Forumul Prieteniei
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeLun Mar 25, 2024 6:38 pm Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeLun Dec 28, 2020 3:35 pm Scris de Didina Sava

» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeJoi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeVin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeLun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeMar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeSam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeLun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Vasile Anton-Despre sufletul pereche Icon_minitimeDum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan

Facebook- Flori De Piatră Bijoux
https://www.facebook.com/floridepiatrabijoux/
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Vasile Anton-Despre sufletul pereche

In jos

09072011

Mesaj 

Vasile Anton-Despre sufletul pereche Empty Vasile Anton-Despre sufletul pereche




Vasile Anton-Despre sufletul pereche Clip_814

Sora mea geamănă, fratele meu geamăn


Moto: Cred în sufletul pereche, la fel de mult, pe cât cred în dualitatea acestei lumi.

Ce generează miracolul iubirii? Frumuseţea?! E primul miracol ce are loc în momentul când natura dă în floare. E reclama luminoasă care atrage privirile, care şochează şi fascinează - la soare te poţi uita, la frumuseţea femeii, ba , spune un proverb din înţelepciunea populară. Vorbim de femeie căci ea se identifică cu Frumuseţea. În femeie e cuprinsă toată natura vie. În ea se regăseşte toată frumuseţea naturii într-o fascinată stilizare. Prin Frumuseţe şi Iubire femeia atinge divinul.

Proverbul, din basmele româneşti, conţine o cugetare adâncă, peste care se trece cu mare uşurinţă, acela a frumuseţii femeii la care nu te poţi uita. Doar femeia văzută în toată splendoarea goliciunii ei, pune pe bărbat în mare pericol. În acea imagine a femeii goale, tânărul nu vede fiinţă umană, ci divinul. În acest sens e suficient să ne amintim mitul lui Acteon, de magia exercitată la vederea zeiţei goale. Ne dăm seama de pericolul la care se supune un tânăr, care vede pentru prima oară femeia goală - miracolul ce dă în floare.

Acteon este devorat de ,,proprii câini’’, nu pentru că zeiţa l-ar fi transformat pe muritorul vânător într-un cerb, cum ne spune mitul elen, ci pentru că, odată ce a văzut-o goală, îmbăindu-se, s-a născut obsesia – gândurile ce-l macină şi-i aduce în minte mereu şi mereu imaginea fetei - câini care îl vor devora

Ce este obsesia? Este o îmbolnăvire a minţii, un virus ce dereglează programul mintal, un miraj care ne scoate din calea de mijloc a raţiunii şi ne propulsează în nebunie. Dex-ul defineşte obsesia ca fiind o imagine ce revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și chinuitor, o tulburare a voinței ce se manifestă prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale.

Într-un anume sens, câinii lui Acteon se aseamănă cu eriniile sau eumenidele greceşti. Ele apar în cazul celor care poartă în suflet un mare păcat, o culpă (cum a fost cazul lui Oreste, când şi-a ucis mama). Eriniile sunt zeiţe ale răzbunării, zeiţe de temut, fiice ale Gliei şi ale Nopţii, îl aduc pe cel în cauză în pragul nebuniei, prin provocarea obsesivă a remuşcărilor şi a groaznicilor insomnii. Din acest motiv pot fi, la fel de bine, asemuite cu câinii lui Acteon.

Doi factori declanşează obsesia erotică - dorinţa de iubire - generată la bărbat de excesul de testosteron şi - efectul de frumuseţe - declanşat la vederea imaginii femeii goale.

Marin Preda în nuvela, intitulată Iubire, prezintă în personajul Dugu comportamente şi manifestări psihice similare lui Acteon sau ale oricărui tânăr care vede pentru prima oară femeia goală. Dugu vede o fată din sat, pe Drina, scăldându-se în pârâu , în locul numit Valea Morii. ,, Fata aruncase nuiaua şi începu să dezbrace. […] Stătu acum goală, încercând să-şi adune părul ce-i atârna lung pe spate , şi să-l strângă pe umeri. […] Dugu simţi deodată că pieptul nu i se mai mişcă; vru să ţipe, apoi numaidecât inima îi zvâcni cum nu i se mai întâmplase niciodată, puternic , de trei ori, zgâlţâindu-i tot trupul lungit pe pământ, apoi începu să-i bată ca un ciocan, rar şi adânc. Îşi simţi faţa arzând ca văpaia…’’. ,,S-a dus acasă zăpăcit…’’, scrie autorul, iar când întunericul s-a lăsat a mers la fată acasă. Dar aici l-a găsit pe Achim-Achim. El cheamă fata, deoparte. Ea îi simte teribilele dorinţe în încordarea lui.

Confruntarea dintre cei doi rivali rămâne indecisă. Fata, fără să-i mai adresa un cuvânt lui Achim-Achim, fuge în casă.

Imaginea fetei goale îi declanşează obsesia. Noaptea a retrăit scena stăruitor şi chinuitor . ,,Dugu se mişcă în pat trezindu-se a doua oară din somn. O văzuse iar , visase…’’ Se deşteptă răscolit, cu ochii aţintiţi pe lumina soarelui intrată pe fereşti, şi gemu: ,,Drina!’’

Insomnia şi obsesia îi provoacă furii şi comportamente iraţionale, bizare. Dugu este hotărât să-l termine pe rival. A doua zi pleacă cu caii şi se bat cu ciomegele. Dugu îl loveşte în cap. Astfel scapă de rival. În prima duminică merge la o nuntă în sat să se întâlnească cu fata. Drina ,, îl văzu răzimat de stâlp, cu cămaşa descheiată la gât şi frumos. Simţi că se topeşte…’’ (Marin Preda – Scrieri din tinereţe, Ed. Minerva , Bucureşti, 1987, pp.49- 66)

Dugu o duce în acelaşi loc,în Valea Morii , unde a văzut-o pe Drina goală şi o iubeşte. Aşa se eliberează de câinii care-l devorau şi care cu siguranţă l-ar fi ucis. Norocul lui Dugu a fost că Drina a descoperit în el - sufletul pereche.

Pe Acteon, însă, câinii obsesiei îl vor face neom şi-l vor devora din cauza imposibilităţii de a o atinge, de a o avea, de a o poseda pe Artemis. Contemplând-o pe zeiţă în toată nuditatea ei, Acteon suferă transformarea din vânător în vânat. Bărbatul tânăr face o obsesie pentru femeia văzută goală. Dovada cea mai evidentă e proliferarea industriei pornografice.

Dorinţa trezită, la vederea Frumseţii erotice, fascinează. Fascinaţie, ne spune Pascal Quignard, vine de la fascinus, care este corespondentul roman al falusului. Dar dacă, pentru femeie, fascinus e falusul, pentru bărbat este imaginea femeii goale. În inconştientul fiecăruia din noi există o lume virtuală , ideală, codificată în imagini arhetipale care caută în lumea reală corespondenţele, să identifice asemănările.

Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat se crede, ci de sora sa geamănă (Pascal Quignard – Sexul şi spaima, 2000). Ea este anima sa care se afla în el şi căreia i-a zărit chipul în oglinda izvorului, adică în inconştientul său. Chipul surorii gemene e imaginea virtuală - idealul feminin existent în inconştientul fiecărui bărbat. Narcis se îndrăgosteşte nebuneşte, nu de chipul lui , ci de al surorii sale gemene. Dar sora sa adevărată, reală, cea care îl însoţea la vânătoare, a murit şi lui i-a fost cu neputinţă să mai găsească o fiinţă în lumea reală, care să corespundă imaginii surorii sale gemene. Legenda spune că pe Narcis l-au îndrăgit multe fete şi bărbaţi însă el a respins iubire la toţi, inclusiv a nimfei Echo, care s-a stins de durere.

Pentru a-l pedepsi zeiţa Nemesis îl determină să vadă, în oglindirea apei, imaginea lui feminină, sora geamănă, pentru care Narcis s-a mistuit de dor, transformându-se, după ce s-a înecat, în narcisă, floare ce-i poartă numele. Nemesis este zeiţa care pedepseşte, pe ce-i care comit păcatul hybris-ului, adică a celor care comit răul , în cazul lui Narcis pentru respingerea iubirii nimfei Echo.

În adâncimi, Narcis a contemplat-o pe ,,sora geamănă’’, arhetipul pe care Carl Gustav Jung îl numeşte ,,anima’’ - imaginea feminină, existentă în inconştientul fiecărui bărbat. El s-a mistuit de dorul ,,surorii sale gemene’’ , pe care nu o putea readuce la viaţă în realitatea lumii sale.

În primul caz, Acteon face o obsesie pentru imaginea femeii goale (câţi tineri nu fac obsesii pentru actriţe de filme inaccesibile), care nu corespunde femininului din inconştientul său. Zeiţa este intangibilă, nu doar pentru că e fiinţă divină (s-a văzut deseori în mitologia greacă împerecheri între zei şi muritori), ci pentru că Acteon nu corespundea imaginii masculinului, a acelui animus din inconştientul ei.

Nefericirea lui Acteon şi al altor mulţi bărbaţi porneşte de la faptul de a o fi văzut goală şi de aici ,,câinii’’, adică gândurile obsesive care îl devorează. Frumoasa de neatins, de care este atras, rămâne pentru bărbat - o eternă tentaţie – fructul oprit.



După moartea surorii sale, Narcis nu mai află în realitatea imediată, femeia care să se potrivească imaginii din inconştientul său şi astfel cade pradă contemplării imaginei din inconştient şi se stinge de dorul ei. Narcis nu a privit în oglinda unui izvor, cum lasă mitul să se înţeleagă, ci în oglinda sufletului său. Din acest motiv, el nu poate avea decât un singur sfârşit, acela al fascinaţiei sinucigaşe. Viaţa nu se contemplă la nesfârşit în oglinda sufletului. Dacă el ar fi acceptat dragostea nimfei Echo ar fi fost profund nefericit. În această lume Narcis nu mai avea nici o şansă de a găsi sufletul pereche. Singura soluţie era evadarea prin suicid.



Oedip îşi scote ochii, pentru păcatul de a fi identificat în mama sa biologica, sufletul său pereche. La fel, Iocasta a văzut în tânărul, care a dezlegat enigma Sfinxului, imaginea lui Laios din tinereţe. Să ne imaginăm cum s-au petrecut lucrurile. Iocasta era mult mai tânără decât Laios (probabil era o adolescentă când l-a născut pe Oedip), l-a văzut când el avea 18 – 20 de ani, iar ea 32-35 de ani. Oedip , tânăr şi ,,orb’’, nu vede în regină pe mama, Iocasta, rămasă văduvă, nu vede în Oedip pe fiul său. În asta a constat eroarea şi i-a condus pe amândoi la săvârşirea incestului.

Gena egoistă e oarbă. Nu ţine cont de gradul de rudenie (despre care nici Oedip, nici Iocasta nu l-au ştiut până la dezvăluirea lui Tiresias), ci de atracţia asemănării în oglindă. Oedip, care dezlegase enigma Sfinxului, nu a fost în stare să dezlege taina vieţii sale şi astfel s-a născut tragedia greacă. Pentru acest grav păcat Oedip îşi scoate ochii, iar Iocasta se sinucide. Însă, în acest complex oedipian, după cum vom vedea, se află configurat sufletul pereche.

Orfeu o caută pe Euridice, în adâncurile infernului, şi când e gata s-o scoată la lumină dorinţa-i nebunească îl face, printr-un gest absurd – o privire înapoi - s-o piardă pentru vecie. E drama bărbatului, ce îşi pierde soţia tânără şi nu-şi mai găseşte, în realitatea înconjurătoare, o altă femeie să i se potrivească cu imaginea celei din inconştient. Prin pierderea Euridicei, denotă că anima din inconştientul său sau animus-ul din inconştientul femeii, nu se mai sincronizează. Faptul că Orfeu a fost devorat de bacantele dezlănţuite reprezintă pedeapsa femeilor ce au fost refuzate şi pentru dispreţul său faţă de ele.

Euridice nu-l mai vrea, sau el, privind înapoi, n-o mai recunoaşte. Este posibil să interpretăm şi astfel. Aşa se explică existenţa celibatarilor, a văduvilor şi a fetelor bătrâne. Din varii motive nu-şi mai află jumătatea. Aşijderea se explică căsătoriile duble sau multiple. Cu toate că anima sau animus-ul din suflet rămâne un invariant - femeia reală sau bărbatul real, suferă modificări şi transformări, odată cu înaintarea în vârstă, atât de radicale încât nu mai corespund animei sau animus-ului. În cele mai multe cazuri - femeia nu mai corespunde, nu din cauza poligamiei masculine - ci din cauza metamorfozei sale.

Deşi există o atracţie firească a bărbatului spre frumuseţea feminină (care bărbat nu întoarce capul după o frumoasă?), totuşi, cea cu adevărat preţioasă, e femeia care corespunde cel mai bine, imaginii feminine a bărbatului, acea animă existentă în sufletul lui. Nu ne (re)căsătorim decât cu partenerul(a) ce se potriveşte cel mai bine animei sau animus-ului din inconştient.

O ciudată poveste ne prezintă Prof. dr. Constantin Preda în Dragoste poveste veche…. ,,Iată un caz în care autorul lucrării a fost implicat direct: Medicul N. D.(în vârstă de 38 de ani) îşi părăseşte soţia (de 40 de ani) şi trăieşte în concubinaj cu I. A. care este cu circa 10 ani mai tânără). Soţia părăsită îl roagă pe semnatarul acestor rânduri să intervină la şefa ierarhică a lui I. A. pentru ai pune în vedere să nu strice o căsnicie. Peste o săptămână , şefa îi comunică: Am vorbit cu I. A. (V-am spus că pe soţia lui N. D. o cunosc de mult) Ştiţi ce m-a izbit? I. A. arată exact cum era soţia lui N. D. acum vreo zece ani. Este ceva uluitor!’’ (ibid. 84).

Este evident, că pe lângă alţi factori care contribuie la despărţirea celor doi, cel fundamental îl constituie depărtarea unuia dintre soţi de modelul virtual. Cel real nu se mai potriveşte imaginii din interiorul nostru (femeia, în cele mai multe cazuri, dar şi bărbatul). Pentru bărbat, femeia, nu mai este sora sa geamănă, a devenit o străină, iar în cazul femeii, bărbatul devine un străin, un intrus nesuferit. Obezitatea femeii îndeosebi , dar şi a bărbatului, conduc inerent la iubiri groteşti. Puţini bărbaţi acceptă femeia grasă care iubeşte cu năduşeli.

Fenomenul se petrece şi în cazul femeii când se îndrăgosteşte de un alt bărbat, (deşi se întâmplă mai rar decât în cazul bărbatului poligam), fiindcă femeia nu decelează sexul de iubire, cum se întâmplă în cazul bărbatului. În cazul când femeia se dăruieşte altui bărbat, de regulă , nu se mai întoarce la primul, identificând în celălalt - sufletul ei pereche.



Este evident că nu putem iubi decât persoana care se aseamănă cel mai mult cu acel model existent în inconştient , despre care vorbea Jung. Iată un exemplu, care ne confirmă ipoteza noastră. ,,Un bărbat, putem citi în studiul lui Stendhal - Despre dragoste , iubea cu patimă o femeie foarte slabă şi ciupită de vărsat; moartea i-a răpit-o. Trei ani mai târziu, la Roma, e admis în intimitatea a două femei, una mai frumoasă ca lumina zilei, cealaltă slabă şi ciupită de vărsat şi prin aceasta dacă vreţi, destul de urâtă; şi-l văd iubind-o pe cea urâtă.’’( Stendhal - Despre dragoste, Editura pentru literatură, 1968, Bucureşti, p.50).

Nici o altă femeie din realitatea imediată nu o poate înlocui. Odată ce a pierdut-o pe Euridice, Orfeu nu mai regăseşte jumătatea - sufletul său pereche. Există bărbaţi care nu se mai căsătoresc (dacă soţia moare), fiindcă în realitatea imediată înconjurătoare el nu mai află altă femeie, care să corespundă cu imaginea virtuală din sufletul său.

Există în înţelepciunea populară , proverbul: Nu-i frumos ce-i frumos , e frumos ce-mi place mie. Chiar dacă bărbaţii sunt atraşi de femeile frumoase, în general, până la urmă, adevărata frumuseţe e anima sa cu care o identifică în realitate, în soţia sa – sufletul lui pereche.

Ulise o exprimă realist şi dramatic, încât nu poţi să nu aderi la această idee în care se configurează întreaga filozofie a sufletului pereche. ,,Nu-i ca tine – îi spune el nimfei Calipso - cumintea mea nevastă Penelopa / De mândră la trup şi-arătoasă, / Căci ea e o femeie muritoare , / iar tu eşti zeiţă fără moarte / Dar eu totuşi / Mereu doresc şi năzuiesc o dată / S-ajung la mine , să mă văd în ţară’’ (Odiseea , 5 , p. 283 -290). Este evident că bărbatul, genetic un poligam , poate avea multe aventuri - dar nici una nu o va putea înlocui, în sufletul său, pe Penelopa lui de-acasă.



Dacă vrei să afli ce este Iubirea întreabă o femeia înţeleaptă. Socrate aşa a făcut. El afirmă (în Banchetul) că tot ce ştie despre Eros a aflat de la Diotima din Mantineea. Adevăratul Eros îl cunoaşte nu cel iubit, spune Diotima , ci acela ce iubeşte. Dar iubirea este pentru Frumos. Socrate spune că Eros e ,,iubirea de lucruri frumoase’’, doreşti să le posezi pentru a fi fericit. Deci, a avea ceea ce am dorit, a poseda frumuseţea după care am tânjit şi obţinând-o, ne face fericiţi.

Bărbatul însă, spune Schopenhauer, obţinând obiectul, după care a tânjit şi şi-a satisfăcut pasiunea, simte că vraja s-a risipit.

Ca şi în cazul lui Acteon, devine din vânător, vânat. Orice bărbat, din posesiv, devine posedat. Femeia trebuie să înveţe arta Şeherezadei de a-i spune poveşti. Femeia nu-l poate înlănţui şi lega de ea, doar cu frumuseţea ei fizică , ci mai ales cu poveştile ei, cu sofismele ei, ce-i induc bărbatului iluzii şi-l vrăjesc. Aceea, care nu ştie să spună poveşti bărbatului, îl va pierde.

Unirea bărbatului cu femeia, spune Platon, se face pentru zămislire. Or, zămislirea conferă fiinţei umane nemurirea. Cum nemuritori sunt doar zeii – actul iubirii dintre bărbat şi femeie este o relaţie divină, fiindcă nu este doar iubirea de celălalt, ci iubirea de nemurire.

De aceea, spune Diotima, acest act al iubirii , nu se poate petrece între două fiinţe, care nu se potrivesc. Apropierea de frumos, pentru fiinţa umană înseamnă apropierea de fiinţa care i se potriveşte fiecăruia. Adevărata frumuseţe constă în unirea sufletelor pereche în actul iubirii.

A trăi senzorialul mai întâi este dorinţa oricărei perechi băiat-fată şi prima treaptă spre adevărata frumuseţe şi adevărata iubire. Adevărata iubire este aceea a sufletului, căci în suflet, nu în trup, aflăm adevărata frumuseţe. Bărbatul caută în femeie, frumuseţea formei, plăcerea senzuală, dăruirea; femeia – conţinutul, virilitatea, puterea conferită de bogăţie sau de starea socială a acestuia.

Adevărata frumuseţe stă în unirea sufletelor şi nu în unirea trupurilor, în această fericită simetrie a sufletelor pereche. Ce va fi însemnând întâlnirea cu cea mai iubită fiinţă? Este un miracol, este adevărata Frumuseţe.

Cei care nu cunosc această stare, nu se pot ridica din starea subumană la cea divină. Adevărata frumuseţe , spune Plotin, nu constă în simetrie, ci în lumina ce se revarsă peste simetrie, iar lumina se revarsă doar peste sufletele pereche, adică doar peste acelea care cu adevărat se iubesc. Iubirea este generatoare de lumină.

A vedea înseamnă a percepe ceea ce este frumos sau urât. A vedea ceea ce este frumos înseamnă a deosebi de ceea ce este mai puţin frumos sau urât. A vedea, dincolo de frumuseţea fizică, frumuseţea sau urâţenia sufletului e o cunoaştere ce nu se poate afla decât prin experienţa proprie.

Frumuseţea fizică e firma, spune Stendhal, ce predispune la pasiune. Deci, ceea ce naşte miracolul iubirii este frumuseţea. Însă nu frumuseţea este cea care întreţine flacăra pasiunii. ,,Dar pasiunea se detaşează de Frumuseţe, chiar dacă îi datorează apariţia.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , Editura de Vest, Timişoara,1994, p. 51)



Frumuseţea este pentru prestanţa socială, pasiunea este pentru starea de beatitudine, pentru miracolul erosului. Pasiunea îl eliberează pe îndrăgostit de Frumuseţe şi implicit de conformismul social. E o situaţie extremistă, când iubim pe cineva la nebunie. Spun extremistă, fiindcă iubirea se încadrează, la fel ca şi raţiunea, în limitele căii de mijloc. Ce depăşeşte calea de mijloc e iluzie şi nebunie.

Orice extremism sfârşeşte în mod fatal. Când ne îndrăgostim nu avem ca obiect al pasiunii persoana, ci imaginea ei. Când discrepanţă între imaginar şi persoana reală este prea mare, eşecul iubirii este inerent.

Când imaginarul se suprapune cu realul, şansele unei iubiri reuşite cresc. La vârsta pubertăţii, există o tentaţie mai mare ca, tânărul să se îndrăgostească mai mult de imaginar decât de real. De altfel, în inconştient, imaginea celuilalt, cea a sufletului pereche nu este clar conturată şi, cel mai adesea, se produc confuzii.

Adevărata imagine a sufletului pereche se conturează abia după ce creierul tânărului se definitivează, la vârsta de 21-23 de ani, iar la tânără la vârsta de 18-20 ani.

Precocitatea erotică naşte, în societatea hi-tech-ului, o marea dezordine amoroasă. Adevărata imagine a sufletului pereche se definitivează atunci când întâlnind persona, care ne seamănă, descoperim în asemănare pe fratele, respectiv, sora geamănă.

În acele momente, trăim acea senzaţie de deja vu , de preexistent, de retrăire a miracolului, la întâlnirea cu persoana reală. În fiecare fiinţă umană există o imagine virtuală, în negativ, o imagine întoarsă pe dos, o imagine a femininului în cazul bărbatului şi invers la femeie. Imaginea arhetipală de care vorbeşte Carl Gustav Jung a ,,animei’’, în cazul băiatului, respectiv al lui ,, animus’’ în cazul fetei, se află codificată în reţelele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem).

Imaginea devine manifestă abia la momentul definitivării creierului uman şi caută, în lumea exterioară, persoana care se potriveşte, cel mai bine, modelului existent în sine.

Întâlnirea cu celălalt, cu sufletul pereche este, doar aparent, întâmplătoare; într-un anume sens, putem afirma că este programată. Este programată, pentru că ne întâlnim, cu ceea ce Eminescu numea ,,parte a sufletului meu’’,, acea parte iubită a chiar fiinţei mele’’.( O variantă a Poveştii magului călător în stele).

De vreme, ce iubitul (iubita), soţul (soţia) există virtual în mine, cel pe care îl identificăm în realitate nu pot fi decât sora mea geamănă,respectiv, fratele meu geamăn. Dragostea este legătura între două fiinţe care se aseamănă în oglindă, este atracţia generată de polaritate celor doi, care, prin unire, formează într-un joc de puzzle - ,,întregul’’ androgin.



Vrei să-ţi afli ursitul sau ursita? Priveşte-te în oglindă şi imaginează-ţi negativul sau pozitivul din imagine şi vei afla ursitul, ursita. Poţi să-ţi vezi mama sau tatăl la vârsta ta? El sau ea poate fi o variabilă a tatălui, respectiv a mamei la vârsta la care am fost concepuţi .

Cei doi, care formează sufletul pereche, sunt analogi celor două catene a codului genetic, înfăşurate elicoidal una în cealaltă. Legătura dintre bazele azotate purinice (adenina şi citozina) şi cele pirimidinice (citozina şi guanina) se realizează conform aceluiaşi principiu al asemănării în oglindă - o bază purinică cu una pirimidinică.



Legătura dintre cele două catene este realizată de o moleculă de hidrogen, considerată a fi o legătură slabă. În lungul macromoleculei legăturile sunt duble sau chiar triple, astfel că macromolecula are stabilitate. Aşa apare în codul genetic o simetrie antinomică, o complementaritate ce se regăseşte şi în fenotipul fiinţărilor – bărbatul şi femeia.



Ca şi în cazul legăturii de hidrogen, ce leagă cele două catene ale codului genetic, şi legătura dintre bărbat şi femeie este o legătură slabă, dar ea poate fi deosebit de puternică, dacă legătura este, dublă sau triplă, ca şi în cazul macromoleculei ADN-ului.



Legătura dintre bărbat şi femeie, în cazul întâlnirii sufletului pereche, e totdeauna triplă, adică este o legătură fizică, psihică şi spirituală şi, de regulă, este pe viaţă. Acolo unde legătura din partea unuia sau a celuilalt este doar fizică, unirea este slabă, lesne de rupt, iar stabilitatea cuplului pusă în pericol. Parafrazându-l pe Isus, voi spune că ceea ce codul genetic a împreunat, omul să nu desfacă.



Unul înseamnă totdeauna doi. Aparent fiinţa umană este doar unul, dar în fiecare există o dublă fiinţă - una reală altă ascunsă, nevăzută, virtuală. Existenţa, ca fiinţare, înseamnă două feţe ale aceleaşi realităţi. Ca în conceptul lui Albert Camus cele două pot fi faţa şi reversul.

Însă, în cazul sufletului pereche - bărbat femeie, cine este faţa, cine reversul? Rămâne ca fiecare dintre noi să înţelegem. Bărbatul şi femeia sunt două contrarii care aspiră spre unitate, spre acordul formal a două conştiinţe. Între cele două conştiinţe există întotdeauna un da şi un nu. Da şi nu pentru bărbat, nu şi da pentru femeie. În vreme ce bărbatul, căsătorit, îşi vede încorsetate toate libertăţile şi vrea să spargă cercul de familie care ,,îl sufocă’’, femeia încearcă să închidă cercul şi să restrângă posibilităţile bărbatului de a sparge cercul de familie, de a evada în aventuri extraconjugale.

Bărbatul şi femeia sunt cele două realităţi ale întregului androgin, sau, dacă vreţi, sunt proiecţiile celor două catene ale ADN-ului ce se înfăşoară una în cealaltă. La fel, bărbatul şi femeia se înfăşoară unul în altul, formând sufletul pereche. Fiecare se constituie în oglinda celuilalt. Când bărbatul se uită la femeia sa , se vede , în ea, pe sine; când femeia se uită la bărbatul său, se vede, în el, pe sine. Oglindirea în celălalt este o regăsire a sinelui fiecăruia. Enigma şi miracolul iubirii constă în regăsirea în celălalt a sinelui rătăcit, în această metamorfoză permanentă a fenotipului androgin. Aceasta e Cheia iubirii.

Cheia iubirii

În tine, eu mă iubesc pe mine!

şi tu la fel, în mine, te iubeşti pe tine!

în mine e ,,anima'' ta, în tine, al meu ,,animus'',

iubirea e un plus, dar este şi un minus.

Anima şi animus sunt doar imagini virtuale,

ascunse bine-n suflet – portrete ideale

ce cată în real, băiatul(fata) potrivită,

ca-n androgin să se refacă armonic construită.

O, nu-ţi cunoşti ursitul, nu-l afli şi nu-l ştii?

nu-l căuta aiurea – în lume şi-n pustii!

Priveşte bine-n suflet, în adâncu-întunecos!

acolo orice fată află, pe mândru-i Făt – Frumos…

Asemănarea în oglindă e cea mai potrivită cheie,

ce naşte iubirea în bărbat şi în femeie.

priveşte în oglindă – în travesti – gătit(ă)!

de vrei să-ţi afli ursitul sau a ta ursită.

El(ea), cel din real e sufletu-ţi pereche;

priveşte în adânc, în tine, povaţa este veche,

şi cată să o vezi, pe cât de mult te-asemeni,

aceasta-i cheia iubirii - dragi semeni!

Vasile Antonhttp://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/07/despre-sufletul-pereche.html
Anton Vasile
Anton Vasile

Numarul mesajelor : 6
Varsta : 72
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 10/06/2011

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/07/despre-sufle

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: reddit

Vasile Anton-Despre sufletul pereche :: Comentarii

Anton Vasile

Mesaj Vin Ian 20, 2012 12:39 pm  Anton Vasile

Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’ - Emil Cioran


Ca să-l iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica socială de unele popoare, a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont - Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general, e mai presus de credinţă), estetica - rafinamentul expresiei şi mai cu seamă ,,forma nouă’’ noua logică impusă de creaţia sa limbii române ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală a unei comunităţi, a unui popor, iar această stare de fericire generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului.
Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci, starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate, de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire să fie posibilă. La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public. Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii politici de caracter, ci de logica şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit popor dintre popoarele europene, elveţienii - vor fi întâlnite, în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia romandă simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia sau istoria unui popor fericit, p. VI). Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana, aceştia vor fi adoptat, fără îndoială, logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc. Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici ridicoli de ,,naivitatea’’ lor). În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în dominanta logicii generală, aceea a limbii germane (64%).
Aceştia au particularităţi de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi este corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare, legătura între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni atinge cele mai ridicate niveluri şi drept urmare ,,sentimentul de comuniune socială’’ mai crescut. Nu întâmplător, Alfred Adler a propus acest concept a ,,sentimentului de comuniune socială’’; austriac, vorbitor al limbii germane, avea drept model de gândire, logica limbii germane, care are ca dominantă logica denotativă. Sentimentul de comuniune socială, are în concepţia lui Adler, în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45). Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul, egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât discrepanţa dintre ales şi alegători este mai mare cu atât se simte politicianul român mai intangibil, un fel de zeu mioritic ce nu-i mai pasă de alegători. Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate şi de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează pe raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează rapid în credinţă. Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom. De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea mistifică psihicul, metamorfozând, la nivelul inconştientului, relaţia de încrederea în celălalt, în credinţă, făcând din cel iubit un mic zeu, iubitorul alunecând rapid în adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra iubitorului o influenţă psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens mistic. El poate fi un ins profund imoral, un infractor de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin logica sa efeminată) corespunde cel mai bine psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi, stă mereu cu regele la masă. Prin urmare, Autocraţia poate foarte bine poza pe plaiul mioritic în democraţie. Aici, unde Constituţia, legile şi drepturile cetăţenilor sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e jalnică.
Femeile, a căror natură dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală, au tendinţa de a mistifica realitatea şi de a metamorfoza relaţia de iubire din încredere, în credinţă. Când iubitul decade în ochii ei , asemenea credincioşilor care adoră o anume zeitate ce i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl părăsesc pe cel adorat. Simţindu-se înşelate sau frustrate au tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii în care au crezut. În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva logicii clasice şi a celei moderne ca fiind o logică dominant masculină spun ele, această logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate universală’’ , o ,,judecată obiectivă’’, ar fi doar un mijloc de a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003). Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă iubitorul simte faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi dominat. În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e relaţia în sine, legătura, ,,iubirea’’ comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de o ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care generează ,,o stare magică’’, petting-ul cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia) - dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.) produc plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel, pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când sexualitatea feminină este la fel de activă, ba chiar o întrece pe cea masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului. Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul când femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat, în starea de îndrăgostire, paradoxal, femeile devin supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem deschis că, oricât de cocoşi ne-am da noi bărbaţii, în fiecare familie cântă găina. Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi mărturiseşte supunerea. Supunerea este starea normală a oricărei femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din sutele de scrisori adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.]) Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul ei sexual scade odată cu diminuarea gradului de îndrăgostire. ,,Se ştie cât de scurt este focul dragostei la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de priviri şi de mângâieri.’’ Atâta vreme cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în plăcerea bărbatului, orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp). Dar, odată trecută faza de îndrăgostire, femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte la odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă propria creaţie. Din acest moment, dragostea ei pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan, devine ,,al doilea sex.’’
Metamorfozarea femeii, în faza erotică, într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză). De regulă, momentul de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani) şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie de menopauză. Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei îi scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere 1484). De aceea, ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă de ea. Logica mintală dominantă a sexului frumos este logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental care se manifestă ca atare la nivelul mentalului. Logica ei sofistă are marele har de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu cu goliciunea ei, ci mai cu seamă cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină. De aceea regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea imaginară a iluziilor. Şeherezada are marele dar (darul logicii sofiste) de a spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică, o va părăsi rapid (îi va tăia capul ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea, Şeherezada îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul simte că nu mai poate trăi fără ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi dragostea acestuia. Toate acele o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine. Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe care raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau în Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani, spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie, un sofism, căci imaginea nu poate reda realitatea. Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale păstrate în memoria fiecărui individ) sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât ele au rol mai centrat pe cei cu logica conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii non-lingvişti - artişti plastici, muzicieni, etc. Imaginile joacă un rol puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină nu le percepe sau le percepe greu. Poetul englez Coleridge a fost primul teoretician al esteticii care a văzut în imaginare şansa creativităţii umane, cu condiţia ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.
De câte ori nu a fost amăgit omul doar arătându-i-se ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană. A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi buricul Universului, când în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia cu femeia goală - zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai eficient afrodiziac). Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această iluzie. Când zeiţa (iluzia e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o goală , l-a transformat în cerb şi imediat a fost devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon sunt obsesiile erotice de care bărbatul nu poate scăpa. Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l parafrazăm pe Goya, spunem că iluziile şi utopiile nasc monştri care ne devorează.
Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem, Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul. Giordano Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului. El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin. Eminescu a definit genial, această dihotomie - logica masculină şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă, ,,o feerie’’ cum o numeşte Eminescu, care îl fascinează, îl atrage şi îl devorează pe bărbat în pofida logicii raţionale. Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este încorporată un mare procent de dorinţă. Asta îl orbeşte pe om şi-l face să confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele nefaste, distructive ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar, în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie distrus.
Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să deosebeşti iluzia de adevăr?
După ce a văzut adevărul Bruno nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi a ascunde adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut de Bruno, a ieşit la iveală.
Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât oamenii sunt mai predispuşi să cadă în capcana iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea în marele său proiect moral să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.
Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale adevărul de minciună. Omul actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud ca să-l poată deosebi de minciună.
Noi , credem că cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele persan Shahryar. Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care te îmbrobodeşte cu poveştile ei şi îţi ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales în mintea ei sofistă. Eminescu a redat în Scrisoarea V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece. Într-adevăr, prin toate manifestările ei, prin limbajul trupului ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia exercită o magie menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi pierde capul. Să amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’. Această fascinaţie exercitată de femeie asupra capului bărbatului, Eminescu a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’


E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
(Scrisoarea V)
Dar ea nu poate înţelege că nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ , ,, întunecata mare’’ , ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.
Spre deosebire de femeie, bărbatul cu logica lui dominant raţională are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii moderne, independentă din punct de vedere economic, a impus ,,căsătoria de probă’’ nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter. Comunicarea, ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim că, deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului, are corpul calos (un mănunchi de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie nu doar o logoreică, ci îi conferă şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă este logica dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar creativitatea ei se reduce la tehnica şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii). Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi relaţia de iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei cu logică conotativă dominantă au de regulă tendinţă de aluneca rapid în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de încredere şi aceea de credinţă, la fel ca femeile nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de luciditate critică; credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta) în care raţiunea şi luciditatea critică sunt reduse la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia cu celălalt se poate pune semnul egalităţii, ba chiar al identităţii, în logica senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a celui iubit. Prin logica dominantă a minţii sale omul se va situa în relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul dominantei logicii raţionale şi aceea de stăpân şi supus, în cazul logicii senzorial - sentimentale. În această postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i permite a decela între relaţia de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu - Eros şi magie în Renaştere 1484). Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri politice’’ posibile) creează, prin manipulare, condiţiile stării de supunere totală. Şi nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu trecerea timpului devine o ,,normalitate’’ existenţială. Omul prins în acest regim se complace în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a fi, cum spunea Leibniz, ,,cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada o constituie multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie. Dar credinţa nu-l face în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l face pe omul mioritic, mai degrabă imoral şi implicit iraţional. Şi asta pentru că religia nu are nici o influenţă moralizatoare asupra omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială şi implicit morală să se ocupe de buna gospodărire a banului public în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul prostit de şmecherii care se prefac că administrează banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase. Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne o referinţă pentru morala credinciosului mioritic. Dominata efeminată a logicii limbii îl face pe omul mioritic un simulant, un duplicitar, la fel ca femeia (neîntrecută actriţă în a simula iubirea, plăcerea sexuală). Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera publicistică), prin care Eminescu a încercat o reformare morală a societăţii româneşti, a fost sortită eşecului. Acest eşec al proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială feminin-sofistă al lui ,, aici şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în visul iluzoriu al unui idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât reale. Dacă Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare morală a clasei politice în cei peste 150 de ani, de când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru români. Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj Mar Dec 06, 2011 8:42 pm  Dorina Ciocan

să știți că am poposit cu drag asupra scrierilor dv. un articol interesant și bine documentat , cel cu sufletul pereche. felicitări

Sus In jos

Anton Vasile

Mesaj Mar Dec 06, 2011 3:35 pm  Anton Vasile

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/12/seara-cand-vin-strigoii.html


Bunica Maria avea ochi mari, albaştri, limpezi ca un cer de vară după ploaie. Era singura din familie cu ochi albaştri. Fusese, la viaţa ei, blondă sau poate şatenă. Ochii ei erau atât de albaştri, încât aş putea s-o numesc femeia cu ochi de peruzea.
Nu era de la noi din sat. Era din Bivolari, de-a lu’ Perju. Bunicul o peţise, cum se obişnuia, direct de la părinţi, trecând peste voinţa ei de fată. O adusese de pe malul Prutului pe malul Jijiei. Bunicul era brunet cu ochi negri. Ea şatenă cu ochi albaştri. Atracţia contrastelor - ce formează eterna asemănarea în oglindă – polaritatea cuplurilor.
În vremea copilăriei, satul Bivolari mi se părea a fi mare cât un oraş (nu văzusem încă Iaşul), mai ales că avea târg şi toloacă. Nu ştiu de ce mi se părea că oraşul ar fi un spaţiu al fericirii, dar aşa îmi imaginam şi credeam pe atunci. Şi aveam dorinţa confuză şi difuză de a trăi într-o localitate mare.
Bunica era de-o bunătate nefirească: totdeauna avea în buzunarul de la şorţ sau de la bundiţă, pentru nepoţi, un pitac sau măcar o bomboană ori un biscuite. Şi ne spunea poveşti, multe poveşti, care mă fascinau şi mă ţineau cu sufletul la gură. Poveştile cu strigoi erau în vogă, în acele vremuri, la sate. Şi bunica, ne spunea poveşti cu strigoi, uneori improvizând spre a ne ţine cuminţi şi a adormi fără hârjoană.
Prin satele de pe Valea Jijiei plutea, în acele vremuri, duhul strigoiului. Devenise atât de prezent în mintea ţăranilor, încât de multe ori se manifesta ca o prezenţă fizică. Se spunea despre vreo femeie, mai focoasă, că ar avea ,,mititei’’, nişte diavoli mici, pe care îi creştea şi pe care îi folosea spre a lua de la vitele celorlalţi săteni toată mana sau spre a se răzbuna. De multe ori, snopii de grâu, abia strânşi, era răvăşiţi, împrăştiaşi şi scuturaţi de nu mai alegeau nimic din recoltă bieţii oameni. Deseori, ceea ce ieşea din comun la unii, era bănuit a fi o legătură cu ucidă-l toaca . În sat la noi de legăturile cu aceste forţe ale necuratului erau bănuite două femei sărace - mamă şi fiică - ce îşi aveau sălaşul la marginea satului, într-o cotineaţă de nuiele şi lut. Mitul distorsionat al lui Faust se manifesta fizic pe Valea Jijiei şi s-a menţinut multă vreme după cea de-a doua mare conflagraţie, ca dominantă culturală. Oamenii locului, mai ales femeile, multe din ele vrăjitoare, îşi vindeau sufletul diavolului. Cele mai multe dintre vrăjitoare dar îndeosebi descântătoarele erau bănuite de legături cu forţele necuratului şi de magie neagră.
Spre a supravieţui cele două femei îşi vânduseră sufletul diavolului şi erau bănuite că aveau mititei. Se pronunţa mititei spre a evita a pronunţa numele diavolului. A-i spune pe nume, era deja o invocare a acestuia, şi cel care îi pronunţa numele risca să i se întâmple ceva rău. Chiar şi astăzi se evită a se pronunţa - dracul, deşi frecventa înjurătură este ,,du-te dracului!’’ Aşa se spunea despre cele două femei şi cum li se dusese buhul, erau ocolite, ca ciumatele.
Cele două încropiseră în bordeiul lor, pe un pat de paie aşternute direct pe pământ, un mic bordel, unde practicau ,,în secret’’ cea mai veche meserie din lume. Bărbaţii satului, mai ales din cei căsătoriţi, se furişau noaptea cu câte o garafă de vin sau o găină subţioară spre a le milui şi a fi miluiţi.
Noi, copiii aveam o teamă viscerală să ne apropiem de casa celor două năpăstuite. Ocoleam casa lor la distanţă când ne duceam la scăldat la Jijia sau cu vitele pe imaş. Avuseseră grijă mamele noastre să ne insufle teama de casa cu draci.
Până la urmă, din cauza legăturilor cu ,,necuratul şi strigoii’’, cele două, fie au fost alungate din sat de femeile căsătorite ce îşi temeau bărbaţii, fie au plecat singure în lumea largă din cauza legendei ţesute şi a bănuielilor ce planau asupra lor că ar avea legături cu forţe ale întunericului. Casa a fostă părăsită şi cele două, mamă şi fiică, s-au pierdut prin lumea mare. Probabil au plecat la oraş, unde, noua ordine comunistă oferea, săracilor, o şansă de supravieţuire.
O contribuţie mare la alungarea celor două profesioniste, ,,cu mititei’’, au avut-o femeile măritate din sat, care temătoare de rătăcirea bărbaţilor prin casa iadului, au ţesut legenda legăturilor faustice ale acestora.
Conform metodologiei lui Ioan Petru Culianu ,,spaţiul Hilbert’’, ,,fractalii’’ sau ,,jocurile minţii’’, mintea omului este cea care creează realităţii. Mintea omului are această capacitate imaginativă de a crea realităţi pe care le consideră a fi autentice.
La fel se întâmpla cu oamenii de pe valea Jijiei , unde această superstiţie a strigoiului a creat o realitate dominant fantastică pe care oamenii acelor vremuri o considerau autentică. Trăind în această realitate fantastică lesne s-au ţesut legende despre strigoi. Odată cu dispariţia celor două femei, legendele despre strigoi şi drăcuşori au dispărut treptat din mintea oamenilor. La dispariţia lor a contribuit şi propaganda materialist ateistă a comuniştilor ce începuse să fie infiltrată, persuasiv, şcolarilor şi implicit ţăranilor.
Deşi la vârsta când încă nu puteam decela binele de rău, casa vărului meu nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea fiindcă îmi inducea teama . La cinci ani teama începe să fie percepută ca reală.
Nea Valică şi ţaţaia Lenuţa cumpăraseră cocioaba de la o bătrână. Căsuţa aceea bătrânească, ce părea din veacul XV-XV, cu acoperiş de paie, având o singură încăpere cu un ochi de geam mic cât o coală de hârtie A5 nu-mi inspira siguranţă.
Căsuţa şi lotul de casă pe care, mătuşa şi soţul ei le-au cumpărat, imediat după nuntă, să aibă casa şi curtea lor, să stea, ca tineri însurăţei, deoparte, era un bordei mai mare, o cocioabă afumată şi urâtă. Singura cameră, folosită ca bucătărie, dormitor sufragerie dădea, după uşa veche de scânduri negeluite, roase de carii, într-o tindă minusculă fără uşă, în fapt direct afară.
Soba era mare, ocupa aproape un sfert din încăpere. Lângă sobă un pat mare din scânduri cu saltele de paie se proptea în perete, sub geam. Uşa de lemn era roasă de carii şi cu goluri la colţurile de jos, lăsa frigul de afară să pătrundă în interior . În acea vreme lemne nu erau şi foc se făcea cu strujeni şi paie. Mai apoi şi-au construit casă gospodărească, frumoasă, cu bucătărie de vară, dar până atunci au locuit în cocioaba aceea din vălătuci de lut.
În dimineaţa aceea mamaia m-a dus să stau la vărul Costel. Nu ştiu dacă cocioaba aceea bătrânească era bântuită de strigoi, dar în ziua cînd am mas în ea, cu siguranţă era bântuită. Strigoii stăteau, ca nişte cerberi de pază la uşă. Aveam vreo cinci ani, iar Costel mergea pe trei. Ninsese abundent şi frigul pătrundea prin uşa de scândură şi prin crăpături. Doar lângă sobă era cald. Nu ştiam că e ziua de Sf. Andrei. Bunica urma să stea cu noi. Eu voiam s-o zbughesc afară la joacă , dar bunica mi-a spus că la uşă se află strigoiul, care atât aşteaptă să mă înhaţe. De frica strigoiului am renunţat la a mă aventura afară.
După ce ne-a făcut focul şi a încălzit încăperea, bunica mi-a spus să rămân cu vărul meu Costel , dar să nu care cumva să ies afară, că la uşă-i strigoiul. ,,Mă întorc repede, mă duc să adap vitele şi să dau la păsări.’’ ,,Tu eşti mai mare, mi-a zis bunica, ai grijă de Costel!’’ mi-a zis ea, după ce s-a asigurat că nu ne vom juca cu focul.
O vreme ne-am jucat, dar cum iarna se întunecă repede, coşmarurile au pătruns prin toate colţurile încăperii. Teama că odată cu lăsarea întunericului, strigoiul va pătrunde în încăpere a pus stăpânire pe mintea mea necoaptă. Costel nu avea încă conştiinţa binelui şi răului. Nici a strigoiului. Pentru Costel era suficient că eram eu acolo . Nu-i era încă teamă de strigoi, dar cum primisem însărcinarea să am grijă de el, nu-l puteam lăsa la cheremul strigoiului. Oricum, de teama strigoiului, nu puteam pleca. Şi-atunci am căutat o altă o ieşire. Dar pe unde? Pe uşă nici vorbă. Strigoiul, ca o îngrozitoare arătare atât aştepta - să deschid uşa şi să mă înhaţe. ,,Stigoiul’’, cum îi spuneam atunci, neputând să-l pronunţ pe r, căpcăunul acela, aştepta acolo flămând afară. Probabil, de-atunci am suferit, o vreme, de claustrofobie. N-am putut suporta o vreme încăperile mici. Simţeam că mă înăbuş. Doar spaţiile largi şi vaste îmi dau siguranţa existenţei. Mai târziu m-am obişnuit cu spaţiile mici ale bibliotecile, dar tot mai am această teamă a constrângerii fizice.
Mă tenta uşa, dar teama mă făcea să evit a privi întra-acolo. O singură speranţă mai era - geamul. Geamul era încastrat în perete, nu se deschidea. Singura soluţie era să-l sparg. Şi l-am spart. Nu-mi amintesc cu ce. Probabil cu vătraiul.
Dar, după ce l-am spart am realizat că nu voi reuşi să trec dincolo. Nu-mi încăpea nici capul darmite corpul. Am renunţat. Prins în capcana strigoiului am început să urlu. Şi cred că urlam tare de vreme ce au venit repede bunica şi ţaţaia Lenuţa. Sau poate reveneau acasă să vadă ce facem.
Când a văzut geamul spart prin care gerul pătrundea cu suflu lui rece şi-au pus mâinile în cap. Dar au alergat repede să mă ogoiască. ,,Ce e? Ce s-a întâmplat’’ ,,Stigoiul’’ , am îngăimat eu, disperat, arătând spre uşă. ,,Ei lasă că-l batem de-o să-i meargă fulgii. Să se ducă pe pustii, blestematul.’’ A luat vătraiul, a ieşit afară, a lovit cu putere în uşă, trosnindu-l astfel pe necurat cu toată forţa. Strigoiul a fugit schelălăind ca un câine bătut. Gata , s-a dus pe pustii!
După alungarea strigoiului mi-a venit inima la loc, am zâmbit printre lacrimi, bucurându-mă că l-a alungat în pustiu şi am scăpat de temeri, la pieptul ocrotitor al bunicii.
Cum a dormit Costel şi ai lui, în noaptea aceea, cu geamul de la cameră spart, numai ei au ştiut. Pe mine m-a dus bunica acasă şi n-am mai dat pe la vărul meu, decât mulţi ani după această întâlnire cu strigoiul, când ai lui construiseră deja o casă nouă, iar eu uitasem de strigoi şi de groaza ce o răspândiseră în mintea mea. Vasile Anton, Iaşi, 2 decemrie 2011 - antonvasileiasi@gmail.com

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj Lun Dec 05, 2011 7:19 pm  Didina Sava

Lansarea volumului va avea loc în cadrul întâlnirii colocviale cu tema ESTETICA GOTICĂ ŞI ECOURI MODERNE ce îl are ca invitat pe criticul literar profesor doctor Nicolae Creţu

Momentul artistic al întâlnirii va fi oferit de Alex Marinescu care va susţine un recital de muzică gotică interpretată la orgă.[/justify]

Vasile Anton-Despre sufletul pereche Colocv11

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum