incultură din aproape toată mass-media. Altele au devenit simboluri de urmat în această epocă.Adevăratele învăţăminte sunt lăsate mai ,,la spate".
Felicitări pentru publicare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 07, 2012 11:19 pm  Flora Mărgărit Stănescu



Gândurile mele,
ramuri încărcate de flori,
le-aş putea rupe şi ...
dărui mamei pe toate.
Mama va plânge ,
văzând ce împovărat sunt.
Le-aş putea dărui iubirii,
dar va şti să le primească?
Le voi dărui copiilor mei…
ei vor fi totdeauna prea mici,
să le poată duce.
Le voi păstra pentru mine,
mereu sub povara gândurilor
încărcate de flori.
Poate vor da roade...
când părul meu va fi alb,
la fel de alb...
ca florile de pe ramuri
[img][/img]

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 07, 2012 11:11 pm  Flora Mărgărit Stănescu

"Pentru tine mă rog, din prea multă iubire
Şi îţi doresc, Prietene, mereu să fii iubit,
Iar prin acest mesaj, vreau să îţi dau de ştire,
Că mă gândesc la tine! Te vreau mai fericit!"

Multumesc mult Georgeta, la fel si tie Didina. O primavara minunata va doresc si eu. BUN ESTE DUMNEZEU !

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 06, 2012 7:53 am  Georgeta Nedelcu

Ma alatur si eu celor care iti ureaza ,,Un Paste fricit!"


Credinţa şi hotărârile se macină
dacă le cântăreşti mult!
(Liviu Rebreanu)



Să ai un Paşte fericit!

Am rătăcit de atâtea ori şi am fugit de Tine,
Cu toate astea, Iisuse, pe mine m-ai iubit!
Mi-ai dat prieteni buni, ce se gândesc la mine.
Le urez viaţă lungă şi-un Paşte fericit!

Pentru tine, Prietene, aştern aici cuvinte.
De câte ori ai plâns şi eu am suferit!
Astăzi, încă-o urare-ţi trimit ca şi-nainte;
Să ai doar bucurii şi-un Paşte fericit!

De când suntem prieteni, eu mă gândesc la tine.
Să mergi pe drumul drept, dacă te-ai rătăcit.
Hristos azi a-nviat! Hai, să te rogi cu mine
Să serbăm împreună un Paşte fericit!

Am îngenuncheat, şi am plâns pentru tine,
Rugându-mă, Prietene, să fii mai fericit.
Îţi mulţumesc că-adesea tu ai fost lângă mine,
Noroc să ai în toate şi-un Paşte fericit!

Pentru tine mă rog, din prea multă iubire
Şi îţi doresc, Prietene, mereu să fii iubit,
Iar prin acest mesaj, vreau să îţi dau de ştire,
Că mă gândesc la tine! Te vreau mai fericit!

Mi-ai dat puteri mereu, ca să merg mai departe...
Îţi mulţumesc, Prietene! Nicicând n-am să te uit!
Am pus doar pentru tine, strofele într-o carte.
Să ai noroc în viaţă şi-un Paşte fericit!

Craiova aprilie 2007

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Apr 05, 2012 10:37 am  Didina Sava

Multumim Flora.Si noi cei de pe acest forum iti dorim sarbatori binecuvantate cu sanatate, lumina in suflet si bucurii

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum