Forumul Prieteniei
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeLun Mar 25, 2024 6:38 pm Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeLun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava

» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeJoi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeVin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeLun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeMar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeSam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeLun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Icon_minitimeDum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan

Facebook- Flori De Piatră Bijoux
https://www.facebook.com/floridepiatrabijoux/
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

3 participanți

In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

Mesaj  NICOLAE HAUCA Lun Noi 07, 2011 11:17 am

Lansare de carte:
Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"
Scriitorul, traducatorul si istoricul literar bucovinean Mircea Lutic (foto) a prezentat recent in comuna sa de bastina Iordanesti, raionul Storojinet, reg. Cernauti, Ucraina, cartile "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII".

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_819
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_147
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_148
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_149
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_250
NICOLAE HAUCA
NICOLAE HAUCA

Numarul mesajelor : 11
Varsta : 61
Localizare : Cernăuţi
Data de inscriere : 13/09/2011

https://www.facebook.com/nicolae.hauca

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty Re: Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

Mesaj  NICOLAE HAUCA Lun Noi 07, 2011 11:24 am

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_333
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_422
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_717
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_150
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_619
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_151
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_518
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_152
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_154
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_155
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_156
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_248
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_915
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_157
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_251
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_246

GHEORGHE F. LUTIC, Primarul com.Iordanesti, r-n. Storojinet, reg. Cernauti, Ucraina.
Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_247
NICOLAE HAUCA
NICOLAE HAUCA

Numarul mesajelor : 11
Varsta : 61
Localizare : Cernăuţi
Data de inscriere : 13/09/2011

https://www.facebook.com/nicolae.hauca

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty Re: Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

Mesaj  NICOLAE HAUCA Lun Noi 07, 2011 11:33 am

Cuvantarile domnilor Ilie T.Zegrea, Grigore G.Crigan, Vasile T. Tariteanu, Semion S. Gociu, Ilie T. Luceac.




Cuvantarea domnului Mircea S. Lutic.





Filme din programul artistic





NICOLAE HAUCA
NICOLAE HAUCA

Numarul mesajelor : 11
Varsta : 61
Localizare : Cernăuţi
Data de inscriere : 13/09/2011

https://www.facebook.com/nicolae.hauca

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty Re: Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

Mesaj  NICOLAE HAUCA Lun Noi 07, 2011 11:47 am

A consemnat pentru dumneavoastra fotografii si filme Vasile Paladean si
NICOLAE HAUCA (foto)


Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Clip_249
NICOLAE HAUCA
NICOLAE HAUCA

Numarul mesajelor : 11
Varsta : 61
Localizare : Cernăuţi
Data de inscriere : 13/09/2011

https://www.facebook.com/nicolae.hauca

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty Re: Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

Mesaj  iulia ralia Lun Noi 07, 2011 9:08 pm

UN SUBIECT EMOTIONANT IN ACEASTA POSTARE ...
COSTUME POPULARE AUTENTICE, INDIVIDUALIZATE, PURTATE "PE VIU" ....NU VEZI DES ASA CEVA ...
O REUNIUNE DE SUFLET CU OCAZIA LANSARII IN SATUL NATAL AL AUTORULUI ...
SE CUVINE SA ADRESAM CUVINTE DE LAUDA PENTRU ORGANIZATORI SI PENTRU TOTI PARTICIPANTII LA EVENIMENT !
VA FELICIT PE TOTI SI TOT DIN SUFLETUL !!!
sunny
iulia ralia
iulia ralia

Numarul mesajelor : 3
Varsta : 69
Data de inscriere : 13/10/2010

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)

Mesaj  Didina Sava Lun Noi 07, 2011 10:03 pm

SCRIITORI ÎN COTIDIAN. „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului”
(Interviu cu Mircea Lutic) de Vasile Tărâţeanu
http://glasulbucovinei.ablog.ro/2011-03-07/scriitori-n-cotidian-scriitorul-trebuie-s-vibreze-la-trecutul-la-prezentul-i-la-viitorul-neamului-interviu-cu-mircea-lutic.html#axzz1d3FrG9K2

„Prin crugul dialectic al mişcării pământeşti”


Vasile Tărâţeanu: Domnule Mircea Lutic, v-aţi născut într-o familie de săteni bucovineni din comuna Iordăneşti, fostul judeţ Storojineţ, în anul 1939. Astfel, se poate spune că pruncia şi copilăria Dumneavoastră a coincis cu o perioadă deosebit de dramatică în istoria Bucovinei. Cu invazia sovietică din 1940. Cu masacrele de la Lunca, de la Fântâna-Albă. Cu revenirea nordului Bucovinei şi nordului Basarabiei la sânul ţării, apoi cu aşa-zisa eliberare. Mai târziu, cu colectivizarea forţată şi cu câte alte fărădelegi. Desigur, nu le ţineţi minte pe toate, eraţi prea mic, totuşi cred că printre primele amintiri din copilărie se păstrează unele imagini de neuitat şi din acea perioadă. Nu vă spun să ştergeţi colbul de pe ele, fiindcă amintirile din copilărie rămân vii pentru toată viaţa, ci pur şi simplu să deschideţi sertarul cu fişe din acea perioadă...

Mircea Lutic: Când m-am născut, părinţii mei nu mai aveau condiţia socială de ţărani sadea, cum s-ar zice, căci, printr-o extremă voinţă de împlinire şi prin îndelungi eforturi de ieşire din impasul ontologic, înjghebaseră şi o prăvălioară. Sătenii, oameni de tot felul, veneau să cumpere câte ceva în fiecare zi, aşa că am avut deschidere spre lume de la cea mai fragedă vârstă. Pe atunci, aşezarea rurală constituia o microstructură etnică intrinsecă, o entitate patriarhală aproape închisă, care cunoştea exteriorul, se obiectiva în afară prin cei care călătoreau cu treburi gospodăreşti, foarte puţin prin auditiv (de vizual nu era nici pomeneală încă) sau prin presă. În tot satul erau unul sau două aparate de radio, doi sau trei abonaţi la ziare. Dar casa noastră se afla în centrul comunei şi la propriu, şi la figurat şi beneficiam de “informaţia” cea mai diversă la orice oră diurnă, încât conştiinţa mea plăpândă, care-şi căuta ecourile în spaţiul uman din jur, şi-a asumat adânc, în interior, realitatea tragică a perioadei. Am trăit calvarul cu toate fibrele fiinţei mele înlăcrimate, în devenire, de la pruncie până la adolescenţă: şi hecatomba de la Varniţa, în care au fost masacraţi şi iordăneşteni de-ai mei, şi explozia cisternelor la Fabrica de spirt din Carapciu, unde şi-au găsit moartea nenumăraţi ţărani din împrejurimi, şi durata războiului, numai cu mama, şi raptul definitiv din 1944, când “eliberatorii” ne-au luat tot avutul agonisit de părinţi într-o viaţă şi l-au făcut pe tata, întors din armata română, să se ascundă prin păduri, şi foametea din 1946-1947, şi gregarizarea sălbatică, numită colectivizare, şi, în fine, exproprierea hruşciovistă, când s-au ciuntit mii de gospodării, s-au dărâmat căsuţe de vară, şuri, grajduri şi şoproane pe motiv că bucovinenii aveau apucături chiabureşti, multe bunuri de prisosinţă. Îmi amintesc cu puterea unei epifanii, cu o emoţie de nedescris momentul când capul de atunci al kolhozului, a venit, însoţit de o echipă de inşi înarmaţi cu topoare şi a ordonat să ni se dărâme şura. Când “specialiştii” s-au dat la treabă, eu, copil, m-am aruncat inconştient sub lovituri şi a fost mai-mai să-mi rămână mâna dreaptă retezată pe-o grindă izbită de uneltele demolatoare.

Totuşi, în anii mei fragezi, cu zările îngrădite de negura desţărării, sub stele acoperite de norii de păcură ai înstrăinării, am avut nu puţine bucurii autentice, sărbători ale sufletului. Cele mai încântătoare se aflau în legătură cu anotimpul iernii, când înviau spectacolele străvechi — unele încă de la Zamolxis, altele inspirate de Naşterea Mântuitorului — dar şi cu armindenul Învierii, învăluit în lumina taborică, din care mă împărtăşeam în fiecare an ca dintr-un Graal al veşnicei minuni divine. Deşi noi, copiii satului, eram vânaţi de autorităţile ateiste, am umblat “pe tăinuite” şi cu steaua, şi cu pluguşorul, şi cu capra, şi cu ursul, am participat la înscenări de piese din teatrul folcloric, religios şi laic, iar unele texte învăţate atunci le mai ţin minte până astăzi.

“Sertarul meu cu fişe” din acea perioadă este atât de bogat, atât de plin, încât, de mi-ar fi dat Dumnezeu harul naraţiunii, aş putea să-l deschid şi să-l extind pe sute de pagini. Or, copilăria e poarta de aur a cunoaşterii şi copilul e cel mai mare contemplator de fantasme, un perfect locuitor al fanteziei, un poet de excepţie, capabil să vadă nevăzutul, să audă neauzitul, să perceapă lumea cum percep furnicile culoarea ultravioletă, să pipăie până şi aerul. Eram o fire hipersensibilă, cu o imaginaţie extrem de aprinsă, şi inima văzătoare a mamei, în care mi se oglindea pulsul, trebuia să mă vegheze mereu, cu nepreget, ca nu care cumva să fiu luat de valul... “nagoadelor”, uneori atât de năstruşnice, încât o speriau. Şi cum să n-o sperie, când îi povesteam câte toate? O dată că am văzut cu ochii mei o şopârlă care, după ce şi-a lăsat coada, să nu fie prinsă, s-a întors, a înghiţit-o şi i-a ieşit la loc. Ba, mai mult, în clipa următoare i-au crescut aripi şi – Doamne! – şi-a luat zborul. Altă dată că am sărit de pe puntea peste Siret, cu gândul să mă arunc de-a călare pe-o... ştiucă. Cu alte cuvinte, aveam o capacitate fabulatorie extraordinară şi mă complăceam în închipuiri ca într-un scrânciob de mărgean. Dar mai mult decât în închipuiri mă legănam în dragostea celor apropiaţi, rude şi vecini, în calda solicitudine a consătenilor, pe care îi găsesc şi azi la fel de întorşi cu faţa spre Ceruri, la fel de buni, de înţelegători, de săritori la nevoie, cum i-am reţinut din anii aceia când mi se dezvăluiau toate în lumina dulce a privirilor genuine de copil... E patria mea mică, o davă câmpenească blagoslovită de Pronie, cu virtuţi de obcină românească, nestrămutată prin adversităţile prelungi ale istoriei.

V.T.: Că aţi fost un copil ascultător, un adolescent cu o educaţie sănătoasă, primită în familie, pus de mic la treabă în timpul săptămânii, iar duminica luat de părinţi la biserică, vorbeşte şi faptul că preotul satului, Metodie Mânzac, mai târziu episcop al Bucovinei, v-a remarcat dintre alţi copii, învrednicindu-vă chiar cu citirea Crezului în biserică, în pofida restricţiilor şcolare. Mai mult, la un comportament de copil bine educat vă obliga şi “statutul” Dumneavoastră de nepot al cunoscutului om de cultură bucovinean din perioada interbelică, Nicolae Lutic, membru pe viaţă al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, precum şi al Societăţii Academice “Dacia” şi al altor societăţi arborosene.

Care au fost, totuşi, “argumentele” cu care, în 1953, “binevoitorii” l-au convins pe tânărul absolvent al şcolii din Iordăneşti, Mircea Lutic, şi mai ales pe părinţii săi, Sava şi Zinovia, să abandoneze gândul de a urma calea preoţiei şi a se orienta spre Liceul Pedagogic din Cernăuţi, deşi, în fond, şi preotul, şi profesorul se bucurau în satele noastre cam de aceeaşi autoritate?

M.L.: Nu pot spune că am fost un băiat ascultător. Ba chiar dimpotrivă, purtam în fiinţă o spuză de viermi neadormiţi, îmi zburda mereu orzul, mă dădeam în zbânţuri ca un mânzoc abraş. Mai ales că aveam în preajmă două “căpriţe ispăşitoare” — surioarele mai mici, Aurica şi Stela — şi un teren de zbenguială foarte larg: între casa noastră, cea a bunicii Floarea, a mătuşii Ileana şi a străbunului Petru Hulungă. Ultimul era (sau poate numai aşa mi se părea mie) atât de bătrân, încât arăta ca o fosilă preistorică, rămasă de la Adam-Babadam. Şi avea într-adevăr o vârstă aproape matusalemică pentru zodia locului – nouăzeci şi nouă de ani. Făcuse cătănie în epoca austriacă, în escorta kaizerului Franz Josef, şi îmi povestea lucruri care se împleteau în mintea mea cu firul basmelor auzite sau lecturate. Mai ales lecturate. Căci mama, care admira cuvântul ca scriitură şi ca oralitate (îi plăcea să citească, când prindea timp, dar şi să asculte, absorbită, predica în biserică), îmi sădise şi mie în cuget această pasiune. Ştiam alfabetul latin de la cinci anişori, consumam ca un disperat tot ce se numea tipăritură şi experimentam prin lecturi un valvârtej de entuziasme noi şi de surprize nemaipomenite, alături de cele pe care mi le oferea viul nemijlocit al realităţii sau mi le şoptea la ureche ariciul meu, numai al meu, pe care nu aveau cum să-l audă (cu atât mai puţin să-l vadă) şi alţii. Îmi stimula plăcerea lecturii — acest “reflex al stelelor” în suflet, cum zice undeva Balzac — unchiul Nicolae, căpitan de oaste la Cernăuţi, care venea întotdeauna încărcat cu tot felul de cărţi — bucuria bucuriilor pentru mine. Temându-se să nu-mi stric ochii, mama mă urmărea de aproape şi, pentru a nu fi dibuit în flagrant, mă ascundeam cu minunile mele în vreo şandrama, în celar, în podul şurii... Aveam şi un pătuiag tainic în rămurişul unui pom. Citeam sub pătură, la lumina lanternei, pe prichiciul ferestrei, în zarea lunii...

La ora aceea, în sat venise un preot nou, părintele Metodie Mânzac, o personalitate de mare elevaţie intelectuală, care, în cei câţiva ani de păstorie, le-a dăruit iordăneştenilor mei tot harul său fără seamăn de miruit al Cerurilor, de slujitor al altarului prin vocaţie sacerdotală, a imprimat vieţii comunitare o vibraţie cu totul inedită, un freamăt de tinereţe inegalabilă întru spirit. Umblam cu mama la biserică şi, printr-o împrejurare fericită, am ajuns sub aripa lui benefică de liturgisitor în Casa Domnului şi, nu peste mult timp, m-a binecuvântat să rostesc duminică de duminică, în faţa Uşilor Împărăteşti, sub icoana Pantocratorului, Crezul Sacru — mărturie întru credinţă şi fidelitate a creştinilor dintotdeauna. Aspiraţia să devin ofiţer, ca unchiul Nicolae, cedase unui vis tainic către împlinirea duhovnicească — cinul de preot — vis care mi-era alimentat de adânca atitudine de cucernicie a mamei. Din două motive însă – împotrivirea tatei, sub influenţa directorului şcolii, dar mai ales bariera lingvistică, căci predarea la seminarele teologice se făcea doar în limbile rusă şi ucraineană, cu învăţarea cărora eu ajunsesem, atunci, abia la... „genunchiul broaştei” — din aceste motive alegerea mi s-a orientat, volens-nolens, spre Liceul Pedagogic din Cernăuţi. Zarurile fiind aruncate, ce-mi mai rămânea, aşadar, decât să mă împac cu gândul că şi slujirea prin şcoală, ca şi cea prin biserică, e o chemare spirituală, un păstorit modelator de cugete?..

În cei patru ani de liceu la Cernăuţi, m-am bucurat de respirul ocrotitor permanent al altor personalităţi de aleasă ţinută umană, pedagogi cu o bogată zestre de gând şi de suflet, care, în adolescenţa-mi înstrăinată de casa părintească şi de comuna natală, mi-au fost adevăraţi sfătuitori şi îndrumători. Este perioada când mi i-a scos Dumnezeu în cale pe Eftimie Teleucă şi Nicolae Lupan, pe Vasile Leviţchi şi Ion Chilaru, pe Grigore Bostan şi Gheorghe Aiftodi, pe Ilie Ştefureac şi Alexandru Sadovnic şi când am început să descopăr poezia ca factor ontologic, dar, mai ales, să dezghioc misterul limbii — fiinţa în expresie a neamului, condiţie naturală, din veac, a literaturii, apa şi aerul ei dintotdeauna.

V.T.: După absolvirea Liceului Pedagogic din Cernăuţi, v-aţi întors în satul natal în calitate de învăţător, dar numai după un an l-aţi părăsit din nou, de astă dată plecând la studii înalte, la Chişinău, unde aţi devenit student la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii din capitala aşa-zisei, pe atunci, Moldove Sovietice.

Câteva amintiri din perioada studenţiei. Pe cine i-aţi avut printre profesori, colegi de facultate, de universitate?

M.L.: De fapt, deşi conform certificatului de studii eram învăţător la clasele primare, în perioada aceea de un an de zile cât am lucrat la Iordăneşti am făcut profesorat la clasele V-VII. Am predat disciplinele matematice, ba într-un rând chiar chimia şi biologia, am fost responsabil de terenul experimental al şcolii — o muncă de care fugeau toţi pedagogii ca de-o salahorie, ca de-o rutină neremunerată, umilitoare chiar. Pe linie obştească, am scos gazeta kolhoznikă „Viaţa nouă” — în anonimat, căci semna oficial, ca redactor, secretarul de partid, care nu ştia nici alfabetul. Eu cine eram? Un biet cadru didactic, atât. Evident că atare situaţie nu putea să mă satisfacă, aşa că am hotărât s-o schimb, urmându-mi studiile umanitare, spre care mă îndemna inima. Nu mai voiam să mă-ntorc la Cernăuţi, mă trăgea aţa mai departe, să-mi pun la încercare datele caracterului. Când i-am mărturisit dorinţa de a pleca la Chişinău, tata mi-a zis: „Ai, cred, destulă ştiinţă să-ţi agoniseşti pâinea cea de toate zilele. Dacă ţi-e însă de învăţături înalte, le poţi dobândi şi la noi, în Bucovina, nu-i mare zor-nevoie să pleci în Basarabia. Aici te-am putea ajuta din puţinul ce-l avem. Acolo va trebui să te descurci pe cont propriu, cum te-o tăia capul”.

Părinţii visau să rămân în sat, să ajung cu timpul o autoritate locală, să mă însor, să-i bucur cu o liotă de nepoţei. În fine, să le fiu toiag la bătrâneţe. De aceea căutau să mă convingă că, în definitiv, aş putea chiar să-mi continui studiile prin corespondenţă, unde mi-o plăcea mie... Ei aş! Într-o zi, mi-am făcut cufăraşul cu cele de strictă trebuinţă şi am luat-o spre meleagurile lui Alexe Mateevici, ademenit de focul ce ardea acolo şi nu ardea la Cernăuţi — „limba vechilor cazanii”, „comoara în adâncuri înfundată”, care la ora aceea, în pofida adevărului istoric, se numea nu română, ci „moldovenească”. Mă încumetam să iau în piept viaţa, cu toate vicisitudinile, cu toate probele ei de foc.

După Cernăuţi, Chişinăul mi-a făcut din capul locului o impresie bizară, de urbe haotică, fără coerenţă, fără distincţie. În faţa gării feroviare era piaţa agricolă a oraşului şi, când m-am dat jos din tren, m-am pomenit parcă deodată sub zidurile Turnului Babel, în ziua amestecului biblic de graiuri. O lume promiscuă, pestriţă, în bună parte balaoacheşă, într-o fierbere bezmetică. Dar se vorbea româneşte la tot pasul, mult mai răspicat şi mai frecvent decât se vorbeşte astăzi. Or, valul potopitor al alogenilor avea să vină mai apoi, cu industrializarea, în regimul „zăgazurilor deschise” de pe vremea lui Bodiul. La ieşirea din piaţă, de-a lungul străzii Munceştilor, se înălţa un panou enorm, cu Maiakovski în toată statura-i urieşească, mărită de multe ori, care, cu o belicoşenie deşănţată, de gangster, le cerea pietonilor să respecte regulile de circulaţie: „Cetăţeni, iertaţi-mi truculenţa vorbei,/ Dar nu daţi iama pe trafic, ca orbii”...

Eram încă tânăr de tot, uşor modelabil, ca plastilina, aşa că m-am obişnuit cu noua atmosferă foarte lesne, fără crize de acomodare, şi mi-am făcut prieteni buni chiar din etapa de susţinere a examenelor de admitere, cei mai mulţi rămânându-mi ca atare până la absolvire, unii până azi. Atât la institutul pedagogic, cât şi — din 1960 — la universitate am avut îndrumători de mare respiraţie umană şi anvergură profesională, conştiinţe distinse, de o învăluitoare mansuetudine. Printre ei îmi amintesc cu o deosebită căldură de diriginta grupei noastre, doamna Argentina Cupcea-Josu, inspirată investigatoare a scrisului artistic basarabean contemporan, critic şi istoriograf literar, traducătoare de vocaţie, de profesorul de literatură universală Lev Cezza, doctor în filologie, artolog, coleg de studii cu G. Călinescu la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, autor de monografii şi studii privind literatura şi artele plastice, profesorul de latină Naum Grimbaum, specialist de marcă în filologia clasică, cu studii la Universitatea din Varşovia, cercetător al limbii şi literaturii greceşti, în special al liricii corale, al creaţiei lui Alceu, autor al primului manual de limba latină pentru universitatea şi institutele pedagogice din Moldova, de profesorii Gheorghe Dodiţă (literatura clasică), Constantin Dobrovolschi (literatura contemporană), Vladimir Potlog (istoria antică), Iosif Schlain (istoria medievală), Ludmila Rădăuţeanu (limba română), Atanasie Repida (istoria modernă) etc. Fără concursul lor, aş fi rămas, vorba argheziană “un codaş nălucit la moara de măcinat iluzii”.

A fost perioada de aur a vieţii mele, ani frumoşi, singulari, când destinul mi-a oferit prilejul fericit de a cunoaşte atâţia viitori oameni de seamă ai Basarabiei (cu unii din ei am împărţit camera la cămin şi coltucul de pâine), ca scriitorii Grigore Vieru, Liviu Damian, Mihai Cimpoi, Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Vitalie Tulnic, Mihail Ion Ciubotaru, Anatol Ciocanu, Dumitru Matcovschi, Petru Dudnic, Ion Vieru, Iacob Burghiu, Gheorghe Ciocoi, Andrei Grumzea, Titus Ştirbu, Gheorghe Blănaru, Ştefan Lozie, ziariştii Constantin Andrei, Dumitru Coval, Anton Grăjdieru, Vasile Odoleanu, politicienii şi activiştii publici Mircea Druc, Petru Lucinschi, ministerialii Vlad Ciubucciu, Gheorghe Caravai, savanţii Ion Buga, Serghei Roşca şi încă atâţia şi atâţia.

În tot răstimpul aflării mele la facultate am fost singurul din Bucovina oficializat în regulă, cu naţionalitatea mea autentică. La ocazii festive, în pomelnicul internaţionalist din ziarul de perete, eram citat statistic, cu titlu de informaţie, la sfârşit, după studenţii din Africa. Adică, vezi doamne, printre atâţia străini, uite şi un... pui de român. Faptul că eram un element alotriu, un sudit a trecut cumva neobservat (sau a fost pur şi simplu îngăduit) de administraţia universităţii, până în ziua repartizării, când rectorul Aleksei Medvediev, un tip despotic patentat, fost mare activist de partid, un brontozaur al regimului, cu apucături de satrap oriental, a descoperit în umilul meu certificat de stare civilă... criminalitatea crasă de-a mă numi român, drept care mi-a retezat brusc, printr-un gest samavolnic, calea spre teză şi spre cariera ştiinţifică. Am fost repartizat la Liceul Pedagogic din Lipcani, dar „tovarăşului” i s-a părut, pesemne, că sancţiunea era prea moale şi a dispus să fiu trimis, pentru a-mi ispăşi culpabilitatea, la profesorie în raionul Hânceşti (pe atunci Kotovski), unde lucrasem în timpul concediului academic şi unde mi se afla consoarta cu doi copii mici — unul de patru anişori, altul de cinci luni. Despre acest incident de tristă pomină, mai exact, de această înveterată lucrătură atroce, a scris în săptămânalul „Literatura şi Arta” mai târziu, deja în anii restructurării gorbacioviste, colegul meu de grupă, ziaristul Constantin Andrei.

V.T.: La şcoala din Sărata-Galbenă, raionul Hânceşti, aţi lucrat mai mulţi ani ca profesor şi chiar ca director de studii. Cum l-au primit basarabenii pe bucovineanul Mircea Lutic, căci, orice-aţi zice, nu putem nega existenţa unei anumite diferenţe de mentalitate, de comportament dintre bucovineni şi basarabeni. Or, ei s-au aflat sub teascurile unui imperiu, cel rus, care, se ştie, a fost mai dur decât cel austro-ungar, sub care s-au aflat timp de 143 de ani bucovinenii. Cum v-aţi integrat în specificul basarabean?

M.L.: Cu absolutoriul în buzunar, dar ostracizat, strigându-mi indignarea în surdina fiinţei, am plecat la ţară, înaripat totuşi de gândul că aş putea să pun capăt dezmăţului damnat al falsului în manualele de literatură şi de istorie cel puţin într-o şcoală — o, sfântă naivitate! — cu riscul vădit de a suporta consecinţe ireparabile pentru cariera mea viitoare. Predam obiectele într-o viziune a mea, strict „subiectivă”, aprobat tacit de directorul instituţiei, un om de înaltă condiţie intelectuală, care, îndealtminteri, proceda la fel. Adică, eram într-o discretă complicitate. În catalog scriam una, la lecţii făceam alta. Cărţile pe care le adusesem de la Chişinău şi cele din bogata bibliotecă a directorului circulau pe la elevi, le propuneam în lecturi extraşcolare. Ca o metodă de largă culturalizare, după modelul concursurilor cu public la Radio România, organizam la şcoală şi la căminul cultural manifestări, în ale căror programe figurau atât opere preconizate atunci în regim didactic, cât şi scrieri de G. Coşbuc, O. Goga, G. Topârceanu, L. Blaga etc.. Închipuie-ţi pentru o clipă, domnule Vasile, ce efect aveau, în 1962, următoarele versuri coşbuciene, care răsunau de pe scenă, în sudul Basarabiei: „Flămând şi gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Şi mai scuipat şi mai bătut,/ Şi câine eu ţi-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ/ Să-ţi fim toţi câni, loveşte-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Şi ham de cai, şi jug de boi,/ Dar vrem pământ!” Cuvântul „pământ” căpăta semnificaţia de ţară cu majusculă, adică de Patrie, iar sintagma „ciocoi pribeag, adus de vânt” rotunjea, în subconştientul intim al auditoriului, sensul de „ocupant”, făcând aerul din jur să amiroase a pulbere. Orizonturi nebănuite de propagare a cuvântului artistic naţional îmi deschideau şi lecţiile de istorie, la care foloseam opere din patrimoniul extins la general al neamului. În anii aceia, am publicat în săptămânalul „Cultura” şi în revista „Învăţătorul Moldovei” câteva articole despre folosirea scrierilor artistice în predarea istoriei, a jocurilor distractive în predarea literaturii. O tulburătoare mărturie despre activitatea mea la Sărata-Galbenă a făcut, în revista „Femeia Moldovei” (octombrie 1994), fosta mea elevă, Nina Djandjgava, vice-preşedinta Băncii de Industrie şi Comerţ a Moldovei.

Cât despre opţiunea socială/mentalitate, este cert şi expres că forma mentis a basarabeanilor, a celor de la nord, sud şi centru, este identică cu cea a tuturor românilor, doar că ei se personalizează, poate, într-un idealism mai pronunţat şi într-o înrădăcinare mai manifestă în toposul locului, într-o gospodărie autarhică, nu însă fără înţelegerea că sunt o ramură istorică a aceleeaşi ginţi, cu acelaşi palpit al inimii rănite de nedreptatea destinului. Vicisitudinile îndurate în iadul imperial nu le-au secat definitiv energiile etnice, chiar dacă le-au infestat graiul cu formaţiuni de limbaj corcite, străine, rebarbative, clonate cu o pletoră semantică rusificantă... În mediul acela rural, deosebit totuşi în obârşii şi datini de cel al baştinei mele de pe Valea Siretului, ne-am găsit foarte curând locul de pertinenţă împreună cu soţia. Eram invitaţi la nunţi şi la cumetrii, la zile ale naşterii şi ale numelui, puşi naşi şi nuni, cinstiţi cu toate darurile stimei.

La Sărata-Galbenă l-am cunoscut pe scriitorul Liviu Deleanu, care în momentul acela scria, pe material local, poemul Ieşire din legendă. Venea destul de des, împreună cu soţia sa, Baca, şefa secţiei literatură în cadrul Radiodifuziunii republicane, în ospeţie la directorul şcolii, Zeilik Zavod, coleg de liceu cu el la Piatra-Neamţ în perioada dintre cele două războaie mondiale. Îl aducea uneori cu maşina poetul Victor Teleucă, pe atunci redactor-şef al hebdomadarului “Cultura”, la care colaboram intermitent şi eu, cu articole şi informaţii pe diverse teme. Într-o duminică, tocmai când trebuia să-mi hotărăsc, a doua zi, transferul la inspectoratul Hânceşti al învăţământului, unde eram “curtat” de mult, m-am trezit că steaua îmi surâde dintr-o parte cu totul neaşteptată — cei doi sosiseră să-mi propună trecerea la redacţie. Parcă puteam să ignor o ofertă atât de măgulitoare?.. Am plecat, astfel, la Chişinău, am lucrat câteva luni de zile în secţia şcoli a săptămânalului “Cultura”, cu Leonid Busuioc, Constantin Andrei, Sergiu Nucă, Nicolae Bătrânu, după care, la rugămintea cu lacrimi în ochi a părinţilor („Toţi, toţi se-ntorc acasă, îmi scriau, numai tu cutreieri lumile”), am revenit la Cernăuţi. Anume atunci, prin plecarea lui Gheorghe Aiftodi, se eliberase funcţia de redactor responsabil pentru ediţiile româneşti dublate la Direcţia Regională de Presă. Deoarece plecasem inopinat, fără să mă concediez, la congresul din toamnă al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Victor Teleucă mi-a pus pe cartea sa proaspăt apărută, poemul Răscruce, următorul autograf: „Celui ce-a dat bir cu fugiţii de la „Cultura” — toată dragostea mea”.

V.T.: Care au fost, atunci, factorii ce v-au determinat să părăsiţi serviciul pedagogic în care vă impuneaţi din ce în ce mai mult — ajunseserăţi acolo, la Sărata-Galbenă, chiar director de studii — şi să reveniţi la baştină, să vă încadraţi într-o muncă complet nouă pentru Dumneavoastră, întâi la Direcţia de Presă a Consiliului Regional, apoi la redacţia ziarului „Zorile Bucovinei”, unde aţi lucrat până la atingerea vârstei de pensionare?

M.L.: Tărâmul presei nu era pentru mine chiar nou. Trecusem, cum am spus, la „Cultura”, prin furcile caudine ale redacţiei de limbă, considerată pe atunci cea mai vizată instituţie de lingvistică practică din Basarabia, şi prin mâinile temutului secretar de redacţie, Zenon Rebuşapcă, o personalitate proeminentă a ziaristicii chişinăunene. Mai târziu, pomenindu-mă pe postul omonim la „Zorile Bucovinei”, am râvnit mereu să ating condiţia lui de competenţă şi de organizare a muncii, căci era un autentic fac totum al prestaţiei redacţionale, un specialist de un peremptoriu prestigiu şi de o covârşitoare prepotenţă.

În august 1965, înainte de a fi confirmat în serviciu la direcţia pentru presă, am avut o convorbire, la regionala de partid (aşa se obişnuia, era o procedură absolut obligatorie), cu Leonid Kravciuk, responsabilul cu propaganda, ulterior primul preşedinte al Ucrainei Independente. M-a întrebat, printre altele, de cred în Dumnezeu. I-am răspuns că există o energie mai presus de toate, care asigură fiinţa lumii. Fiecare o numeşte după nivelul său de cultură şi de înţelegere. Dar, oricum, e o forţă care imuabil există. Cel ce o remarcă nu-i nici filoteu, nici ateu. E un homo sapiens, o făptură cu crez. Iar crezul constituie un titlu de umanitate şi se aprobă, nu se condamnă... Nu ştiu în ce măsură „i-a convenit” epistemul meu teoretic, dar mi-a dat aprobarea şi am fost primit la lucru. Făceam lunar treceri în revistă ale publicaţiilor periodice de care eram responsabil. Am mai inserat în „Bucovina sovietică” o suită de articole la rubrica „Stilul şi limba gazetelor raionale”, în care am abordat probleme de vocabular, de gramatică, de ortografie, dar mai cu seamă de stilistică, de adecvacţie a cuvântului la funcţiile sale artistice, alias estetice, fireşti, am susţinut „Poşta literară” în ediţia românească a ziarului din Hliboca, la care, îmi amintesc, trimiteai versuri şi dumneata, pare-mi-se, din armată. Tot în perioada aceea am scris şi am publicat multiple articole de valorificare a moştenirii noastre culturale, care ulterior au intrat în cartea mea Colind prin zodii de cuvinte, formând o parte din capitolul Între candelă şi pană. Am colaborat totodată intens la presa şi la radiodifuziunea din Basarabia, la postul de radio în limba română de la Kiev. Cu alte cuvinte, m-am angajat definitiv şi irevocabil în stihia slovei, în „cloul” ei irezistibil.

V.T.: Cum au fost primii ani de lucru la „Zorile Bucovinei”? Vă întreb, pentru că vă număraţi printre veteranii acestei publicaţii, printre primii membri ai colectivului redacţional, condus de la fondare de către poetul Vasile Leviţchi. Timp de trei decenii şi jumătate aţi fost secretar general de redacţie al acestei publicaţii, care, chiar dacă era un ziar oficial, organ al comitetului regional Cernăuţi al partidului comunist al Ucrainei, a fost, în ultimă instanţă, o publicaţie de suflet, în paginile căreia românii din regiunea Cernăuţi aveau posibilitatea să se menţină în sfera unei limbi româneşti curate, bogate, să-şi spună păsurile, să afle ce se mai întâmplă în frumoasa noastră Bucovină, să-şi publice modestele lor încercări literare, să se afirme ca scriitori, ca publicişti. După cum se ştie, rolul scriitorului şi omului de cultură aleasă, care a fost regretatul Vasile Leviţchi, în puţinii ani cât s-a aflat la cârma ziarului, cât şi al dumneavoastră, ca om aplecat spre studiul literar şi lingvistic, a fost hotărâtor. Povestiţi-ne, deci, despre atmosfera de la „Zorile Bucovinei” atunci, în primii ani de apariţie. Cum se realizau intenţiile, aspiraţiile şi strădaniile „zoriştilor” de a face un ziar cu adevărat românesc, de a valorifica tradiţiile şi obiceiurile populare, de a promova valorile noastre culturale în perioada când se încerca „moldovenizarea” românilor bucovineni.

M.L.: Capitolul de viaţă de la „Zorile Bucovinei” cuprinde, în fond, cea mai mare parte din existenţa mea lucidă, în deplină conştiinţă de sine. M-am dedicat activităţii de elaborare a ziarului — ca şi majoritatea colaboratorilor, la început, ca şi dumneata, aliniat ceva mai târziu — cu întreaga ardoare şi robusteţe a vârstei. Cele patru pagini ale ziarului erau pentru noi aidoma ferestrelor deschise ale unei case naţionale, prin care pătrundea ozonul limbii materne. Aerul acela limpede, salubru, condiţionat, dătător de fiinţă, extins cordial asupra spaţiului etnic din jur, ne-a ajutat să ne menţinem consimilitudinea organică, să nu ne rătăcim eul comunitar, să nu ne lăsăm afectaţi de dureroasa disoluţie a identităţii. Debuşeul public era dominat atunci de reflexe ideologizante paroxistic, până la fanatism, de tirania punctului de vedere unic, obligatoriu, al instituţionalului partinic global, care încarna, chipurile, voinţa maselor, vrerea poporului. Puteai să scrii despre orice, să înfierezi orice, dar numai de pe poziţiile forurilor comuniste atotputernice şi omniştiutoare. Or, exista o singură realitate — cea din sfera de gherilă a ideologiei marxist-leniniste. Informaţia precară de care dispuneam se politiza excesiv şi se difuza canonizant într-un cerc vicios, contrafăcut. Mapamondul parcă nici nu exista. Era o zonă endoreică, un teritoriu fără izvoare, fără fântâni, fără ape curgătoare, în fine, o sclavie poate mai nefastă chiar decât ocna, decât lanţurile la mâini şi la picioare. Iată de ce, vorbind în termeni pertinenţi, libertatea noastră funcţională, operantă, singura încântare a inimii era creaţia, retragerea în intimităţile, „în visul” cuvântului, unicul inspirator de optimism ontologic, zăcământ inestimabil al neamului, pe care, concomitent, îl descopeream, îl exploram şi îl păzeam de „metisare”, de infiltraţii străine. Ne bucura nespus înflorirea gândului în plumb, mirosul de vopsea proaspătă a şpalturilor. Limpiditatea semantică, pregnanţa sugestivă şi neprihănirea expresiei însemnau sfânta sfintelor pentru fiecare colaborator.

Secretariatul, în fruntea căruia mă pomenisem inopinat, prin insistenţa redactorului-şef, Vasile Leviţchi, forma aproape două treimi din corpul redacţional — o structură multiplă, compusă din subsecretari, redactori de limbă, responsabil de ediţie, serviciul iconografic (grafician şi fotograf), traducători, corectori — şi stătea de strajă corectitudinii ziarului cu o încrâncenată supraveghere de zi şi de noapte, de la predarea materialelor din secţii până la calandru, adică până la imprimarea matriţelor de stereotipie. Într-o autentică şcoală a profesiunii şi a limbii se constituiseră şedinţele volante de luni, în cadrul cărora se făcea analiza detaliată a numerelor apărute în timpul săptămânii precedente, seminarele organizate pentru traducători şi corectori (cu angajarea unor somităţi lingvistice de la Chişinău), cenaclurile literare, la care puteau să participe toţi doritorii–jurnalişti de la ziarele raionale şi de la radio, universitari, profesori de şcoală, studenţi. Pe vremea aceea „Zorile” erau un factor naţional singular, căci nu existau nici societăţi de cultură, nici alte periodice, ca astăzi. Se prezenta, la figurat, ca o oază etnică, unde se concentrau mai toate activităţile şi manifestările cu impact spiritual. În sensul continuităţii, a fost o entitate nu numai fertilă, ci şi fertilizatoare, din pulpana ei a ieşit toată presa românească regională, mulţi jurnalişti de la radio şi televiziune, scriitori, cadre universitare etc.

V.T.: În această ordine de idei, vă rog să relataţi pe larg cum s-a produs demiterea lui Vasile Leviţchi din postul de redactor-şef... Eraţi, atunci, secretar general de redacţie...

M.L.: Întrebarea dumitale, domnule Vasile, e foarte delicată şi impune o discreţie maximă. Mai ales că nici nu dispun de amănunte neîndoielnice, de martor ocular. Persoana ce ar fi putut să elucideze cazul în toată plenitudinea, cu date şi argumente peremptorii, a fost regretatul Gheorghe Aiftodi, care a asistat la şedinţa biroului regionalei de partid când s-a decis demiterea. Din păcate, după ce a acreditat că, cică, n-a fost nimic preconizat, s-a produs un incident regretabil, el a păstrat o totală tăcere până-n clipa cea din urmă. În genere, ca secretar, prins peste cap în redactarea ziarului, n-am prea avut nici timp (şi nici chef) să mă implic în jocul de culise. Printre altele fie spus, neconformismul mi se citea, probabil, în priviri, aşa că în sferele de sus mi se acorda încredere doar în chestiuni strict profesionale. Pot afirma însă fără dubiu: dacă jocul a existat (şi a existat!), el s-a derulat în afara redacţiei, în serviciile cu destinaţie specială şi chiar în instituţia unde s-a montat spectacolul (să nu zic comedia) scoaterii din funcţiune, la instanţele mai de jos, în cabinete subalterne. Numai faptul că Leviţchi era greu maniabil, manifesta independenţă propriis sensibus, nu se închina la Canossa atotstăpânitoare, infailibilă în dogma ei ideologică, merita sancţiunea marţială. Pe deasupra, transformase un periodic social-politic în publicaţie de cultură, în tribună naţională. Şi asta, să vedeţi, într-o perioadă când asimilarea sufocantă şi dezrădăcinarea etnică la modul absolut, numită când internaţionalism, când unitate de granit între popoare (într-o poezie, el avea s-o numească „frăţie pe veci a ştiucii cu plătica”) devenise postulat teoretic de supremă anvergură, vector de forţă al totalitarismului ideologic. Aşa stând lucrurile, puteau oare boşii partinici regionali să tolereze acţiunile cu totul indezirabile, considerate de ei chiar sfidătoare, ale redactorului recalcitrant al „Zorilor”? Mai cu seamă că, tocmai în momentul acela, se ivise şi un antecedent strigător la cer, care nu putea fi absolvit de oprobriul administrativ: un lucrător al redacţiei, Valerian Kuneţki, plecase în România, invitat de un unchi, şi nu se mai întoarse, ba ulterior o luase şi pe maică-sa.

Astfel, comprimat într-un chip foarte brutal, la nivelul bâtei partocratice – sub motiv că n-a ştiut, drăguliţă doamne, cum să se poarte în faţa mai-marilor şi a încălcat codul de disciplină al funcţionarilor aserviţi regimului – Leviţchi a revenit la universitate, unde lucrase anterior, dar s-a menţinut foarte puţin timp şi, în fine, a plecat la Chişinău, nemaiputând să suporte atmosfera persecutorie care plana în jurul său.

V.T.: După debarcarea lui Vasile Leviţchi, care n-a prea acceptat compromisurile de conştiinţă, cârma ziarului a fost preluată de un alt scriitor, Ion Chilaru, poet şi el, dar un om de o cu totul altă structură, cu alte viziuni şi concepţii, apoi, după plecarea lui dintre cei vii, a urmat alt redactor, Gheorghe Mihalcean, mort şi el înainte de vreme. Înainte de pensionare aţi lucrat cu actualul redactor al „Zorilor”. Deci, putem spune că aţi parcurs cu această publicaţie, timp de peste 36 de ani, toate etapele ei, mai bune sau mai rele, mai uşoare sau mai grele, încât sunteţi cel mai indicat pentru a exprima o judecată dreaptă despre această publicaţie, care, după părerea mea, a jucat un rol deosebit în viaţa multora dintre actualii oameni de cultură bucovineni, în viaţa românilor din regiunea Cernăuţi în ansamblu.

M.L.: În cei peste treizeci şi şase de ani de travaliu în funcţia de secretar general de redacţie a trebuit să suport umorile caracterologice a patru redactori, foarte diferiţi şi ca oameni, şi ca mânuitori ai condeiului, şi ca entităţi administrative. Şi, slavă Domnului, am rămas, după cum vezi, viu şi nevătămat, deşi cu doi dintre ei am avut de traversat momente grele, nu din vina mea. N-am de gând însă să antrenez în discuţie termeni de duritate, deşi aş avea tot dreptul s-o fac, fiindcă mi s-au pricinuit leziuni morale grave, fără vreun temei cât de cât, uman sau logic. Dar nu am capacitatea unei râncori de durată şi nici nu e cazul să elucidez faptele aici. Mai ales că rănile s-au cicatrizat în bună parte, iar cele care mă mai dor uneori caut să le trec în penumbra consolării, printr-un efort de uitare. M-am aflat, oricum, mai mult favorizat decât umilit, aşa că echilibrul a fost bine orânduit de însăşi Pronia cerească, care mi-a vegheat pacea sufletului, atât de necesară creaţiei. Sincer vorbind, i-am compătimit întotdeauna pe cei preocupaţi mereu de capra vecinului, care nu pot fi intelectuali autentici, ba nici măcar oameni cumsecade, numai pentru că-s mistuiţi de invidie, avansează spre omenie de-a-ndărătelea, n-au libertate de spirit — semnul primordial al inteligenţei...

Acum mă bucur mult de faptul că pot trece în revistă atâtea iniţiative şi împliniri de mare amplitudine ale colectivului, atâtea acţiuni în care am fost implicat şi eu în cele mai diverse împrejurări... Am adus pe peliculă de la Chişinău şi am publicat integral, pentru copii (şi nu numai), celebrul Abecedar de Grigore Vieru şi Spiridon Vangheli, minunata carte Daciada de Nicolae Dabija, Mica Biblie în expunere populară, pe care mi-a donat-o personal ilustrul profesor Paul Miron din Freiburg, în 1990, când am călătorit în Germania la invitaţia domniei sale. Ziarul a inserat în paginile sale programele şcolare la limba şi literatura maternă şi la istoria naţională, primele într-o concepţie echitabilă, programele de activitate curentă şi de perspectivă ale Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” (în anul când am exercitat funcţia de preşedinte), programa cursului facultativ „Cultura românească din Bucovina”, a susţinut pagini tematice cu amplu răsunet în conştiinţa cititorilor, ca „Datina”, „Candela”, „Credinţa”, „Codrul Cosminului”, Calendarul Zorile Bucovinei şi altele, sau Florile dalbe (colinde din repertoriul bucovinean) şi Lerui, Doamne, lerului... (texte din literatura arboroseană a obiceiurilor de iarnă, cultă şi folclorică), rubrici de mare popularitate şi deschidere, ca Suflet din sufletul neamului, Restituiri, Valorile noastre spirituale, Segmente de viaţă naţională, Mari personalităţi ecleziastice ale Bucovinei, Scrisori neredactate, Ce ne doare, Dimensiuni sufleteşti, Caritate, Mărturisiri, Mic dicţionar al culturii româneşti din Bucovina etc.. Un titlu de nobleţe şi de prestigiu pentru publicaţie a fost reflectarea tematicii eminesciene, înveşnicirea spirituală a marelui Luceafăr pe meleagurile de unde s-a ridicat în universalitate.

V.T.: Aş dori să ne relataţi cum s-a produs trecerea „Zorilor” la veşmântul firesc al limbii noastre, cel latin. A fost o perioadă grea, cu lipsă de mijloace şi posibilităţi, dar extraordinar de frumoasă şi plină de entuziasm. Eu, ca să scot „Plaiul”, făceam naveta la Chişinău. Dumneavoastră, cu ceilalţi colaboratori ai „Zorilor”, aţi dus pe umeri povara acestei treceri, stând de strajă la corectitudinea ortografică, zbătându-vă să efectuaţi o anume alfabetizare, şcolarizare nu numai a colaboratorilor ziarului, ci şi a numeroşilor lui cititori. Prin sate mai avem şi acum conaţionali care nu se prea descurcă cu cititul în „latină”, cum zic ei...

M.L.: Am convingerea (şi am scris despre asta nu o singură dată) că sentimentul de graţie, care ne-a dominat pe toţi în colectivul „Zorilor”, pe parcursul anilor, a fost cel al limbii materne. Era o mare bucurie de viaţă cotidiană să ne botezăm în iordanele ei sacre, descoperite în lecturi şi însuşite din dicţionare, de vreme ce în stradă alte ape stăpâneau, covârşitoare. Sălăşluiam în interiorul limbii ca într-un lăcaş al minunilor care era pentru noi şi cetăţuie ocrotitoare. O cetăţuie cu zidurile de latinitate ruinate şi înlocuite cu altele, prin care suflau vânturile străinătăţii, crivăţul ghenarului. Şi, Doamne, cât de infinită ne-a fost fericirea, când s-a anunţat revirimentul! Am pus în funcţiune toate mijloacele, pentru ca trecerea (mai drept, revenirea) la alfabetul latin să se facă cât mai grabnic şi cât mai operativ. Căci ne sufocam în chinurile unor alcătuiri de litere ce nu puteau exprima esenţa gândirii romanice, violentau duhul limbii deschis discursului analitic, ne îngrădeau spontaneitatea şi dezinvoltura scrisului.

A trebuit să schimbăm radical regimul de lucru în redacţie şi la tipografie, să organizăm cursuri de reciclare pentru traducători, corectori, linotipişti. În perioada de tranziţie, numerele ziarului constituiau un amalgam, un „arabesc” de articole culese cu ambele caractere. Foloseam pe larg în montaj pelicula fotografică, care ne permitea operaţiuni prompte, de inserare a textelor de-a dreptul în pagină. Apelam adeseori la reproduceri de interes mai general din alte publicaţii periodice. Dar cele mai multe materiale, la început, le-am adus pe „rolfilm” sau în matriţe, de la Chişinău. Dumneata făceai „Plaiul” acolo şi aduceai tirajul în întregime, fiindcă era mai mic decât al „Zorilor” şi nu aveai probleme prea mari cu transportul. Noi aduceam doar unele materiale, uneori cu maşina redacţiei, alteori cu avionul de poştă, folosind diverse stratageme. Aşa am procedat în cazul Abecedarului cu alfabet latin, în cel al Daciadei lui Nicolae Dabija. Ne-au ajutat, atunci, foarte mulţi oameni de bine din forurile de conducere ale Moldovei (Tudor Ţopa, Constantin Andrei, Gheorghe Ciocoi, Dumitru Coval), de la tipografia centrală (Vasile Lanciu, Boris Manolachi), de la „Moldova suverană” (Victor Ladaniuc, Ion Stici, Tudor Romanciuc, Serafim Belicov, Andrei Fetescu), pe care ar fi nedrept să nu-i pomenim aici. În momentul acela de mare efervescenţă şi responsabilitate naţională, a fost un sprijin frăţesc absolut dezinteresat, pe care nici eu şi nici dumneata n-o să-l uităm niciodată.

V.T.: După ce v-aţi pensionat de la „Zorile Bucovinei”, o perioadă de timp aţi lucrat la „Concordia”, iniţiind şi susţinând şi pe paginile acestei publicaţii câteva rubrici, la care aţi inserat diverse materiale privind trecutul nostru cultural sau microeseuri despre creaţia scriitorilor bucovineni, într-un anumit fel materializând de unul singur în pagini de ziar acel curs extraordinar de cultură şi civilizaţie românească pe care, răspunzând la stringenta necesitate de a acoperi golurile create în procesul de instruire a tinerei generaţii din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi fostul ţinut Herţa în materie de cultură şi istorie naţională, l-aţi elaborat pe la mijlocul anilor ’90. A fost o iniţiativă extraordinară. Păcat că acel curs n-a devenit un obiect de studiu obligatoriu în şcolile noastre.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre munca la elaborarea lui. Cred că aţi lucrat nu o lună-două în biblioteci, arhive, la masa de scris.

.

M.L.: Ideea realizării unei programe de cultură şi civilizaţie românească (prin cultură înţeleg spirit, prin civilizaţie — realizarea lui) în spaţiul net specific al Bucovinei, cu o istoricitate foarte complexă, de cele mai multe ori de nenormalitate, chiar absurdă şi insolită în esenţă, a început să mă urmărească încă din perioada restructurării gorbacioviste, când au apărut primele semne ale deschiderii în transparenţa mult râvnită, în adevăr, cu toate umbrele şi luminile lui. Am lucrat ani de zile în sala de studiu a arhivelor regionale, investigând fondurile de documente şi de cărţi rare, cele mai multe într-o stare virginală, neparcurse de nimeni, necercetate, cu foile netăiate. Grăbit să dau publicităţii descoperirile făcute în fiecare zi, de care mă bucuram ca un copil, am inaugurat rubrici în diverse publicaţii periodice, pe care le susţineam în permanenţă: în ziarul „Zorile Bucovinei” şi în săptămânalul „Literatura şi Arta” — Mic dicţionar de cultură românească din Bucovina, Mari personalităţi ecleziastice, Suflet din sufletul neamului, în revista „Glasul Bucovinei” – Ierarhi bucovineni, în gazetele „Moldova suverană” şi „Viaţa satului” – Un mic panteon naţional, în „Plai Românesc” – Restituiri etc. Treptat, am acumulat necesarul pentru ceea ce, în ultimă instanţă, trebuia să se constituie într-un ansamblu structural coerent, extins pe un spaţiu temporal cvasimilenar, am meditat asupra periodizării, am efectuat selecţia şi trierea, eşalonarea pe capitole, teme şi subteme. M-au pândit – cum e şi firesc după un lung interval cu eliziuni spirituale – partipriuri, raţionamente şi atitudini subiectiviste, pro domo, pe care le-am învins însă prin eforturi de maximă imparţialitate, căci ştiam bine că mă antrenasem într-o întreprindere pe muchie de cuţit. Programa includea fenomene de cultură plurivalente, factori spirituali foarte susceptibili, în alţi termeni, un material extrem de complex, care putea fi asimilat numai de copii la o vârstă adecvată, cu o pregătire pertinentă. Adică, a fost destinată elevilor din clasele IX-XI, pornind de la normativul de 35 de ore în fiecare clasă (câte o oră pe săptămână) şi însumând totalmente 105 ore de curs.

În cele din urmă, textul definitiv a fost recenzat de metodista Eudochia Manoil din Secţia Discipline Sociale şi Umanitare a Institutului Ştiinţifico-Metodic Regional şi de doi specialişti ucraineni notorii în domeniul culturii, Oleksa Romaneţ şi Mykola Bohaiciuk, şi a apărut aproape concomitent în periodicele româneşti „Zorile Bucovinei”, redactat la ora aceea de Gheorghe Mihalcean, „Plai Românesc”, redactat de dumneata, şi „Gazeta de Herţa”, redactată de colegul nostru Simion Gociu. Toate trei referate erau favorabile şi propuneau aplicarea programei în şcoli în regimul de care s-a vorbit mai sus. Eudochia Manoil o califica drept „popas cu sfinţenie asupra evenimentelor şi paginilor acestui plai mioritic, invitaţie de a comunica cu valorile perene ale culturii româneşti, cu idei şi gânduri exprimate prin timp şi spaţiu, în labirintul nemuririi”, Oleksa Romaneţ o considera, într-un fel, paradigmă pentru programele similare în chestiunile culturii ucrainene şi ale altor culturi conlocuitoare din regiune, iar Mircea Grigoroviţă, din Bucureşti, într-o recenzie în „Revista de pedagogie” (nr. 5-7, 1994) o aprecia drept „un excepţional document cultural, de o mare semnificaţie patriotică” şi recomanda „să fie cunoscută şi de elevii din judeţul Suceava, care ar trebui să fie familiarizaţi cu istoria culturii bucovinene”.



Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Lun Noi 07, 2011 10:17 pm, editata de 2 ori
Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)

Mesaj  Didina Sava Lun Noi 07, 2011 10:03 pm

Din păcate, după apariţie, programa s-a pomenit în focurile gazetei ucrainene „Ceas”, care a publicat câteva articole „de înfierare”, semnate de savantul V. Ciaikovski şi de jurnalistul V. Kojelianko, ultimul numind-o chiar, fără nici un temei, în terminologia flagrant xenofobă a publicaţiei, „o formă de iredentism mascat de o insidioasă agresivitate”. A intrat în polemică ziarul „Plai Românesc”, cu articole argumentate, semnate de scriitorul Ion Cozmei, de savantul Emil Satco, ambii din Suceava, de profesorii nordbucovineni Vasile Bizovi, Gheorghe Micailu, Elena Foca şi Ion Ieremiiciuc, eu însă am înţeles că destinul cursului era pecetluit de la bun început. S-a menţinut doar în câteva şcoli, unde directorii mai dădeau semne de verticalitate naţională, şi, finalmente, s-a topit în apele Stixului. Atunci am înţeles că cele mai frumoase intenţii pot sucomba, izbindu-se de o rea-voinţă crasă, de incultura etnologică, de ostilitatea feroce şi de belicismul ignar al mediului.

V.T.: Pentru a încheia acest capitol al dialogului cu Dumneavoastră, vă rog, domnule Mircea Lutic, să ne vorbiţi şi despre familia Dumneavoastră. Ştim că sunteţi un familist exemplar. Aveţi soţie, copii, nepoţi, pe care îi iubiţi şi care vă apreciază vocaţia şi munca de scriitor. Cine sunt ei, ce profesii au îmbrăţişat? Aveţi speranţa că măcar unul vă v-a urma în activitatea, într-un anumit fel apostolicească, de scriitor, de grădinar al limbii materne?..

M.L.: Cu viitoarea mea consoartă am făcut cunoştinţă în 1956, când studiam, ambii, la Liceul Pedagogic din Cernăuţi. Peste doi ani, la repartizare, eu am fost trimis să lucrez în raionul Hliboca şi am nimerit în satul meu de baştină, Iordăneşti, iar ea — în raionul Storojineţ, la Broscăuţii-Vechi, vestită vatră de răzeşi, cu oameni gospodari, de o hărnicie aproape proverbială. M-am căsătorit fiind deja student la Institutul Pedagogic din Chişinău. Logodna şi nunta le-am sărbătorit în cătunul Cireşel, foarte modest, într-un cerc restrâns de rude apropiate şi de prieteni. Căci erau vremuri grele, părinţii noştri abia legau tei de curmei în mizeria kolhoznikă de atunci şi nu voiam în nici un chip să le facem probleme în plus, vârându-i în datorii. Soţia a trecut apoi la Iordăneşti, a funcţionat la Şcoala Specială din Ropcea şi, în cele din urmă, a venit la mine în Basarabia. Să mă transfer la secţia fără frecvenţă? De asta nici nu vroia să audă! Nutrea certitudinea că numai studiile serioase, sistematice puteau să-mi asigure o carieră pe măsură şi, fireşte, a avut dreptate. În toată perioada studenţiei mele a fost învăţătoare în mai multe sate din preajma Chişinăului. Între timp, ni s-a născut primul copil. Viaţa ne era plină de privaţiuni materiale, uneori la limita cea mai de jos a subzistenţei, dar găseam întotdeauna sprijin la oameni de suflet din preajmă, care la ora aceea sfinţeau locul realmente, nu doar ca azi în celebra maximă latină. Pentru a face faţă greutăţilor, nevasta trudea în două, iar uneori chiar în trei schimburi (la clasele mici, la clasele mari, la şcoala serală), iar eu “mâncam” cărţile să-mi asigur o bursă majorată.

Cel de al doilea copil, Lina, s-a născut la maternitatea din Hânceşti, când funcţionam în învăţământ, împreună cu soţia, la Sărata-Galbenă, iar ultimul, Viorica, la Cernăuţi, unde, după întoarcerea din Basarabia, am lucrat la Direcţia Regională pentru Presă. Câţiva ani de zile, până a primi apartament, familia a locuit la părinţi, apoi, toţi împreună, am locuit la Roşa. Dintru început, făceam naveta. Îmi vedeam nevasta şi odraslele o dată pe săptămână. Am intrat intr-un regim de normalitate relativă abia la vârsta de 28 de ani, căci abia atunci am păşit pragul locuinţei orăşeneşti cu toată familia.

Copiii şi-au ales profesiuni după vocaţie, prin liber arbitru. Nu le-am impus absolut nimic, le-am oferit opţiunea cea mai deplină. Din păcate – sau, poate, din fericire? – nici unul din ei nu mi-a urmat calea, nu s-a arătat ispitit de fructul dulce-amar al scrisului, care se împlineşte, cred, numai în pomul ales de Dumnezeire. Feciorul a absolvit Şcoala de Pictură din Cernăuţi şi Liceul Militar din Lvov, a slujit în cele mai dificile sectoare ale fostului imperiu sovietic, cunoscând rigorile cazarmei la Nercinsk, unde au fost surghiuniţi cândva decembriştii ruşi, şi până la urmă, nemaiputând să suporte atmosfera bestială din armată, a părăsit serviciul cazon şi, ca absolvent şi al unei instituţii de pictură, s-a făcut zugrav. Fiica cea mai mare a terminat Institutul Bucovinean de Economie şi Comerţ şi are o firmă cu vânzare de coloniale, pe care o gestionează cu eforturi uneori de-a dreptul peste puteri. Mezina, cu două diplome – la Academia de Medicină şi la Universitatea din Cernăuţi – e psiholog la Şcoala Medie Ceahor, raionul Hliboca. Am două nepoţele, una măritată, cu studii superioare terminate, alta studentă în ultimul an la universitate, şi trei nepoţei, unul bărbat în toată firea, specialist în economie, şi doi, elevi de vârsta şcolii.

V.T.: Că tot am rostit, mai sus, cuvântul „grădinar”, daţi-mi voie să vă întreb: ştiu că aveţi şi o grădină, o căsuţă, o vilă, pe care aţi construit-o la Ţeţina, unde vă retrageţi adeseori primăvara, vara şi toamna, aducându-vă aminte, probabil, de acea origine sănătoasă, de om de la ţară, ce stă la baza formaţiei Dumneavoastră. Ce cultivaţi acolo, la grădină? Şi care vă sunt pomii preferaţi?

M.L.: Mi-am luat grădină sub cocoaşa de basm a Ţeţinei nu din nostalgie pentru obârşie, ca fecior de sat ce sunt, ci pentru că, într-o vreme, am avut stringente impasuri financiare, dar mai cu seamă probleme de sănătate, şi viaţa mea comporta o ameliorare în paralel, pe ambele planuri. În loc să mă implic însă în pişicherlâcuri, ca alţii, am procedat la descălecări de paragini, am făcut pionierat agricol, defrişând, săpând, plantând pomi, altoind soiuri extranee şi aclimatizându-le într-un teren fără de prihană, virgin din veac, în care hârleţul nu intrase până atunci, în mod sigur, încă de la facerea lumii. Acolo, pe palma acea de pământ, lucrată ani la rând împreună cu nevasta, am conştientizat un fapt de extremă importanţă – că bătăturile din palme sunt nu numai dătătoare de robusteţe, ci şi, implicit, de nobilitate spirituală, care împlineşte existenţa şi îi imprimă virtuţi cu desăvârşire nebănuite. Or, activitatea braţelor este un Graal de energii, cea dintâi expresie în timp a omului adamic şi îi sublinează prestanţa genetică, îi dă inimii ritmul, elanul şi eleganţa muncii.

Cinci zile lucram la redacţie, eram, într-un fel, un homo spiritualis, iar două zile la grădină, un homo faber, producător de bunuri materiale, când mă simţeam cointegrat benefic cu natura, absorbit de realismul firii, cu formele şi culorile, ritmurile şi sonurile, aromele şi adierile ei, când simţurile mi se scăldau în prospeţimile-i reconfortante, ce îmi stimulau pentru aproape o săptămână biocurenţii cugetului, potenţele imaginaţiei generice, fertilizatoare. Ucenicia mea la sânul naturii a continuat zeci de ani, cu efecte de priinţă pentru demersul creator şi condiţia fizică, imperativ necesară. Între timp, am plantat două livezi: una în priporul dinspre Prut, către Bila, cu pomi amestecaţi, de multă vreme pe rod, şi alta pe colina dinspre Mihalcea, încă tânără de tot, aproape în întregime de meri, soiuri de ultimă oră, selecţionate şi raionate, care abia îşi dezvăluie pârga. De fapt, dacă e să răspund la întrebarea dumitale, anume mărul şi este favoritul meu, pomul biblic al cunoaşterii. E cel mai levent, mai generos, o adevărată comoară a „pometelor” bucovinene, fără egal şi ca utilitate economică, şi ca valoare feculentă, şi ca remediu terapeutic. Mai ales că, pe deasupra, se păstrează foarte bine şi concură pe toată durata iernii cu citricele, care sunt vădit mai scumpe...

Din nefericire, acum, în senectute — vai, cum aş vrea să numesc această vârstă altfel, dar, în cazul dat, sinonimia nimic nu rezolvă! — acum, zic, nu mai pot aburca dealurile ce duc spre livezile noastre, ale mele şi ale soţiei, aşa că locul se reînţeleneşte, vegetaţia „cultă” e buiac năpădită de cea sălbatică şi toate se întorc, prin crugul dialectic al mişcării pământeşti, la moştenirile dintotdeauna, menite de zodiacul Providenţei divine.

V.T.: De fapt, domnule Mircea, unde vă simţeaţi mai bine: în grădina din jurul căsuţei înconjurate de pomi fructiferi, pe care i-aţi plantat cu mai mulţi ani în urmă, între rafturile Bibliotecii Universităţii ori printre cataloagele, dosarele Arhivelor de Stat din Cernăuţi, de unde răzbătea altfel de foşnet, decât cel al pomilor din grădină? Sau la masa de scris?

M.L.: În demersul meu ontologic, casă bună fac toate domeniile, se împletesc şi se condiţionează reciproc. Măsura fericirii îmi este munca, balsamul sufletului, în plenitudinea ei, în toate manifestările ei absorbante. Tânjelile mă ostenesc mai rău decât toate strădaniile activităţii, mai dihai decât cele mai sisifice eforturi. Rar cine s-ar simţi confortabil într-un regim de galere, ca cel pe care mi l-am impus eu de ani de zile. Dar renunţul ar însemna o abandonare de sine, o abdicare de la statutul intrinsec al fiinţei, de la alcătuirile eului ce-mi este dat de Vistiernicul Vieţii.

Desigur mai bine ca oriunde mă simt la masa de scris, “sub aripa îngerului”, la locul unde mă cheamă întruna cuvintele, cu cunoscuta lor putere de iniţiativă. Pentru prestaţia creatoare folosesc la maxim timpul antemeridional, între şase şi douăsprezece, când puterile mi-s proaspete şi discursul genetic decurge mai spornic. Dacă nu “prind” orele matinale, ziua mi-e ca şi pierdută. Sunt un claustrofil, lucrez în singurătate, între penaţii casei, desprins de convenienţele lumii, fără sistări, fără vacanţe, eliminând hazardul. Vorba lui Vasile Vioculescu: “Nu mă întreb ce vremuri bat afară,/ Privesc în mine pulberea de seară/ Şi, coborând lăuntrica mea scară,/ Mă sprijin în condei ca în toiag”. Am convingerea că frumosul se dezvăluie numai în solitudine, în doze homeopatice şi eminamente personale. Pentru mine nu există vreme liberă şi vreme ocupată, există doar un cronospaţiu al meu privat, mereu în stare activă. Anume aşa dau formă/forme propriului destin.

Cineva zicea că a avea talent înseamnă a-ţi fi drag travaliul tău zilnic, care îţi justifică existenţa, te împlineşte ca om. În acest sens am, pasămite, şi eu un strop de talent. Dar numai în acesta. În altul, mai adânc, sunt ros de îndoieli permanente. Coala albă de pe masă mi le întăreşte de fiecare dată. Uneori mă sperie nu numai litera, ci şi gândul, ca pe Nichita. Mă macină complexele. Dar, treptat, vine fiorul, vine momentul revelaţional, apoi fierberea în intimitatea logosului, pe care n-a definit-o încă nimeni în termeni integrali, de totală adecvaţie. E o dinamitare, o erupţie în interior, o spintecare a aparenţelor, un plonjon în tărâmul irealităţii, a esenţelor, într-o terra portentosa, care niciodată nu ţi se dezvăluie de două ori şi unde inima vede şi sufletul aude, cum, să zicem, “din miez de neant se prefiră ploi albe, şi mituri prind glas”.

În momentele de criză, care în ultima vreme mi se repetă tot mai frecvent, mă dedic lecturilor — enzime ideale ce fermentează spiritul, stimulează conştiinţa estetică şi inspiraţia, alimentează focul teurgiei artistice.

„Poezia mi-e palatul de mărgean al sufletului”

V.T.: Dar să trecem la alt capitol, la cel al poeziei. Ştim că aţi debutat în anul 1962. Dar fiorul liric v-a încercat, probabil, mult mai devreme. vă mai aduceţi aminte de prima poezie, scrisă sau publicată? Ne-o puteţi reproduce? Cui i-aţi mărturisit-o întâia oară?

M.L.: Mi-e mult mai greu să-mi aduc aminte când am început să trăiesc cu adevărat poezia decât de momentul când anume m-am încumetat s-o scriu. Am încercat să compun, în memorie, încă de la cinci anişori. Ştiam a citi, dar nu mă pricepeam să aştern slovele pe hârtie. Iată din care cauză nu s-a păstrat nimic din cele însăilate la vârsta mea plăpândă. Şi ca atare, material, nici nu avea ce să se păstreze, fiind intenabil totul, fără expresie în obiect, fără amprentă în literă. De bună seamă, prima mea ascultătoare a fost mama. Vibra de evlavie pentru cuvântul folcloric, ştia cântece, colinde, oraţii de nuntă şi, bucuroasă că avea în spiţa neamului “sămânţă poeticească”, mă urca la sărbători pe laiţă, în faţa musafirilor, ca să-mi gânguresc musai cele câteva rânduri cu rimă la coadă.

Am scris în anii mei de şcoală, la ţară, am scris în cei de studenţie la Liceul Pedagogic din Cernăuţi, când mi-am şi făcut debutul la auditivul regional. Dar caietul meu cu scoarţe pepit, plin de dibuiri rimate, s-a pierdut în timpul profesoriei la Iordăneşti, în vara dinainte de plecare la universitate. Şi cred că anume aşa a şi trebuit să se întâmple, altcum astăzi aş fi în situaţia să trag ruşine, să-mi spăl obrazul în toate apele pentru elucubraţiile ce mi se păreau atunci versuri. La Chişinău, am continuat să înnegresc amărâta de hârtie cu alte şi alte... metrificări. Unora li s-au dat chiar aprecieri favorabile, în cenaclul literar de la facultate, şi Anatol Ciocanu, redactorul gazetei de perete, le-a făcut audienţă în coloanele publicaţiei.

În respirul mediatic, adică în toposul creaţiei tipărite, am intrat abia când eram deja director de studii la Sărata-Galbenă, cu încurajarea generoasă a doi maeştri de seamă ai liricii basarabene de atunci, Liviu Deleanu şi Victor Teleucă. Cicluri de versuri mi-au apărut mai întâi în ziarul raional „Satul socialist” din Hânceşti, apoi am început să colaborez la presa republicană, la „Cultura Moldovei”, „Cultura”, „Moldova socialistă”, „Tinerimea Moldovei”, unde mă întâlneam cu dumneata, care te publicai destul de frecvent. O adevărată sărbătoare a fost ziua când, la Radio Chişinău, a răsunat un ciclu de poezii ale mele în lectura ilustrului actor Valeriu Cupcea, artist al poporului din Moldova, primul interpret al lui Eminescu pe scenă în perioada de după război. Una din cele dintâi poezii ce mi s-au întipărit în memorie este următorul pastel, cu titlul Desprimăvărare: „Simt seva rodniciei cum clocoteşte-n glie,/ Simt iarba cum se zbate în scutece de-opal. / Şi buciumă natura cu vocea ei zglobie/ Sosirea primăverii pe plaiul meu natal. // Zăpada se mai ţine ici-colo câte-o dungă/ Şi-s zilele mai calde, mai dalbe şi mai mari. / Doar ţarina tânjeşte, după o iarnă lungă, / De dor pentru căldura din braţe de plugari. // Şi mâine, când vor trece în unghi pe cer cocorii, / Voinici în salopete, pe falnici bidivii, / Ieşi-vor pe ogoare la-ntrecere cu zorii, / Sădind, în pluş de brazde, belşugul pe câmpii”.

V.T.: Prima la rând dintre cărţile dumneavoastră de poezie este Baştina luminii. Titlul ei, care diferă de toate celelalte (zece!), cărora le-aţi dat viaţă, reprezintă o convingere sau este expresia unui anumit tribut pe care fiecare dintre noi — de ce am ascunde-o? — l-a plătit (care mai mult, care mai puţin) acelor timpuri ideologizate peste măsură, în care ne-a fost dat să debutăm?

M.L.: Debutul în carte, zice cineva, este ca primul sărut. Mai mult, ca logodna cu aleasa inimii, de neuitat pentru toată viaţa. Eu aş îndrăzni să afirm că e aidoma unei scântei, care, dacă nu se stinge, naşte o flacără, cu dimensiuni ce depind de vectorii spirituali ai fiecărui poet, de liniile de forţă ale talentului său. Debutul e nu numai o veste, ci şi o făgăduinţă, foarte rar împlinirea desăvârşită. Pentru unii, începutul începutului, pentru alţii primul pas spre aneantizare. Picătura este prourul ploii, cum va fi însăşi ploaia ştie numai bunul Dumnezeu. Vocaţia singurătăţii şi a osârdiei în interior, în forurile intimităţii, nu li-i tuturor hărăzită. Eu am demonstrat că mi-i datul sângelui, identitatea de esenţă şi de vrajă a fiinţei. Nu m-aş lăsa de ceea ce fac nici pentru toate beneficiile civilizaţiei.

Placheta cu care am ieşit în lume, Baştina luminii, a fost într-adevăr, vorba dumitale, un tribut. Dar un tribut nobil, de dragoste pentru Bucovina, plaiul înstelat, care mi-a insuflat viaţă în sensul cel mai larg, mai profund, mai aripat al cuvântului, unde: „Binecuvântul gazdei / în oaspe se-mplineşte.../ Desprindem rostul magic/ al celor îngânate. / Din datină nescrisă sorbim cu pietate / Înţelepciunea blândă, / chitită bătrâneşte”. Deşi „pomădată cu neaoşisme”, vorba cu sare atică a lui Ştefan Hostiuc, cartea se proiectează „pe fondul unui tânăr zbor pe larg de zare”. Desigur, ciclul Soare-răsare e, în ansamblul său, de o retorică exagerată, falsă, un simulacru poetizant, totuşi, aşa inegală, având ca nucleu de rezistenţă poeziile din compartimentul Privighetorile dorului, placheta n-a trecut neobservată, fără ecou, ba chiar s-a bucurat de referinţe estimatorii atât la noi, în „Zorile Bucovinei”, cât şi în Basarabia, în „Cultura” şi în „Tinerimea Moldovei”. Iar într-o recenzie transmisă la Radio Cernăuţi în ziua de 7 mai 1973, Dumitru Covalciuc scria: „Evitând unilateralitatea prin omogenitate, prin tonalitate, prin distribuirea adecvată a accentelor lirice, Mircea Lutic se lansează cu multă temperanţă în realitatea artistică. Limpezimea expunerii, coloratura fără fard, ritmica, prospeţimea imaginilor, abundenţa de metafore şi expresii alese, toate corelându-se, creând o deplină concordanţă lirică, gravitează spre înţelegerea fără plusuri de încordare cerebrală... Creator de vocaţie, el îşi consolidează crezul poetic prin continua cunoaştere, prin munca de adevărat meşter-faur, prin modularea vocii sale poetice, prin frumoasa ei melodiere”. Cuvinte elogioase, pe care, fireşte, nu le meritam nici atunci, precum nu le merit în deplinul lor înţeles nici astăzi, peste ani.

V.T.: Ştim cu toţii, acum, că aproape n-a existat scriitor în acest spaţiu, dar şi în Republica Moldova, şi în România, care să nu fi scris măcar câteva rânduri, o poezie sau două la comanda partidului, a redactorilor de reviste sau de carte, versuri despre rolul binefăcător al partidului, despre viaţa nouă a bucovinenilor, despre lumina ce venea, chipurile, de la Kremlin, despre marele conducător al lumii, Vladimir Ilici Lenin, despre ziua Victoriei şi alte versuri ocazionale, cu rol de locomotivă, incluse de obicei la începutul cărţilor, care altfel n-ar mai fi apărut...

M.L.: La drept vorbind, o poezie a convenţiei, a concesiei (mai rar, a oportunismului) a existat de când e lumea lume. Totuşi, niciodată vreo stăpânire, oricât de draconică, n-a fost în stare să pună minciuna în scaunul adevărului.

În culegerile noastre de atunci, din perioada bolşevismului, distanţa dintre cele scrise sub asfixiantul dicteu partinic şi cele izvorâte din francheţea vitală, din energiile consimilitudinii cu tine însuţi, din duhul şi vocaţia veracităţii e ca între cer şi pământ. Lealitatea faţă de o credinţă fără... credinţă este, cred, în general absurdă. Ba nici lealitate nu e, căci poartă însemnele siluirii. Nici ispită adamică, pentru că n-are girul opţiunii prin liberul arbitru. Desigur, exceptând ortodoxismul scribilor care se hrăneau din rentele ideologice ale regimului şi, respectiv, practicau un patetism fetid, dezgustător, găunos, dublat de o mizerie verbală lozincardă, de-a dreptul pestilenţială, rău-famată. Ciripitul păsării din colivie nu poate avea nicidecum farmecul firesc al cântării în voia cea volnică.

În acelaşi timp, nu e nici moral, dar nici cu putinţă să ne facem că nu auzim şi nu vedem, trecând cu buretele peste o realitate care-a fost şi care ţine de trecutul nostru, de viaţa noastră, de biografia noastră. Cât despre mine, trebuie să mă autoflagelez în chipul cel mai necruţător pentru că n-am fost destul de consecvent în primul rând cu mine însumi, apoi cu demnitatea umană adânc umilită a părinţilor, care au îndurat calvarul exproprierii şi, din starea de gospodari oneşti şi cuprinşi odinioară, au fost samavolnic coborâţi la sapă de lemn.

Cele câteva poezii pe care le-am consacrat partidului, lui octombrie, vieţii „noi”, lui Lenin le trec cu ruşine, în experienţa mea poetică, la polul negativ al păcatelor fără de iertare şi, desigur, îmi presor peste creştet cenuşa penitenţei, la care mă obligă imperios statutul etic şi memoria familiei. Sunt nişte stigmate pe care o să le port în conştiinţă până-n pânzele albe.

Azi îmi pare nespus de rău că m-am dedat veleităţilor efemere de a-mi vedea primele două cărţi, cele din comunism, apărute chiar cu preţul unor compromisuri, că nu mi-am aplecat urechea la glasul cugetului nesupus poticnelilor şi şubrezimilor existenţei. Mă gândesc că, oricum, posibilitatea de a alege între îngeri şi demoni nu avea chip să mi-o suprime nimeni. Dar, spusa proverbului: după bătălie, viteji o mie. Mai ales că, din perspectiva anilor trăiţi, tinereţea şi bătrâneţea ne oferă asupra lucrurilor unghiuri de vedere cu totul deosebite, dacă nu chiar antinomice. Acum nici un sens n-ar avea să mă plâng. Trenul a plecat şi am rămas cu bagajul. E al meu, nu mă dispensez de el.

V.T.: Sincer vorbind, cele câteva versuri pe care le-am semnat la începutul activităţii, într-un anumit fel impuşi, au dus la compromiterea ideii de patrie şi de poezie patriotică, mai bine zis, la denaturarea conceptului de „patrie” şi „patriotism”. Aşa, de fapt, se întâmplă întotdeauna în momentele de criză ale istoriei. De aceea, cunoscându-vă calităţile de cărturar, dar şi vocaţia de poet, apreciind înalt asemenea versuri, cum sunt Eminescu, Avem o singură tămadă, Limba română ş. a., vă întreb dacă patriotismul este un concept desuet, după cum afirmă unii adepţi ai globalizării?

M.L.: Un val, oricât de tulbure, nu e în stare să compromită limpezimea de cleştar a mării. Două-trei stihuri anemice, lipsite de vitalitate şi validitate, nu pot duce la discreditarea ideii de poezie generos plantată în solul ancestral, cu atât mai puţin nu poate minimaliza postulatele de patrie şi de patriotism. După mine, sentimentul iubirii de ţară constituie nucleul etic al literaturii. Un creator autentic şi onest e obligat să-şi onoreze datoriile faţă de comunitatea care i-a dat suflare de viaţă, să trăiască cu bucuriile integrării în ea. Nu-şi poate îngădui, deci, în nici un chip să evadeze, să stea în extemporalitate, să fie anistoric. Mai mult, el trebuie să aibă toate cele trei dimensiuni diacronice ca entităţi de esenţă ale talentului, să fie contemporan cu evoluţia, cu „inactualitatea mereu actuală”, vorba lui G. Călinescu, să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului. Un concept desuet – chiar un nonsens, aş spune — este nu arta angajată cordial în istoria şi geografia patriei, ci arta despuiată de concretul vital al naţiunii, cea eminamente pură. Scriitorii, şi ca oameni şi ca artişti, sunt condiţionaţi de teracronospaţiu, respiră în tridimensiunea lui. În hotarele lui se personifică şi se exprimă, se afirmă şi se articulează, îşi află identitatea şi se împlinesc. Trăirea veritabilă o dă numai relaţia cu o realitate veritabilă. Toposul social contrafăcut contraface imanenţial şi trăirea, denaturează primatul şi naturalul ontologic, chiar fiinţa umană în datele ei structurale. Dar, repet, atingerea superficială cu acţiunea ideologică totalitaristă prin câteva poezii, nu cele mai bune, cred că nu descalifică nici pe departe un demers de nobleţe cum este scrisul patriotic. Mai degrabă, se ridiculizează însuşi autorul în cauză.

Cel ce creează în cuvânt, în cuvântul inspirat, poartă o coroană dublă, de otavă şi de stea: otava e realul, apropiatul, steaua e îndepărtatul, ambele la fel de dorite în spaţiul literaturii. Ştefan Augustin Doinaş zice undeva că, în arta slovei, realismul şi artisticul sunt compatibile ca apa şi focul. E o chestiune de dozaj. Oxigenul din H2O întreţine arderea, dar tot apa într-o cantitate mare stinge până şi cel mai cumplit incendiu. Mi-aş permite să limitez spusa celebrului poet la lirica patriotică. În ea, mimetismul patriotard şi lozincardismul comportă pericolul de căpetenie, ca diluviul care potopeşte totul.

Nu ştiu în ce măsură cele câteva poeme ale mele, nominalizate de dumneata, întrunesc noţiunea de poezie, abordată în discuţia noastră, eu însă înţeleg patriotismul în literatură ca pe o stringenţă, ca pe o nevoie imperativă de a-mi trăi viaţa hic et nunc, adică aici şi acum, de a apăra trecutul, prezentul şi perspectivele neamului, idealurile lui de viaţă istorică, cele mai inestimabile şi mai sfinte.

V.T.: Totuşi, este poezia patriotică poezie sau nu?..

M.L.: Nici titlul, nici potenţa poeziei ca domeniu al artei nu stau în funcţie de tematică. Cursul valutei artistice se stabileşte axiologic. Mesajul patriotic nu absolvă discursul poetic de componentele valorice. Dimpotrivă, le reclamă imperios. Nu mai ţin minte cine anume susţinea că aedul trebuie să cânte virtuţile patriei – ce chiar ele sunt un spectacol poetic – să le cânte cu o gelozie sacră, ca pe Dumnezeu Însuşi, ca profeţii din Vechiul Aşezământ, care, prin darul empatiei şi prefigurării, erau nişte autentici poeta vates. Vectorii sugestiei să fie într-un nex dialectic distinct, de o expresie sui-generis, atât de onestă şi fără de prihană, încât superficialul să se excludă de la sine.

Cu certitudine, lirica patriotică e o artă, dacă urmează destinul epocii şi legile intrinseci ale creaţiei. Şi dacă e scrisă „sub veghea heruvimilor”. Izvorâtă dintr-un civism desăvârşit, din nobleţea cugetului, ea trebuie să aibă neapărat şi nobleţea artisticului, şi cea a adevărului, o respiraţie lirică largă, ritmică şi lejeră, fără patină verbală, fără umbră de hazard, de artificial, de retorică. Şi încă, sub orice discuţie, să se distingă printr-o înaltă elevaţie etică, altminteri, în loc de profituri, va acuza deservicii. Metodele literare, în deosebire de cele politice, se întemeiază pe moralitate. Poetul face politică la nivelul conştiinţei, „încercând să înalţe în zodia comunicării sufletul şi tendinţele sufleteşti naţionale, cum zice Nichita Stănescu. El îşi justifică existenţa în cetate, dând glas celor mai intime sentimente, aspiraţiilor celor mai generoase ale poporului, care l-a născut pentru aceasta... Scriitorul adevărat poartă în inima sa inima curată a ţării sale. Şi, dacă este în stare, mută trilul ciocârliei în cuvinte şi lacrima sărată în surâsul său. E un legământ de nepărăsire faţă de vulturii care sunt pe piscuri şi faţă de unghiurile păsărilor migratoare din cerul patriei”.

Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)

Mesaj  Didina Sava Lun Noi 07, 2011 10:07 pm

Duhul Sfânt a grăit către seminţia lui Israel în versuri, prin psalmii lui David. Bardul naţional li se adresează consângenilor săi prin poezia dragostei de pământul natal, de neam şi de limbă.

V.T.: Acum, după ce am clarificat cât de cât această dilemă, aş vrea să vă mai întreb, pentru a pune punct acestei probleme, sau mai bine zis, a pune pe ea accentele necesare: dacă ar fi să formulaţi o definiţie a poeziei ca atare, cum ar răsuna ea? Ce înseamnă pentru scriitorul Mircea Lutic poezia pe care a scris-o şi, suntem siguri, o va mai scrie?

M.L.: Nu sunt nici lexicograf, autor de dicţionare, nici universitar doct, ca să emit concepte şi să punctez axiome literare. A defini poezia, ca şi talentul, e o întreprindere hazardată, ineficace, fără şanse de reuşită. Deşi, pe parcursul vremii, s-au făcut în acest sens nenumărate probe, un conjunct ştiinţific de plenitudine pare a fi imposibil până azi. Nu s-a ajuns decât la enunţuri metaforice, adică la substituiri în cheie poetologică – ce-i drept, uneori de un schepsis de-a dreptul celebru – ale unui subiect artistic prin alt subiect artistic.

În sens general, poezia este vocaţie. Mereu şi mereu alta – cu feţe şi feţe, cu nume şi nume – pentru fiecare din cei frecventaţi de muze. Nu conţine reţete ca un îndreptar farmaceutic sau ca un ghid de artă culinară. Poţi să-l înveţi pe cutare cum se scriu versuri doar în glumă, ca o turlupinadă. O dată, întrebat cum se face poezie de dragoste, Tudor Arghezi a răspuns cu o intensă ironie: iei adică un pom, îi provoci un vântuleţ printre ramuri, pui o lună plină pe boltă – care să fie, de preferinţă, senină-senină – şi instalezi doi îndrăgostiţi pe o bancă. El: „Te iubesc...” Ea: „Mi se pare că o să plouă...” Simplu cum nici că se mai poate... Aş adăuga doar condiţia ca cel care face toate astea să fie înzestrat cu daruri lirice, să oficieze la nivelul unei ritualităţi de transsubstanţiere a cuvintelor.

Ce înseamnă pentru mine poezia pe care am scris-o? O rătăcire îndelungă, de ani de zile, prin zodii infinite şi necunoscute, prin volbura unor pulberi aurifere, de care m-am atins, fără să mă aleg decât cu un puţin ce mai nici nu se desluşeşte. Dar anume asta şi este bucuria omului ce se zbate în preajma miracolului şi se reculege prin contemplarea lui. Îl vede, îl aude, îl pipăie chiar, dar nu-l poate prinde cu nici un chip, şi totuşi jubilează în forul său lăuntric, iar privirile îi licăresc ca unui copil în noaptea de vrajă a Naşterii Mântuitorului.

La modul ontologic, poezia mi-e palatul de mărgean al sufletului, locul unde se îngână năzăririle de lucoare ale străbunilor în aerul perpetuu al memoriei, e patria Mioriţei şi a Meşterului Manole, leagănul de eternitate al Luceafărului eminescian, împletit în slovele de mir ale limbii române.

V.T.: O mărturisire de zile mari, care să se sprijine pe nenumăratele versuri nu numai din cărţile ce le-aţi editat până la momentul declanşării procesului de renaştere naţională, întâmplat ca o minune la începutul anilor ’90, ci şi pe volumele tipărite mai târziu: Datul întru fiinţă, Clipa de graţie, Iluminări în prour, precum şi pe cele încă nepublicate...

M.L.: De vreme ce îmi ceri solemn o mărturisire globală – nu atât „de zile mari”, cum zici dumneata, cât de supremă experienţă literară – ca om al scrisului voi răspunde în termeni pe măsură, sacramentali aidoma întrebării. Am întotdeauna o mişcare interioară de graţie la atingerea miraculoasă cu limba maternă, din care izvorăşte şi cel mai învăluitor ideal patriotic. Pentru mine e o mare bucurie de viaţă curentă, cotidiană – dar şi poetică, dar şi filosofică! – să mă împărtăşesc din izvoarele ei nemuritoare. Sălăşluiesc în augusteonul de cuvinte – ştafetele de taină ale sufletului – ca într-un lăcaş al virtuţilor peste fire, jinduind o largă desfăşurare în exterior, cu certitudinea că el, acest lăcaş, mi-e şi citadela ocrotitoare în faţa vicisitudinilor destinului. O citadelă căreia i s-a dat foc de nenumărate ori, dar ea, ca pasărea Phoenix, a renăscut din cenuşă şi, chiar arzând, a rămas nearsă şi neclintită în verticalitatea sa luminătoare, şi îmi apără neamul de adversităţile istorice de tot felul. Or, în statutul nostru trist de existenţă înjumătăţită, parţială, de „alcătuire nealcătuită”, limba este liantul binecuvântat care ne dă sentimentul de plenitudine, de coeziune, de comunitate, de întreg.

În conotaţii ontice, limba constituie pentru mine o necesitate imperioasă, o poruncă a sângelui, într-o măsură mai largă, a întregii făpturi. Deci, şi o aspiraţie spre voia vegheată, prin neîngrădita împărtăşire, fie şi în intimitate, din podoabele ei euharistice, ca definitorii de sine ale strămoşilor, ale istoricităţii noastre milenare. Limba în care vorbim şi scriem poartă în ea un freamăt adânc de supravieţuire, dar şi o supremă încântare, fericirea de a ne asigura, fiecare în parte, libertatea aceea de neînchipuit, care să îngăduie necesităţii intrinseci a forului interior să străbată la lumină şi să se manifeste fără restricţii. Limba mi-e zbucium şi tihnă, osârdie şi repaus, durere şi alin. Mă zbat, trudesc şi îmi aflu odihna în cuvinte, în ele îndur suferinţele, în ele îmi găsesc mângâierile – o tainică lucrare a limbii în mine şi a mea în limbă. Fiindcă e un lucru bine cunoscut că în eterul graiului matern săvârşim, ne desăvârşim (fără de săvârşire) şi, în cele din urmă, ne săvârşim întru cele veşnice. Cu alte cuvinte, este zariştea noastră de viaţă trecătoare în făptura nemărginită a sonurilor şi literelor materne – „slăvit pristol de piatră şi floare” (Vasile Voiculescu). Gândesc şi mă afirm în această făptură, în misterele ei fără putinţă de pătrundere deplină (limba este un fenomen infinit şi în dialectică permanentă, ce nu poate fi stăpânit plenar) aidoma zăcămintelor la fel de vechi şi de tăinuite ale credinţei creştine, cu care e îngemănată în ceasul zămislirii pe lumea aceasta albă, a întruchipărilor menite de Providenţă. Şi nu există un freamăt mai nobil, mai divin, mai cuminecător decât cel care se produce în incinta de vrajă a limbii. E vibraţia călăuzitoare spre minunea creaţiei, clocotul dătător de identitate al culturii, zbaterea salvatoare în momentele de îngheţ sau de furtună ale veacurilor.

V.T.: Pregătindu-mă pentru acest interviu, am răsfoit cărţile de poezie pe care le-aţi semnat şi mi-am notat mai multe versuri remarcabile. Mi-ar veni greu să le reproduc aici. De aceea mă limitez doar la o strofă, din Noimă: „Şi-mbrăcat în haine de ninsori,/ Ies din azi, cu grabă către mâine.../ Vârsta de balsamuri şi de flori,/ Ca un vis, în urma mea rămâne”...

„Vârsta de balsamuri şi de flori” e în urma noastră. La cei 70 de ani împliniţi, când sunteţi decanul de vârstă al scriitorilor bucovineni, mai aveţi visuri nerealizate, care „au rămas în urmă”?

M.L.: Poezia la care te referi a fost concepută într-adevăr ca un demers ontologic, întruchipat într-o metaforă generalizatoare: veacul de om de la „troienişul” de petale al naşterii, prin cascada vremurilor şi ploaia albă a eresurilor, până la bătăile orologiului din turn, ca un semnal al amurgului, şi până la veşmintele de ninsori ale vârstei, ca premoniţie a rotunjirii definitive a cronospaţiului în realitatea unor amintiri ce nu pot fi nici negate, nici şterse fie şi de atotputernicia din veac a zeilor.

Înţelepţii induşi pretind că, în ciclul nostru natural, există patru anotimpuri vegheate de divinităţile ritmului cosmic: unul pentru a deprinde învăţătura vieţii şi a descoperi lumea, luptând cu propriile fatalităţi, al doilea pentru a întemeia ceva în sensul larg şi nobil al cuvântului, ca definire a eului în extazul său apoteotic, al treilea pentru a reflecta filosofic asupra dăinuirii, a seca fântâna tristeţilor şi, în sfârşit, al patrulea în care, eliberaţi de inhibări şi de obsesii, devenim un fel de călători amărâţi, fără bagaje, doar cu o grea povară lăuntrică – „arheologia” afectivă a memoriei. În ceea ce mă priveşte, trăiesc cu impresia că sunt în penultimul anotimp: am vreme berechet pentru meditaţie, dar mi-s energiile subţiate, nu mai am nici sursele de întemeiere din anotimpul anterior – justificări supreme ale existenţei creatoare – şi nici eliberarea pe bagaje din cel posterior, când nu te mai dor gândurile şi cuvintele, ci mădularele în decrepitudine, săruţi rănile destinului şi te scalzi în sângele reminiscenţelor, prin neputinţe trupeşti strigătoare la cer exasperezi temporalitatea ce îţi mai este dată şi când totul nu e decât o desfăşurare amorfă, cu singura raţiune de a mai respira o zi-două în deprinderea de a trăi.

Mă doare inima pentru multul pe care nu l-am făcut, pentru cărţile pe care nu le-am scris, deşi înţeleg că regretul acesta e cu păcat: înseamnă, de fapt, că-mi deplâng datul vieţii. Or, fiecare face cât îi este hărăzit de Vistiernicul cel Veşnic. El ne meneşte şi câtimea de eternitate ce rezultă din sfidarea eternităţii însăşi, adică durata potenţei creatoare, tot el ne estimează şi măsura realizărilor spirituale.

Viaţa nu e o operă a noastră, ci un dar al Cerurilor. În termeni de credinţă, e o negare a materiei, un pseudonim al Ziditorului, cum zice un mare filosof de-al nostru. Primim acest dar dimpreună cu puterea de a-i pătrunde esenţa şi a-i încarna sensurile, căci forma şi conţinutul i-l dăm noi, desigur, în acord cu voinţa divină. Mai mult, suntem coautori ai lui Dumnezeu în împlinirile Lui sacre. Din cele patru cărţi ale vieţii, cărţi de care vorbesc filosofii, prima e scrisă în inimile noastre cu pana de aur a Proniei.

M.L.: În unul din poemele cu inflexiuni dramatice, de cântec, pe care l-am numit deja, exprimaţi în mod plastic un adevăr incontestabil, prezent în foarte multe poezii cu care ne-aţi sporit patrimoniul liric al neamului: „Mereu ne îngrădeşte zarea / O pâclă rea, ce greu ne-apasă. / Înstrăinaţi la noi acasă, / Adânc ne plângem desţărarea.// Vlăstarele speranţei crescu/ Din lacrimă, fără tăgadă;/ Avem o singură tămadă / La rana noastră – Eminescu”.

Într-adevăr rănile noastre doar Eminescu le mai poate tămădui. E o definiţie metaforică deosebit de pertinentă a rolului marelui înaintaş în viaţa noastră. Şi poate că, citindu-vă poemul pe care i l-aţi consacrat, întrebarea mea n-ar mai avea nici un rost. Totuşi, întreb: când şi cum aţi ajuns la cel care, potrivit altei afirmaţii făcute de Dumneavoastră, este pentru noi „Crez şi Luceafăr”?

M.L.: Am avut o familie fericit împlinită. Nu bogată, dar întemeiată pe postulate spirituale distincte, dublate de un cod moral pe măsură. Datorită mai cu seamă mamei, care nutrea o dragoste înnăscută, aproape mistică, pentru literatură, îndeosebi pentru poezie, casa noastră a fost mereu deschisă spre frumuseţile elocutorii ale zicerii alese, întrupate în puţinele modele de sublimare inspirată a cuvântului, pe care părinţii le aveau la îndemână: psalmii lui David, textele colindelor, pluguşoarelor, oraţiilor de nuntă, versurile învăţate în cei şapte ani de şcoală. Îndealtminteri, atmosfera de încântare în faţa manifestărilor de cultură domnea în tot satul. O dovadă e şi numărul mare – pentru vremurile acelea – de odrasle ţărăneşti care au urmat studiile mai departe şi, cu timpul, au devenit o mândrie a locului. Neamul nostru l-a avut ca înger păzitor pe străunchiul Nicolae Lutic (era unchiul tatei), o mare autoritate românească în spaţiul întregii Bucovine. De la el, şi de la mama, am şi auzit primele versuri de Eminescu. Mamei îi plăcea să le repete ca pe-o alinare, când avea vreun greu pe suflet, şi eu le prindeam din zbor, aşa că ştiam încă de mic pe dinafară câteva poezii ale celui ce ne veghea de sus viaţa „asemeni Domnului Hristos”, cum zicea tot mama.

Prima carte de Eminescu mi-a fost dat s-o ţin în mână la vârsta de cincisprezece ani. Era prin 1954, aveam statutul de elev la Liceul Pedagogic din Cernăuţi şi mă ocrotiseră ca pe-un răsad al lor (căci nu aveau copii) două fiinţe de o învăluitoare omenie – Dumnezeu să-i odihnească în împărăţia lui cea veşnică! – Hariton Scalozub, directorul de studii, şi consoarta domniei sale, Tamara, diriginta grupei noastre româneşti. Descoperisem în biblioteca lor privată un volumaş de versuri eminesciene şi ei, văzându-mi licărul din priviri, s-au arătat bucuroşi să mi-l ofere drept cadou, cu condiţia să învăţ pe de rost Luceafărul. Am ajuns astfel nu numai să iau cunoştinţă vizuală, ci chiar să pot rosti din memorie o capodoperă de vârf a scrisului nostru naţional, când autorul ei nu era încă inclus nici în programa de studii.

Ulterior, în institut şi în universitate, dar mai mult prin lecturi în izolare intimă, m-am apropiat de moştenirea eminesciană milimetru cu milimetru, nu ştiu însă nici până acum dacă m-am ridicat realmente până la înălţimea Lui deplină şi dacă în genere voi reuşi să mă ridic vreodată. Deşi am avut în copilărie, şi am şi astăzi, impresia că frământ cu El aceeaşi pulbere de drum spre Putna, la mormântul Marelui Voievod şi la Pristolul Sfânt al neamului.

V.T.: Sunteţi, desigur, un poet din primul pluton al literaturii bucovinene. Apoi, microeseurile privind creaţia lui Arcadie Suceveanu, a lui Ilie T. Zegrea, a lui Simion Gociu, a subsemnatului şi a altor colegi demonstrează că mânuiţi cu dibăcie şi instrumentele analizei şi criticii literare, fiind şi un degustător dintre cei mai elevaţi de poezie, un adevărat istoric literar, un observator atent şi un analist pertinent al creaţiei lirice.

În acest sens, nu credeţi că unele aprecieri, sau prezentările mai mult decât binevoitoare ale realizărilor, deocamdată modeste, ale unor aspiranţi sau aspirante la gloria literară, pe care le-aţi făcut cu generozitate părintească, v-ar putea juca festa, când timpul îşi va aşterne colbul uitării peste numele lor?

M.L.: În firidele literaturii este loc pentru toţi: mici şi mari, mai chemaţi şi mai puţin chemaţi, dăruiţi mai generos şi dăruiţi mai precar, sau chiar la limita cea mai de jos. Au fost şi vor fi mereu şi începători, şi amatori, şi veleitari. Aşa e ispita irezistibilă a scrisului. Ce să-i faci? Dar spaţiul nostru dezmoştenit ne tot trage de mânecă, ne solicită să fim înţelegători, să nu manifestăm exces de zel în decantarea valorilor, să căutăm media fericită, echilibrul între rezerve şi osanale. Lipsa de măsură nu e bine venită în ambele sensuri.

Sunt convins că timpul nu are de ce „să-mi joace festa”, vorba dumitale. Un gest este valabil prin valenţa sa exterioară. N-am făcut mari concesii de exigenţă, n-am prea folosit terminologia encomiastică, n-am îmbăiat pe nimeni în adulaţii. Apa criticii mele modeste a fost călduţă, nu duş alternativ: când rece-rece, când fierbinte-fierbinte. Expresiile de felul „discursul lui liric este fluid, ingenuu, robust, meditativ şi reflex”, „poeta psalmodiază dezinvolt”, „versul ei are tremurul autentic al simţirii”, „e o înmugurire în verbul neaoş”, „o avalanşă de vocale şi de consoane ce se rostogolesc aidoma valurilor unui râu subteran”, „formulă firească a unui suflet întristat”, „mirul de rouă al otăvelor”, „o nelinişte intrinsecă, un zbucium dramatic endotim”, „freamătul în faţa armoniilor firii” nu ating fibrele de adâncime ale creaţiei şi nu sunt nici pe departe axiologice. Dacă totuşi am exagerat în unele cazuri, fie într-o parte, fie în alta, cred că nu e o culpă gravă, ci mai curând o bunăvoinţă, fie şi vinovată, un mod de a-i invita la celebrarea momentului – o fervenţă vădit părtinitoare – şi pe cei din jur, care au vrut şi care vor să o împartă cu mine.

Citeste mai mult: Glasul Bucovinei SCRIITORI ÎN COTIDIAN. „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)


Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Lun Noi 07, 2011 10:12 pm, editata de 1 ori
Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)

Mesaj  Didina Sava Lun Noi 07, 2011 10:08 pm

Când îţi asumi critica, te angajezi într-un act de non-partitism, dar rămâi în fond un spirit liber în interior. Eugen Simion afirmă că imparţialitatea declarată a analizei e în realitate o formă a subiectivităţii, căci depinde de condiţionări doar superficial obiective, ca intuiţia, gustul, capacitatea de abordare şi de disociere, erudiţia, şi încă de atâtea altele. Oricum, e necesar să reţii un lucru de o importanţă deosebită: chiar s-o corcoleşti nu ştiu cum, nu fiece scoică de mare devine perlă. Răsfăţul însă nu-i strică în nici un chip, căci rămâne tot ceea ce este. De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. Totuşi, ţinând seama de condiţiile noastre, eu i-aş da acestei expresii o altă formulă: unde-i insuficient, acolo nu se condamnă, se încurajează. Poate din bruma care este se va face, dacă nu un prisos, cel puţin un mai plin de care avem nevoie. Dintr-o luxurianţă poetică se poate tria barem ceva, dintr-o penurie nu se alege decât vidul. Greşelile în laudă sunt mai puţin grave decât cele în osândă, şi-s mai lesne iertate la judecata de apoi. Desigur, nu e şi nici că poate fi vorba să tolerăm dilentatismul cras, ananghia neisprăviţilor/neisprăvitelor, scrisul „după ureche”, kitsch-ul literar. În definitiv însă cel ce se închipuie scriitor departe de a fi ca atare îşi fură propria căciulă.

V.T.: La modul general, ce ne puteţi spune despre literatura nord-bucovineană de după cel de al doilea război mondial. Care sunt atuurile ei?

M.L.: Definiţii de pertinenţă ale literaturii nord-bucovinene postbelice s-au făcut nu puţine. Le-au lansat şi le-au dat rotunjime experţi ai fenomenului, critici de vocaţie şi de profesie. Nimic nou n-o să adaug la diagnosticările lor autorizate, dacă voi afirma că e un caz aparte, o experienţă istorică repetată, dramatică, chiar tragică, cu urmări ce erau de prevăzut în perspectiva timpului. Ai consemnat aceasta şi dumneata, printr-o foarte sugestivă hermeneutică a cifrelor simbolice, în antologia Poezia Bucovinei, scoasă recent de sub tipar la Editura Universul şcolii din Alba Iulia. Impresionează în mod deosebit contrastul pe care ni-l oferi în mod inspirat dintre numerele douăzeci şi doi, sublimând lumina libertăţii naţionale în perioada interbelică, şi treizeci şi trei, întruchipând, în paralelă, supliciile cristice, dar şi martiriul nostru aici, sub geana de stânci a Carpaţilor, după anul de pomină al „eliberării”. E de mirare cum, înstrăinaţi de colectivitatea de obârşie, de spaţiul organic primordial al spiritualităţii, mai subzistăm cultural până azi, înfruntând atâtea adversităţi, atâtea intemperii de tot felul, ba încă ne obstinăm să facem şi literatură (comunitatea ni-i ca o rană ce sângerează în litanii-suspine), unii dintre noi făcându-se cunoscuţi, ba chiar devenind paradigmatici, şi în Ţară.

Despre atuuri nici nu ştiu ce să zic. Liniile de forţă ale unui scriitor în genere — dacă, fireşte, e scriitor prin datus nascendi, adică are talent – sunt perseverenţa în creaţie, încrâncenarea în lecturi, puterea de asimilare a ideilor artistice, a culturii în sensul larg al cuvântului. La un autor minoritar, rupt de matrice, plasat într-un mediu străin, valenţele daimonului său trebuie să fie înzecite. Din ele purced atuurile literaturii pe care o produce prin eforturi de transfigurare, prin dotaţia sa scriitoricească. Să ne poticnim, deci, şi să cădem de şapte ori pe zi, tot de atâtea ori să ne ridicăm, dar să ne urmăm calea, fie şi pe brânci, ca drept-credinciosul din Biblie, pentru că acesta ne este deocamdată destinul.

V.T.: Nu v-a încercat niciodată gândul de a scrie o istorie a literaturii române din Bucovina? Vă întreb aceasta, pentru că ştiu că aţi adunat de-a lungul anilor mii de fişe privind istoria culturii şi civilizaţiei bucovinene. Aşa că o istorie deschisă a literaturii de tipul celei scrise de academicianul Mihai Cimpoi ar fi binevenită şi despre literatura română din Bucovina. Lucrarea regretatului profesor Grigore Bostan are un caracter aparte, de crestomaţie. Eu mă gândesc la o lucrare de tipul celei scrise de Constantin Loghin până la război. Acum văd doar doi oameni care ar putea-o face: Mircea Lutic şi Ştefan Hostiuc, autorul unui volum despre scriitorii bucovineni contemporani. Nu vă tentează o asemenea lucrare de sinteză?

M.L.: Cândva m-a tentat. Am făcut şi am depozitat într-adevăr, în arhiva mea personală, nenumărate fişe şi mape, cu gândul să realizez cel puţin un compendiu. Sincer vorbind, şi Micul dicţionar de personalităţi celebre ale septentrionului nostru naţional l-am gândit în acest sens, şi Programa cursului facultativ Cultura Românească din Bucovina am conceput-o ca un debut, ca un moment de iniţiere a unei entităţi de ansamblu. Se vede chiar din structura acesteia din urmă, care plasează accentele pe fenomenologia literară. Dar, până azi, proiectul e în stare de viziune. Eu cu gândul, Dumnezeu cu binecuvântul. La vârsta mea de acum, numai Cel mai Presus de Fire dispune. Simt totuşi că o muncă de atare anvergură nu mai e pentru mine. N-am nici entuziasmul vârstei, nici energiile creatoare de pe vremuri, nici disponibilităţile necesare pentru munca de investigare prin arhive.

În schimb, de toate astea dispune cu vârf şi îndesat confratele nostru, Ştefan Hostiuc. La ora actuală, anume el ar fi în stare să realizeze o asemenea lucrare de proporţii. A demonstrat capacităţi elevate de istoriograf literar în monografia sa Scriitori români din nordul Bucovinei, care, deşi nu enunţă faptele în succesiune cronologică, şi le asumă dialectic, într-o ireproşabilă logică diacronică. Are şi erudiţie, şi discernământ, şi talent de decantare, de generalizare şi de sistematizare, şi lărgime de vederi critice, şi solide criterii axeologice, foarte necesare când, în condiţiile de la noi, valorile nu sunt nici câtuşi de cât aşezate. Exegează comprehensibil, glosează cu competenţă pe marginea celor mai polivalente şi mai complexe procese literare, emite aserţiuni independente, intrepide. În demersul său de cercetare prefigurează, ca date suplimentare, o deschidere către elongaţia estetică, o receptivitate distinctă în analiza sociologică şi psihologică a ficţiunii artistice, o aspiraţie permanentă spre înnoire, care i-a şi dat lui Arcadie Suceveanu temeiul să-l definească drept „cavaler purtând „blazonul schimbării de paradigmă”, ultimele cuvinte fiind luate chiar din inventarul terminologic al celui vizat.

A întocmi însă, astăzi, o istorie a literaturii à la Constantin Loghin, superficială şi plină de erori de tot felul, semnalate încă la ieşirea de sub tipar cu şapte decenii şi ceva în urmă, ar însemna să se ignore bunul-simţ artistic, să nu se ţină cont de evoluţia conceptualităţii estetice, de optica modernizată a actului critic, în cele din urmă, de terminologia exhaustiv înnoită. Eu n-aş putea agrea, în zilele noastre, o apariţie cu atribute structurale aporetice, incerte, aproximative. Pe cea din 1926 o acceptăm, aşa depăşită cum este, pentru că, din păcate, nu avem alta...

V.T.: Nimeni acum nu-şi mai poate permite luxul de a trăi din scris. Pentru majoritatea absolută a oamenilor cartea nu mai prezintă o necesitate. Case ca nişte palate, cu zeci de odăi bine mobilate, cu obiecte de lux costând o groază de bani, dar nu veţi găsi în ele o carte, o revistă literară sau ştiinţifică... Să mai punem că autorii s-au pomenit în situaţia nu numai de a-şi îndeplini vocaţia lor de creatori de valori spirituale, ceea ce de fapt au făcut dintotdeauna, ci să devină editori, sponsori, distribuitori ai propriilor cărţi. Şi acest lucru e peste puterile lor.

Dumneavoastră cum vă descurcaţi? Vă întreb, pentru că, chiar în pofida acestor condiţii vitrege pentru un scriitor, aţi editat în actualul deceniu opt plachete de poezie, unele bilingve, şi mai multe cărţi de traduceri din ucraineană, rusă şi altele.

Dar despre traduceri vom vorbi în ultimul capitol al acestui interviu.

M.L.: Triunghiul clasic autor-carte-public cititor scârţie astăzi din toate încheieturile şi poate fi menţinut, în precaritatea sa flagrantă, doar prin mari eforturi. În societatea noastră mercantilă, rătăcită printre valute mierte-fierte, intelectualitatea în genere a ajuns să fie o formă de proletariat, iar scriitorul, ca reprezentant al ei, e un Ulysse al iluziei care-şi caută Itaca, dacă nu chiar „o bufniţă la Atena”, cum zic grecii. Hipertrofia culturală întoarce omul în grotă, îi dezumanizează viaţa, îl aruncă în anonimatul spiritului, în noncivilizaţie. Dubla, tripla sau chiar varia postură în care s-a pomenit scriitorul – de producător, de editor, de finanţator, de colportor de carte proprie – e, desigur, o anormalitate. I se

ia astfel timpul util de mare preţ şi i se îngustează, i se restrâng posibilităţile şi împlinirile creatoare.

Cum mă descurc eu în această debandadă? Cum aflu ieşire din labirintul Minotaurului? Ei iată, am găsit firul Ariadnei!.. Toate cărţile ce mi-au apărut în ultimii zece ani – originale sau traduse – le-am publicat în regie proprie, pe banii sustraşi cu anevoie din fondurile familiei, fiind tot eu şi autor, şi redactor, şi corector. Numai dactilograma nu-mi aparţine. Îmi scriu textele cu mâna, ca pe vremea lui Papură-vodă, căci chiar şi ţăcănitul imperceptibil al tastaturii, la calculator, îmi conturbă coerenţa gândului. Primesc onorarii insignifiante de la Kiev, pentru operele publicate acolo, adaug partea leului din bugetul casei şi scot alte volume aici, la Cernăuţi, în diverse edituri particulare. Odinioară, dacă aş fi lucrat atât de intens şi atât de rodnic în literatură, dacă nu m-aş fi consumat în volbura ziaristicii, la „Zorile”, aş fi fost poate un om bogat. Dar mă simt bine şi aşa, în lipsuri, ar fi păcat de Dumnezeu să mă plâng. Scrisul mă înzdrăveneşte, mă face să uit şi de ce se întâmplă „afară”, şi de bolile ce-mi încearcă vârsta. O carte nouă este cel mai operant remediu contra oricărei maladii – fie a mediului, fie a eului – un adevărat beneficiu al sufletului.

„Reuşita unei traduceri rezultă din mişcarea spirituală pe aceeaşi undă a autorului şi a interpretului”

V.T.: Domnule Mircea Lutic, alături de alt bucovinean, regretatul Vasile Leviţchi, sunteţi recunoscut în lumea literară şi ca un traducător important din limbile rusă şi ucraineană. Şi pe bună dreptate. Or, aveţi înscrise la activ sute de traduceri din A. Puşkin, M. Lermontov, F. Dostoievski, L. Tolstoi, I. Turgheniev, I. Nikitin, A. Pleşceev, A. Cehov, V. Briusov, N. Tihonov, M. Şolohov, H. Skovoroda, I. Franko, P. Tycina, V. Sosiura, M. Rylski, M. Bajan, O. Honciar, V. Zemliak, B. Oliinyk, I. Draci, M. Vinhranovski, V. Korotyci, M. Tkaci, V. Kolodii şi din alţi poeţi şi prozatori, cărora le-aţi oferit veşmânt românesc. Dat fiind acest fapt, vreau să vă întreb ce anume v-a determinat să vă angajaţi în această muncă grea şi istovitoare, când puteaţi cu uşurinţă să vă consacraţi timpul şi energia creatoare operelor proprii: dorinţa de a găsi echivalentul în limba română a unor lucrări valoroase, scrise în alte limbi, necesitatea includerii acestora în circuitul literar naţional sau faptul că, la un moment dat, cu două decenii şi ceva în urmă, traducerile din literatura rusă, ucraineană şi din alte literaturi erau nu rău plătite, devenind astfel şi o sursă de existenţă pentru un om de creaţie?

M.L.: Cred că e ofrandă de spirit, un gest al destinului, o aplecare a zodiacului ceresc spre modesta mea fiinţialitate. De-ar fi fost o simplă angajare „de voie”, într-adevăr puteam cu uşurinţă să-mi orientez timpul mai mult pe făgaşul scrisului original, căci „lucrări proprii”, cum zici dumneata, îmi sunt şi traducerile: fiecare cuvânt îmi trece şi prin minte, şi prin inimă. N-am făcut niciodată planuri să devin traducător, nici poet, nici chiar ziarist, deşi am lucrat în redacţie un veac de om. Cele programate de Domnul ne depăşesc potenţele voliţionale. Nimic nu m-a obligat să fiu ceea ce sunt decât condiţia de viaţă căreia i-am fost menit, pe care am slujit-o şi o slujesc până astăzi. Nici un beneficiu material nu te face fericit, dacă-l dobândeşti siluindu-ţi liberul arbitru.

Calea pe care ţi-e dat să mergi ţi se deschide, mai totdeauna, absolut întâmplător. Cazul meu nu e o excepţie. Ba chiar confirmă regula. În 1973, anul când mi-a apărut prima plachetă de versuri, Vasile Leviţchi şi Zinovia Peniuc au iniţiat editarea unei crestomaţii – Pagini alese din literatura ucraineană – şi am fost invitat să colaborez şi eu cu... traduceri. Solicitarea m-a surprins, fiindcă nu tradusesem până la ora aceea nimic şi arta transpunerii artistice mi-era cu desăvârşire necunoscută. Mi s-a oferit lista de autori şi de opere, cu o prioritate rară: să aleg ce mi-o cădea mai pe plac. M-am oprit la două poeme patriotice de Maksym Rylski – Limba maternă şi Cuvânt pentru patria-mamă – care mi s-au părut foarte apropiate de durerile noastre naţionale, pe care puteam să le strigăm măcar mediat, prin pana unui poet ucrainean. Traducerile au primit aprobarea alcătuitorilor şi au apărut în carte, apoi şi într-un număr al săptămânalului „Cultura”, de unde Ion Vatamanu a luat următorul „sextet” pentru una din tabletele sale, pe care le publica atunci în „Tinerimea Moldovei”: „Ecou de veacuri peste plai, / Glas de furtună – limba noastră; / Basm de petale-n miez de mai, / Zvon lung de buciume pe creastă, / Plâns în urgie, volnic grai, / Viers dalb de pasăre măiastră”... A fost, indirect, cea mai mare apreciere a debutului meu de traducător.

În continuare, până a ajunge la celebrele capodopere ale literaturii universale, am realizat transpuneri artistice din literaturile americană, letonă, bulgară, slovenă, bielarusă. O satisfacţie deosebită am simţit însă în procesul muncii asupra transpunerilor din literatura cubaneză, pe care le-am realizat din ruseşte, având mereu în preajmă originalul spaniol. Astfel, am tradus nouă autori dintr-o limbă-soră: Enriquez Labrador Ruiz, Pablo de la Torriente Brau, Dora Alonso, Raul Aparisio, Victor Agostini, Samuel Feijoo, Raul Gonzales de Cascarro, Hoze Lorenzo Fuentes, Luis Aguero. Am îmbrăţişat, astfel, traducerea ca pe-o prestaţie aducătoare de plăceri estetice. Anume de aceea i-am şi consacrat cea mai mare parte din viaţă.

V.T.: De care dintre autorii traduşi v-aţi simţit cel mai legat spiritualiceşte? Care vi-i cel mai drag?

M.L.: În plan anvergural, traducerea artistică este un spectacol artistic multiplu, de răsplămădire a unei spiritualităţi în spaţiul altei spiritualităţi atât în sensul larg, naţional, cât şi în cel restrâns, auctorial, al cuvântului. Ca în orice gen de creaţie literară – fiindcă, indiscutabil, traducerea este creaţie! – perceperea se împlineşte şi aici intelectual, condiţionată de sensuri, dar şi paideumatic, determinată de sentiment, de emoţie, între logos şi thumos. Parafrazând o expresie a lui Marcel Proust despre artă în genere, am putea zice, fără riscul de a exagera prea mult, că traducerea ca proces revelatoriu provoacă acelaşi efect ca şi temperaturile înalte, sub acţiunea cărora combinaţiile atomice se destramă, îşi schimbă structura, apoi se recompun în alte îmbinări şi forme...

Autorul cel mai dificil pe linia transpunerii dialectice a stilului, un stil diluvial, ce făcea uneori să mi se taie răsuflarea, cu perioade lungi de peste o pagină de carte, dar şi pe cea a transferului de mesaj, cu o supratensiune nu o dată chiar peste fire, a fost, desigur, Feodor Dostoievski, în special romanul-fluviu Fraţii Karamazov, care mi-a pus la încercare vocaţia de traducător la limitele de vârf ale posibilului.

Sufleteşte însă mă simt înrudit cel mai mult cu opera lui Vitali Kolodii – poezie, proză artistică, eseuri – de care sunt legat printr-o relaţie pro domo nu numai semiotică, ci şi simpatetică de ani de zile. Originalitatea sa în mânuirea măiastră a cuvintelor – produs al unei fericite comuniuni între sensibilitate şi raţiune – este uneori de-a dreptul cuceritoare. Un vers de marmură, statuar, îndeosebi în sonete, cu o alboare tăioasă, de adâncime, o transparenţă celestă şi o combustie a lirismului la cote „de foc”. O nuvelistică elitară, de o rotunjime clasică, modernă prin caligrafie şi viziune. O publicistică a vegherii lucide, a ochiului lărgit de epistemologia spiritului, dar şi a protestului patriotic faţă de enormităţile din eşichierul public...

Traducerile din Kolodii mi-au oferit şi continuă să-mi ofere o deosebită bucurie de creaţie prin fiorul pe care îl încerc de fiecare dată la atingerea cu opera sa de o aleasă inspiraţie. E unul din condeierii de frunte ai Ucrainei actuale, o conştiinţă explicită, o personalitate scânteietoare, de o modestie şi o civilitate rar întâlnite în zilele noastre. Între noi, ramura verde de măslin nu se ofileşte niciodată. Suntem ca doi fraţi întru literatură. Comunicând prin firele de telefon ale inimii şi asimilându-ne reciproc în spirit, prin traduceri, ne identificăm tot mai expres în umanitate şi în cunoaşterea de sine. O înţelepciune orientală susţine că, în pomul amar al vieţii, există doar două fructe dulci: poezia şi prietenia. Graţie lui Vitali Kolodii, scriitorul şi omul, mă împărtăşesc concomitent din savoarea ambelor fructe-minuni.

V.T.: Se ştie că activitatea de traducător are vechi tradiţii. Ea este generată de existenţa pe glob a mai multor limbi şi că va fi necesară atâta timp, cât omenirea nu va dispune de o limbă de comunicare unică. Se mai ştie că una e să traduci nişte texte sau dialoguri simplu comunicative şi alta e să dai o expresie fericită unei opere de artă, unui poem sau unui roman scris în altă limbă, de alt creator de valori spirituale. Aţi avut un profesor în această privinţă?

M.L.: Cred că „mentorismul” în artă este contraproductiv. În literatură aşijderi. Vocaţia se descoperă de cele mai multe ori absolut întâmplător (mă repet!) şi se împlineşte în parametrii alchimiei artistice interioare. Traducerea artistică e o ardere şi o „reînviere” a originalului în retortele laboratorului de creaţie strict intim, un demers auctorial eminamente empiric, întemeiat pe experienţa proprie, care se acumulează cu vremea. Traducătorul îşi durează, cărămidă cu cărămidă, un edificiu teoretic al său şi numai al său, din care îşi deduce praxisul, acesta fiind legat, fireşte, de potenţele talentului. Conştiinţa estetică personală acţionează concomitent şi ca dat al meseriei, şi ca etică. Nu există un praxis de creaţie universal valabil, ce se transmite de la om la om.

Aşadar, nu mă reclam direct nici de la unul din traducătorii celebri. Am simţit un generos sprijin din partea regretatului Alexandru Cosmescu, care mi-a făcut două referate mai mult decât favorabile pentru Editura „Literatura artistică” din Chişinău: unul la traducerea romanului Fraţii Karamazov de F. Dostoievski, altul la cea a Ciclonului de O. Honciar. Îmi impun prin felul de tratare a fenomenului, prin metode şi mai ales prin rezultante, doi mari inspiraţi ai actului dificil de translare – Ştefan Augustin Doinaş şi Igor Creţu: primul, cu excepţionalele modele de transpunere din lirica universală (volumul Atlas de sunete fundamentale) şi cu teoretizările pertinente, făcute în diverse ocazii, îndeosebi cele relativ la transferul literar fidel al poeziei; al doilea, cu revelatoarele versiuni din literaturile rusă, engleză, franceză, maghiară şi turcă, dar mai cu seamă din Šota Rustaveli şi din folclorul găgăuzilor.

Citeste mai mult: Glasul Bucovinei SCRIITORI ÎN COTIDIAN. „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)
Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)

Mesaj  Didina Sava Lun Noi 07, 2011 10:09 pm

V.T.: Până nu prea de mult problema traducerii nu trezea discuţii, întrucât se considera că limba, în special lexicul, e un simplu inventar de cuvinte cu corespondenţe mai mult sau mai puţin adecvate în alte limbi...

M.L.: Literatura, în toate formele ei, este o artă a limbajului, mai exact, a limbii. Scriitorul lucrează în cuvânt: de la cuvânt porneşte, la cuvânt revine mereu, în cuvânt se realizează. Pentru el, lexicul nu e o listă de termeni, un nomenclator inert, ci un organism viu, într-o neîntreruptă mişcare dialectică. Nu un simplu mijloc de expresie verbală, ci materie însufleţită, fond şi formă, cum corpul omenesc nu este o simplă „amforă” a sufletului, ci o componentă a fiinţei. Traducătorul îşi însuşeşte viaţa operei artistice în mod creator, o parcurge dinlăuntru, pe etape, şi o reconstituie finalmente într-o realitate lingvistică cu desăvârşire nouă. Traducerea nu e nici pe departe un act reflex, o elementară translaţie de sensuri. Este o meserie aplicată, un ritual de iniţiere în tainele originalului, descoperire şi invenţie, distanţare şi apropiere, denotare şi conotare, pentru a efectua transportul adecvat al unui obiect estetic într-un alt habitat de cultură, dar să nu se poată identifica nici itinerarul, nici mijloacele de dislocare.

Dacă lexicul ar fi un simplu inventar de cuvinte, transportul ar fi o problemă tehnică şi s-ar face lesne de tot. Dar nu-i aşa. În contextul operei, în debitul ei se împletesc noime şi tensiuni cu iradieri foarte complexe. Se adaugă, ca un impediment uneori de-a dreptul insurmontabil, structura intimă a cutării sau cutării limbi, care, în evoluţia sa, marchează o anume direcţie, progresivă sau stagnantă. În elanul unei finitudini cât mai fericite, trebuie urmărită prin orientări pe măsură, ajungând astfel de la realitatea semnificantului la realismul semnificatului. Este imposibil să treci peste opoziţia limbajului. Sarcina e s-o învingi. Lupta cu verbul original de la egal la egal reviverează puterea de sugestie a mijloacelor proprii de expresie, înlesneşte redarea spectacolului stilistic. Faptul acesta are o importanţă primordială, căci stil este şi originalul, stil este şi transpunerea. Reuşita unei traduceri rezultă din mişcarea spirituală pe aceeaşi undă a autorului şi a interpretului.

V.T.: Traducerea presupune numai înţelegerea şi transmiterea sensului unui text literar dintr-o limbă în alta sau şi re-crearea aceluiaşi text în limba ţintă?

M.L.: Nu-mi pot închipui o redare a mesajului fără re-crearea textuală. Transfigurările de fond au loc o dată cu cele de formă. „Sensul originalului, scrie undeva Ştefan Augustin Doinaş, nu trebuie nici pus în valoare în alt mod, nici ales şi expus în detrimentul altor sensuri posibile, căci traducerea nu e nici parafrazare, nici interpretare, ci reproducerea unui text, care să ofere posibilitatea materială a tuturor interpretărilor pe care le adăposteşte opera”. Sunt angajate miriade de cuvinte într-o interacţiune extrem de diversă, însă creatoare devin numai cele rămase după triere. Traducătorul inspirat prinde graţia cuvintelor, le intuieşte fiinţa, le alege pe cele mai pertinente, care să exprime potenţele primordiale ale conţinutului. Apoi substanţa lexicală este prelucrată îndelung, decantată în scopul dezvăluirii cât mai adecvate a happening-ului ideatic. Or, elementul esenţial al traducerii, ca şi al literaturii în ansamblu, este logosul artistic, cu funcţia lui genetică, iar creaţia e o confruntare înverşunată a subiectului cu obiectul, a scriitorului cu limba, o confruntare la care participă concomitent sensibilul şi inteligibilul, afectivitatea şi raţiunea, inima şi mintea. În procesul muncii, traducătorul analizează şi disociază, stabileşte analogii şi marchează distorsiuni, acceptă şi respinge, căci rar când realităţile dintr-o limbă le acoperă definitiv pe cele dintr-o altă limbă. E o pătrundere mai întâi în straturile ornamentale, periferice, sintactice şi morfologice, în infrastructura sonoră, şi, treptat, în cele entelehiale, semantice — o recreare după chip şi asemănare, o identificare între materia semnificantă (limbajul) şi ideea semnificată (mesajul).

V.T.: Mai greu e să descoperi şi să redai sensul unei opere în altă limbă sau să depăşeşti constrângerile impuse de stilul autorului tradus, de diferenţa de gramatică dintre limba sursă şi limba ţintă, de vocabularul, de sensurile şi nuanţele cuvintelor?

M.L.: Să reconstitui conţinutul artistic fără a depăşi barierele pe care le pun specificul operei şi stilul scriitorului tradus este imposibil. În transpunere, conotaţiile se nominalizează, se materializează, se fenomenalizează. Cuvintele sunt creaţii infralogice, corporalităţi ale esenţelor, entităţi artistice ce purced unele din altele, se cheamă unele pe altele într-un nex coerent, organic, controlate, orchestrate şi reiterate de intuiţia traducătorului, care trebuie să aibă instrumentarul lingvistic sădit în gene, ca pasărea cântătoare instinctul melodic. Vorba lui Tudor Arghezi: „Cucul nu scrie, dar îşi cântă silaba corect”.

Textul emiţător este mai totdeauna încărcat de surprize şi replăsmuirea lui creează probleme peste probleme. Dumneata ai perfectă dreptate când subliniezi dificultăţile de structură şi de limbaj. Căci anume depăşirea lor şi determină reuşita actului de transpunere, conformarea cât mai fericită a versiunii cu originalul, adecvaţia dintre demersul traductorial şi cel auctorial. Cărţile ridică de jur-împrejur „ziduri” clădite din propriul lor trup, care este limba naţională, mânuită de fiecare scriitor în felul său, pe măsura talentului şi a dexterităţii profesionale. Experienţa mea multiplă şi îndelungată de interpret al unor diverse opere artistice mi-a servit destule exemple dificile de tot felul, uneori de o dezasperantă complexitate, cărora le-am făcut faţă prin istovitoare eforturi, comprehesionând fibrele inefabile ale operei, caracteristicile de esenţă ale viziunii autorului, investigând şi valorificând uneori straturi ancestrale de mare intimitate ale limbii materne, capacităţile ei de funcţionare, care vibrează într-o aşteptare de veacuri.

Text, text şi iar text... Traducătorul înţelege sensul doctrinei textualiste mai adânc ca oricine altul. În freamătul căutărilor, el îşi dă seama cum nu se poate mai bine de importanţa formei în procesul de creaţie. Conţinutul i se rotunjeşte din cuvinte, care lucrează aidoma atomilor în corpul celulei, niciodată însă nu are sugestia finală a travaliului, mereu i se pare că ceva nu e finisat, nu e dus definitiv până la capăt.

V.T.: Ce este important pentru ca adevăratele talente să se întâlnească?

M.L.: Întrebarea dumitale e vădit (şi voit) retorică, fiindcă, de fapt, cunoşti răspunsul. Aş putea să zic şi eu, foarte simplu: importantă este o fericită aruncare de zaruri, un „chezaş de bună norocire” (II Macabei, 10:28), cum se exprimă unul din cărturarii Vechiului Testament. Ştii foarte bine că, în practicile editoriale încetăţenite – cele de ieri şi, din păcate, şi cele de azi – traducătorii, cu mici excepţii, nu participă nici la planificarea de perspectivă, nici la cea curentă. Contractele se încheie după ce planurile trec prin toate instanţele de rigoare, sunt definitivate şi parafate. În cel mai bun caz, traducătorilor (dar nici atunci nu întotdeauna şi nu tuturor, ci doar celor bine plasaţi în eşichierul editorial) li se îngăduie să aleagă din plan poziţia – adică autorul şi opera – care le convine mai mult. Evident, această procedură îi frustrează de posibilitatea unei participări efective, pe temei de preferinţe, la activitatea editorială şi îndepărtează şansele pentru ca talentele înrudite estetic să se poată întâlni.

În ceea ce mă priveşte, am avut noroc, căci mi s-au propus, în cea mai mare parte, lucrări de valoare şi chiar de elevaţie din fondul de aur al literaturii universale. Desigur, am avut şi oferte la care a trebuit să renunţ din considerente axiologice, mai mult însă din nepotriviri flagrante ale ritmului cardiac. Or, în traduceri, comuniunea estetică, consonanţa spirituală, acordul pulsatoriu dintre inimi au o importanţă primordială. Transpunerea se face mai mult prin respiraţie decât prin judecată. Actul creator este un soi de logomanie, un război al cuvintelor, în care strategă e raţiunea, dar cumpăna potenţelor şi a succesului o deţine sufletul. Limba receptoare repetă suflarea limbii, pipăie codul, focul originalului emiţător în alte sonuri. Traducerea e un fapt de geneză, de rematerializare, de reîntrupare, dominat de elocutoriu, de energia verbului, de interacţiunea diverselor conexiuni în interiorul textului, o efervescenţă într-un univers fictiv, de ordin lingvistic, care devine în final pulsaţie semiotică, fenomenalitate ontologică şi artistică.

V.T.: Cred că o traducere bună trebuie să producă acelaşi efect asupra cititorului ca şi textul original. Într-o perioadă nu chiar atât de îndepărtată, cea a dezvoltării şi înfloririi literaturii „noroadelor” marii familii sovietice, a binefacerilor socialismului, ştim cu toţii că au existat şi cazuri când traducerile erau mai bune decât originalul. E normal aşa?

M.L.: Dacă traducătorul, prin efortul său de creaţie, realizează o operă superioară originalului, cred că merită nu numai aprobarea, ci chiar lauda publicului. Cititorul nu compară niciodată rezultatul cu sursa, ci e captat de virtuţile cărţii, de farmecul lecturii. La modul glumeţ, într-o epigramă, Vasile Bogrea scrie: „Când văd traducerea frumoasă, / Eu nu mai caut la modele. / Frumoasele, de când e lumea, / Sunt totdeauna infidele”.

În realitate, nu e vorba de transpuneri voit mai bune sau voit mai rele, ci de prevalenţa interpretului asupra autorului, ca reflex al graţiei divine şi al revelaţiei. Traducerile mai reuşite decât originalul sunt posibile numai în cazul unor lucrări slabe, anemice. Atunci transferul artistic nu mai e un act de congruenţă, ci de redactare şi de retuşare a carenţelor originalului, nu emulaţie, ci invenţie artistică la alt nivel şi într-o altă limbă, când scrierea capătă calităţi pe care nu le poseda la origine. Fireşte, o asemenea situaţie nu e deloc normală, dar destul de frecventă în spaţiul literaturii. Şi în joc nu e probitatea traducătorului, cât a autorului.

Mai rare sunt transpunerile în care personalitatea interpretului rivalizează cu cea auctorială, ca, bunăoară, fabulele lui Krîlov în versiunile lui Tudor Arghezi, sau lirica lui Serghei Esenin în traducerile lui Igor Creţu. Transferul literar constituie o simbioză ideală sub splendoarea cuvântului numai atunci când se săvârşeşte pe acelaşi plan orizontal, în acelaşi regim estetic, când originalul şi replica artistică nuntesc într-un joc identic de flăcări. O adevărată plăcere de creaţie pentru traducător este să se confrunte cu o operă de valoare, din care să scoată o transpunere de valoare.

V.T.: În Introducţie la „Dacia literară”, Mihail Kogălniceanu afirma că „traducţiile nu fac o literatură”. Şi asta în pofida faptului că mai toţi clasicii noştri timpurii – Asachi, Stamati, Negruzzi – precum şi scriitorii de mai târziu, George Coşbuc, George Lesnea, au fost în acelaşi timp şi buni traducători din alte literaturi. Destui scriitori, teoreticieni ai literaturii, înţelegând ce rol au jucat şi continuă să joace traducerile ca important mijloc de comunicare în viaţa spirituală, ca şi în cea social-politică, economică între popoare, dimpotrivă, au vorbit despre importanţa traducerilor în schimbul de valori culturale de îmbogăţire reciprocă a literaturilor lumii. Dumneavoastră ce părere aveţi? Fac traducerile o literatură? Sunt o ştiinţă, o artă sau toate la un loc?

M.L.: Mihail Kogălniceanu făcea afirmaţia pe care o citezi dumneata într-o perioadă când nu aveam încă o literatură originală, când spaţiul cultural autohton era invadat de traduceri, în cea mai mare parte relative, realizate de diletanţi, pe care azi publicul larg nici nu le cunoaşte, iar cercetătorii le parcurg cu multă condescendenţă. Golul creat de lipsa scrisului artistic naţional nu poate fi acoperit nici chiar de transpunerile marilor capodopere universale. Procesul de formare a ginţilor este legată apriori de constituirea unor repere spirituale, printre care literatura e unul din cele mai importante. Traducerile au valoare numai alături, numai în interacţiune cu operele care exprimă arhetipul, sufletul naţional.

O beletristică naţională constituită doar din lucrări de transfer ar fi absurdă. Aşadar, replăsmuirile din alte limbi fac literatură exclusiv în integrare cu cuvântul indigen, care e primordial. Asta se întâmplă însă în împrejurări strict estetice, dacă transpunerea întruneşte virtuţile de creaţie naturalizată, cu drept de cetate. Şi aici foarte mult depinde de interpret, care, prin prestaţia sa inspirată, e obligat să şteargă urmele „artizanatului”, servindu-i cititorului dintr-un alt spaţiu de spiritualitate o producţie cu toate datele de formă ale unei entităţi naţionale noi. E condiţia ce transformă versiunea în lucrare de patrimoniu a culturii în limba care efectuează replămădirea...

Dacă traducerea e artă, ştiinţă sau e şi una, şi alta? Deşi are multe elemente euristice şi reclamă un univers vast de cunoaştere (epistemologie generală, sociologie literară, cercetare funcţională, culturologie, structuralism estetic, semiotică, etnologie, filozofie a limbajului, etnografie şi încă atâtea altele) este, totuşi, o artă. În ultima vreme se configurează o soră bună a ei – traductologia, care e, fără îndoială, o fiică a ştiinţei. Cel ce se va consacra traducerilor artistice va trebui s-o cunoască neapărat.

V.T.: Cum rămâne cu traducerea în altă limbă a scriitorilor naţionali foarte originali, exponenţi fideli ai spiritului popular, care au apelat la mijloace artistice specifice, cum au fost, de exemplu, germanul Fritch Roither, americanul Breht Hart, rusul Nikolai Gogol, românul Ion Creangă ş. a., consideraţi ca atare chiar de Mihai Eminescu? Există o problemă a intraductibilităţii unor autori, problemă la care se referea C. Dobrogeanu-Gherea când scria, în 1894, că „a traduce poezii perfect e aproape imposibil”?

M.L.: Lista scriitorilor aşa-zişi dificili poate fi prelungită. Dar însuşi faptul că operele lor capătă mereu şi mereu viaţă în alte limbi înfierează realmente ideea că ar fi intraductibili. Cred că e vorba nu atât de intraductibilitate, cât de nenumăratele obstacole cu care intră în coliziune traducătorul şi pe care trebuie să le depăşească. Din fericire, inspiraţia creatoare este nu numai fortuită, ci şi incomensurabilă. Am certitudinea că, printr-o împletire adecvată de fire empatice, poate fi echivalat într-un alt mediu lingvistic orice text, chiar cel mai imponderabil, mai inefabil. Când declară că lirica modernă nu se pretează traducerii, Tudor Arghezi face puţină cochetărie literară, căci, în practică, tot el demonstrează că actul temerar de transfer artistic este posibil chiar în cazul marilor sofisticări ale gândirii şi limbajului. Literatura actuală e simbol mai mult ca niciodată în trecut. Dacă autorul şi-a asumat modul de comunicare alegoric, traducătorul este obligat să procedeze la fel, să se desfăşoare consubstanţial, în aceeaşi marşă şi pe aceeaşi linie, păstrând coerenţa organică, relaţia metafizică între toposul emitent, donator (originalul) şi cel receptor, de resorbţie (traducerea), dar şi aura probă, integră a intenţionalităţii şi specificului.

Nu mă îndoiesc că un ideal de transfigurare cât mai adecvată va exista atâta timp, cât va exista şi arta transpunerii în cuvânt şi prin cuvânt. Deşi însăşi vocaţia desăvârşirii are origine divină, noţiunea de împlinire totală în spaţiul mundan, terestru este relativă. Nimic sub soare nu e perfect la modul absolut. De aici şi impresia de irealizabil, de nepătrundere în hermeneutica integrităţii, în intimitatea activităţii de creaţie, în cazul nostru, de traducere – un zbucium între două limbi, o luptă cu slovele ce se războiesc la rândul lor între ele, semnificând şi sensibilizând înţelesuri extrem de multiple. Totuşi, până şi „Dumnezeu nu există decât tradus într-un verb, care spune cât este de netraductibil chiar El” ne atenţionează eminentul liric francez Saint-John Perse...

V.T.: Mai aproape de noi, alt istoric şi literat român, Gelu Ionescu, în cartea sa Orizonturile traducerii, susţine aceeaşi teză, cea a intraductibilităţii celor mai originale texte literare. El crede că numai atunci când este dublat de un bun scriitor, traducătorul reuşeşte să învingă obstacolul limbii printr-un fel de „lege a compensaţiilor”. Ceea ce se pierde într-o parte, zice el, poate fi recâştigat în altă parte, prin explorarea posibilităţilor expresive ale limbii în care se traduce. Dumneavoastră cum depăşiţi asemenea situaţii dificile?

M.L.: Îmi pare rău că nu am avut prilejul să citesc cartea la care te referi. De fapt, mă interesează tot ce se publică despre arta transferului artistic. Consider că buna pregătire teoretică a traducătorului este unul din factorii care îi garantează succesul, fermentându-i intuiţia, lărgindu-i nu numai orizontul gnoseologic, ci şi instrumentarul de lucru, grila de activitate.

În sens estetic, traducerea e transfiguraţie, dar şi perpetuare de substanţă literară. Legea conservării materiei acţionează şi aici, ca şi pretutindeni în natură, fie printr-o acoperire imediată, nemijlocită, fie prin compensaţii indirecte, în alte zone. Mă refer, desigur, la informaţia intelectuală, căci cea afectivă este înlocuită în cel mai bun caz cu una asemănătoare, niciodată însă identică. Poate fi transpus numai demersul conceptual, cel emotiv e doar echivalat. Se utilizează alte cuvinte pentru a exprima aceleaşi ideaţii, alte enunţuri pentru a transmite aceleaşi mesaje, alţi semnificanţi pentru a reda aceleaşi semnificaţii.

Dificultăţile realizării unei replămădiri ideale sunt determinate atât de plurivalenţa şi figuraţia cuvintelor, cât şi de natura diversă a limbilor, care au o structură gramaticală specifică, o endofazie artistică patentă etc., etc. Organismul lingvistic este atât de viu, încât are importanţă chiar şi cea mai discretă mişcare a sa. O sintagmă nu se poate traduce exact printr-o altă sintagmă nici mite în cadrul aceleaşi limbi. Două propoziţii cu topică diferită nu au niciodată aceleaşi conotaţii. „Soarele răsărea de după dealul din preajmă” şi „De după dealul din preajmă răsărea soarele” nu sunt absolut identice, căci exprimă varii atitudini ale subiectului şi pun alte accente logice. Traducătorul trebuie să sesizeze această diferenţă. Important e să găsească poziţiile-cheie, să prindă voltele limbajului. „Cuvintele se desfăşoară în operă ca un cortegiu de furnici, scrie Witold Gombrowicz în celebrul său Jurnal. Fiecare dintre ele aduce ceva nou, ceva neaşteptat, renaşte în fiecare clipă, de-abia s-a încheiat o frază, că o şi completează fraza următoare, se adaugă necurmat celei precedente”. Astfel, prin reverberaţia polisemantică a monemelor, se exprimă jocul continuu al artisticului, care şi asigură succesul în creaţie, inclusiv în actul de traducere.

V.T.: În activitatea lor încă din perioada Renaşterii, traducătorii au avut de înfruntat provocări mult mai mari decât „stăpânirea” limbilor străine. Dumneavoastră, bun cunoscător al limbii ruse şi al celei ucrainene, ce aveţi de spus în acest sens?

M.L.: Paradoxal, dar cu cât mai bine cunoşti o limbă, cu atât mai mult ai impresia că nu tu eşti stăpânul ei, ci ea e stăpâna ta, ea te domină şi te conduce. Adică, în esenţă, aşa şi trebuie să fie, căci creaţia literară e un permanent impuls al cuvintelor, o iniţiativă internă şi o lucrare a verbului în forul interior al scriitorului. Momentul de graţie marchează efervescenţa, combustia mythos-ului în genele lui de homo significans, creator de idei, de noeme artistice.

Dacă în limba de donaţie traducătorul e necesar să se simtă ca la el acasă, cu cea de recepţie trebuie să se identifice, să se contopească în fibrele cele mai tainice. Ca să intuiască originalul, îi sunt suficienţi şi indicii proximi, dar ca să-l reconstruiască are nevoie de repere solide, de veritabile pietre unghiulare. Opera artistică este limbaj afectiv şi raţional, un fel original de a simţi şi a gândi lumea. Se replămădeşte cu mari eforturi de creaţie şi, prin explorarea inefabilului, care în însăşi esenţa ei e surpriză, trebuie să rămână surpriză şi în traducere.

Expresivitatea scrisului rezultă din sensibilitate şi intelect, mai exact, din mişcarea spiritului între aceşti doi vectori echipolenţi. Sugestivitatea bate o dată cu originalitatea şi formează stilul, care dă măsura libertăţii autorului şi îi creează, totodată, mari dificultăţi traducătorului. Când s-a spus că „stilul este omul”, s-a avut în vedere, în primul rând, creatorul. Ca şi elementele figurate din sânge, mijloacele stilistice individualizează. Cel ce interpretează o operă literară ştie lucrul acesta din experienţe proprii.

Citeste mai mult: Glasul Bucovinei SCRIITORI ÎN COTIDIAN. „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)
Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty „Scriitorul trebuie să vibreze la trecutul, la prezentul şi la viitorul neamului” (Interviu cu Mircea Lutic)

Mesaj  Didina Sava Lun Noi 07, 2011 10:11 pm

V.T.: Cât priveşte calitatea dumneavoastră de „poliglot al limbii române”, aceasta este bine cunoscută şi remarcată de mulţi cronicari, istorici şi critici literari. De exemplu, poetul, istoriograful şi eseistul Viorel Dinescu din Galaţi scrie că „Mircea Lutic este un perfect cunoscător şi mânuitor al limbii materne”, iar bucovineanul nostru, Ştefan Hostiuc, menţionează că sunteţi „un artizan al cuvântului”, vă pricepeţi „la potriviri meşteşugite de imagini şi fraze de mare efect”, reuşind să lucraţi „atât de bine versul, încât forma însăşi devine produs artistic”...

M.L.: Lauda, dragă Vasile, se aseamănă cu umbra: nu ne face nici mai mari, nici mai mici, dar ne este absolut inerentă. Ai văzut om fără umbră? În literatură aşa e anonimul, scriitorul fără chip, deci şi fără contururile ce i le dă lumina inspiraţiei. Oricum, chiar dacă complimentul nu mă lasă chiar indiferent, cum mă lasă umbra, expresia aruncată de dumneata în partea mea (pare-se, aşa l-a numit Nichita Stănescu pe Petre Ispirescu), chiar dacă are sensul diminuat, de cunoscător al mai multor glotonime şi nuanţe de grai, este mult-mult exagerat. N-am fost niciodată bolnav de vanitate, n-am cultivat nimicul şi n-am visat să fiu o adiere de zădărnicie pe buzele publicului. Ştiu foarte bine că nu-s decât un umil slujitor al condeiului aici, în nordul Bucovinei, unde scrisul artistic, ca expresie a sufletului naţional, e la fel de necesar ca şi pâinea cea întru fiinţă. Şi mai ştiu că nu trebuie să-ţi ridici niciodată la o stare de permanenţă mai susul decât eşti. Îndeosebi, în creaţie. Fraţii noştri întru romanitate, italienii, au o vorbă: cel ce râde sâmbăta, plânge duminica. Euforia este în genere nonproductivă, ca nisipul deşertului, prea ars de soare şi de aceea neroditor. Când te identifici cu travaliul pe care îl săvârşeşti în incinta de farmec a limbii, nu auzi ropotul aplauzelor. Şi, în fond, nici nu te interesează. Important e să-ţi rămâi fidel şi să trăieşti în pace cu tine însuţi, acolo unde te afli.

Îmi perfecţionez fără preget instrumentele şi mijloacele de lucru, cum trebuie s-o facă fiecare trudnic al condeiului, mai ales dacă e şi traducător. Ţin mult la expresie şi rotunjesc într-adevăr cu migală fiecare cuvânt. Or, nu cred că există o altă cale de a-i reface puterea de penetraţie, de sugestie, de convingere şi de cuminecare pe care o posedă din veac chiar de la Cel ce e Cuvânt El Însuşi. Numai prin desăvârşirea deplină a formei se asigură înveşmântarea mesajului în hainele lui de maximă adecvaţie. Am un scris al meu, întemeiat pe rarităţile neaoşe ale limbii, dar şi pe neologismul frust, proaspăt. Un scris ce se recunoaşte imediat şi nu poate fi preluat de nimeni, fără a se intui pastişa. Aviz celor care-mi solicită serviciile de redactor de carte!

Munca mea literară nu e o simplă exegeză a limbajului, ci o identificare cu cromozomii ei, un exerciţiu desperat, aproape fatal, pe care Baudelaire îl aseamănă cu antrenamentul acerb al artistului de circ, care „îşi frânge de o mie de ori oasele în ascuns, înainte de a dansa pe sfoară în faţa publicului”. Îmi place cuvântul extras din fondurile originare ale limbii, care clocoteşte de polivalenţe semantice şi respiră un aer primăvăratic, cuvântul ce revine la menirea sa primordială de logos făuritor.

V.T.: Vă mulţumesc!



sursa:"Glasul Bucovinei" -revista românilor din Ucraina
Didina Sava
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 4282
Varsta : 58
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

https://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII" Empty Re: Lansare de carte: Mircea Lutic. "ARMINDEN CU HERUVIMI" si "IN LUMINA CUMINECARII"

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum