Ultimele subiecte
» "Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 6:58 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Ieri la 6:39 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Joi Iun 01, 2017 9:42 pm Scris de Didina Sava

» "Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Criticul şi istoricul literar Dumitru Micu

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Criticul şi istoricul literar Dumitru Micu

Mesaj  Didina Sava la data de Joi Feb 17, 2011 3:06 am



Dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului


Contribuind la dezvoltarea societăţii căreia îi aparţinem, participăm implicit la progresul umanităţii

– Ce-aţi zice să începem acest interviu vorbind despre patriotism? De ce a fi patriot coincide, în viziunea unora, cu a fi desuet, poate şi retrograd? Dumneavoastră sunteţi patriot?

- Spui „în viziunea unora”. Acei „unii”, la care te referi, sunt de mai multe feluri. Intelectuali dintre cei mai oneşti detestă pe bună dreptate patriotismul de paradă, de vorbe mari, goale, adică falsul patriotism. Aşa cum, potrivit cuvintelor lui Hristos din Evanghelia după Matei, nu cel ce zice „Doamne, Doamne!”, e un adevărat creştin, ci „acela care face voia Tatălui”, tot astfel nu cel ce invocă patria de câte ori dă să spună ceva (şi, la momentul oportun, îşi cere ca Nea Niţă al lui Caragiale „răsplata jertfei patriotice”) este un patriot autentic, ci acela care practică patriotismul faptei constructive. Sunt, evident, situaţii în care eşti moralmente constrâns a-ţi declara ataşamentul faţă de ţară chiar cu preţul vieţii, dar, în condiţii normale, devii patriot în măsura în care contribui la ridicarea patriei la standardul de prosperitate materială şi spirituală al celor mai avansate naţiuni. Contribuind la progresul civilizaţiei şi culturii în propria sferă de activitate, eşti deopotrivă patriot şi internaţionalist, cetăţean vrednic al propriei ţări şi al lumii. „Desuet” şi „retrograd” le apare orice gen de patriotism celor care nu au nici un principiu, celor pentru care „ubi bene ibi patria”, lepădăturilor speţei umane şi celor care, din snobism sau, pur şi simplu, din necunoaşterea valorilor autohtone, fetişizează tot ce e străin. Pot exista oameni de bună credinţă care, traumatizaţi de aspecte lamentabile ale lumii noastre, îşi fac din ceea ce văd (fie şi doar la televizor) şi din ceea ce aud că este în alte părţi o lume de vis. Eroarea acestora este de a vedea totul în alb şi negru, de a crede că Occidentul ne e superior în chiar toate privinţele, că la noi totul e rău, iar în Germania, Anglia, America e bine totul. O asemenea eroare poate deveni fecundă, dacă stimulează activităţi benefice. Dacă cei consternaţi de ceea ce e într-adevăr deplorabil în societatea românească nu se mulţumesc să cârtească, ci se străduiesc, precum odinioară Dinicu Golescu, mai târziu aşa numiţii „bonjurişti”, să determine însuşirea de către poporul român a tot ce e valoros în alte spaţii geografice, spre a se integra astfel şi el, în comunitatea popoarelor exemplare în ceea ce priveşte creativitatea.
În ceea ce mă priveşte, nu am alt ideal existenţial decât cel formulat de Puşkin, în oda Către Ceaadaev: „Cât timp ca flacăra vibrăm/ Şi ardem pentru libertate,/ Ţării, prietene, să-i dăm/ Avânturile noastre toate”. Contribuind la dezvoltarea societăţii căreia îi aparţinem, participăm implicit la progresul umanităţii. Văd „viitorul de aur” al României ca integrare, cu tot ce are ea bun, din moşi-strămoşi, cu toată avuţia materială şi spirituală specifică (precum şi, de la sine înţeles, cu tot ce a primit, primeşte şi va primi din afară) în patria comună europeană şi universală.

Astăzi, incultura politică, ignoranţa în genere, a multor intelectuali, sunt de neînchipuit

- Dintre toate carenţele societăţii româneşti contemporane, care vă nemulţumesc, care vă indispun cel mai mult?


- Două situaţii. Înapoierea, primitivitatea, incultura, lipsa de educaţie, pe de o parte; pe de alta, neaplicarea legilor, nefuncţionarea organismelor statului. Imediat după insurecţia decembristă, credeam că visăm, că străbăteam coşmare, auzind pe stradă înjurături şi obscenităţi proferate de tineri care, după îmbrăcăminte, păreau şcoliţi. Fiind cadru didactic, constatam cu stupoare că toată munca instructiv-educativă depusă în instituţiile de învăţământ fusese zadarnică. În acelaşi timp, eram uluit, când auzeam persoane cultivate, profesori, medici spunând că, dacă am avea un regim de dreapta, guvernele ţărilor occidentale bogate „ne-ar da” cele necesare pentru a ieşi din mizeria în care ne zbăteam. Nu puteam pricepe ce era în capetele respectivilor. Trebuia să conchid că aveau o mentalitate de milogi. Nu considerau sub demnitatea unei naţiuni (care tocmai îşi cucerise demnitatea) eventualitatea ca ea să consimtă a trăi din pomeni. Dar şi astăzi, incultura politică, ignoranţa în genere, a multor intelectuali, spre a nu vorbi de lumea neinstruită, sunt de neînchipuit. Oameni cu carte se lasă prostiţi de sfertodocţi, de semi-analfabeţi, de panglicari, de demagogi. Cât despre organele statului – ce să spun? Cel mai direct reprezentativ dintre acestea, parlamentul, e compus, într-o nu tocmai neglijabilă parte, din excroci cinici, din hoţi de drumul mare, din bandiţi calificaţi. Aflând zilnic, la televizor, ce potlogării comit unii, fără nici o ruşine, făţiş, „cu siguranţa impunităţii”, cum scrie în Moromeţii, te întrebi cu Eminescu: „Cum nu vii tu Ţepeş Doamne?...”

Niciodată, artistul şi savantul n-au putut trăi numai de pe urma muncii lor

- Dacă banii nu aduc fericirea, atunci, cu siguranţă, aduc glorie, fie ea şi efemeră. Care credeţi că ar putea fi justificarea acestei situaţii absurde, în care, iată, indivizi deplorabili surclasează, ca notorietate, intelectuali de prestigiu?


- De când e lumea, puterea domină mintea. Pentru scurt timp mereu, şi totuşi, fără întrerupere. Mintea coboară, mai devreme sau mai târziu, pe orice potentat nemernic, cel puţin în sensul că îl discreditează moral, însă – chiar dacă îl răpune social – în locul lui se ridică alţii, ca în basme. Balaurului i se taie un cap şi răsar trei în loc. Mii de ani, învăţaţii, poeţii, compozitorii, artiştii plastici, ca şi unii dintre profeţi, s-au găsit la discreţia regilor, a principilor, a papilor, au depins material de mecenaţi. Poate că alţii mai buni au pierit în anonimat, neavând protectori. În epoca burgheză, locul principilor a fost luat de mari industriaşi, de afacerişti, de bancheri. Niciodată, artistul şi savantul n-au putut trăi numai de pe urma muncii lor, necumpărată de cei ce o puteau (şi o pot) cumpăra. Şansa eliberării de orice dependenţă umilitoare le-a fost promisă de socialism – şi cu ce s-au ales? Cu aservirea totală faţă de puterea politică. Cu pierderea propriei identităţi. Cu depersonalizarea.
La nivelul saloanelor, poetului i-a fost preferat – cum semnalează Eminescu, în Icoană şi pervaz, şi nu doar acolo, „soldatul”. „Soldatul spune glume uşoare – tu petreci.../ Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,/ E timid. Abia ochii la tine şi-i ridică”. „Soldat” e aici, desigur, un termen generic. El poate însemna şi sportiv, cântăreţ (cântăreaţă) de muzică uşoară, saltimbanc în orice caz, şmecher, indiferent de îndeletnicire. E vorba nu de vreo categorie profesională, fie aceasta şi scrisul, ci de un fel de a fi, de un tip de comportament, de o anumită mentalitate. De altfel, chiar şi prin structura lui psihică, omul e înclinat să aleagă, în tot ce face, calea minimei rezistenţe, să adopte ceea ce e mai uşor de însuşit. În consecinţă, e fatal ca, în preferinţele publicului larg, cineva care procură distracţie, relaxare, cineva a cărui „artă” (în sensul din Glossă al cuvântului) nu pretinde, spre a fi înţeleasă, efort intelectual, bătaie de cap, să surclaseze spirite ce îi sunt superioare la modul absolut.

Principial, agreez social-democraţia

- Care este orientarea dumneavoastră politică?

- Apolitismul. Viaţa Cetăţii nu-mi este indiferentă, dar nu ştiu cu cine să votez. Nu mă regăsesc, ca zoon politikon, în practica nici unei formaţiuni politice. Principial, agreez social-democraţia şi chiar concret aprob îndeosebi conduita unora dintre exponenţii ei, însă nu în totalitate. Nu văd nici un lider suficient de calificat pentru a conduce cu deplină competenţă naţiunea şi căruia aceasta să-i poată încredinţa destinul ei cu toată încrederea.

Ajungem, inevitabil, şi la capitolul cultural, cu care ar fi trebuit, de fapt, să inaugurăm convorbirea. Aţi realizat, cu pasiune şi dăruire, o serie de monografii excepţionale, dedicate lui Arghezi, lui G. Călinescu, lui Coşbuc, personalităţi ilustre ale literaturii române. Nu cumva generaţia dumneavoastră ştia să-şi preţuiască şi să-şi respecte cu adevărat marii înaintaşi?

- Nici o generaţie nu e omogenă. Fiecare e „splendidă” (cum se spunea despre cea ridicată pe la 1910) prin unii dintre reprezentanţi, detestabilă prin alţii. E adevărat însă că noi, cei intraţi în facultăţi în primul deceniu republican (mai precis, aceia care nu învăţam doar pentru a obţine diplome şi a face, în virtutea lor, cariere) adoram creatorii de cultură din perioadele istorice anterioare. Nu numai noi, de fapt, ci şi cei din următoarele promoţii, mai ales de dinainte de 1975-1980. Unii riscau, în deceniul al şaselea, exmatricularea pentru faptul de a citi autori interzişi. Asistent, în 1951-1953, la Şcoala de literatură, apoi, din 1954, la Facultatea de filologie (litere), din 1956, lector, menţionam frecvent, la cursuri şi seminarii, bineînţeles critic, opere literare de negăsit în bibliotecile publice, iar în pauze eram asaltat de studenţi dornici să afle cât mai mult despre autorii lor, eventual să le citească. Celor mai avizi de cunoaştere şi în care aveam încredere le împrumutam cărţi de-ale mele, cumpărate la Cluj, unde urmasem liceul şi trei ani de universitate, sau de la anticari clandestini bucureşti, mai cu seamă de la Radu Sterescu. O dorinţă de instruire analoagă manifestau şi unii dintre studenţii ultimelor promoţii ale perioadei şi (chiar!) ale celei de după 1989, dar numărul acestora era net inferior celui din anii ’50 şi ’60. Pe atunci erau însă de patru ori mai mulţi studenţi. Un an de studii avea două serii, de câte vreo 200 de studenţi fiecare.

Nu toţi criticii români au abordat literatura de pe poziţiile esteticului

- Vreau să vă întreb o chestiune care pe mine mă preocupă în mod deosebit: criticul ţine cont, în evaluarea unei literaturi, şi de probitatea morală a autorului sau doar opera îl interesează? Adică, presupunând că scriitorului i se poate imputa un anumit trecut politic – discutabil –, până la urmă, cine are câştig de cauză: literatura sau opţiunea ideologică?


- Criticul literar procedează corect atunci când judecă opera făcând abstracţie de autor. E principiul enunţat de Kogălniceanu, în Introducţia la Dacia literară („vom critica cartea, iar nu persoana”) şi urmat de toţi criticii de orientare estetică. Nici nu se poate proceda altfel. Dacă o scriere e bună, cum ai putea să afirmi că e proastă? Nu se poate face din alb negru. Inteligenţa, zicea Ibrăileanu, implică supunerea la obiect. Numai că nu toţi criticii români au abordat literatura de pe poziţiile esteticului. Gherea aprecia operele comentate şi în funcţie de tendenţiozitatea lor (fără a face din aceasta un criteriu al judecăţii de valoare), Iorga promova literatura pătrunsă de sentimentul naţional, punând realizarea artistică pe plan secund, Ibrăileanu acorda o preţuire deosebită literaturii ce răspândea simpatie pentru ţăran şi, în general, pentru „clasele pozitive” şi pentru cei nedreptăţiţi. Criticii situaţi pe poziţii estetice (M. Dragomirescu, Lovinescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Streinu, Cioculescu) nu puteau, din principiu, să estimeze o producţie literară pe alte considerente decât acela al calităţii artistice. Se puteau însă înşela asupra gradului de realizare. Intensitatea entuziasmului sau a repulsiei putea fi (şi uneori a fost, mai ales la Călinescu) determinată (poate, chiar în pofida intenţiei conştientizate) de raporturile cu autorul scrierii supuse examenului critic. Aşa cum în iubire vedem numai calităţile obiectului acesteia, şi putem lua drept calităţi chiar defectele, iar sub impactul urii urâţim şi ce e frumos, tot astfel, în cartea cuiva pe care nu-l putem suferi, supradimensionăm, chiar fără a ne da seama, defectele şi suntem predispuşi a considera defecte chiar meritele. Principial, judecata de valoare nu poate fi dreaptă decât având în vedere exclusiv opera, câtuşi de puţin omul. Benvenuto Cellini, Casanova – şi cu atât mai mult Marchizul de Sade – au fost persoane execrabile, dar scrierile lor au străbătut şi străbat veacurile, citite fiind în pofida imoralităţii inerente. Vorbind, în Istoria sa, despre Radu Popescu, „cel mai ticălos dintre cronicari”, Călinescu zice că „ticăloşia unită cu talentul dă adesea cele mai de seamă opere”. Dacă operele pot exercita o influenţă nocivă, e de la sine înţeles că nu le vom utiliza în şcoală şi nu le vom recomanda publicului needucat. Cât priveşte trecutul politic al unui scriitor, acesta nu intră în discuţie. Politica nu poate fi decât fluctuantă, conjuncturală; ceea ce e oportun, la un moment dat, poate deveni primejdios mai târziu, şi invers. Incriminabile pot fi discursurile, articolele, scrierile propagandistice ale unui artist, dar operele de imaginaţie – câtuşi de puţin. Acestea, prin însăşi natura lor, depăşesc efemerul, temporalul, revelând atribute eterne ale sufletului uman. Şi publicistica, de altfel, poate fi judecată corect doar ţinând seama de condiţiile în care a fost produsă, de oportunitatea sau inoportunitatea strict circumstanţială, pusă în relaţie cu specificitatea feluritelor situaţii din momentul apariţiei.

E incomparabil mai greu a scrie despre prezent decât despre trecut

- Domnule Micu, astăzi, în plin capitalism literar, oricine poate publica o carte, dar, bineînţeles, nu oricine poate să şi scrie o carte. În acest context democratic prejudicios, controversat, se tipăresc cărţi de-o ridiculitate incredibilă. Autorii acestora, veleitari cu ambiţii penibile, nu sunt, de fapt, nişte impostori? N-ar trebui, totuşi, să existe câteva criterii de selecţie şi în cazul acestor maculaturi – cu toată libertatea editorială – sau simplul fapt că respectivele cărţi oricum nu vor conta în istoria literară e de ajuns?


- Sigur că producătorii de scrieri proaste care vor să treacă drept bune sunt impostori. Cu o bună ştiinţă sau fără. Există cretini care se cred genii. Există autori fără nici un dram de talent care îşi admiră sincer compunerile indigeste. Ce-i de făcut? Nimic. Nu ai cum să împiedici pe cineva, într-un stat democratic, să întemeieze o editură, o publicaţie, să-şi cumpere tipografie şi să publice tot ce vrea. Dacă imprimeriile şi organele de presă s-ar renaţionaliza, şi dacă s-ar crea din nou instituţii care să opereze selecţii în manuscrisele propuse spre publicare, s-ar reinstaura arbitrarul. Difuzarea de maculatură nu ar putea fi stopată, doar că maculatura ar fi de alt gen. Nu rămâne decât posibilitatea selectării cărţilor vrednice a fi citite de către cititorii înşişi. Cei dornici să se formeze spiritual prin lecturi de calitate vor alege cărţi bune, călăuzindu-se eventual şi după opiniile criticilor în care au încredere. Ceilalţi n-au decât să se lase imbecilizaţi de producţia editorială infectă.

- De ce parcă tot mai mulţi scriitori români din „noul val” au fixaţia trecutului şi nu exploatează prezentul, domnule Dumitru Micu? Oare acesta e chiar atât de steril, atât de anost, atât de lipsit de semnificaţii?

- Menţionam, mai sus, predispoziţia inerentă firii omeneşti de-a adopta soluţia minimei rezistenţe. E incomparabil mai greu a scrie despre prezent decât despre trecut. Trecutul e mai mult sau mai puţin limpede. Prezentul nu numai că nu poate fi înţeles fără cunoaşterea trecutului, dar include fenomenalităţi inedite, deschide căi pe care nu poţi porni fără riscuri majore. Aşa cum, în perioada interbelică, cei care nu suportau climatul existenţial de atunci şi nici nu puteau opta cu deplină luciditate pentru una sau alta dintre orientările contrare divergente, cea de extremă stângă şi cea de extremă dreaptă, astăzi nu e uşor să aderi la principiul globalizării sau la acela al menţinerii pe toată linia în autohtonism. E clar că parcurgem o epocă de transformări fără precedent, dar nu e simplu a stabili ce preluăm din realităţile lumii occidentale spre care năzuim şi ce păstrăm din avuţia proprie. Căci totul nu se poate prelua din nici o parte. Dar şi viaţa de fiecare zi prezintă o asemenea complexitate de situaţii încât numai geniul unui Balzac ar putea s-o descrie adecvat.

- Cum este viaţa dumneavoastră acum, spre sfârşitul acestei toamne, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihaiil şi Gravril, când veţi împlini 80 de ani?

- Viaţa mea din această toamnă, pentru mine octogenară, este cvasiidentică celei din toate toamnele precedente străbătute la vârsta maturităţii. Aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a gândi. Atâta doar că acum nu mai sunt teafăr. Şchiopătez, am probleme de sănătate, memoria a slăbit, nu şi puterea de muncă, sau nu în mod sensibil.

Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc

- Sunteţi de acord să divulgaţi concluziile celei mai recente introspecţii?

- Pe măsura îmbătrânirii, mă autoanalizez tot mai rar. În tinereţe o făceam, uneori, cu obstinaţie, căutând să aflu cât mai exact ce resurse interioare posed şi cum le puteam valorifica la maximum. Azi, îmi cunosc perfect posibilităţile şi limitele. Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc. M-am autoanalizat, cu toată rigoarea de care eram capabil, în romanul Fata morgana, obiectivându-mă într-un personaj a cărui biografie se suprapune doar parţial cu a mea; mai mult nu am ce dezvălui. Privesc mai mult, cu mult mai mult în afară decât înăuntru. Privirea în afară include mai ales lecturi. Citesc istorie, filosofie, teologie, călătorii, corespondenţe, memorialistică, literatură de imaginaţie chiar, cu toate că, dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului, la cât mai mare distanţă.

- Cu ce personaj literar aţi dori să vă întâlniţi? Există vreun personaj cu care vă identificaţi total?


- Total nu mă identific cu nici un personaj literar şi cu nici o personalitate. Când citeam literatură cu aviditate, mă fascinau personajele ce nu se pot integra sufleteşte în climatul lumii date, personajele problematice, căutătoare de altceva, ca, de exemplu, naratorul din Un om sfârşit al lui Giovanni Papini, „vâzătorii de idei” ai lui Camil Petrescu şi predecesorul lor eminescian, Sărmanul Dionis, personajele din proza lui Mircea Eliade în ale căror conştiinţe se produc „ruperi de nivel ontologic”; în general, intelectualii prin predestinare, cum sunt cei din literatura lui Călinescu: Felix Sima, Ioanide şi prototipul lor mitic – Şun, sau din romanele lui Thomas Mann, sau cu un Pierre Bezuhov al lui Tolstoi. În tinereţe, mă recunoşteam îndeosebi în spiritele faustice şi în însuşi Faust: la dimensiuni, bineînţeles, pe măsura staturii mele. Îmi plăcea să cred că aveam şi ceva din „nebunia” lui Don Quijote, ca şi din a lui Danko, eroul lui Gorki. Acum, de când nu mai am „vanităţi de eu” (cum ar spune Călinescu), aş putea fi omologat, eventual, cu „omul fără însuşiri” (der Mensch ohne Eigenschoften) al lui Robert Musil.

- Realitatea cărei cărţi v-ar plăcea s-o cunoaşteţi?

- Când eram în puteri, când visam deplasări în spaţiu, aş fi dorit să cunosc realităţile înfăţişate în cărţi de călătorie, în manuale de geografie, în atlase. Azi, mă resemnez a cunoaşte existenţele, reale sau fictive, din cărţi.

- Atunci când simţiţi nevoia unui dialog prietenesc sau aveţi dispoziţia pentru un schimb de opinii, ale cui numere de telefon le formaţi cu predilecţie?


- La etatea d-tale, dar şi mai târziu, aveam cultul prieteniei. Acum nu-l mai am. Toţi prietenii (mă refer la români, la cei de sex masculin) m-au trădat ori m-au dezamăgit. Acum nu mai caut pe nimeni la telefon, decât din motive practice. Nu doresc să mă văd fără un scop imediat cu nimeni. Mă întreţin cu volumele pe care le citesc şi cu arborii din parc.

Mi-e dor de Transilvania ideală

- V-aţi născut în Transilvania. Nu vi se face dor, din când în când, de Ardealul natal?


- Mi-e doar de Transilvania ideală, de Transilvania coborâtă în inconştient şi pe care, uneori, o visez. Cea reală mă încântă prin peisajele ei, însă umanitatea ardeleană nu prea se mai deosebeşte de cea de dincoace de Carpaţi şi din lumea întreagă.

- De cine vă mai este dor?


- De nimeni. Poate doar de... Fata morgana. De iluzia la care năzuiam, cândva, ca Miron al lui Eminescu, la Frumoasa fără corp.

- Poate că acestor răspunsuri li s-ar cuveni câteva completări. Ca o încheiere a interviului, v-aş ruga pe dumneavoastră să-l definiţi cât mai precis pe omul Dumitru Micu. Pentru că acesta a fost obiectivul pe care l-am urmărit.


- Cum aş putea s-o fac, în doar două-trei fraze, şi fără să mă „înalţ” sau să mă „umilesc”, fără a putea fi suspectat de prezumţie sau, invers, de ipocrizie? De altfel, nu ştiu în ce măsură mă cunosc. Mă caut, din copilărie, şi, din teama de a nu-mi supraestima posibilităţile, poate că n-am încercat să realizez şi altceva decât ceea ce se spune că aş fi realizat (atât în viaţa de toate zilele cât şi pe plan intelectual). Sau, dimpotrivă, poate că am riscat, fără şanse de reuşită, şi experienţe pentru care nu aveam chemare, ca, de pildă, aceea de a scrie proză narativă. Oricum, în singurul roman pe care l-am comis, mi-am scos psihicul la vedere: „mon coeur mis à nu”. Pentru a mă cunoaşte cât mai obiectiv, ar trebui să mă privesc într-o oglindă străină. Dar n-o am. Nu m-a învrednicit nimeni de o analiză totală, riguroasă. Dacă vrea cineva cu tot dinadinsul să ştie cum îmi apar în oglinda proprie, fatal subiectivă, nu-i rămâne decât să se ostenească a citi Fata morgana.

Sursa:Interviu luat in oct 2009 publicat de Alexandru Dumitriu in ianuarie 2011 in blogul personal -http://alexdumitriu.blogspot.com/2011/01/un-interviu-inedit-cu-criticul-si_14.html
avatar
Didina Sava
Initiator forum

Numarul mesajelor : 3443
Varsta : 52
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 01/06/2009

http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

Sus In jos

Re: Criticul şi istoricul literar Dumitru Micu

Mesaj  Ovidiu Raul Vasiliu la data de Vin Feb 18, 2011 10:21 am

Îmi place enorm "Icoană şi privaz" de Eminescu. Chestia cu soldatul ales în locul poetului spune multe.."in braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti (...) doar nu eşti tu nebună/S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună..". Am făcut un cult pentru poemul acesta..îl ştiam pe de rost la un moment dat. În rest, ce să zic, dacă Domnul Micu ar putea relua existenţa de la capăt, ar ocoli domeniul literarului, însă s-ar putea ca domeniul literarului să nu-l ocolească pe dumnealui.

_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 728
Varsta : 42
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 28/08/2010

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum