Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Joi Aug 16, 2018 7:04 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Subiecte similare
    Site-uri preferate
    Retete culinare
    Reţele de socializare
    Parteneri
    forum gratuit

    Dacii stramosii nostri !

    In jos

    Dacii stramosii nostri !

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:27 am

    Tara Daqin

    Gauri negre ale istoriei. Au ajuns chinezii in Dacia?

    Se spune ca in cele mai vechi timpuri, Apusul si Rasaritul nu stiau unul de celalalt, cele doua jumatati de lume ducandu-si veacul fiecare in felul ei. Totusi, o alta istorie, mai putin cunoscuta, incepe sa se scrie, pe baza documentelor vechi, chineze, si a ultimelor descoperiri arheologice. Europenii au ajuns in China acum patru mii de ani, iar chinezii, la randul lor, au batut la poarta Europei in vremea lui Decebal, dorind sa ajunga in "tara Daqin", aflata la vestul Marii Negre.

    Frumoasa din Loulan si omul cu zece palarii Din perspectiva europeanului, lumea noastra de pana la Columb s-a impartit intotdeauna in doua: Occident si Orient. Istoricii au considerat multa vreme ca cele doua jumatati de lume au evoluat independent in vremurile vechi, mai ales in partile lor extreme, abia avand stire una de existenta celeilalte. Undeva, spre mijlocul marelui continent Eurasia, neamurile si culturile uneori se impleteau, alteori se ciocneau, dar despre contacte serioase, intre Apusul Europei si Orientul indepartat, in vremurile de demult, cartile de istorie nu ne spun nimic.
    Vechile documente chinezesti povestesc, totusi, despre existenta in trecut a unor oameni blonzi, cu parul lung, numiti poporul bai, aflati la granita de nord-vest a Chinei, de la care chinezii cumparau "piatra raiului", mult ravnitul jad. Evident, istoricii nu au dat crezare acestor relatari. Ce sa caute niste blonzi in China, in urma cu cateva milenii? Dar iata ca arheologia ultimelor decenii a oferit o surpriza de mari proportii. In vestul Chinei, in desertul Taklamakan, pe traseul viitorului Drum al Matasii, au fost scoase la iveala numeroase mumii perfect conservate. Ele sunt ale unor "chinezi" de acum 4000 de ani, cu imbracaminte de tip european foarte bine pastrata, inalti, robusti, blond-roscati sau sateni, cu parul ondulat, adesea impletit in cozi, probabil cu ochi albastri sau verzi... Si tocmai cand credeam ca cele doua jumatati de lume nu s-au intalnit in vremuri atat de vechi, aflam, in urma analizelor genetice, ca acesti misteriosi blonzi sunt, cu siguranta, europeni! Mai mult, tesaturile hainelor lor aduc foarte mult cu imbracamintea neoliticului european. Misteriosii europeni ajunsi la capatul lumii orientale acum patru milenii au vesminte sofisticate, viu colorate, au fetele tatuate si trasaturi armonioase. Cea mai veche mumie este cea a unei femei foarte frumoase, cu par saten, numita "frumoasa din Loulan". Chipul sau a fost reconstituit cu destul de mare precizie. O alta mumie celebra este cea a unui barbat care a fost ingropat impreuna cu zece palarii. Unii sustin ca este vorba de celti, ajunsi aici cine stie in ce imprejurare - si e adevarat, asemanarile cu celtii sunt izbitoare, altii, ca ar fi vorba de iranieni sau de neamul toharilor - misteriosii indo-europeni ajunsi in Asia Centrala. Dupa cateva decenii de la descoperire, specialistii continua sa se minuneze in fata acestui ciudat neam, fara sa cada la intelegere cu privire la grupul etnic de care apartineau. Un lucru este cert: acesti blonzi-roscati cu ochi albastri sunt europeni, iar intre cele doua jumatati de lume existau cu siguranta legaturi, poate chiar in sensul influentarii reciproce. Iar documentele chineze, ignorate de istorici, au spus adevarul.

    "Imparatul Rosu" si "Imparatul Verde" Au trecut secolele, iar estul si vestul par sa nu se mai fi intalnit.
    Tanarul si neegalatul Alexandru cel Mare si-a intins imparatia pana departe in Asia Centrala, fondand in anul 329 inainte de Cristos orasul Alexandria Eschate ("Alexandria cea indepartata") la granita cu regiunea Xinjiang a Chinei de astazi, in actualul Tadjikistan. Grecii au ramas in zona timp de trei secole, iar la un secol dupa Alexandru, si-au extins influenta si mai departe, organizand o expeditie pana in Kasgar. Aceasta este prima ocazie consemnata, in care vestul se intalneste direct cu enigmaticul neam al chinezilor. Totusi, imperiul lui Alexandru a fost unul efemer, iar adevarata putere a apusului a constituit-o Imperiul Roman, a carui poveste contine si un capitol captivant, dar mai putin stiut, legat de China.
    Au fost odata ca niciodata doua mari imparatii, cele mai mari de pe Pamant la acea vreme: la soare-rasare Imperiul Chinez, iar la soare-apune Imperiul Roman.
    In vremea dinastiei Han, cand tara de la rasarit se afla in epoca sa de aur, romanii isi traiau si ei perioada de glorie, sub primul lor imparat, Augustus.
    Ca si astazi, europenii stiau putine lucruri despre orientali, iar pentru chinezi, Roma era aproape un tinut mitic, la capatul lumii, locul unde soarele se cufunda in mare.
    Intre cele doua mari puteri exista o a treia, nu la fel de intinsa, dar puternica si apriga, care impiedica cu buna stiinta legaturile dintre cele doua: persii. Ei erau cei care intermediau comertul Chinei cu Occidentul si pe cel al Romei cu Orientul, percepand taxe pentru trecerea caravanelor pe teritoriul lor. Persii au dat mare bataie de cap romanilor. Pentru Cezar, supunerea dacilor si a persilor au constituit ultimele sale planuri, pe care nu a apucat sa le duca la indeplinire. Mai tarziu, Traian ii va implini visul, cucerind o parte din Dacia si o parte din regatul part, cu mari eforturi. Imparatul Hadrian, care a venit pe tron dupa Traian, si-a dat seama cat era de dificil sa mentina aceste doua noi cuceriri. A renuntat repede la teritoriile persilor si era cat pe ce sa renunte si la Dacia, daca prietenii sai nu l-ar fi sfatuit sa se razgandeasca. Oricum, nu mult mai tarziu, Dacia va fi abandonata. Dacii si persii, ultimii cuceriti si primii eliberati, sunt simbolul dusmanului greu de infrant, dar si mai greu de tinut sub ascultare.
    Sub regii dinastiei Han, si mai ales in dinastia Han tarzie, puterea chineza s-a extins departe, spre vest, unde niciodata nu mai ajunsese.
    In vremea imparatului Wu, in secolul al doilea inainte de Cristos, prima ambasada chineza a plecat spre vest, pana in Persia si Mesopotamia.
    Mai tarziu, in anul 97 dupa Cristos, generalul Ban Chao ajunge pana la tarmul Marii Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la tarmul Marii Negre, ravnind sa treaca marea, pentru a pune piciorul in "tara de la vest de Marea cea Mare", numita "Tara Daqin".
    In acelasi timp, sub Traian, puterea romana a inaintat spre rasarit cel mai departe in istoria sa multiseculara. Era momentul ca cei doi giganti sa se intalneasca.
    Prima ambasada romana in China, consemnata in documente, dateaza din anul 166, cand imparatul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup de romani cu daruri pentru imparatul Chinei. Aceleasi documente sustin ca Roma dorea de multa vreme sa lege contacte cu China, dar ca mereu era impiedicata de persi, care aveau tot interesul sa nu lase cele doua puteri sa intre in legatura directa, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor.

    . Gladiator roman pe un pahar chinezesc
    Multa vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informatii, mai ales ca documentele romane nu pomeneau nimic despre intentiile de alianta cu China. Totusi, ele au fost confirmate de sapaturile arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia imparatului Marcus Aurelius. Din nou, documentele au avut dreptate.
    Romanii stiau de existenta chinezilor, iar tara lor o numeau Serica, "Tara matasii". Geograful Ptolemeu o reprezinta in hartile sale cu destula precizie. Istoricul roman Florus sustinea ca gloria lui Augustus ajunsese atat de departe, incat veneau sa i se inchine neamuri din toata lumea, precum inzii si "oamenii matasii", care locuiau "sub soare", si care au calatorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma. Acesta este primul contact atestat in scris intre chinezi si romani.
    Matasea chinezeasca ajungea la Roma prin intermediul persilor, si devenise un produs extrem de ravnit, pentru care cei bogati erau dispusi sa plateasca orice suma. S-a ajuns intr-acolo, incat senatul a trebuit sa dea decrete care sa interzica purtarea matasurilor, atat din pricini economice, caci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cat si din motive de moralitate: matasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contra, il expunea. Dar in vreme ce "nebunia matasii" crestea la Roma, chinezii nu pareau interesati de produsele romane. Doar sticla transparenta ii seducea, caci ei nu ajunsesera sa o produca decat sub forma mata.
    Ambasada trimisa spre vest de imparatul Wu, pentru a cerceta tinuturile ce se margineau cu China, a fost primul pas in aparitia Drumului Matasii, viitoarea magistrala comerciala care lega capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian), cu tarmurile rasaritene ale Marii Mediterane, strabatand toata Asia Centrala.
    Tot in aceeasi vreme, relatiile chinezilor cu persii au cunoscut o mare inflorire. Noua cale comerciala a ajuns sa aiba peste 8000 de kilometri, in cea mai mare parte pe uscat, cu mai multe ramificatii. Marco Polo este primul european care a strabatut Drumul Matasii, de la Venetia pana in China, la sfarsitul secolului XIII.

    Ornamente scitice Drumul Matasii Marco Polo ajunge in China pe jad chinezesc
    Dupa dezintegrarea imperiului mongol si a celui bizantin, Drumul Matasii a fost parasit, iar europenii au cautat noi cai catre China, de data aceasta maritime.

    Un sol chinez la poarta Europei Dar sa ne intoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe tarmul Marii Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying in tara Daqin, care se afla la vest de "Marea cea Mare".
    Cei mai multi comentatori ai celor doua cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu ("Istoria dinastiei Han Tarzie") si cronica Weilue ("Scurta relatare despre dinastia Wei"), sunt de parere ca "Marea cea Mare" este Marea Neagra.
    Sub numele de Daqin, incepand cu aceste cronici si pana in Evul Mediu, este cunoscut Imperiul Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien.
    Alti comentatori spun ca solul a ajuns, de fapt, la Oceanul Indian, in sud, iar Daqin se refera la teritoriile romane din Orient, anume Egiptul si Mesopotamia.
    Totusi, descrierile exploratorului nu se potrivesc deloc cu ipoteza inaintarii spre sud, caci Peninsula Arabica nu este pomenita, si nici stramtorile Hurmuz si Bab-el-Mandeb, care separau Golful Persic si Marea Rosie de Marea Arabiei. Din contra, este vorba de o mare intinsa, a carei traversare ar dura cateva luni, si dincolo de care incepe Imperiul Roman.
    Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe tarmul estic al Marii Negre, in actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma sa traverseze marea si sa ajunga in imperiu. Dar comerciantii persi l-au descurajat, spunandu-i ca marea este atat de intinsa, incat ar putea dura chiar trei ani ca sa o traverseze, daca nu are vanturi prielnice. Acesti comercianti nu aveau nici un interes ca romanii si chinezii sa faca comert direct, fara sa le plateasca lor taxe.
    Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala. El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin, din cele doua cronici chineze. Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisa in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.
    Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in China domnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regele Decebal.
    Decebal

    Tara Daqin - tinutul mitic de la vest de Marea cea Mare Multa bataie de cap au dat istoricilor aceste relatari despre tinutul de la vest de mare.
    In primul rand, numele: ce inseamna "Daqin"? De ce au numit asa Imperiul Roman, cand exista un nume mai vechi (Lichien), derivat de la numele orasului Alexandria?
    De cele mai multe ori, numele chineze sunt forme modificate ale numelor auzite din gura strainilor.
    Dar Daqin nu putea proveni de la nimic cunoscut, spun cercetatorii.
    Unii s-au gandit ca poate provine de la Antiohia.
    Una din cele doua cronici a incercat sa dea o explicatie acestui nume: Daqin inseamna "Marea China". Qin este numele dinastiei care a domnit inaintea dinastiei Han. Sub primul imparat Qin a avut loc unificarea Chinei, si de aici numele acestei tari. Dar de ce ar fi numit chinezii un teritoriu necunoscut, aflat la capatul lumii, cu numele propriei lor tari, calificand-o si drept "mare"?
    Tot cronica incearca sa dea un raspuns, deloc convingator: pentru ca oamenii aceia seamana mult cu chinezii, adica sunt inalti si cinstiti! Bineinteles, romanii nu semanau cu chinezii, si chiar daca ar fi semanat, nu s-ar fi justificat numele de "Marea China". Cel mai probabil, este vorba de o interpretare populara, de o desfacere a numelui in doua bucati, da "mare" si qin "China". Ramane un mister pentru istorici de ce a fost schimbat numele Imperiului Roman in aceste cronici in Daqin si de unde vine acest nume.
    De putina vreme a aparut la noi, in traducere, o carte despre istoria Chinei, in care este reprodus un scurt fragment din cronica Hou Han Shu. Intr-o scurta semnalare din revista "Dacia Magazin", Gheorghe Seitan propunea sa vedem in acest cuvant numele Daciei. Cat de nebuneasca este aceasta interpretare? Cu nimic mai temerara decat plimbarea solului chinez de catre istorici, ba la golful Persic, ba la Marea Rosie, ba la Mediterana, ba in Georgia. Dar solul a ajuns la vest de Marea Neagra, asa cum s-a demonstrat pana la urma. Ce se afla, in acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo incepea Occidentul. Chiar daca la vremea aceea Dacia nu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau deja romane de ceva vreme, si in doar zece ani urma sa se constituie provincia Dacia. Tinand cont si de faptul ca documentele chineze pomenite au fost redactate la cateva sute de ani dupa expeditia generalului Ban Chao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de la apus de Marea Neagra era considerat ca facand parte din Imperiul Roman. Asadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.
    Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatie lingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acest teritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, mai degraba, cu alta parte a Imperiului Roman.
    Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege, care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz de calamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare. Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim ca tocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voie lui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se ivea la orizont. Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe.
    Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de 36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme. Daca unul singur era absent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numeste cronica chineza? Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual. Numarul cel mai mare de consuli intr-un singur an s-a inregistrat in vremea imparatului Commodus, 25 la numar, dar nu au functionat simultan si a fost o exceptie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea cateva sute de membri. Daca insa luam in considerare Dacia, e posibil si chiar firesc ca, alaturi de rege, sa fi existat si un consiliu alcatuit din capeteniile cetatilor (davelor) supuse lui Decebal. Pe langa rege si consiliul generalilor, exista si un departament al arhivelor, mai spune crónica.
    Urmatoarea informatie este despre capitala acestei tari, care este inconjurata de ziduri de piatra. Din nou, nici o asemanare, nici cu Roma, nici cu alte orase mari ale imperiului. Cetatile dacice din Muntii Orastiei erau, intr-adevar, inconjurate de ziduri de piatra, insa despre Roma nu se poate spune asa ceva: Roma nu era aparata de ziduri la vremea aceea! In timpurile vechi, cand se lupta cu cartaginezii si cu galii, Cetatea Eterna avea ziduri de aparare. Insa cand puterea sa a inceput sa creasca si toate teritoriile din jurul sau ii erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de protectie. Vechile ziduri construite in vremea regelui Servius au mai fost de folos pana spre sfarsitul republicii. Abia in vremea imparatului Aurelian, in secolul Iii dupa Cristos, s-a construit un nou zid, dar de caramida.
    Capitala descrisa de chinezi nu seamana deloc cu Roma. Ea este alcatuita dintr-un sediu central si alte patru palate, iar regele petrecea cate o zi in fiecare din cele cinci sedii, rezolvand diversele probleme. Perimetrul capitalei avea o suta de li (41,6 km), deci aceasta era distanta parcursa de rege in cinci zile, intre cele cinci cetati. Cu toate eforturile de a intelege acest pasaj, istoricii au trebuit sa se dea batuti: nu este vorba despre Roma. Daca ne gandim insa la Sarmisegetuza Regia, in preajma careia se afla cateva cetati puternice, asemanarea este destul de mare. Sarmisegetuza era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetatile de la Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cu functii militare si religioase, dar si asezarea civila de la Fetele Albe. De asemenea, e posibil sa existe si alte cetati sau asezari in zona, inca nedescoperite de arheologi. Drumul total insumat intre cele cinci cetati enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri. Daca mergem pe firul acestei speculatii, e drept, nu putem sti cu precizie care erau celelalte patru "palate", dar trebuie sa recunoastem ca este cea mai apropiata varianta de descrierea cronicii chineze, si ca Roma nu are nici o legatura cu acest pasaj.
    Tara Daqin este o tara foarte bogata. Pamanturile sale sunt pline de aur si argint, iar locuitorii ei se ocupa cu agricultura, cultivand cinci feluri de cereale. Comerciantii sunt foarte cinstiti, nu au doua preturi. Daqin are mult grau si resurse alimentare din belsug si ieftine. Oamenii sunt primitori, iar cand la hotar sosesc soli din tarile vecine, li se trimit cai de posta, pentru a ajunge in capitala, unde regele le face daruri in aur.
    Seamana aceasta descriere cu Roma? Locuitorii tarii stiu sa-si brodeze hainele cu fir de aur, stiu sa aureasca obiectele si au o panza fina pe care o numesc "blanita de oaie". Nu exista hoti si banditi. Zece banuti de argint valoreaza cat un ban de aur. Oamenii din Daqin prelucreaza sticla si fabrica arcuri si sageti.
    Ca sa ajungi in aceasta tara, poti sa mergi si pe uscat din Persia, inconjurand marea pe la nord. Se spune chiar ca ar fi existat un pod imens, de cateva sute de kilometri, care lega nordul marii cu tara Daqin.
    Cat din aceasta descriere se potriveste cu Roma si cat cu Dacia?
    De buna seama, istoricii care au studiat documentele chineze nu stiau mare lucru despre Dacia si nu au banuit ca ar putea fi vorba despre ea in aceste descrieri.

    Cum se scrie historia Poate ca Daqin este Dacia, dar a ajuns sa desemneze, prin generalizare, lumea de la apus, Imperiul Roman. Sau poate ca nu este Dacia, ci un cuvant misterios care se refera la un teritoriu greu de identificat din Imperiul Roman.
    Exista si nepotriviri in descriere, mai ales cand se vorbeste despre prezenta fiarelor salbatice in Daqin, intre care sunt enumerati tigrii si leii. Dar daca trimisul chinez ar fi vazut un animal specific Europei temperate, cum este de pilda rasul, cum l-ar fi numit? Romanii insisi, cand au vazut prima oara elefanti, in campania impotriva lui Hannibal, au spus ca sunt "boi cu trompa".
    De asemenea, sunt pomenite unele plante exotice care nu cresc in Dacia, ca si diverse pietre pretioase rare in aceasta zona.
    Informatiile au trecut din gura in gura si au ajuns in China, unde au fost transpuse in scris dupa cateva secole. E posibil ca descrierile sa fie foarte deformate. Dar, cum am vazut mai sus, cele mai incredibile informatii oferite de scrierile chineze au fost confirmate pana la urma. Un lucru e cert: mai nimic din aceste descrieri nu se potriveste cu Roma, dar destul de multe se potrivesc cu Dacia. Iar tara descrisa este numita explicit "Tara de la vest de mare".
    Am inceput prin a povesti cum acum patru mii de ani, la marginea Chinei, isi duceau traiul niste europeni blonzi, cu parul impletit si cu imbracaminte occidentala. Apoi cum chinezii, cercetand Asia Centrala, au ajuns pana la Marea Caspica si apoi la Marea Neagra, descriind o tara ce se afla imediat la vestul marii, destul de asemanatoare cu Dacia. De buna seama, ideea ca un sol sau o ambasada chineza a ajuns aproape de Dacia poate fi socanta.
    Dar nimic nu ne impiedica sa admitem ca si dacii auzisera de Tara Matasii si chiar i-au intalnit pe locuitorii acestei tari.
    Occidentul stie foarte putin despre China.
    Lumea a inceput sa afle, de putina vreme, ca exploratorii chinezi strabatusera lumea intreaga inaintea europenilor.
    O senzationala harta chineza, redactata in 1418 pe o bucata de piele de gazela, a fost data publicitatii acum cativa ani. Ea reprezenta cu mare precizie toata lumea cunoscuta, cu Americi cu tot. Harta a apartinut exploratorului chinez Zheng He, care a ajuns in America inaintea lui Columb.
    Hartile exploratorilor europeni nu erau decat copii dupa aceasta harta. Asadar, nu Columb a descoperit America, nu Magellan a fost primul care a facut inconjurul lumii, nu Vasco da Gama a fost cel dintai care a ocolit Capul Bunei Sperante, nu capitanul Cook a descoperit Australia; nu portughezii au fost cei dintai straini care au pus piciorul in Brazilia, Mozambic si Angola, nici spaniolii in Chile, Peru, Argentina, Columbia si Venezuela. Chinezii le-au luat-o inainte. Iar inaintea chinezilor au fost vikingii, care au ajuns in America in secolul Xi si au redactat o harta si mai senzationala a celor doua Americi, harta Vinland. Dar aceasta este deja o alta poveste.
    In acest context, nu ar trebui sa ne mire daca gasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scrie si se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie. Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob nou descoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate duce la rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ce au dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istorici si de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.



    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Limba româna, patria mea!

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:31 am

    Suntem români pentru ca vorbim româneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de fundamental: nici credintele, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele unui adevarat razboi impotriva limbii romane

    Lingvistii isi imagineaza limba româna, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistenta de sunca (influenta slava), cateva foi de salata (influenta maghiara, turceasca, greceasca, rusa, franceza si altele), si putina maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta poate defini limba româna cum considera ea ca e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu adevarat ce (sau cine) este limba româna si care este rostul ei.
    Limba româna nu este latina plus slava, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus... Limba româna este acea forma speciala sub care spatiul acesta geografic si spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo de ele a capatat o identitate. Limba româna nu este o simpla structura logico-lingvistica cu ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea detine un nucleu, o esenta, care este una si aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca aceasta limba sa se fi numit "româna". Pe acest trup s-au asezat diferite haine, dupa imprejurari si moda: haina slava, cea turceasca, haina maghiara sau greceasca, jobenul frantuzesc sau jeansii americani. Chiar si latina nu a fost decat o alta haina, mai groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga, imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta haina a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa nascoceasca cum ca de fapt latina este si trupul, si spiritul limbii române. Au inventat peste o mie de cuvinte latinesti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar care in latina nu au existat niciodata. S-au dat peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au abandonat limba in favoarea latinei, chiar si acei daci - foarte numerosi - care n-au intrat niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe toate partile limba româna pentru a o face sa intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne convinga ca limba româna are o istorie recenta, ca ea s-a "format" la un moment dat, cam pe vremea cand slavii dadeau tarcoale la Dunare. Si au reusit sa ne pacaleasca. Evident, din perspectiva strict stiintifica, respectand criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum se poate socoti alta limba decat ceea ce se vorbea acum cateva mii de ani. In realitate este o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele" puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate si mai inselatoare... Si numele, desigur: astazi ii spunem "limba româna", dar ea este aceeasi limba carpatina a noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit in stravechime.

    Spiritul limbii române

    La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ (DEX), constatam ca toate cuvintele limbii române vin de undeva: latina, bulgara, sarba, maghiara, turca, greaca, rusa, franceza, germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele. Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta ca româna este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul aparitiei limbii române dintr-o limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un balaur, intreaga limba daca, si in care s-au amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, caci adevarul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la maghiari, in maghiara au sensuri foarte restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar structuri considerate latinesti, in latina nu au existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini, care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria limbii române.
    Din pricina faptului ca noi credem in continuare in teoriile proclamate de savantii nostri, nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce sa defineasca limba româna din singura perspectiva justa, aceea de dat sacru. Constantin Noica a aratat, citandu-l pe Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri netraductibile sunt intotdeauna cuvintele vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe acestea le ignora sau le falsifica originea. Unde altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in ceea ce a dainuit de secole, neatins? Spiritul limbii se gaseste in felul in care sunetele se combina intre ele si sunt accentuate, dand nastere unei melodii aparte a limbii, in gramatica, in cuvinte si expresii care adesea nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si imagini, in felul in care se imbina si se ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei altor limbi. Cand e vorba de elementul stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor: barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce ne-a ramas dupa tavalugul latin...
    Oare de ce bucuria este numita cu un cuvant dacic, pe cand tristetea, mahnirea, necazul, supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru ca bucuria este sentimentul fundamental al fiintei umane, emotia care iti arata ca esti pe calea cea buna, ca esti in acord cu Dumnezeu. Gandul, cel care leaga lucrurile si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvant dacic (unii lingvisti mai sustin si astazi ca ar veni din... maghiara!). Doina este un alt cuvant milenar, care transpune esenta sufletului romanesc, starea de dor. A mosteni nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de ani, la fel ca mos si mosie, din aceeasi familie. Vatra este un cuvant dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel si codrul. Cuvantul a ingropa (si groapa) are si el o varsta de cateva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe...
    In dictionare nu se foloseste niciodata termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul, dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna ca un cuvant este de origine necunoscuta decat sa admita ca este dacic. Lucrarile de istoria limbii romane incep intotdeauna cu latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e considerat doar o "influenta" minora, marginala... Ceea ce sperie cu adevarat pe dusmanii identitatii noastre de neam si limba este continuitatea incredibila, de mii de ani, caci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sa modifice acest sambure puternic.

    Razboiul impotriva limbii române
    De aici porneste totul: de la presimtirea sau intelegerea rostului pe care il are limba româna. Caci daca limba româna este cea care da identitate unui spatiu spiritual care sta la temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut in aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si de lingvistica, deoarece limba isi vede mai departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile adanc infipte in pamant. Pentru ca limba romana sa-si piarda rostul, cei potrivnici actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un veritabil razboi.
    Exista un razboi impotriva limbii române, caci exista un razboi impotriva identitatii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot taia radacinile este indepartarea de limba noastra. Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.
    Caile pe care se desfasoara lupta impotriva limbii romane si, implicit, a identitatii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savantii, fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie vanduti cu totul si potrivnici intereselor neamului, depun eforturi in a ne falsifica radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si fata de tot ce inseamna componenta straveche a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul, dictionare si tratate ridicole, care cauta sa demonstreze ca dacii au renuntat brusc, definitiv si in masa la limba lor, iar limba româna este continuarea limbii latine, devenita imediat un "primitor universal", o "limba ospitaliera" care a renuntat de buna voie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum.
    Mass-media este un alt canal prin care se duce acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu mare insistenta saracirea limbii, mai ales in randul tinerilor. Este adevarat ca limba oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevarat ca si noi suntem modelati, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular sarac, vom deveni repede la fel de saraci in spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori "misto", ori "naspa", nimic nu mai este "frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem "cool" ori "trendy", avem "joburi" de "manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori "dealeri", engleza ne sufoca, suntem invatati sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra, ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in cateva generatii vom uita mai mult de jumatate din limba, vom face dictionare chiar si pentru româna ultimelor decenii si nu vom mai sti ca "Limba noastra-i limba sfanta,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plang si care-o canta/ pe la vatra lor, taranii".

    Europa româneasca
    Dacia pe timpul lui Burebista. Se intindea pe aproape intreaga Europa de azi


    Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu adevarat, caci pentru noi, limba materna este un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il respiram, si nu suntem constienti de schimbarile subtile care se produc in vorbirea noastra. Doar cei plecati departe stiu ce inseamna sa visezi romneste si sa tresari la auzul unei vorbe de acasa. Insa adevarata fata a acestui razboi s-a vazut si continua sa se vada in afara granitelor tarii, in comunitatile istorice de români, care cuprind cu radacinile lor aproape jumatate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia, din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria acestor români este incarcata de suferinta, iar astazi, desi traim in vremuri democratice, in cele mai multe dintre aceste teritorii limba româna e vorbita doar in soapta.
    Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii Balcani.
    Vreme de patru secole, intre sec. III si VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracica: majoritatea imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi generali, proveneau din randul tracilor si al dacilor nord-dunareni. Dupa ce granita de pe Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce vorbesc astazi româneste, de multe secole, in aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana nu a avut un astfel de destin.
    In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul "Timpul" urmatoarele cuvinte: "Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev".
    Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

    Razboinici daci Procesiune dacica la Drobeta

    Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate.
    Astazi, in afara tarii, româna este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii.
    In Basarabia, limba romana a fost numita "moldoveneasca", pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca...
    Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.

    Europa s-a nascut in Carpati

    Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?

    Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim "Europa Clasica". Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor. Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.
    Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.
    Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna. Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.
    Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: "A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste".
    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Dacii de la capatul lumii

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:35 am

    Urme "romanesti" in Marea Britanie

    In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului. Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.

    Casa construita pe temelia vechiului fort Fosta asezare a luptatorilor daci
    Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.

    BANNA, fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare...
    Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.

    COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid
    Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam. Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice.
    !
    Opinci ... romane Scrieri romane pe lemn

    Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
    Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".
    Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal.
    E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor.
    Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.

    Pelerinaj la hotarul magic Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie...
    Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...
    N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.

    "Au fost stralucitori: brilliant!" Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor. Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.


    Menander, tribunul dac Placa tribunului Macheta fortului locuit de faci

    Soarta Scotiei, decisa in Dacia Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.
    Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"...
    O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid...
    Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.
    Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...
    Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia
    De la Stonehenge la Sarmizegetusa Intre monumentele megalitice din Marea Britanie si Romania exista asemanari impresionante

    Scotia: Insulele Orkney
    La nord-est de coastele Scotiei, acolo unde incepe oceanul nesfarsit, se afla insulele Orkney, numite Orcades de catre autorii latini: insulele orcilor, adica ale focilor. Oamenii neoliticului au lasat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, incet, spre sud, pe masura ce clima s-a racit. In epoca fierului, insulele erau locuite de picti, care locuiau in bordeie sapate sub pamant. Regele orcadienilor s-a supus imparatului Claudius al romanilor la inceputul erei crestine, iar in secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni. Acestia le-au stapanit timp de sase secole, apoi au fost oferite, in 1468, lui Iacob al III-lea al Scotiei, ca dota a Margaretei de Danemarca. Si astazi, prezenta nordicilor se simte puternic in insule, caci Oslo este mai aproape decat Londra. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scotian, unde UNESCO si-a asezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare insemnatate, care au luat nastere datorita unor avansate cunostinte de matematica si astronomie. Gandul, intarit de povestile unor martori care au fost si-au vazut, ca oamenii neoliticului scotian ar putea avea, in comun cu dacii, seturi de cunostinte sau de traditii, ori chiar o felie nestiuta de istorie, m-a imboldit sa fac un drum in aceste insule.

    Satul dezgropat de furtuna Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de "inima neolitica a Orkney-ului", tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei. O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.
    Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte. Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit. Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii. Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.

    Cercurile cu uriasi Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior. Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea.
    Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii. Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?
    Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului. Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi...
    Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.


    Povesti despre celti si daci Peter si Katlyn Leith locuiesc in Stenness, la doi pasi de megaliti. Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul... Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa. Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate. Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic... Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.
    Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.
    Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile. Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe. Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare, locuri sfinte in care omul se intalnea cu Dumnezeu.

    Anglia: Stonehenge Vazusem o multime de fotografii si filmari cu complexul megalitic de la Stonehenge. Stiam unde e situat si cum arata, ii stiam istoria si interpretarile, dar, cu toate acestea, nu aveam cum sa banuiesc ce ma asteapta. De la Londra nu e foarte mult de mers cu masina pana in campia Salisbury, unde e situat Stonehenge.
    Stonehenge - centrul universului Casa pasarilor
    Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb. Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, "sorbul" ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
    Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului. Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra. Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.
    Craciun stravechi romanesc Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele. S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie. Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga. Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc. Noi am uitat demult ca de Craciun se sarbatorea victoria luminii, iar ziua nasterii lui Hristos a venit sa reconfirme ca lumina credintei invinge intunericul, insa am pastrat viu spiritul acestei sarbatori.
    Hiperboreea Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material. Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire. Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.
    Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge. Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.
    Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii. In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.
    In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate. O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii.

    Momaie pe varful Godeanu Lumea dacilor de acasa
    La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci. Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.
    Dacia: Sarmizegetusa La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge.
    Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur imprejur sunt iconite. O carticica cu "Drumul Golgotei" este asezata cu grija la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt asezate patru cruciulite. Oamenii vin aici si se roaga, stiind ca e un loc sacru, simtind ca, dincolo de timp, Dumnezeu este acelasi. Acelasi si in invocarile dacilor, acelasi si in rugaciunea crestinului. Supusi zeului banului si traitori intre betoane, departe de lumina binefacatoare a soarelui, si luminati, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai intelegem cat de importanta este legatura cu natura. Atat de importanta, incat pierzand-o, am pierdut si legatura cu Dumnezeu si ne-am pierdut pe noi insine. Am pierdut sentimentul unitatii creatiei si am invatat singuratatea si frica de moarte. Am uitat ca nu suntem nici singuri, nici izolati, ci suntem una cu tot ce exista si, prin urmare, nemuritori. Dacii stiau acest lucru, de aceea mergeau la lupta desculti si fara armura. Si tot de aceea celebrau in egala masura viata si moartea, ca fatete ale aceleiasi monede. Dar noua, romanilor, ne-au ramas traditiile, ca un ecou si un semn de aducere aminte care sa ne readuca pe drumul cel bun, inapoi la natura si la Dumnezeu.
    Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra - in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni. Iar in zilele calde, cand ai inima senina, poti vedea si mai adanc, pana acum cateva mii de ani, cand aici oamenii se intalneau cu Dumnezeu si celebrau viata, moartea si invierea.


    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Imparatii daci ai Romei

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:40 am

    Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.

    Enigme Istorice

    De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles

    Regalian, stranepotul lui Decebal
    Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
    Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

    Dacia - abandonata sau eliberata?
    Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
    Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin "carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

    Aureolus, ciobanul din Carpati
    Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

    Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat pe daci
    Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana. Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.


    Daia si Licinius
    Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

    Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
    Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune "Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

    Imparatul Constantin Degetul lui Constantin Arcul sau de la Roma
    Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
    Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita "Crucea greceasca". Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

    Falsificarea istoriei

    Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane.
    Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune.
    Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri.
    De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului "intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
    Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati.
    Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise.
    Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.
    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Cine a inlaturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiana?

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:45 am

    Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care istoria se incapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea ii mai intereseaza pe istoricii nostri. S-au scris cateva studii, s-au dat cateva interpretari si s-a inchis dosarul. Se asterne praful peste o istorie a dacilor scrisa cu condeiul rupt, de niste istorici grabiti, o istorie din care adevarul inca nu s-a aratat decat in mica masura

    Primul "film" de razboi din istorie
    Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decat o simpla victorie militara: a fost inceputul unui jaf care a scos Imperiul roman din criza. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur si argint, rectificate de istorici la cateva sute, prin stergerea unui zero), a dus la o scadere a pretului aurului in imperiu, la scutirea cetatenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole si jocuri ce au durat 123 de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii si-au exprimat bucuria pentru infrangerea dacilor, punand sa fie ucisi in jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi si 11 000 de fiare salbatice. Minele Daciei au furnizat in continuare aur imperiului , finantand ample programe de constructii, intre care si grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal intreg, iar pentru a marca acest efort a fost inaltata o columna. Era o columna alba, goala, iar inscriptia de pe soclul sau spunea ca acest monument s-a ridicat pentru a marca inaltimea colinei excavate. Era viitoarea Columna a lui Traian. La un moment dat, la scurta vreme dupa inaugare, cuiva i-a venit ideea decorarii columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, inalt de 38 m, a fost decorat cu benzi sapate in spirala, acoperite cu scene de lupta, asemenea cadrelor unui film, reprezentand desfasurarea celor doua razboaie daco-romane. Multi specialisti sustin chiar ca reprezentarile de pe columna erau in culori, ca marmura a fost pictata.
    "Benzile desenate" care invelesc columna reprezinta scene de lupta din cele doua razboaie daco-romane
    Astfel a luat nastere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat si imitat de-a lungul timpului. Doar inscriptia a ramas aceeasi, fara sa pomeneasca nimic de razboaiele cu dacii. Pe columna apar foarte multe scene in miscare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive si, desi sunt peste 2500 de fete reprezentate pe columna, rareori se gasesc unele care sa semene intre ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere si compasiune. Desi romanii sunt prezentati mereu invingatori, desi nu exista nici o imagine de roman ucis in lupta, in vreme ce dacii sunt aratati zdrobiti in toate infruntarile, chirciti, cazuti sub copitele cailor, sagetati, decapitati, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentari o mare compasiune si admiratie a autorului fata de daci. Dacii lupta pana in ultima clipa pentru a-si apara libertatea si pamantul. Mai mult, in afara de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, exista mai multe scene de sinucidere in masa a dacilor, care nu au acceptat sa ajunga prizonieri in mainile romanilor: fie isi strapung pieptul sau gatul cu pumnalul, fie, intr-o scena mult discutata, beau otrava. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de impartirea ultimelor provizii de apa, nu de impartirea otravii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columna. Durerea este sfasietoare, dar este mai mult durerea infrangerii decat chinul mortii.
    Multi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columna au afirmat ca la baza povestirii ilustrate pe acest monument se afla cartea pierduta a imparatului Traian despre razboaiele cu dacii; ca, de fapt, columna nu este decat "ilustratia" acelei carti, respectand succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele si descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil intelese de romani, care erau familiarizati cu textul cartii lui Traian si recunosteau usor pe fusul columnei cele descrise in carte. Pentru noi insa, care nu am avut sub ochi aceasta carte, ele raman o enigma.
    Misterul unei scene sterse de pe Columna
    Desi timpul si-a lasat amprenta pe suprafata columnei, ea a ramas totusi intreaga, dupa aproape doua mii de ani. Culorile s-au sters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adaugate s-au pierdut (armele din mainile razboinicilor erau dificil de reprezentat in marmura, in relief, din pricina fragilitatii lor, asa incat au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a Romaniei exista o copie a columnei in marime naturala, executata in anii 30, si ajunsa in tara in 1967. Dar in vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc in spirala de la baza spre inaltime, unde nu mai pot fi vazute de la distanta, copia de la Bucuresti nu este compusa pe inaltime, ci este desfasurata pe orizontala, scena cu scena, in asa fel incat sa poata fi vazute toate detaliile. (In antichitate, columna putea fi "citita" din cladirile care o inconjurau, si care aveau cel putin doua etaje.)
    Undeva spre varful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfasoara scenele cele mai dramatice: caderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal si sfarsitul razboiului. De fapt, sfarsitul istoriei unui neam. Dupa ce Decebal a inteles ca nu mai are scapare, a ales sa-si curme singur viata, pentru a nu trai dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmarit prin padure de un grup de romani, Decebal alearga calare, alaturi de alti nobili daci. Este ajuns din urma, iar in momentul in care soldatul din spate ii intinde mana intr-un gest care ii oferea viata (dar si sclavia), Decebal se lasa sa cada de pe cal si isi duce spre gat sabia incovoiata. In scena urmatoare, doi copii daci sunt capturati de romani, probabil fiii lui Deceabal.
    Scena stearsa a capului lui Decebal prezentat multimii pe un scut
    Iar in scena imediat urmatoare, doi soldati prezinta unei multimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea intoarsa, nici unul nu se uita spre scut si spre capul sangerand al regelui dac. Sursele scrise spun ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma si azvarlite pe treptele templului Gemoniilor. In scena imediat urmatoare, trei nobili daci, cu siguranta de mare vaza, sunt prinsi in munti de un grup numeros de soldati romani. Intre ei poate se aflau si fratele lui Decebal, Diegis, si marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un numar foarte mare de soldati romani, dupa cum rezulta din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistente dacice sunt inabusite in munti. Un grup de daci, cu bagaje, se intorc la casele lor (sau, din contra, parasesc tara ocupata), apoi un sir de animale domestice inchide lungul sir al reliefurilor de pe coloana. Nu urmeaza nici o procesiune, nici un mars triumfal, nici o defilare glorioasa a armatei, nici o intrare stralucitoare in Roma. Un final neasteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru si plin de tragism.
    Episodul prezentarii capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibila. Acum cateva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar inchinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormantul contine o inscriptie care confirma fapta acestui soldat si un relief reprezentand un calaret care se repede la un om prabusit la pamant, invesmantat in straie de dac, si din mainile caruia cade un pumnal incovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai isi luase viata. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentata si pe obiecte de ceramica din Gallia si din Spania, dovada ca i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columna, in care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocanire minutioasa, milimetru cu milimetru. Nu se mai vad decat contururile care sugereaza, vag, despre ce este vorba: un castru, in interiorul caruia se vede un cort militar, in fata caruia doua personaje prezinta unei multimi, alcatuita din soldati romani si daci prizonieri, un scut pe care este asezat un cap uman. Cine a distrus aceasta scena si de ce? Cine putea ajunge la varful Columnei, inarmat cu o unealta de zdrobit, probabil un ciocan, si ce l-a determinat sa stearga de pe Columna aceasta scena ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentala, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mana cuiva care a vrut sa faca sa dispara din istorie aceast cumplit episod.
    Columna Traiana, cu statuia Sfantului Petru asezata in locul celei a lui Traian (sec.XVI)

    Crestinii, acuzati pe nedrept

    Specialistii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfacatoare si necredibila: crestinii ar fi sters scena! In anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al Iii-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, incepand cu 1558. In sfarsit, in 1589-1590, in varful Columnei, in locul statuii lui Traian, disparuta inca din antichitate, a fost asezata statuia Sfantului Petru. Se presupune ca scena prezentarii capului lui Decebal a disparut in aceasta perioada, deoarece atingea sensibilitatea crestinilor, era prea macabra pentru gustul lor si de aceea a fost stearsa. Totusi, pe columna apar reprezentari cel putin la fel de macabre, inca din primele scene: soldati romani prezentand imparatului capete de daci, capete de daci infipte in pari in fata unui castru, un soldat tinand in dinti, de par, un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al Xvi-lea, astfel de reprezentari nu erau macabre. Mai mult, crestinii erau familiarizati, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtand tava cu capul Sfantului Ioan Botezatorul.
    Sa fie vorba de apararea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigas, asa cum au sugerat alti cercetatori? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decat intreg razboiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Si pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu si jumatate dupa moartea lui Traian? Daca a vrut cineva sa apere cu adevarat memoria lui Traian, ar fi trebuit sa sterga mult mai multe scene de pe Columna, nu sa se catere pana sub capitel si sa distruga doar scena finala, oricum greu vizibila de jos, o scena in care apare si Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea in care regele dac si imparatul roman par sa se intalneasca pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizeaza infrangerea definitiva a dacilor si victoria absoluta a romanilor a fost inlaturata. Cei care au atribuit gestul distrugerii crestinilor din secolul al Xvi-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Intre acestia se numara, in mod surprinzator, si cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfarsitul sec. al Xix-lea), iar ipoteza sa a fost preluata si de Radu Vulpe si de alti cercetatori romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu au studiat indeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului si au tras concluzii pripite.


    Un martor incomod

    Columna a fost obiect de mare admiratie, inca de timpuriu. Multi artisti ai Renasterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut sa aiba, nu de putine ori, o copie sau o columna similara. S-au facut desene si gravuri dupa reliefuri, inca de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la inceputul secolului al Xvii-lea, cand Ludovic al Xvi-lea a comandat o copie dupa columna. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele pana in varful columnei. Bartoli a profitat de aceasta oportunitate si, urcandu-se pe schele, a copiat in cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. In desenele lui, scena astazi distrusa este intreaga, cu toate amanuntele sale. Albumul sau de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care il numeste "Traian al Frantei" a fost editat in 1673. Deci, la o prima analiza, zdrobirea scenei nu poate fi atribuita initiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a afirmat. Lipsa de interes si de informare a celor care ar fi trebuit sa se ocupe de studierea si interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tainuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanta pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie sa plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, in perioada secolelor Xv-Xviii. Si acestea nu sunt putine!
    Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli exista si in Romania, in cateva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Nationale a Romaniei, iar un altul la Sibiu, daruit bibliotecii Astra de catre Badea Cartan... Da, acel Badea Cartan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergand pe jos pana la Roma, anume ca sa vada Columna. Acel Badea Cartan care a presarat in jurul Columnei pamant adus de acasa si boabe de grau. Acel roman patriot, despre care ziarele Romei au scris ca este "un dac coborat de pe Columna". A carat de-a lungul vietii cu spinarea, peste munti, mii de carti in limba romana, din "Romania libera", in Ardealul ocupat. Intre ele, si aceste nepretuite reproduceri dupa reliefurile Columnei, pe care specialistii continua sa le ignore.
    Unii cercetatori sustin ca Bartoli ar fi reprodus din imaginatie unele detalii disparute de pe Columna. Nu putem sti deocamdata daca scena cu capul lui Decebal este reconstituita de artist sau chiar exista intacta in secolul al Xvii-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un calugar spaniol care a scris comentarii despre Columna in limba latina, in secolul al Xvi-lea, spune ca alaturi de cap se aflau si cele doua maini taiate ale regelui, dar in desenul lui Bartoli nu vedem decat capul. Exista doua explicatii: fie calugarul nu a vazut detaliile scenei, deoarece era deja stearsa, si s-a orientat in descriere dupa stirile din izvoare, care sustineau ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma, fie a vazut scena originala, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja stearsa si a reconstituit-o fara cele doua maini. Singurul mod in care se poate afla perioada in care scena a fost distrusa este consultarea tuturor reproducerilor dupa Columna existente, de la cele mai vechi, datand de pe la 1400, pana la cele mai recente.
    Extraordinarul portret al lui Decebal de pe Columna


    Enigmaticul justitiar
    Cine a fost, totusi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la varful Columnei decat cei care urcau pe schele. Trebuie sa fi fost, asadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor si a urcat pe ele. Totusi, trebuie sa fie vorba de un cunoscator, caci doar cineva care stia foarte bine ce scena se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat sa o distruga. Inainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comanda, in 1541, din partea regelui Francisc I al Frantei, cand s-a facut prima copie dupa Columna, azi disparuta. Atunci s-au ridicat primele schele. Insa momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decat studiind toate reproducerile existente in acea perioada. Am putea avea surpriza sa descoperim ca fapta s-a produs mult mai tarziu, in secolele Xviii-Xix, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, caci interpretarile s-au facut (si continua sa se faca) doar dupa copiile mai noi ale columnei. Pe langa cele doua copii recente, cea de la Bucuresti, si o a doua, aflata la Roma, la Muzeul Civilizatiei Romane, mai exista alte doua copii, ambele din secolul al Xix-lea, una in Franta, facuta la cererea lui Napoleon al Iii-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusa in Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia dupa studierea tuturor acestor reproduceri vom putea sti mai multe.
    Ramanand deocamdata in domeniul speculatiilor, putem presupune, fara a ne teme ca ne departam prea tare de adevar, ca cel care a sters scena a vrut sa apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pana acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toata admiratia, in fata caruia contemporanii si-au plecat capul: un rege care a luptat pana in ultima clipa pentru poporul sau si care nu a acceptat sa fie prins si dus sclav la Roma. Insa scena prezentarii capului sau desprins de trup (poate impreuna cu mainile taiate, asa cum indica sursele) era o imagine umilitoare si dureroasa pentru daci, pentru urmasii lor si pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scarile Gemoniei si lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinta pana la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut sa stearga din istorie acest episod sangeros, tragic si umilitor. Lipsa totala de preocupare a specialistilor pentru acest incident semnificativ a dus la ingroparea unei informatii de mare interes. Poate intr-o zi vom afla numele acestui justitiar. Dar chiar daca va ramane anonim, fapta lui trebuie investigata, pentru a-i afla motivatia, ca si epoca in care un astfel de gest s-ar fi putut produce.

    Imparatul Traian, reprezentat pe columna

    Pedepsirea lui Traian

    Traian a avut o faima buna printre contemporani si chiar multa vreme dupa moartea sa. Ziua lui de nastere era inca sarbatoare nationala in secolul al Iv-lea. Chiar daca unii istorici antici l-au mai criticat, in ansamblu a fost considerat un imparat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrand forta de lupta a dacilor si ducand la Roma o jumatate de milion de prizonieri, daca e sa dam crezare surselor vremii. Si totusi, ceva s-a intamplat cu posteritatea lui Traian. Este de neinteles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, in care se pomenea de daci, au disparut. Cu greu ne putem imagina ce s-a intamplat. Intr-o scurta enumerare, au disparut: jurnalul de razboi al lui Traian, intitulat "Dacica" (sau "De bello dacico"); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulata "Getica"; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre constructia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel putin patru la numar), care au scris despre imparat si despre razboaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiasi autor, in care erau infatisate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisa de Dio Chrysostomos, invatat exilat in Dacia in vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, in care erau consemnate toate operatiunile din timpul celor doua razboaie, ca si cheltuielile de razboi; scrierile lui Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit si el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris in versuri istoria razboaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnata de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiasi autor, care tratau despre razboaiele lui Domitian si expeditiile lui Traian in Dacia. Doar din acestea din urma ne-au ramas niste rezumate stangace: singurele informatii care au ajuns pana la noi despre razboaiele cu Traian. In rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pana la noi nu a ajuns nici macar un rand!
    Este oare o coincidenta, o simpla intamplare, disparitia tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute si la o data greu de precizat, o incercare de stergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel putin a episodului dacic? Inca si mai ciudat este ca si monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemanatoare cu cea a cartilor. Doar Columna, mare, impunatoare si greu de doborat, a ramas in picioare. Putina lume stie ca a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, conceputa si realizata exact in acelasi stil si cu acelasi talent ca si reliefurile de pe Columna, dar pe o suprafata plana. Este vorba de marea friza a lui Traian, ce masura 32 de metri (dupa unii chiar peste 100 m!) si impodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, disparut astazi. Abia in aceasta friza, care condenseaza intr-un fel razboaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasa. Dupa numai doua secole, forul lui Traian este profanat de urmasi, friza sparta in mai multe bucati, dintre care patru au fost incastrate in Arcul lui Constantin, precum si opt statui de daci, utilizate la impodobirea aceluiasi Arc. Imparatul Constantin cel Mare se nascuse la sudul Dunarii, la putini ani dupa retragerea romanilor din Dacia, zona locuita de daci. Nu este exclus ca aceasta obarsie moeso-daca a lui Constantin sa-l fi determinat pe imparat sa-si impodobeasca Arcul cu statui de daci si sa distruga monumentul lui Traian, pentru a-l incorpora in al sau.
    Stim, asadar, ca la doar doua secole dupa moartea sa, forul lui Traian incepea sa fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decat prin caderea in dizgratie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru inaintasii lor. In acest fel s-ar putea explica disparitia aproape in totalitate a documentelor lui si ale celor despre el, precum si spolierea monumentelor inchinate lui. Probabil tot atunci a fost doborata de pe Columna statuia colosala de bronz aurit a imparatului, probabil atunci a fost jefuita si urna de aur ce ii adapostea cenusa, asezata in soclul Columnei. E adevarat, nu avem absolut nici o informatie directa in acest sens. Dar daca aceste presupuneri nu sunt gresite, putem intelege de ce, odata cu Traian, au disparut din istorie si dacii. Ramane insa o mare enigma: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, in ochii compatriotilor lui, imaginea unui imparat bun si drept. Poate vreunul dintre imparatii Romei de origine dacica, despre care istoria noastra nu pomeneste niciodata, a vrut sa razbune tragica soarta a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai tirziu, caci unele scrieri despre daci inca erau citate in secolul al Vi-lea. Sau poate e doar o simpla razbunare a sortii... Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea si revolta pentru inrobirea Daciei au dainuit, iar gestul stergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede in acest sens.
    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    O enigma istorica: romanizarea

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:49 am


    Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale - limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.


    Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord - Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

    Romanizarea Daciei Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova - inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor - dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.
    Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua "Dacie". In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?
    Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste "parghii" nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume - se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.


    E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor
    Cum se paraseste o limba Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
    Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
    Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine.
    Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

    Talmaciul dacilor La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor "interesati" in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica "translator al dacilor", prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

    Retragerea romanilor si urmarile ei Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a "consolidat" in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.
    Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

    Au fost romanizati dacii liberi? Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la... romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de... limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

    Unitatea incredibila a limbii romane O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

    Scoala Ardeleana si baroana Nicholson Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale "doctorilor ardeleni" care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune "tolerata", in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere "noi de la Ram ne tragem". Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni "tolerate" in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

    Istorie si politica Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana - Gold Corporation: "Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima "integrare" in Europa." Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa. Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului "dac", ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
    Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i "cotropitori" si "dusmani". Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

    Tacerea specialistilor "Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist". Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.
    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Codexul Rohonc

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 10:53 am

    O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri.
    Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
    De la daci nu au rămas izvoare scrise.
    Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
    O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
    În 1982, arheologul Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei ungare de stiinţe a Codexului Rohonczi; se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută; a facut rost de o copie; timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele si a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.
    E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.
    Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor aceasta scriere secretă.
    După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi, scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat: literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”.
    După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
    Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana) , cu caractere moştenite de la daci. Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului, spune aceasta.
    Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi.
    Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare, a descoperit Viorica Enachiuc. Jurământul tinerilor blaki.
    Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki, care a fost tradus în felul următor:
    O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
    Înşelator, să nu primeşti a te uni/
    Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit / Vei fi/
    Cântecul cetăţii aud îndelung/
    Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
    Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
    Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
    Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!

    Notă:
    Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.
    Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi ăn Danemarca, unde a studiat scrierea runică.
    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Perit-au Dacii?

    Mesaj  Didina Sava la data de Mar Ian 25, 2011 11:01 am

    Perit-au Dacii?" Titlul celebrului studiu al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu este mai actual astazi ca niciodata. Formulata in urma cu peste 100 de ani, intrebarea marelui scriitor si istoric mai asteapta raspuns. Intr-adevar: ce se intampla cu dacii? Au disparut oare din istoria Romaniei? De la o vreme incoace, capitolul care le e dedicat in manualele scolare a devenit aproape invizibil, iar cercetarea oficiala pare sa-i ignore total, in ciuda unor descoperiri incitante, facute in ultimul timp. Scenariu ocult sau, pur si simplu, uitare? Cu prilejul "Anului Decebal", dedicat aniversarii a 1900 de ani de la cucerirea Daciei de catre romani, revista noastra isi propune sa gaseasca un raspuns la intrebarea mai veche de un secol, initiind o serie de interviuri si reportaje dedicate "misterului dac".
    Pentru inceput, ne-am adresat istoricului G.D. Iscru, conferentiar universitar doctor la Universitatea "Dimitrie Cantemir" din Bucuresti.
    "Suntem prizonierii unor prejudecati"
    - Domnule profesor, de ce ar trebui ca anul 2006 sa fie "anul Decebal"?
    - In primul rand, pentru ca se implinesc 1900 de ani de la marele razboi al anului 106, cand armatele imperiale romane au cucerit regatul dacic al lui Decebal, un eveniment fundamental pentru ceea ce avea sa devina poporul roman.
    Pe de-alta parte, propunerea noastra are ca scop incercarea de a atrage atentia asupra unei parti a istoriei noastre care a fost neglijata, minimalizata. Componenta dacica a poporului roman a fost de prea multe ori trecuta cu vederea, in incercarea de a include prin orice mijloace spatiul romanesc in acela al culturii romane. Uneori, in dorinta de a apartine cu orice pret acestui spatiu, s-au facut exagerari, erori, s-au neglijat dovezi istorice, izvoare antice si s-au facut interpretari fortate. O cercetare stiintifica adevarata presupune deschidere si lipsa de prejudecati, ca sa nu mai vorbim de onestitatea de a lua in calcul toate dovezile, si nu numai pe acelea care ne convin. O idee nu este neaparat adevarata, numai pentru ca este general acceptata. Cand vine vorba despre istorie, s-au vazut rasturnari de situatie spectaculoase. Pana mai ieri, Troia era considerata un mit fara corespondent in realitate de catre istoricii profesionisti. A trebuit ca un amator pasionat, Schlieman, sa le dovedeasca istoricilor adevarul. Acelasi lucru se intampla si cu istoria noastra. Suntem prizonierii unor prejudecati, ai unor clisee istorice insuficient cercetate, care uneori contrazic bunul simt. Popoarele nu pot disparea pur si simplu, ca si cum n-ar fi fost, si acesta este si cazul civilizatiei geto-dace, care avea radacini foarte puternice, foarte adanci, foarte vechi. Imperiile, cum a fost cel roman, nu cucereau teritorii ca sa le civilizeze, ci in scopuri mult mai pragmatice. Ipoteza oficiala spune ca poporul dac, infrant si decapitat, a acceptat cu bucurie limba si obiceiurile invadatorilor, ceea ce este foarte greu de crezut, de vreme ce grosul armatelor romane era constituit din mercenari stransi de pe tot cuprinsul imperiului.
    Ca sa revenim la "anul Decebal", important este ca incercam sa atragem atentia asupra unor aspecte ale istoriei noastre insuficient cercetate. Din nefericire, autoritatile statului, mediile academice si chiar cercetatori din domeniul istoriei par foarte reticenti in fata oricarei incercari de a evalua intr-o noua lumina istoria poporului roman, drept care initiativa noastra privitoare la "anul Decebal" nu a gasit sustinere. Este pacat. Pana nu vom sti cine suntem si de unde venim, nu vom putea stapani prezentul.
    Cand "adevarurile absolute" devin pietre de mormant
    - Cercetarea istorica are nevoie de "sange rece". In ce-i priveste pe daci, sangele s-a urcat adesea la capul unor preopinenti, nu totdeauna de certa calitate profesionala. S-au facut multe exagerari in aceasta zona controversata a istoriei noastre. S-au amestecat prea multi amatori de "miracole dacice", fapte ce au starnit reticenta cercetatorilor profesionisti... Nu credeti?
    - Fara indoiala ca o idee, ca sa fie credibila, trebuie argumentata temeinic, si ca amestecul neprofesionistilor in domeniul istoriei poate sa strice. Nu e suficient sa citesti trei carti ca sa te pricepi. Pe de-alta parte, studiul modern al istoriei se face cu specialisti din foarte multe domenii. Dintr-o echipa de cercetare fac parte nu numai istorici si arheologi, dar si experti in lingvistica, etnologi, geologi, specialisti in mitologie, arhitecti etc. Pentru a ne apropia de adevar este nevoie de o cercetare pluridisciplinara foarte complexa, in plus, e nevoie de intuitie si de nonconformism. Studiul istoriei nu presupune o cercetare liniara. Este ca un joc de puzzle, ale carui elemente trebuie imbinate pentru a obtine tabloul in ansamblu. La noi, acest tip de cercetare inca nu exista. Viziunea noastra asupra istoriei este inchistata, rigida, plina de "adevaruri absolute" pe care nimeni nu se mai oboseste sa le cerceteze, desi in ultimii 50 de ani s-au schimbat multe. Bineinteles ca amestecul unor neaveniti este nociv, dar nu poti, ca istoric, sa ignori contributia unui lingvist, de pilda, si elementele pe care acesta le aduce, pentru ca ele sunt fundamentale. Toata lumea stie ca "ne tragem din daci si din romani" si aceasta este o axioma. Dar aici sunt o multitudine de nuante, de lucruri noi care au aparut intre timp. Ce facem in aceasta situatie? Respingem aprioric orice element care contrazice teza? Ce fel de cercetare stiintifica este aceea? In stiinte, in general, descoperitorii sunt aceia care au avut curajul de a pasi dincolo de cararea batuta. Care au avut curajul de a pune la indoiala ceea ce "stie toata lumea". Aceasta este valabil cu atat mai mult in zona istoriei, unde dovezile sunt interpretabile. Pana la urma, tot ceea ce dorim este pur si simplu o cercetare stiintifica onesta a unei ipoteze: aceea ca trasaturile fundamentale ale poporului roman sunt traco-geto-dacice avandu-si radacinile in timpuri foarte vechi, apartinand preistoriei.
    - Ce dovezi exista in acest sens?
    - Nu exista an in care sapaturile arheologice facute in tot bazinul Dunarii, in intregul areal balcanic, sa nu scoata la iveala dovezi ale acestei stravechi civilizatii de acum 6-8 mii de ani. Cele mai recente au fost facute in Bulgaria si in Serbia, dar culturile Hamangia, Cucuteni, Gumelnita sau Boian sunt prezente pe teritoriul romanesc. Urmele acestei civilizatii i-au facut pe cercetatori - si nu romani, ci americani, italieni, francezi - sa numeasca aceasta zona "Vechea Europa", considerand-o un punct de plecare pentru civilizatiile europene de mai tarziu. Inclusiv pentru marele neam al tracilor, din care faceau parte si geto- dacii, si care ocupau un teritoriu imens. In mijlocul acestui teritoriu se afla spatiul de astazi al Romaniei.
    Nenumarate izvoare istorice confirma continuitatea acestui filon tracic si influenta pe care acesta a exercitat-o de-a lungul mileniilor in Europa, dar de multe ori, aceste izvoare sunt ignorate. Altele pur si simplu nici n-au fost cercetate pana de curand, cum este Cartea invatatului suedez Carolus Lundius din secolul 16, numita "Zalmoxis, primul legiuitor", in care acesta sustine originile traco-geto-dacice ale poporului suedez. Si nu este un caz singular. Europa a fost plina de dave (cetati dacice). Regii danezi, pana doar acum cateva sute de ani, se auto-intitulau "reges daciae", pastrand astfel memoria ancestrala a originii lor. La 1275, este mentionat un rege danez numit Petrus de Dacia, aflat in fruntea unui... "Colegiu al Daciei"! La Paris exista un "Collegium Dacicum". In Spania exista, de asemeni, toponime si traditii care vorbesc despre o origine situata in Vechea Europa. Nemtii, care-si spun "deutch", ca si olandezii (dutch) isi revendica, de asemeni, originile din acest stravechi popor.
    Columna lui Traian, detalii
    Dar ce sa ne mai miram de izvoarele istorice necercetate sau ignorate, aflate in bibliotecile Europei, cand relicve esentiale, cum sunt tablitele de la Tartaria, ce contin cea mai veche scriere, au starnit mai mult interes cercetatorilor straini decat celor romani? De asemeni, tablitele de plumb despre care s-a scris in revista dvs., coifurile dacice, tezaurele gasite pe teritoriul Romaniei nu au fost niciodata cercetate cu adevarat in acest mod, pluridisciplinar, istoricii nostri marginindu-se sa le eticheteze intr-un mod superficial. As putea continua la nesfarsit aceasta pledoarie pentru o cercetare complexa si moderna a istoriei noastre. De fapt, este vorba despre a schimba viziunea asupra tuturor acestora, caci specialistii romani considera drept fantezii chiar si lucrari intrate deja in istoriografia unor tari straine.
    O fantoma bantuie Romania: nationalismul
    - Domnule profesor, cat din toate aceste lucruri se invata in scoli?
    - Aproape nimic. In scoli se invata ceea ce s-a invatat in ultimii 50 de ani si nici un fel de intrebare, de punere in discutie nu a intervenit. Se predau niste "adevaruri" batute in cuie. In scolile din Romania se studiaza mai mult Grecia si Egiptul antic decat civilizatia geto-daca, ignorata, trecuta sub tacere. Adevarul istoric este pur si simplu siluit. Copiii afla despre zei greci, despre care acum se stie clar ca au fost adoptati de la geto-daci. Mitul lui Prometeu, al lui Orfeu, sunt geto-dacice. Autorii antici, de la Herodot la Strabon, spun ca grecii au imprumutat poezia, muzica si instrumentele muzicale de la traci. Orfeu, Osaios, Linas, Tamyris, toti au fost traci. Orfeu era fiu al unui rege get; zeul Appolon, care i-a dat lira, era get; Euridice era o nimfa din Tracia. Nu se invata nimic despre religia, despre spiritualitatea traco-geto-daca, desi aceasta constituie baza celei grecesti, care mai tarziu a fost adoptata de romani. Amplitudinea civilizatiei traco-geto-dacice si influenta ei asupra unui spatiu enorm din Europa a fost evidentiata de unii cercetatori romani, si nu ma refer aici numai la Densusianu, dar si (mai tarziu) la Hadrian Daicoviciu si la Parvan. Daca in perioada interbelica se vorbea despre o natiune traco-geto-daca, acum, din motive pe care nu le mai expun, istoricii se feresc sa vorbeasca despre asa ceva, iar in scoli, referirile la toate acestea se fac cu fereala, cu jena, ca si cum ar fi ceva de rusine. De fapt, cred ca totul a pornit de la diferenta de opinii si de viziune intre doi mari istorici: Densusianu si Parvan. Ar mai fi un element care ar putea explica aceasta atitudine fata de istoria noastra: teama de a nu parea nationalisti, de a nu fi asociati cu istoria festivista de pe timpul lui Ceausescu, cand se sarbatoreau 2050 de ani de la statul lui Burebista. De multe ori, pe parcursul timpului, istoria a fost scrisa in functie de contextul social, politic sau de alta natura, si multi, nu numai Ceausescu, au incercat sa foloseasca istoria in vreun scop. Aceasta nu inseamna insa ca trebuie sa cadem in extrema cealalta.



    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    PE URMELE CAUCONIL0R-sau despre originea dacică a secuilor

    Mesaj  Didina Sava la data de Mier Apr 13, 2011 9:47 am

    PE URMELE CAUCONIL0R

    Reflexii pe marginea eseului cu acelaşi titlu apărut în volumul Mărturiile Anamnezei la Editura Paideia, Bucureşti 2004 sub semnătura domnului academician Alexandru Surdu.

    Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.
    Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoarele Oltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pag.17). Tot în această zonă Amianus Marcellinus (sec.IV) a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul Olt (pag.22).
    Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că cel mai important munte din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, ceea ce indică faptul că originea reală a acestor denumiri este hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secuii.

    Cine nu îşi ştie trecutul nu este vrednic nici de prezent
    Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este unul şi acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini. Dar numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui.
    Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus recunoaşterea demnităţii lor colective. Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, aşa după cum arată şi A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, (Ediţia III, Bucureşti 1988, Vol III pag.224) ei au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după anul 1848. Pentru a forţa desprinderea lor definitivă de masa covârşitoare a autohtonilor din Ardeal, istorigrafia timpului le-a atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele şi ca atare se anulează reciproc. În încercarea de a suplini lipsa oricăror dovezi care să ateste o pătrundere a lor în Ardeal, cum a fost cea a saşilor intens susţinută de coroana maghiară, istoricii au vehiculat şi mai vehiculează diferite plăsmuiri referitoare la originea secuilor oscilând penibil între a-i considerea avari, gepizi, huni, pecenegi etc, deşi ei sunt autohtoni, sunt membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, primii care au dat nume locurilor pe care trăiesc. Ei au conservat până astăzi nu numai nişte toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare dovadă a faptului că sunt b ă ş t i n ş i. Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi caucoli), iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula. Ca o altă dovadă că râurile Kukala au o denumire românească arhaică, aceeaşi spiritualitate românească a atribuit unui râu din bazinul Siretului omonimul Cucalea
    Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligaţia, ca în numele adevărului, să facem necesara distincţie maghiarizat-maghiar, mai ales în cazul secuilor, care începând cu Unio Trio Nationum s-au revendicat ca etnie de sine stătătoare distinctă de a ungurilor. I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui se susţine cu argumente:
    1. Argumente geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar şi de mărturiile unor călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi numea ciculi ca şi de mărturiile lui Christian Schesaeus de la 1540 sau de ale lui Ferrante Capece din februarie 1584.
    2. Argumente arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate epocile începând cu neoliticul. În ansamblul Daciei, Ţara Secuilor se delimitează în mod natural prin particularităţile sale de relief, de climă şi de resurse, iar aferent acestora, mărturiile arheologice o individualizează încă din protoistorie ca pe o adevărată punte peste Carpaţi între Dacia intra- şi extracarpatică. În acest context aşezările din Ţara Secuilor au prosperat încă din antichitate susţinând o concentraţie demografică ridicată mai ales prin importantele resurse minerale (sare, fier, cupru. ape minerale etc.) de care au dispus mereu. (vezi şi Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei etc.)
    3. Argumente istorice, mai ales pentru a denunţa legile de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 şi 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populaţie autohtonă a fost transformată, prin cele mai diferite forme de constrângere, în vorbitori de limbă maghiară. În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 generalul von Buccow, a notat pentru totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români, aşa cum arată istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4 (108)/2002
    4. Argumente heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, şi nu altceva, vor redescoperi din perspectiva continuităţii asumate că în momentul semnării tratatului UNIO TRIUM NATIONUM aveau ca secui conştiinţa originii lor dacice, motiv pentru care s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale soarele-luna, tandem deseori regăsit în multe reprezentări antice ale dacilor, inclusiv pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Aceeaşi pereche SOARELE-LUNA mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici lipsa oricăror îndoieli că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului dacic. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitate zero frizează ridicolul.
    5. Argumente culturale. Simon de Keza ne spune limpede ca secuii au înprumutat scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahica de tip răboj, numită „rovás irás” şi după maghiarizarea lor, nu se potrivea decat unui grai valahic şi în nici un caz unui grai străin, care ar fi folosit limba şi scrierea latină după modelul oferit la acea vreme de cancelaria regală de la Buda. Hilar este faptul că propaganda anti-românească a uitat de Simon de Keza pentru a pretinde că sintagma „rovás irás” ar defini o scriere adusă de prin Asia, deşi chiar teremenul de „rovás” indica originea sa valahică. Ca dovadă că este o străveche scriere românească, românii din Valea Timocului, cei care n-au avut legaturi cu secuii, folosesc şi ei până astăzi termenul de „răbuj”. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că odată cu parţiala lor maghiarizare secuii au transpus şi în variantă maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa, total inaderente unui spirit alogen, ca semn profund al faptului că secuii aparţin la matricea stilistică românească.
    6. Argumente religioase. Despre originea lor dacică vorbesc şi stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt identici cu stâlpii dacici care mai sunt păstraţi în alte zone româneşti. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime. Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţată ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
    7. Argumente antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa - Lisseanu şi ale lui I.I. Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nume ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi odată cu numele lor cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împotriva Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.
    8. Argumente sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.
    Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în perioada Diktatului.
    Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea adevărată din cunoscuta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian a lui Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nici o formă contrafacerile celor care mânaţi de interese străine practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final dezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o ţară democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.
    În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.
    Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe care îi face revizionismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă de revizionism într-o lume a competiţiei acerbe echivalează cu sinuciderea. Pentru a supravieţui astăzi nu mai poţi fi nici naiv, nici dezinformat, şi nici credul, mai ales după ce doamna cancelar Angela Merkel a declarat recent că multiculturalismul nu a dat rezultatele aşteptate (http://news.yahoo.com/s/afp/20101017/wl_afp/germanymuslimreligionimmigration) în Germania şi că pentru a evita apariţia stărilor de tensiune trebuie să se respecte limba ţării şi valorile creştine. Or, ceea ce este valabil pentru liniştea Germaniei, este cu atât mai valabil pentru integritatea noastră.

    G. L. Teleoacă
    avatar
    Didina Sava
    Initiator forum

    Numarul mesajelor : 3676
    Varsta : 53
    Localizare : Iasi
    Data de inscriere : 01/06/2009

    http://floridepiatrabijoux.forumgratuit.ro/pagini-personale-ale-

    Sus In jos

    Re: Dacii stramosii nostri !

    Mesaj  Continut sponsorizat


    Continut sponsorizat


    Sus In jos

    Sus

    - Subiecte similare

     
    Permisiunile acestui forum:
    Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum