v-am lectura cu drag amintirile .cu respect, dorina n.

Ca de obicei un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, ca o scenetă ce se repetă la nesfârşit şi în destinul oamenilor.
În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca într-un film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zigzag-urile cenuşii din beton până pe plajă.
Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru, Stani, numit între colegi şi Laur acasă, mergea la şcoala şi liceul Mircea cel Bătrân din oraşul de pe malul mării; totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie, în fiecare an, când vedeai oraşul agitat, dimineaţa, de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri.
Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia. De multe ori copiii îi spuneau Bastilia. Însă orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive reale s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau.
***
Liceul mărginea într-o parte marea şi străzile, în cealaltă parcul plin de castani bătrâni şi teatrul în faţa căruia se găsea un bazin dreptunghic din beton având plasată în mijloc o fântâna ţâşnitoare şi foşnăitoare care stropea nemiloasă un grup statuar din bronz. De obicei oglinda liniştită a apei din bazin nu era tulburată de nicio tresărire aruncând străluciri adânci învăluite în mistere rezolvate din viaţa elevilor… cunoştea fântâna atât de bine! Pan imperturbabil cânta melodii neauzite în timp ce silfidele extaziate îi mângâiau copitele, nepăsătoare la agitaţia din jur…. semizeul din bronz şi acum face în ciudă trecătorilor, cântându-le din nai frumoaselor despuiate din jurul său şi tratând cu indiferenţă capriciile anotimpurilor.
Cealaltă latură a Teatrului era în stăpânirea unor decoruri uriaşe din placaje, a naturii dezordonate din parc… castani, iarbă, molizi şi un autobuz în agonie care acum îşi îndeplinea ultima misiune nobilă adică… ascundea elevii să fumeze în voie!

***
În prima zi de şcoală a avut parte de acelaşi început plin de emoţii trecătoare şi cutezanţa celorlalţi colegilor reprimate brusc de siguranţa profesorilor. Doamna dirigintă Ghiurcă l-a aşezat cu Magi, în banca treia, rândul de la geam, deci mai crescuse niţel şi nu trebuia să-l pună profesoara chiar în prima bancă, cum era obişnuit.
Pe Magi deşi cel mai înalt din clasă l-a instalat coleg cu el… fiind miop, iar el stătea la margine, acolo unde se simţea în largul său.
Când începeau profesorii să strige catalogul, primul era Kemi şi se amuza de situaţie:
- Eşti turc? Îl întrebau unii profesori curioşi de numele alambicat Keamuran, totuşi crezând că pot prevedea răspunsul care spre surprinderea lor venea invariabil.
- Nu… sunt tătar ! îi contrazicea colegul lui cu demnitate.
Încă din primele ore se vedea ce le poate pielea însă cele mai grele materii pentru el rămâneau rusa şi franceza, restul fiind mai plăcute sau mai plictisitoare, dar fără să-i ridice mari probleme.
La chimie trebuia să înveţe multe substanţe, tabelul lui Mendeleev îl ştia din ciclul primar însă nu îi plăcea materia şi considera că trebuie să tocească prea mult.
De aceea studia în salturi, fără tragere de inimă în schimb se distra la orele de laborator cu balanţa analitică, mojarul, baloanele şi eprubetele, paharele Berzelius dar şi cu unele substanţe pe care le mânuia cu scrupulozitate şi atenţie.
Privea adesea curios şi admirativ cum se aprindea instantaneu fosforul alb în contact cu aerul; îşi închipuia cum se pot fabrica bombele cu napalm, dar şi chinurile omului la atingerea întâmplătoare de această substanţă. Fusese obişnuit de la Cercul de foto să cântărească cu balanţa analitică unde manevra tot felul de prafuri, revelatoare şi fixatori pe care îi dizolva în apă.
Când se aduceau la începutul anului manualele de istorie şi geografie, le citea imediat curios, aşa că în timpul anului nu mai era atent la predare.
Domnul Bitoleanu le povestea... şi lor li se desfăşura în faţă frumoasa istorie a antichităţii cu eroi, care nu mor niciodată sau mor vitejeşte ca să învie pe alte tărâmuri; cu luptele pentru Athena, Sparta, Troia, Cartagina, Alexandria sau Roma, cu regi, dictatori, democraţie, cetăţeni şi soldaţi viteji. Profesorul se entuziasma de trecutul glorios al cetăţilor, iar zeii cu ale lor ,,Legende din Olimp,, cobora în faţa elevilor, uimită de puterea profesorului de aş expune materia favorită.
Istoria este diferită de legende, însă profesorul avea harul de a le amesteca încât nu realizau când termina ora şi plecau acasă cu lecţia învăţată.
Pe un caiet special copia graniţele unei ţări, îi colora cât mai frumos formele de relief folosind o bucăţică de vată, cu maro munţii şi dealurile estompate în cărămiziu, cu albastru apele, galben câmpiile şi studia cu ce se ocupau oamenii din ţara respectivă, bogăţiile naturale, lacurile, mările sau oceanele mărginaşe, lucruri care îl pasionau.
Urmărea lecţia după Atlas care avea un format uriaş comparativ cu celelalte cărţi; în zilele când avea geografia trebuia să vină cu el, pe lângă servietă şi îl ţinea pe bancă la toate orele din ziua respectivă.
Avându-l în faţă permanent se juca cu colegul de bancă în timpul celorlalte ore; pe el căutau cele mai mici insuliţe, munţi, gropi marine etc. Îi cereau celuilalt să le găsească şi de acea banca lor era cea mai liniştită. Încercau să identifice locul şi nu le ardea de altceva până nu descopereau ce trebuia.
Considerau c-au obţinut o mare victorie şi luau totul de la capăt!
Până şi în recreaţii erau ocupaţi !
Limba franceză şi rusa le făceau cu domnul Mugioiu şi domnul Moroianu, care văzând limitele lui fără să-şi bată capul, îl catalogau întotdeauna cu o notă de trecere; era cuminte, aşa că nu avea probleme.
Întotdeauna a stat în banca lui… a treia!
La rusă domnul profesor Moroianu avea obiceiul să pună să scrie lecţia de mai multe ori când nu ştiau ceva sau dacă făceau vreo nebunie … le punea o întrebare şi cum de obicei nu cunoşteau răspunsul, aplica tratamentul; el pregătise multe indigouri şi copia de mai puţine ori lecţiile însă era foarte vigilent mai ales la cele puţin mai lungi să nu cadă în păcat; ar fi trebuit să scrie mult şi dacă n-o făcea, în acel trimestru mai mult ca sigur îl păştea corijenţa şi nu-i convenea, aşa că mereu umbla pătat de indigouri pe mâini.
Domnul Moroianu când intra în clasă, arunca catalogul până la catedră ca la baschet; se deschidea la întâmplare şi astfel alegea elevul care să răspundă; de obicei cel din mijlocul paginii; în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru el.
În patru ani nu a greşit ţinta decât o dată… plasamentul a fost calculat greşit şi profesorul a executat mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul tuturor fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite de pe jos.
Odată dintr-o oră mai erau două minute şi Stelică, un coleg îşi spune uşurat:
- Ufff… am scăpat şi ora asta!
Eliberat de stresul care îl simţea de fiecare dată la această materie îşi dădu drumul la o ghiduşie. Magi prevăzând ce se poate întâmpla, îi şopteşte lui Stani:
- Fii atent.. Stelică o ia pe coajă!
Şi îi arătă ceasul bătând uşor în geam; nu a terminat bine că profesorul îl ridică în picioare pe Stelică; mai avea un singur minut şi ar fi scăpat.
L-a pus să copieze lecţia de 25 de ori, totuşi era un record neobişnuit, iar dacă n-o făcea ar fi fost în acel trimestru mai mult ca sigur corigent şi s-a conformat.
Stani nu ştia cum se simţeau ceilalţi colegi însă această materie i-a scos peri albi şi abia în ultimul an a simţit o oarecare destindere din partea profesorului care nu le-a mai dat să copieze lecţiile… era simpatic, glumeţ dar abia aştepta să îi încondeieze.
La franceză în schimb domnul Mugioiu nu avea treabă cu el ci cu Magi; vorbeau împreuna… ,,lingurision, furculision, cutision,, şi nu simţea când ora a trecut!
La Limba şi literatura română rămânea uimit cum poate să răspundă colegul lui atât de frumos; se concentra, plescăia din gură şi începea să vorbească: avea siguranţa că acestor oameni le place să se asculte singuri… Magi se oprea din avânt doar să-şi mai tragă sufletul şi să mai plescăie.
Pe marii poeţi i-a îndrăgit… a citit undeva că şi poeţii sunt buni la calcule aşa că a decis:
- Aşa este! Doar şi mie îmi place matematica!
Stani făcea poezii pe bandă dar fără să ştie nimeni. Nu avea cum să se compare cu Doina… s-ar fi făcut de râs, deşi probabil toţi din clasă scriau poezii. Aveau unii colegi o atât de mare uşurinţă în exprimare şi criticile literare le expuneau atât de frumos încât avea impresia că sunt ale lor şi, poate chiar erau.
În acest an l-a redescoperit pe Eminescu, nu avea nevoie de nici o analiză literară, nici un comentariu, nici o critică. Era suficient să îl recite în gând şi îl simţea, orice ar fi făcut pentru studiu era de prisos.
De fapt la toţi poeţii admira măiestria versului, iar când a lansat formaţia Mondial celebrele lor cântece, i-a îndrăgit şi mai mult.
Muzica cu anumite instrumente, tonalităţi şi melodii îl îndemnau la reverii şi îşi închipuia că va ajunge poet; erau zile când putea merge la şcoală fără obligatoria cravată închisă la culoare; nu toţi profesorii ţineau la acest protocol.
În cinstea rapsozilor purta cu mândrie în locul cravatei un fular înnodat frumos la gât.
Mereu şi-a îmbrăcat fularul aşa, chiar dacă nu îl proteja atât de bine şi nu îşi dădea seama de ce!
Acum reface în minte legăturile de mult uitate!
În schimb la doamna Luscalov, fizica o lega de matematică intrinsec, admira cât de bine se potriveau între ele formulele şi parcă profesoara nu îl lăsa să ajungă acasă cu lecţia nouă neştiută. Era de asemeni printre materiile considerate de el uşoare.
Sau bunul, calmul şi înţeleptul profesor Lazarovici, care fără să le pretindă prea mult elevilor, îi învăţa percepte, proverbe, cugetări latine simple, dar atât de adevărate şi vrednic de urmat.
El şi colegii le memorau imediat, iar pe unele le mai ştiu şi astăzi.
Colega lui, Gabriela, care beneficia de ajutorul tatălui, pasionat de latină, trebuia să înveţe obligatoriu la această disciplină. Ca la orice materie impusă, ea nu manifesta o atracţie deosebită însă vrând, nevrând a devenit bună, însă bineînţeles, de câte ori avea posibilitatea să scape cu lecţiile neînvăţate, nu ezita şi nici măcar nu le citea acasă.
Dar, cum ulciorul nu merge prea des la apă fără să se spargă, într-o zi, întâmplător, i-a venit rândul să o asculte chiar pe ea. Când s-a auzit strigată, toate culorile verzi, alb, roşu, galben şi chiar albastru au năvălit pe obrazul ei, iar profesorul speriat de cameleonul trezit brusc la viaţă, din faţa lui, crezând că i s-a făcut rău, a înţeles-o şi n-a mai ascultat-o.
Pentru ea a fost învăţătură de minte şi aşa a devenit model, adică învăţa toate lecţiile… chestie de opţiune!
În timp ce întâmplarea i-a cauzat Gabrielei dragostea specială pentru latină, băieţilor ca Stani, în combinata lor psihologie le provoca numai bucurie când scăpau neascultaţi şi cu nota nepusă la latină.

În clasa 9-a a venit la muzică un alt profesor; l-a chemat să cânte la clarinet într-o trupă, îi plăcea acest instrument, avea degetele subţiri şi Kemy îl îndemna, dar mamă-sa nici nu a vrut s-audă,
- Tu cu plămânii tăi imediat te poţi îmbolnăvi! şi astfel a pierdut ultima şansa să devină un posibil viitor mare solist în muzica de cameră!
Gloria îl ocolea dar nu-i păsa, din clasa X-a va scăpa de muzică şi desen!
Era mulţumit şi aşa nu avea nici un talent!
Mergeau cu profesorul la teatrul din parc, în sala de spectacol le preda orele de cultură muzicală; teoria era interesantă, viaţa muzicienilor antrenantă însă când se trecea la practică sau partituri, adică muzică, pe el îl apucă fie joaca, fie somnul!
Astfel s-a încheiat cultura şi scurta lui carieră muzicală!
Dar lui Stani îi plăceau calculele, aici era domeniul lui, de data asta Magi ocupa locul doi, pentru el matematica însemna o mare necunoscută copia după el tot.
În prima oră a intrat în clasă un tip îmbrăcat în costum, puternic, masiv, greoi cu faţa blândă şi s-a prezentat,
- Sunt profesorul Ion Vodă şi vom parcurge împreună matematicile în cei patru ani de liceu.
Când începea să scrie pe tablă problemele sau exerciţiile, creta parcă zburda în mâna lui şi încheia invariabil cu prescurtarea din final.. cctdd. sau ccadd. şi punea un punct apăsat pe tablă după care calm, aşeza creta jos.

***
Nici acum nu îşi explică cum unii dascăli reuşeau să se entuziasmeze în faţa unui rezultat exact, probabil rezolvat de nenumărate ori, de aceleaşi lecţii, probleme pe care le ştiau atât de bine, de aceleaşi formule şi de aceea erau unele ore plicticoase şi altele minunate, iar notele le lua de-a valma, nu îl interesau pur şi simplu… ,,să trec oricum,, era obiectivul lui urmărit cu încăpăţânare, unele lecţii îi creau stări de confuzie, altele de beatitudine chiar la aceeaşi materie difereau şi îi plăceau sau nu… dar în clasa XII-a a avut un profesor cum n-a mai întâlnit.
Nu îşi aminteşte cu plăcere de el… era profesorul de matematici Neacşu Vasile, mic, chel, cu un neg uriaş de culoarea pielii în vârful nasului mare, sprâncenele incolore, ochi albaştri spălăciţi şi buze mai mult decât senzuale pentru un bărbat, iar când se uita la tine, parcă nu te privea.
Din prima oră îi trimite la frizer pe majoritatea băieţilor, cu scopul urgent să se întoarcă la şcoală tunşi zero!
Rămân toţi cu gurile căscate, nu mai întâlniseră aşa profesor, în istoria acestui liceu probabil a fost caz unic. El care se considera bun la matematică, Kemi, Magi şi Ion care ţineau la frizura lor, nici nu s-au gândit să îşi atingă podoaba capilară… au crezut că glumeşte şi ora următoare le va spune,
- Ha, ha, ha v-aţi speriat… ia uite, unii chiar s-au ras în cap ! Ce înseamnă frica!
Însă a doua oră pe toţi patru îi dă din nou afară,
- La tuns neruşinaţilor! Cei trei nici nu se gândesc să îşi taie părul, el mai fricos, când ajunge acasă îi întreabă pe părinţi,
- Spuneţi… am eu părul mare?!
- Da este cam mare, du-te să te tunzi la Ionel! Îi răspunde tatăl cu bunăvoinţă.
Stani făcea întotdeauna comparaţii; Neli, apărătorul lui din copilărie la 16-17 ani a ajuns student, făcuse 10 clase, deci acum ar fi trebuit să fie student, în armată sau la muncă în conjunctura acelor vremuri şi în ideea că era aproape major se indigna de pretenţiile profesorului.
Se duce la frizerul binecunoscut unde îşi tăia părul de la 2-3 ani care l-a luat ca de obicei, destul de scurt, iar cei trei îşi mai iau puţin din chică, numai vârfurile… nici nu se observa.
Ora următoare Neacşu îi ridică pe toţi patru în picioare.. iar vrea să îi trimită la tuns, deci nu era mulţumit nici acum de cum arătau… el îi spune profesorului,
- Am fost cu tata la frizer şi el a spus că acum e suficient de scurt!
- Bine, stai jos, iar voi trei plecaţi imediat la tuns !
Începuseră calculul integral… îl scoate la tablă şi îi dă să facă un exerciţiu simplu. Normal, învăţase şi termină rapid… îi dă altul ceva mai complicat însă se descurcă.
- Treci la loc! nici că a fost bine, nici că a fost rău,
Avea o metodă sucită şi ciudată de a-şi examina elevii; băieţilor le punea maxim 7, poate 8, iar pe fete le mângâia cu note mari de la 8 în sus.
Cei trei s-au hotărât.
- Nu ne mai tundem de loc ce o să ne facă? Corijenţi nu are curaj să ne lase… suntem clasa a XII-a !
Ora următoare când intră în clasă s-a înroşit până în vârful urechilor, însă nu a mai zis nimic. Îl scoate pe Kemi la tablă şi îi dictează un exerciţiu. Stani îşi dă seama că era mortal pentru cei trei, poate şi pentru el care învăţase ceva..
Kemi scria foarte frumos vroia să dea la arhitectură, a trecut pe tablă exerciţiul şi atât…nu ştia cum să-l înceapă dar toţi se aşteptau măcar la o sugestie din partea profesorului… care i-a dat-o scurt,
- Treci la loc nota 4 ! Ion la tablă!
Iese Ion care era bun la matematică, începe dar la un moment dat s-a împotmolit… nici un ajutor din partea profesorului, care i-a spus fără să clipească,
- La loc… patru ! Magi…
Magi, colegul lui de bancă din anii trecuţi … a urmat realul numai să nu se despartă de colegi; era genial la limba franceză, vorbea extraordinar de frumos despre literatura română, făcea nişte analize literare comparabile cu ale criticilor noştri literari, însă la matematică se pricepea cât să nu rămână corigent.
Nici nu-şi făcea griji, nu îl interesau notele, însă erau împreună, cea ce valora pentru el mai mult decât orice… până acum în clasa XII-a când venise profesor Neacşu.
Deci l-a scos la lecţie şi îi spune să continue exerciţiul. Magi era înalt dar miop, purta ochelarii când avea chef… se apropie, se uită la hieroglifele scrise de Ion de la o distanţă de cel mult 15 cm de tablă şi aşa rămâne vreo 2-3 minute, singur cu tabla în faţă timp în care n-a spus nimic… nici nu avea ce! Această scenă nu o va uita curând cum se încăpăţâna Magi să privească tabla neagră de aproape, sperând că îi vine vreo idee, aproape îl distra.
Se uita Neacşu la el.. se uita la cei din clasă şi a surâs satisfăcut,
- Nota 4! Stănescu vino la tablă…
Iese şi el.. continuă exerciţiul dar se încurcă şi atunci repede să nu-i vină vreo idee spune sec,
- Treci la loc..! Nota 4 !
După el scoate două fete care imediat au terminat exerciţiul cu ajutorul lui bineînţeles şi le-a dat note mari pe care avea obiceiul să le spună tare să audă toată clasa.
Băieţii din clasă se uitau derutaţi unul la altul… în recreaţie au vorbit între ei însă ascultau şi fetele, multe dintre ele sunt la fel de dezorientate.
- Cu Neacşu am încurcat-o! Spune Stani. Mie nu îmi este frică, însă colegii mei ce se vor face, mai ales Magi care este bâtă la matematică ? totuşi nu credeau că va lăsa corijenţi.
În clasa XII se făcea în special calculul integral care este destul de simplu.
Orele care au urmat s-au desfăşurat după următorul tipic: le preda aiurea mai multa vreme după care începea să îi asculte.
Şi-a făcut un obicei.. prima oară îi scotea la tablă pe cei trei după care pe ceilalţi băieţi…pe Stani şi Ionică îi scotea la urmă; de obicei se descurca şi atunci nu-i punea nimic în catalog, dar dacă se încurca vreodată îi punea 4. Băieţilor le mai trăgea un 7 sau 8 să nu spună careva ceva dacă s-ar fi uitat în catalog.
Pe el îl enerva că pentru Neacşu toţi băieţii erau incapabili în rezolvarea problemelor, iar fetele imediat găseau soluţia pe care tot el le-o sugera, anunţându-i de fiecare dată nota pe care o stabilea .
Se uita triumfător la ei, neputincioşii… iar la fete cu o admiraţie nedisimulată, mai ales dacă erau drăguţe. Avea nişte chei pe care le zornăia prin buzunar… era greţos şi avea pentru băieţi o adversitate neînţeleasă!
Bănuia, că profesorul fiind chel, nu suporta băieţii cu părul lung.
Când îi asculta stătea pe scaun atent la ce scriau pe tablă, iar când termina cu ei se cocoţa pe catedră, era pitic, se întindea să ajungă mai mare decât ei care stăteau în bănci, se relaxa şi pe faţa lui se lăbărţa un zâmbet insidios; ochii îi deveneau blânzi, placizi şi începea să scoată fetele la tablă; îl studia cu uimire cum le privea admirativ pe unele şi indiferent pe altele… era profesorul lui!
Nu începuse şcoala de prea mult timp şi mergea grăbit la cinematograful Republica să vadă un film, când dintr-o curte a apărut Neacşu; îl roagă frumos să-i ia un pachet de ţigări Aroma; se apucă să îi explice chiar şi unde se găsesc aceste ţigări,
- Ştiu de unde se iau Aroma domnule profesor! zice Stani şi pleacă iute să-i aducă pachetul, altfel întârzia la spectacol. Primind ţigările Neacşu i-a mulţumit politicos… cam prea politicos!
La un singur chioşc din cartier descoperise ţigările Aroma pentru taică-său şi de aceea ştia atât bine de unde se luau.
La lecţia următoare îl ridică în picioare şi cu un rânjet triumfător îi spune,
- Îţi voi anunţa părinţii că fumezi Aroma!
Stani surâde şi-i mărturiseşte profesorului,
- Ai mei nu vă vor crede… ştiu că nu suport mirosul de tutun !
Neacşu a înghiţit în sec, iar el a luat loc în bancă… era adevărat că mergea în pauze cu băieţii să tragă o pipă, dar Stani nu fuma; profesorul mizase că e băiat, ştie atât de bine unde să caute ţigările Aroma atât de căutate, deci era fumător. Raţionamentul unui diletant răzbunător.
În sfârşit a venit vremea tezelor… el este hotărât, dacă nici acum nu îi dă nota care o merită, îl va reclama. Nici nu ştia unde ar putea s-o facă, dar se interesa el! Nici nu ştia de existenţa inspectoratului a cărui misiune nu şi-o închipuia .
Teza la matematică; primeşte nişte probleme grele care depăşeau nivelul manualelor, erau subiecte din funcţii, nişte teorie din calculul diferenţial, însă mult mai complicată. Cu toate astea se descurcă, lui îi dă şase… i-a teza colegului de bancă, îi evaluase lucrarea cu 7… nu i-ar fi dat nici 5, dar în definitiv nu îl lăsa corigent, asta era important şi nu-i păsa.
Se uită pe tezele la două colege, care erau notate cu 8 si 9, după el nu meritau 4.
I s-a făcut lehamite… îi vedea faţa profesorului şi îl categorisea, un libidinos!
Kemi, Ion şi Magi au fost notaţi cu 4… dacă priveai corect, poate aşa era, avea dreptate profesorul, însă dacă analizai obiectiv tezele comparativ cu ale fetelor, se cuvenea să le pună un 6 fără probleme.
Puteau să îl reclame dar ce erau ei faţă de Neacşu! Şi în plus trebuiau să fie comparate tezele tuturor colegilor, dar ei nu puteau face acest lucru.
S-a gândit... mai e un trimestru pentru noi cei din clasa XII-a, le va pune media şase şi pot intra în bacalaureat!
Când a venit olimpiada, care se ţinea în trimestrul doi, profesorul Neacşu a scos o hârtiuţă din veşnica haină gri şi a strigat câteva nume cu elevii care trebuiau să meargă la concurs.
Era şi Stani trecut pe listă. Se ridică în picioare şi îi spune,
- Domnule profesor eu cu media 5 nu pot să mă duc, mai bine trimiteţi pe cineva care are media mare; eu voi merge la română unde am media 8 sau la fizică !
Nu avea de gând să meargă la nici o olimpiadă, iar la română era conştient că îi punea note mari domnul profesor Pietreanu pentru încurajare, plus că nu se putea compara cu Doina.

Stănescu Aurel Avram

aici apasati butonul post reply, scrieti titlul lucrarii la titlul mesajului si in fereastra postati textul ,apoi salvati.Se va adauga si textul nou la un loc in blogul dvs.,alaturi de celelalte.Cand lumea deschide subiectul bloguri acolo und evede numele si poza dvs stie ca sunt toate postarile literare ale dvs.Succes.

Dna Didina... eu de exemplu vreau sa postez un fragment din Un liceu la malul marii... ce trebuie sa fac?

Pai se deschide fiecare postare ca aici.
Pe interfata mare forumului acolo unde deschideti sa va logati sunt categoriile si subiectele mari.Deschizand subiectele de pe interfata descoperim topicurile cu titlurile lor de referinta: vernisaj,lansare,simpozion etc.Deschizand topicurile ajungem la postarile in fapt,ale mele,ale tale.
Subiectele vechi sunt blocate de mine,adica nu se mai poate comenta visavi de ele.
Dar la subiectele noi,ca aceastea care se plimba pe bara laterala inca pot fi comentate.Acesta fiind un forum cultural de informare ca sa ajungem la postarile dorite ne orientam citind de pe interfata categoria dorita: adica actiuni ale asociatiei,sedinte ale cenaclului, sau evenimente culturale organizate de diverse institutii din oras.Cand te afli deja intr-un subiect si citesti postarile si vrei sa ajungi pe interfata forumului sa intri in alta categorie,totdeauna apesi pe butonul din colt = acasa = din bara de logare,te duce instant pe interfata forumului si de pe interfata te duci iar unde vrei.In acest forum postarile sunt una in alta ca intr-o papusa rusesca Matrusca.Mult succes!

Didina, esti invitata mea... dar rosiile se inrosesc abia peste o saptamina.
Nu dibuiesc cum se umbla prin Univers

Aurel vin si eu la ospatul acela .Folosim fluturii ca decor la salata de vinete cu patlagele rosii.

Peste ardeii plini de flori au navalit o banda de fluturi obraznici, fără nici un fel de căpătâi care mi-au invadat grădina într-un taifun de învârteli ameţitor de frumos, peste gladiole, galbenele, patlagele… m-am saturat, ii voi prinde si ii voi servi la primul ospat pantagruelic programat in univers de ciracii mei invizibili

Toate faptele sunt aleatorii până şi noi suntem întâmplători !

Laur se trezi neliniştit în obscuritatea camerei şi ascultă ticăitul monoton al ceasului; era încă devreme, întunericul se lupta cu felinarul din stradă; soţia dormea liniştită cu visul nevăzut în braţe.
Rămase nemişcat o clipă sperând să i se atenueze durerea de cap. Trecutul nu mai există pentru nimeni, prezentul transformat permanent în viitor îi dă speranţe într-o sesiune prelungită de succese.
Trebui să se prezinte la o întreprindere în Sfântul Gheorghe. E puţin neliniştit… până la repartiţie nici nu auzise de existenţa acestei localităţi!
Mariana, colega lui deja se prezentase îşi luase negaţia şi acum dormea liniştită; va munci în Ploieşti oraşul ei natal. Negaţia o obţinuse acum o săptămână destul de uşor dar drumul a extenuat-o. Era amuzat de situaţia în care au fost puşi, ea cu bărbatul său; în repartiţia care suna pompos, guvernamentală, se specifica forul tutelar Consiliul popular Covasna.
Îi povestise la telefon cu lux de amănunte ce păţise: au luat un accelerat până în Braşov şi l-au schimbat cu un tren personal de navetişti. Ajunşi în gara Covasna au trebuit să meargă destul de mult pe jos. Fiind gravidă în ultima lună, se mişca greoi şi nu exista nici un autobuz sau taxi. Toţi din gară când erau întrebaţi dădeau din umeri şi au fost direcţionaţi în sfârşit la Primărie. Primarul a învârtit nedumerit repartiţia în mâini şi le-a explicat că trebuie să meargă în oraşul reşedinţă de judeţ.. Sfântul Gheorghe la Consiliul local.
Au luat-o aproape de la început… iar în gară, unde au aşteptat destul de mult trenul care să-i ducă în Sfântul Gheorghe prin care de altfel trecuseră; se afla la jumătatea drumului dintre Braşov şi Covasna. Covasna era punct terminus, începeau munţii iar localitatea era de fapt un sătuc cu aspiraţii de a deveni orăşel sau mai bine spus o modestă dar vestită staţiune cu mofete.
Ajunşi în Sfântul s-au dus întins la Primărie de unde au fost îndrumaţi la întreprindere unde doar directorul putea lua decizia că nu mai are nevoie de ea. Cei de la Consiliu ţinând cont de situaţia ei îi vor aproba hotărârea… deci rămânea totul la latitudinea directorului!
Oboseala deja se instalase asupra ei, tracasată se întreba cât încă mai avea de suferit până va ajunge la serviciul său. A privit în jurul său şi a observat un orăşel frumuşel cu un hotel nou în centru.. au luat un autobuz care i-a lăsat la margine… au mai întrebat oamenii să nu meargă aiurea şi în sfârşit au ajuns la întreprindere. De aici totul le-a mers ca pe roate… directorul, când i-a văzut burtoiul a întocmit imediat adresa prin care renunţa la postul ei. S-au întors la Consiliu de unde a primit negaţia… postul din Ploieşti o aştepta!
Zâmbind de peripeţiile Marianei, colega lui, acum era pregătit, drumurile inutile ale fostei colege n-au fost de prisos. Nu trebuia decât să meargă direct la întreprindere, îl aşteptau, le povestise Mariana despre el. Lui nu-i trebuia negaţie, îi era indiferent unde se duce să muncească… doar era ţara lui!
Amorţit, se mişcă la un moment dat… soţia îl simţi şi îşi lipi trupul de al său, dorinţa îi cuprinse îndată, atingerile s-au multiplicat până au ajuns un tot. Se cunoşteau atât de bine şi totuşi se căutau cu aceeaşi nerăbdare care-au avut-o din prima zi când se întâlniseră; se despărţeau acum pentru o perioadă nedefinită… nu ştiau ce le rezervă viitorul. S-au îndrăgostit din prima zi când s-au cunoscut, necondiţionat fără întrebări sau răspunsuri ambigui.
Ceasul nu apucă să sune când amândoi s-au ridicat să se pregătească de plecare, mai aveau o singură necunoscută de rezolvat, sau aşa credeau… armata lui! Trebuia să facă şase luni, era singurul impediment care o împiedica să meargă imediat cu el şi de aceea prefera să rămână la casa părintească. Stabiliseră cu mult timp înainte ce aveau de făcut. El să muncească în Sfântul, să plece în armată după care ea, îl va urma. Îşi lăsase valiza cu o zi înainte la bagaje aşa că nu le rămăsese decât să îl conducă la gară.
Mergeau strâns îmbrăţişaţi prelungind clipele de apropiere cât mai mult; s-au întâlnit pe drum cu două grupuri de sezonişti zgomotoşi şi veseli, sosiţi pe litoral însă pentru ei nu mai exista decât ţinta finală, să fie iar împreună. Trenul se formase din Constanţa în acea splendidă dimineaţă de iulie; privea în ochii căprui-verzui, înceţoşaţi ai iubitei şi se întreba cum deveniseră ca marea, posibil de emoţii.. genele lungi şi rimelul le dădea acele nuanţe pierdute care îi plăceau atât de mult şi nu se mai sătura să îi privească. Pe ea numeroasele despărţiri o întăriseră dar acum, nu ştia pentru cât timp însă avea încredere în soţul său. Numeroase poticniri, discuţii, comentarii care prevedeau că nu va dura legătura lor s-au dovedit inutile. Se iubeau în continuare şi ţineau legătura de peste 4 ani. Până acum a fost student, n-a avut nici o responsabilitate dar viaţa mergea înainte. Moşteniri fabuloase cum visa fiecare nu aveau de unde apare, începeau de la zero cum o făceau aproape toţi oamenii… aproape toţi!
Drumul trebuia făcut din bucăţi; întâi până în Bucureşti şi din Gara de nord schimbă acceleratul spre Braşov. De acolo după altă scurtă aşteptare ultima escală a luat un tren-navetă până la destinaţia finală, Sfântul Gheorghe. Distanţa efectiv este de 430 de kilometrii dar întreruperile, alergatul prin gări şi pe peroane îl fac de durată, aproape interminabil.
Din Braşov calea ferată şerpuieşte molcom, prin podişul Transilvaniei mărginit în lungul lui de plantaţii cu porumb, cartofi şi sfeclă de zahăr; în depărtare se zăresc munţii care par nişte ziduri crenelate, întunecate şi de nepătruns; are ’’Mersul trenurilor’’ în faţă, face socoteala repede, în 50 de minute trebuie să ajungă în Sfântul. Trenul se apropie de Ozun, penultima oprire şi se pregăteşte să coboare; îşi aruncă privirea pe fereastră. În bătaia soarelui, sus pe-un deal zăreşte mai multe de blocuri noi, albe, majoritatea turnuri, împrejmuite de câteva dealuri împădurite; va afla curând din spusele locuitorilor că este cartierul Simeria. Pare o cetate suspendată fără apărare expunându-şi clădirile asaltului necruţător ale razelor soarelui filtrate de câţiva nori Cirus aflaţi întâmplător pe cer; se formează un ring luminat numai cu scena blocurilor ce i se întipăreşte adânc în memorie.
Trenul cu un scârţâit înfiorător, deranjant de frâne opreşte, stă 2 minute suficiente să coboare şi pleacă mai departe spre nord-vest. În gară se interesează cum poate ajunge la un hotel; i-a un autobuz care traversează podul peste Olt, trece printr-un cartier nou aflat în construcţie şi ajunge în centrul oraşului unde coboară în staţie. În faţa lui se ridică un hotel înalt de 8-9 etaje, străjuit de tot felul de clădiri mai mici, frumos poziţionate şi un parc umbros.
Laur intră la recepţie unde cere o cameră pentru trei zile. Plăteşte şi sus se uită la ceas; este abia 2 şi jumătate! Draperiile erau lăsate şi intimitatea camerei îl îmbia la somn. Luă două sandviciuri cu brânză din pachetul pregătit cu grijă de soţie, astea îi plăceau cel mai mult, adună firimiturile cu un şerveţel şi le aruncă la coş.
Obişnuit cu peisajul monoton al mării priveşte cu încântare munţii din depărtare, aparent pictaţi pe o pânză uriaşă, neîntreruptă. Această schimbare sigur îi va plăcea soţiei. Se gândeşte întruna la ea. A lăsat în urmă litoralul fremătând de agitaţie, Bucureştiul unde a petrecut atâţia ani de facultate, Braşovul plin de munţi şi iată-l, într-un orăşel ce pare frumos şi incredibil de curat, cel puţin în centru. Ce va face aici …habar nu are! Cum se lucrează? Cum sunt organizaţi? Desigur ca peste tot în ţară. Teoretic ştia, învăţase în facultate dar practic, în amănunt numai bănuia. În fine va vedea şi abia este ora două şi jumătate. Necunoscutul şi situaţia incertă îi răscoleşte secreţia adrenalinei. Acum este aici dar are o datorie faţă de el însuşi… să o aducă pe fată aici, să trăiască împreună, să-şi asigure un trai decent, fără suişuri nemeritate şi nu în văzul lumii, cum vieţuiau ai lui şi majoritatea oamenilor.
Părăsi camera. Iese din hotel însă îl izbeşte iar valul de căldură; o i-a direct spre parcul ce îl numai îl zărise mai devreme din autobuz; pe la umbră aerul după amiezii cu toata protecţia copacilor este greu respirabil; parcă toţi s-au refugiat în adăposturi, parcul este pustiu cu o excepţie… un tip negricios cu părul vâlvoi, creţ şi inconfundabil stă amorţit pe-o bancă!
Nu-i vine să creadă! Se uită mai atent, este chiar Ţiganul, un prieten de care se despărţise în urma cu doi ani puţin certaţi. Nu-şi mai amintea motivul, minor de altfel; ori s-au acuzat reciproc că unul a băut mai mult decât celălalt, ori i s-a părut celuilalt că îi făcea unei prietene curte, fie s-a supărat pe noii prieteni ai lui Laur.. cert este că li se trăgea de la băutură. Ţâfnosul sări în picioare şi îl îmbrăţişă jubilând ne putând scoate nici un sunet de surpriză, privindu-l totuşi vinovat:
- Ce-i cu tine aici? Eşti doar din Zărneşti! Îl luă tare Laur. I-a venit prietenului inima la loc; aceeaşi voce, aceeaşi atitudine zeflemitoare în faţa vieţii pe care o manifesta permanent şi-i răspunse grăbit,
- Cu tine mai degrabă ce este aici? Eu mi-am terminat ziua de muncă şi acum aştept autobuzul, sunt puţin obosit după cheful de aseară! Încheie şi căutând în ochii lui Laur un semn de aprobare şi aduceri aminte. Laur cam nemulţumit că vine cu asemenea justificări despre timpul liber petrecut în compania băuturii dar zâmbind îi răspunse scurt.
- Am fost repartizat la o întreprindere şi vin acum din Constanţa!
- Unde îţi sunt bagajele?
- La hotel, Bodoc, parcă îi spune!
- Da… hai să-ţi luam valiza şi mergem la mine acasă!
- Mi-am luat camera pentru trei zile, nu ştiam peste cine dau şi trebuia să dorm undeva.
- Nu contează, hai sa luăm bagajul! Se simţea puţin vinovat de altercaţia avută cu Laur care nu era atât de lacom la băutură sau prietene.. toţi îi cunoşteau firea deschisă a prietenul său şi numai băutura îl făcuse să fie gelos până la ridicol.
Plini de entuziasm, radioşi s-au lăsat amândoi pradă amintirilor, de cearta lor nu mai aminteau. Trecuse mai bine de un an de când nu se văzuseră. În studenţie au fost prieteni şi acum fără să ştie au nimerit în aceeaşi localitate.. ce întâmplare neaşteptată! De fapt pe aceşti utilaj-işti îi găseai răspândiţi în toate colţurile ţării. Era imposibil dacă mergea într-un loc şi să nu dea peste un cunoscut… au stat în acelaşi cămin, toţi anii în timpul facultăţii şi era imposibil să nu se recunoască între ei.
Îndreptându-se spre hotel, colegul a început să-i povestească,
- Laure, în primul rând trebuie să ştii că nu mă mai cheamă Ţiganul.. acum sunt Jean.. cu accent! Ai grijă cum mi te adresezi! Fac scandal sau nu-ţi răspund! În fine, între noi nu contează, poţi să-mi spui cum oi vrea dar pe aici toate femeile mă alintă… Jean, cu accent!
- Bine eu o să îţi spun tot Spârchez! Hohoti Laur şi după ce se potoliră, Jean continuă,
- În urma cu un an am venit aici repartizat într-o Întreprindere de construcţii montaj, mi-au dat o garsonieră nouă; tot aici este şi Costică, colegul nostru care a primit şi el garsoniera lângă mine. De aici se pleacă greu, eu vreau să merg în Braşov, ca sa fiu mai aproape de mama, la Zărneşti şi oricum e altceva Braşovul decât Sfântul Gheorghe!
- Eu nu am nici un plan momentan, aici ori în alt loc mi se pare acelaşi lucru!
- Lasă vei vedea tu mai târziu daca vrei să rămâi aici sau în altă parte.
Ajunşi la recepţie cere cheia şi sus din cameră admiră priveliştea. Tot orăşelul este pierdut în verdeaţă, în dreapta se zărea cartierul Simeria… departe Oltul, deocamdată încă un pârâu mai mare care îşi strecoară apele albastre spre câmpie urmându-şi imperturbabil drumul spre marele fluviu.
Jean o i-a cu valiza imensă înainte şi amândoi coboară cu liftul. De la recepţie domnişoara îl previne că nu-i poate returna banii însă la insistenţele lui Jean, le dă banii înapoi oprind totuşi pentru o noapte de cazare. Laur zice mersi dar Jan încă nemulţumit nu pleacă de-acolo până nu obţine o întâlnire cu recepţionera de acolo, stilul lui!
- ‘’Ciocolom”! Îl aude că spune la plecare… fata îi răspunde ceva, toată numai zâmbete şi miere iar Jean trăgând de valiză îl ia la rost,
- Bine măi, arunci cu banii pe hotel când puteam lua atâta bere! Hai la staţia de autobuze că avem valizoiul ăsta şi este destul până la mine!
Laur e mai rezervat de felul lui dar Jean exultă de bucuria revederii. Este numai veselie când îi pronunţă numele, aproape nu mai ştie ce sa facă. Părul negru şi cârlionţat, pieptănat mereu dar degeaba îi stă vâlvoi; tenul măsliniu, ochii puţin migdalaţi fac trăsăturile feţei plăcute; neastâmpărul lui continuu se transmite prin tremuratul mâinilor pe care-l avea din timpul facultăţii; Laur are impresia că acum s-a accentuat dar şi-aducea aminte cum îşi făcea proiectele singur. Chiar se gândea mereu cum reuşea să şi le deseneze… remarcabil îşi spunea dar acum nu mai avea treabă cu proiectele, lucra în producţie.
În timp ce se îndreptau spre staţie trece pe lângă ei o tipa şi îl aude din nou,
- „Ciocolom”! la care tipa îi răspunde ceva şi toată este numai zâmbete. Laur îşi încordează auzul dar nu se întâmplă nimic. În jurul lor nu era nici ţipenie de om, nedumerit nu zise nimic!
S-au urcat într-un autobuz care în viteză ocoleşte parcul şi după încă două staţii trebuie să coboare. Chiar în faţă Jean îi arată blocul de garsoniere,
-Aici stau! Unde crezi că eşti, în Bucureşti să mergi cu autobuzul o oră, să îl schimbi cu un tramvai sau troleibuz, si apoi din staţie să mai mergi 15 minute pe jos până la destinaţie.
Urcă câteva trepte unde un culoar lung şi întunecos îi întâmpină cu uşi de o parte şi cealaltă; imediat în stânga holului prima uşă era cea spre care se îndreaptă Jean. Deschide uşa şi dau de o intrare minusculă, toaleta, o chicinetă în stânga şi îi aştepta camera de zi mobilată standard; un pat încăpător; un dulap, o masă, câteva scaune şi doua covoraşe pe jos. Acceptabil nici nu avea nevoie de mai mult. Jean înghesuie nepăsător bagajul în chicinetă.
Laur se uită din nou la ceas,
- Trei şi jumătate incredibil! Nu îi vine să creadă, parcă timpul a stat pe loc. Viaţa este mai lungă ca orice, noi suntem tineri şi aşa vom rămâne! Îşi spune Laur… Constanţa nu există, trecutul este un vis doar prezentul palpabil este de netăgăduit. Are impresia că toată viaţa a petrecut-o în această garsonieră simplă! Pluteşte.. e ameţit de noutatea realităţii şi obosit, se trânteşte de-a latul pe pat.
Se spală pe rând la baie, mai râd de nişte amintiri comune şi brusc nişte bătăi puternice şi uşa se izbeşte de perete. Un poliţist cu epoleţi şi câteva stele pe umăr, rânjind pătrunde înăuntru. Jean face prezentările,
- Ghiţă, locotenent major prieten cu mine, stă la etajul întâi… Laur prietenul meu cel mai bun din facultate. A sosit acum de la Constanţa, o să lucreze la Silviu. Mergem la o bere să cunoască mai bine oraşul… du-te şi lasă-ţi cascheta!
Hotărî Jean pe loc, râzând fără să admită refuzuri.
Puţin mai scund decât ei dar îndesat, şaten, ochi căprui, trăsături regulate, plăcute cu mâinile puternice. Se destăinuie imediat; joacă fotbal la o echipă de divizie, bineînţeles pentru distracţie însă are menisc şi dispare să se aranjeze. Nu se dezmeticeşte bine că Jean auzind zgomote pe hol, se repede, deschide uşa şi urlâ bucuros,
- Costicăă, Costicăă … a venit Laur!
De vis a vis îşi face apariţia cu pletele blonde, fluturând Costică. Îl îmbrăţişează entuziast, nu-i vine să creadă ochilor şi îi spune,
- Nici aici n-am scăpat de tine! Hai pe la mine să vezi cum m-am aranjat!
Pleacă împreună să-i inspecteze garsoniera; constată imediat o încăpere identică dar deosebită prin mobilierul mai scump, covoarele mai mari iar în chicinetă tot felul de ustensile de bucătărie. Camera de zi era ocupată în bună măsură de un frumos acvariu iluminat de o lampa cu neon în care câţiva peştişori se agită de zor.
Jean vine după Laur, ca o cloşca după puiul rătăcit, mai sporovăiesc toţi trei puţin şi se întorc la ei, să-l aştepte pe Ghiţă care îşi face apariţia de data asta în civil.
O iau agale, afară arşiţa de peste zi s-a domolit, este plăcut şi pe drum cei doi “localnici” nu mai prididesc cu informaţiile despre Sfântul Gheorghe care i se învălmăşesc în minte dar ştie că mai târziu creierul le va selecta şi ordona. Din când în când amândoi se uită lung după câte o tipă şi-i spun cu gura până la urechi,
- Ciocolom! Răspuns la fel: plin de dulceaţă. Este nedumerit dar tace. Observa că Ghiţă le spune mai multor dame acel cuvânt deci se cunoaşte cu mai multa lume şi îşi continuă descrierea traseului ca şi cum nu se întâmplase nimic deosebit,.
- Pe vis a vis avem şi-un stadion iar mai departe dealul întins unde mergem duminica la grătare, miuţă iar în vale începe pădurea cu şosea spre Belin. Îi explică Ghiţă.
În sfârşit intră într-un restaurant nou cu muzică şi multe femei… îi aude din nou împărţind în dreapta şi stânga, acel cuvânt,
- Ciocolom, C\ciocolom! repetat iar bărbaţii care le însoţesc, zâmbesc fără nici un semn de protest sau reţinere.
De data asta este exasperat şi plin de încordare şopteşte cu voce joasă când se aşează la masă,
- Extraordinar, cum naiba acceptă cucoanele astea să le spuneţi chestia asta… cu ciocul, fără nici o reacţie, mai şi zâmbesc, se bucură de parcă l-au prins pe dumnezeu de picior!
Nedumeriţi la început, amândoi au izbucnit în hohote de râs şi îi explică că termenul nu înseamnă altceva decât… sărut mâna!
- Şi eu am crezut că înseamnă alt îndemn! Auzisem că unguroaicelor le place amorul dar nici chiar aşa.. fără perdea! Hohotiră îndelung.
Acesta a fost primul contact cu Sfântul Gheorghe; ce mecanism de altfel nu atât de complicat funcţiona, trecea în capul acestui tânăr bănuim de a interpretat salutul tradiţional cu anumite propuneri tăinuite.
Când au ieşit afară din restaurant, luna se înălţase peste ţinutul românesc, secuiesc, cucerit de brazi, pădurea franjurată îşi ascundea penumbrele tăcute şi misterioasele secrete. Aerul tare, răcoros de munte îi umplea plămânii, diferenţa cu litoralul se cunoştea, simţea… noaptea aici era mai răcoare decât pe litoral. Laur îi întreba bine dispus cu voce tare care se împrăştia peste urbe, printre blocuri,
- Oare aici în pădurea argintie vom găsi vulpiţe păduchioase îmbrăcate în piei de leopard?
Trăia cu impresia că începuse iarăşi vacanţa totuşi, deodată, îi fugi mintea acasă, pe malul mării.

Îmi place mult ideea dv..asemănarea iubitei cu o claviatură care, mângâiată blând pe clape, răspunde cu o muzică din veacurile viitoare. Fantastic! Aş spune cumva, reducând drastic registrul de comparaţii şi sugestii, că un bebe ar putea fi această muzică.. De fapt, nu sunt sigur că am redus chiar atât de drastic registrul..

Iubita mea e o himera
cu chip învăluit în ceaţă
dar nu îmi pasă… mă ştie şi mă vrea
chiar dacă sunt bătrân şi hâd
chiar dacă îmi târăsc piciorul
iar mâna nu pot să întind.
eu, îi vorbesc în şoaptă
ea, mă ascultă, surâde
reflectă şi acceptă
chiar dac-o apăs cu nerozii
mă lasă-ntotdeauna
să-i ating gândul tainic, îmi dă speranţă
şi mă învăluie c-o muzică divină din veacuri viitoare
ei nu-i trebuie frumuseţe, nici violenţă
ci numai clipe fericite
mă roagă-ntruna fremătând
să n-o reped, să nu fiu crud
c-atâta îşi doreşte-n schimb
să-i mângâi clapele… mai blând.

Sunt minunati trandafirii!
Tocmai buni pentru o dulceata!
Va doresc multa sanatate si fericire!

Mi-e dor de Belvedere

când iarna amintirilor va trece
în umbre de arţari întortocheate
noi doi împrăştiaţi de malul gheţii
ne vom vedea de-a pururi într-o carte
nescrisă, cum există-n calea vieţii
pluteşti mereu la umbra ierbii noastre
când ne-aspersam în unduiri febrile
pierdute în depărtări apropiate
uitam cum delicatele begonii
dispar în neguri şi imensitate

Tremur final


În pădurea de mesteceni
care tremură uşor
vântul bate nu se-ncurcă
şi-n albeaţa pinilor
în mătasea frunzelor
în dorul cutezător
coaja dulce ce imprimă
ordine firească-n glie
te fereşti ca orişicare
să ajungi ţară străină
pictori sfinţi din acuarele
îi fereşti ca-n pasul tău
să se-ngroape în nădejde
şi în chin de visul tău
alergăm după fantasme
şi idei ivite-n grabă
dar uităm esenţialul
deseori cădem în sfadă
nordul sudul deopotrivă
vin călare peste mine
şi-alergând pustietatea
rămân stinghere păcate
să le ierţi apoi să-îndoi
până vii plin de nădejde
să le sari peste şipoate
peste culmi şi peste şoapte
să ridice într-o rână
o fermecătoare zână
plină de seva-aleasă
suptă cu nesaţ din coarde
împletite în zăpadă
şi în aştrii fără număr
care trec pe locul lor
să le salte-nemurire
şi în vraja zeilor.
Îmbătaţi în epitete
şi metafore sublime
sari batardele străine
catalectice în rime
iar dactilele moderne
cu a lor nemărginire
cântă în duete blânde
liminare portamente
potenţate în tărie
sintagme şi interjecţii
într-o topică sinistră
si obţii din nemurire
mercantilice versete

Iubita mea e o himera
cu chip învăluit în ceaţă
dar nu îmi pasă… mă ştie şi mă vrea
chiar dacă sunt bătrân şi hâd
chiar dacă îmi târăsc piciorul
iar mâna nu pot să întind.
eu, îi vorbesc în şoaptă
ea, mă ascultă, surâde

reflectă şi acceptă
chiar dac-o apăs cu nerozii
mă lasă-ntotdeauna
să-i ating gândul tainic, îmi dă speranţă
şi mă învăluie c-o muzică divină din veacuri viitoare
ei nu-i trebuie frumuseţe, nici violenţă
ci numai clipe fericite
mă roagă-ntruna fremătând
să n-o reped, să nu fiu crud
c-atâta îşi doreşte-n schimb
să-i mângâi clapele… mai blând.

Dragi prieteni fauritori de versuri

Intrucat se aproprie Anul Nou va provoc sa va strangeti condeiele(adica sa va pregatiti tastaturile) si sa sa purcedem impreuna la compunerea unei URATURI a Asociatiei Universul Prieteniei.
Fiecare dintre dumneavoastra poate scrie cate versuri vrea,urmand ca apoi sa adunam aceste versuri intr-un colaj ca din acest brainstorming sa finalizam o uratura vesela,cu umor.Va invit sa fiti neinduratori in a puncta lucrurile amuzante sau cele care v-au distrat in contactul vostru cu activitatile asociatiei.Mi-ar place ca noi cei din consiliul director sa fim zugraviti in cateva versuri comice de catre dvs ,asa cum ne-ati perceput,sa spunem la prima intalnire,sau o descriere comica a dvs insiva in raportul cu asociatia.Sa nu ii uitam pe mentorii nostri ,domnul Marcu si Liviu Apetroaie care trebuie sa aiba si ei un portret amuzant si tot ceea ca va mai indeamna inspiratia Consider acest lucru o provocare pt dvs si un apel la umorul si veselia care clocoteste in sufletul vostru.Imi rezerv dreptul de a da forma finala a uraturii lucrand personal la colajul textelor dvs.
Voi deschide un subiect special "Uratura Asociatiei Universul Prieteniei -2010",unde va rog si va invit sa postati unul sub altul textele dvs.Daca gasiti o rima mai smechera la textul aceluia de a postat deja, o sugerati fara jena,lucrand toti la un text care sa starneasca lacrimi de ras.Nu trebuie sa uitam si site-urile partenere care trebuie amintite si prinse in uratura(Cleopatra,Reteaua literara,Netlogul,Facebook,Cititori de proza ,etc...).Sugerez ca textele trebuei sa aiba forma clasica de uratura,adica sa nu uitam ;interjectiile ahoo,ahoo, hai hai,sa introducem si gongul de la Sadoveanu si talanca de la Junimea Noua ,etc....si ce va mai trece prin minte...
Va multumesc anticipat si va astept sa fiti cat mai creativi

Ma bucur mult ca ati poposit si in Universul prieteniei , sper sa va simtiti acasa, printre noi, cu drag Mara.

Femeia începutului de mileniu

Tu mâine ai grevă, nu ştii dacă şi soţul
vei face gesturi necugetate
te vei răscula, vei gesticula, te vei amărî
vei striga până vei răguşi
ştii că ai dreptate, nervii ţi se vor întinde la maxim
vei trăi cu intensitate febrilă furioasă
dar gustul revoltei se va cocli
eşti dezamăgită
totul pleacă de la centru
obosită, târându-ţi paşii
te vei întoarce acasă
când îţi schimbi bluza cu năsturaşi de argint
mă găseşti pierdut în buzunarul din colţ
mă arunci plictisită
Eu, fac poezele în alt ungher rătăcit
iubirea redusă la un joc spiralat
ne-ntrerupt şi absurd
bagatelă în veşmânt de primadonă
Gândeşti obsesiv
copilele pătrund în tanga din folie diamantată
băieţii vor numai tricouri de firmă
Dacă şi soţul face grevă
fără venituri cât vei rezista?
Renunţi la bikini…
din bucătărie iradiază arome vanilate
vei pregăti cremşnit cu frişcă
garnisit şi încurcat în fire de cataif crocant
vine noaptea
s-a lăsat răcoare
ţi-e cald.. ]ţi-e frig… ţi-e tot mai cald

Dna Sava,
Din neştiinţă am greşit scrisul... sunt de altfel disciplinat!
Culoarea îmi place, e mai puţin obositoare ca altele iar fotografia nu ştiu încă să o postez!
Cu respect...

Ați reușit!!! Bine ați venit! Narațiunea dumneavoastră este incitantă, construită cu mare grijă...vă citesc mereu c u plăcere...sperăm să ne fiți alături cu noi postări și comentarii pentru colegii de forum, pentru a păstra un feed-back...cu respect și drag, dorina

Bine ati venit domnule Stanescu pe spatiul de bloguri al site-ului.Va asteptam sa postati tot ceea ce credeti ca va reprezinta.
Vreau sa precizez ca in aceste site toti utilizatorii folosesc aceeasi culoare, adica cea de baza a site-ului si acelasi font.Sunt permise doar inserarile cu bold ,italic.centrarea titlului sau a poeziei intregi in pagina.Nu acceptam alte culori sau alte fonturi.Acest lucru o poate face in cazuri exceptionale administratorul ,doar pt a puncta ceva .
Asteptam sa va puneti si o fotografie la profil daca va face placere sa va cunostem si noi ..asa virtual macar ..Pentru a continua pagina dvs de blog de acum accesati aici doar butonul New Reply,si postarile dvs. se vor aseza una sub alta,in pagina dvs de blog ,nu amestecate in sectiunea de bloguri