Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 2:29 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Puterea Rugăciunii-Sfaturi spirituale

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

In jos

Dumninica Femeii Cananeence

Mesaj  Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Ian 29, 2012 3:13 am

Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (a Cananeencei). Matei 15, 21-28:

"În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind, striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela."

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi, ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune "nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.

Înţelepciunea lui Iisus şi atitudinea Sa misionară se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar, pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se arată prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!" (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia cananeeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!"

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: "Doamne, ajută-mă!", El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!" (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor celorlalte popoare. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele păgâne din jur ca fiind un fel de "câini", adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu tăria credinţei şi multa smerenie pe care le are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt "câini". Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: "Aşa este, Doamne!" (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: "Aşa este, Doamne!", şi îndată a mai adăugat: "dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Descoperind ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: "Doamne, miluieşte pe fiica mea!", ci "Miluieşte-mă!", adică "Ai milă de mine!". De ce? Pentru că ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, "Miluieşte-mă, Doamne" sau "Doamne, miluieşte-mă!", a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. De fapt, această rugăciune este, în acelaşi timp, cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită, multmilostivă şi atotbună, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume rugăciunea: "Doamne, ajută-mă!". Aceasta este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl mai poate salva dintr-o situaţie gravă, de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

"Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmii lui David, femeia cananeeancă a cunoscut, totuşi, lumina psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus, numindu-L Fiul lui David, în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare ale femeii cananeence învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: "Doamne, miluieşte-mă!" şi "Doamne, ajută-mă!". Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne învaţă că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă doar pentru sine, ci şi "pentru pacea a toată lumea", "pentru îmbelşugarea roadelor pământului", "pentru vremuri cu pace", pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă a fost creată şi există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei înţelegem cât de mare este puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, "pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi", după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian, Patriarhul României, în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, "pentru tot sufletul necăjit şi întristat", cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este "iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni", cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: "mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1853;1;68454;0;Credinta-tare-izvorata-din-iubire-indurerata*.html )

_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 728
Varsta : 43
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 28/08/2010

Sus In jos

Duminica Fiului Risipitor

Mesaj  Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Feb 12, 2012 4:39 am

Pericopa evanghelică a Fiului risipitor din cea de-a doua duminică a perioadei premergătoare începutului Postului celui Mare ne prezintă timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor pleacă într-o ţară îndepărtată. Ţara îndepărtată defineşte condiţia noastră umană, starea noastră căzută, în mare depărtare de Dumnezeu, aşadar a exilului nostru din Pământul Făgăduinţei, din Ierusalimul Ceresc, în pământul care rodea doar "spini şi pălămidă". Starea aceasta a depărtării aproape totale de Dumnezeu trebuie să ne-o asumăm şi noi, fiii cei risipitori, şi să începem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că "un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului". Cu alte cuvinte, cel ce se simte perfect "acasă" în perimetrul lumii acesteia, perisabilă şi trecătoare, un om care iubeşte numai viaţa lumii acesteia, care nu a fost nicicând atins de dorul după o altă realitate, veşnică şi netrecătoare, după Ierusalimul Ceresc şi Pământul Făgăduinţei, nu va reuşi nicicând să înţeleagă ce este pocăinţa şi cum ar trebui să se silească să o dobândească.

Aşadar, pilda aceasta atrage atenţia, pe de o parte, asupra înstrăinării noastre de Dumnezeu, a risipirii de către noi a darurilor primite de la El, iar pe de altă parte, asupra aducerii aminte şi a reîntoarcerii cu credinţă la Părintele Ceresc, primind din partea Acestuia reaşezarea în demnitatea de fii ai Săi iubiţi.

Sinaxarul Duminicii Fiului risipitor ne lămureşte şi mai bine asupra sensului aşezării acestei teme a pocăinţei înaintea începutului propriu-zis al perioadei Postului Mare. Din textul Sinaxarului înţelegem că această duminică a fost aşezată de către Sfinţii Părinţi pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde, văzând starea lor căzută, ci să dobândească curaj, îndemnându-i să facă pocăinţă, urmând pilda fiului risipitor. În acest sens, Condacul Duminicii arată: "De la părintească slava Sa, depărtându-mă neînţelepţeşte, în răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatei aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca unul din slujitorii Tăi".

O particularitate a slujbei Duminicii Fiului risipitor o reprezintă cântarea la slujba Utreniei a nostalgicului Psalm 136: "La râul Vavilonului". Deşi psalmul acesta face referire la contextul istoric al robiei babilonice a evreilor, în imnografia bisericească, el a fost aşezat ca prototip al Împărăţiei cereşti, căci Ierusalimul, atât de râvnit, este chipul veacului viitor, al Ierusalimului Ceresc, în care omul fusese aşezat prin creaţie. Plânsul, ca aducere aminte de Sion, este imaginea desăvârşită a omului înstrăinat de scopul existenţei sale. Aceasta este de fapt imaginea omului căzut în robia păcatului şi a morţii, ca urmare a neascultării de Dumnezeu. Tocmai datorită acestui fapt, "cântarea Sionului" nu mai este în acord cu starea de robie duhovnicească în care s-a aşezat omul prin cădere. Adică, din această stare, omul nu mai poate cânta "cântările Sionului", imnele biruinţei din Împărăţia lui Dumnezeu, pierdută prin păcat. Tocmai de aceea, psalmistul întreabă retoric: "Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?" Iar pământul străin nu este decât tărâmul morţii în care au fost alungaţi oamenii din pricina neascultării de Părintele Ceresc. Cântarea Sionului nu poate fi cântată, adică poate izvorî numai din bucuria prezenţei, din împărtăşirea de bunătăţile Ierusalimului. Numai gustarea din aceste bucurii ale Ierusalimului poate genera cântarea de biruinţă a prietenilor Mirelui Ceresc. Din starea omului căzut pradă păcatului, Sionul este doar amintirea, icoana unui bun avut, dar risipit prin nesocotinţă. "Aducerea aminte de Sion" rămâne imperativul adresat celor credincioşi întru redobândirea bunătăţilor risipite.

Biserica are rostul de a ne aminti neîncetat, şi mai cu seamă în această vreme premergătoare Postului cel Mare, de ceea ce noi am părăsit şi am pierdut, adică Viaţa cea dumnezeiască. Iar atunci când ne amintim, găsim în noi dorinţa şi puterea de a ne reîntoarce: "…mă voi întoarce la Tatăl meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi". Pocăinţa şi reîntoarcerea, atât de necesare pentru reaşezarea noastră în demnitatea pierdută de fii ai lui Dumnezeu, ne sunt oferite şi îmbiate de către Biserică în Sfânta Taină a Spovedaniei. Pentru a dobândi însă iertarea, este necesară din partea noastră schimbarea minţii, adică a modului de gândire şi de vieţuire. Această schimbare a minţii nu este altceva decât o modificare lăuntrică a noastră. Acesta este sensul autentic al unei pocăinţe sincere şi numai o astfel de pocăinţă ne poate prilejui iertarea din partea lui Dumnezeu şi reaşezarea în Ierusalimul Ceresc, pierdut prin neascultarea de El.

Aşadar, noi, fiii cei risipitori, ne putem reîntoarce la Părintele Ceresc, fiind aşteptaţi de către Acesta la capătul drumului acestei reîntoarceri. Pentru a porni însă pe drumul reîntoarcerii, trebuie să conştientizăm îndepărtarea şi risipirea darurilor dumnezeieşti primite, parcurgând cu osteneală drumul care ne-a îndepărtat de ţara noastră de origine, de Împărăţia cerească. Calea aceasta este tocmai cea a celor 40 de zile de post şi rugăciune, care ne stau înainte, ori rostul acestui parcurs sunt tocmai întărirea şi adâncirea noastră în noi înşine, pentru a ne vedea propria nimicnicie, care să genereze primele mişcări ale pocăinţei, adică ale zdrobirii inimii noastre, pentru redobândirea iertării.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1867;1;69051;0;Gresit-am-Doamne-miluieste-ma!.html )

_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 728
Varsta : 43
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 28/08/2010

Sus In jos

Absolut excepţional

Mesaj  Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Feb 13, 2012 9:05 am


_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 728
Varsta : 43
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 28/08/2010

Sus In jos

Duminica Sf. Cruci (a treia din Postul Mare)

Mesaj  Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Mar 18, 2012 2:59 am

Crucea - răstignire a patimilor şi înviere a sufletului din moartea păcatului

Duminica a treia din Postul Mare (a Sfintei Cruci)

Ev. Marcu 8, 34-38

"Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere."



Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor se numeşte şi Duminica Sfintei Cruci. Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui. Apoi întreabă Mântuitorul: "Ce-i foloseşte omului să câştige lumea aceasta, dacă îşi pierde sufletul său? ". Iar în partea ultimă a textului Evangheliei se spune că între cei prezenţi se află oameni care "nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere". Deşi textul Evangheliei acestei duminici este relativ scurt, el este foarte bogat în înţelesuri duhovniceşti legate atât de taina vieţii creştine, în general, cât şi de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paşti.

Textul Evangheliei reprezintă o iniţiere sau o luminare a credincioşilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Sfintele Paşti. Evanghelia ne spune că pentru a dobândi mântuirea, în primul rând trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea noastră şi să-i urmăm lui Hristos, pentru că cel ce voieşte să-şi scape viaţa sa o va pierde, dar cine îşi pierde viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Aceste cuvinte ne arată că există o singură modalitate sau o singură cale pentru a ne mântui: aceea de a ne uni cu Dumnezeu. Cine voieşte să-şi scape viaţa prin sine, cu propriile sale forţe intelectuale şi fizice, se va pierde, iar cine se dăruieşte pe sine lui Hristos-Izvorul vieţii veşnice, chiar până la jertfa propriei sale vieţi, acela se va mântui. Iată de ce perioada Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti este un timp sfânt în care, prin post şi pocăinţă, ne dezlipim şi ne despătimim de ceea ce este rău în viaţa noastră, de tot ceea ce este păcat şi patimă egoistă, şi ne unim cu Hristos Cel Sfânt prin rugăciune şi fapte bune. Ne lepădăm de păcate prin post, prin înfrânare de la păcatele lăcomiei de plăcere, de avere şi putere, prin pocăinţă şi Spovedanie, ca apoi să ne unim cu Hristos prin rugăciune, Împărtăşanie şi fapte bune. În acest înţeles, Evanghelia ne spune că cine îşi pierde viaţa sau sufletul său pentru Hristos şi pentru Evanghelie, adică cel ce renunţă la voia sa proprie, egoistă şi păcătoasă, pentru a urma voia sfântă a lui Hristos, acela se va mântui, adică va dobândi viaţă veşnică. Cine trăieşte egoist, pentru sine, acela merge spre moarte, iar cine se dăruieşte în iubire curată lui Hristos şi semenilor merge spre viaţă veşnică, chiar dacă trece cu trupul său prin moarte, potrivit învăţăturii lui Hristos, Care zice: "cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26).


Harul lui Hristos transformă crucea noastră în cale spre Înviere


Al doilea mare adevăr pe care ni-l comunică Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci este Taina crucii ca lumină a vieţii creştine. Evanghelia îndeamnă ca fiecare să se lepede de sine, adică să nu mai facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu, să-şi ia crucea sa şi să urmeze lui Hristos. Aici crucea poate însemna dimensiunea nefericită a vieţii omului, partea ei de suferinţă sau durere, mai precis o boală, o neputinţă, o neîmplinire, o încercare, o constatare permanentă a finitudinii condiţiei umane, precum şi o permanentă răstignire a omului între idealul propus şi rezultatul obţinut, "căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Romani 7, 19). Pentru unul, crucea este o boală sau o patimă nevindecată, pentru altul, crucea este neîmplinirea unui ideal; pentru unul, crucea poate fi o stare nedorită, pentru altul, crucea poate fi o chemare neînţeleasă sau o şansă ratată. În multe feluri se poate înţelege cuvântul cruce, privit duhovniceşte, când îl referim la propria noastră viaţă. Totuşi, Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci este o Evanghelie a speranţei. Recunoscând noi povara vieţii sau neputinţa noastră, o aducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite. Să lăsăm pe Hristos-Doctorul să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea vieţii noastre spre înviere, pe calea mântuirii. Cu alte cuvinte, necazul, încercarea, neputinţa pe care le avem nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu sau să ne îndepărteze de Dumnezeu, ci să devină motive în plus pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Încercările şi suferinţele nu ne lasă neutri niciodată. Cei care trec prin multă suferinţă şi poartă o cruce grea nu mai pot fi oameni neutri sau indiferenţi în raport cu sensul şi taina vieţii. Necazul şi suferinţa pot să-i apropie sau să-i îndepărteze de Dumnezeu! Totul depinde de credinţa lor.

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne îndeamnă să asumăm şi să purtăm crucea vieţii noastre şi să facem din ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere şi de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Lui să-i cerem ajutor ca să fie alături de noi, să ne ajute să ne purtăm crucea spre înviere, aşa cum a purtat El Crucea Sa. Mai învăţăm, însă, din Evanghelia acestei zile şi adevărul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a spus ucenicilor Săi: "sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Marcu 9, 1). Prin aceasta, Mântuitorul a vrut să arate taina Schimbării Sale la Faţă, eveniment care a avut loc nu cu mult timp înainte de pătimirea şi răstignirea Sa. Atunci, pe muntele Taborului, cei trei ucenici - Petru, Iacov şi Ioan - au văzut faţa lui Iisus strălucind ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (cf. Matei 17, 2; Marcu 9, 2-3; Luca 9, 29), iar ucenicii Lui simţeau o pace şi o bucurie negrăită (cf. Matei 17, 4; Marcu 9, 5; Luca 9, 33). Această trăire sau experienţă minunată era pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, ea fiind "dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt " (Romani 14, 17). E foarte semnificativ faptul că în Evanghelia de azi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte, în acelaşi timp, de Cruce şi de vederea slavei Împărăţiei lui Dumnezeu. În felul acesta, El pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă atât suferinţa Crucii, cât şi bucuria Învierii. Cel ce poartă crucea urmând lui Hristos merge spre Înviere, pentru că lumina Împărăţiei lui Dumnezeu intră tainic în sufletul şi în viaţa lui, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi e bucuros să-L urmeze, chiar dacă întâmpină greutăţi şi necazuri.


Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre post (asceză) şi bucurie


În Duminica Sfintei Cruci, preotul scoate Sfânta Cruce din Sfântul Altar şi o aşază pe un tetrapod (iconostas mic) spre închinare şi sărutare, în timp ce se cântă imnul: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim". De ce vorbim despre Cruce şi despre Înviere în Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce în mijlocul Postului? De ce Biserica a rânduit ca să fie pomenită Crucea în mijlocul Postului Sfintelor Paşti şi să fie deja vestite Sfintele Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos şi Slăvita Lui Înviere?

În acest sens, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă în primul rând că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci celei de viaţă făcătoare. De ce? Pentru că păcatul neînfrânării (nepostirii) şi neascultării lui Adam se vindecă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Adam şi Eva au pierdut Raiul şi Pomul Vieţii pentru că nu au postit şi pentru că nu au ascultat de Dumnezeu. Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El Însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne spune că Pomul vieţii din Rai era Hristos, iar acum l-am câştigat prin Sfânta Euharistie. Din acest motiv, Sfânta Euharistie ni se dăruieşte după ce am postit şi ne-am spovedit, iar în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos se cântă: "Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul Cel fără de moarte gustaţi ".

În al doilea rând, sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci este rânduită în a treia duminică din Postul Mare pentru a întări duhovniceşte pe cei ce postesc, arătându-le Crucea ca fiind steag de biruinţă a lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, precum şi semn luminos al Învierii. De ce? Pentru că taina Învierii este ascunsă în Cruce ca iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată slava ei în lumina Învierii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intră într-o cetate, mai întâi trimit înainte semnele biruinţei sau stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate biruitori. În mod asemănător, în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau întări în lupta cu ispitele plăcerilor (lăcomiei) şi ale durerii (teama de necazuri şi greutăţi), întrucât Crucea este semn al biruinţei iubirii smerite asupra păcatului şi asupra morţii, adică semn al Învierii. Cinstirea şi sărutarea Sfintei Cruci, însoţite de cântarea: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim", ne întăresc în nevoinţa noastră duhovnicească şi în urcuşul nostru interior spre Înviere. Chiar şi în noaptea de Paşti, Crucea nu dispare, ci alături de ea se adaugă o lumânare, lumânarea Învierii, iar când preotul spune în auzul tuturor: "Hristos a înviat!", el arată tuturor Crucea luminată de Înviere. Aceasta înseamnă că cel ce îşi poartă crucea vieţii sale şi Îi urmează lui Hristos se pregăteşte pentru Înviere. Când ne dăruim lui Hristos în iubirea smerită a rugăciunii, a postului, a pocăinţei şi a faptelor de milostenie, lumina sau harul Învierii intră tainic în sufletul nostru prin Cruce, adică prin răstignirea egoismului din noi dobândim mai multă iubire sfântă, smerită şi darnică din iubirea milostivă a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat.


Duminica Sfintei Cruci este lumină mare şi călăuză sigură în pregătirea noastră pentru Înviere


Înţelesuri duhovniceşti multe şi adânci ale Duminicii Sfintei Cruci sunt cuprinse mai ales în cântările din Triod consacrate săptămânii a treia a Postului Sfintelor Paşti şi Duminicii Sfintei Cruci. Această duminică este o prevestire a Săptămânii Sfintelor Patimi şi a Învierii Domnului: "Trecând a treia săptămână a cinstitului post, Hristoase Cuvinte, învredniceşte-ne să vedem lemnul Crucii celei făcătoare de viaţă, şi cu cinste să ne închinăm şi să cântăm după vrednicie; să slăvim stăpânirea Ta, să lăudăm Patimile Tale, să ajungem în chip curat la slăvita şi sfânta Înviere, la Paştile cele de taină, prin care Adam iarăşi a intrat în rai".

Cinstirea deosebită a Sfintei Cruci este vestită în Triod în aceste cuvinte din sâmbăta premergătoare: "Acum obştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit, cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te cinstită Cruce, întărirea lumii! "

"Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniţi toţi la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne!".

Cât priveşte binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, Triodul le arată în mod concentrat în cântările lui: "Dumnezeiasca Cruce este tăria postului, ajutătoare celor ce priveghează, întărire celor ce postesc, apărătoare celor ce li se face război. Acesteia, adunându-ne noi, credincioşii, să ne închinăm ei cu dragoste, bucurându-ne".

Puterea harică a Sfintei Cruci provine din legătura ei cu Persoana veşnică a lui Hristos Cel Răstignit pe ea şi Înviat din morţi. După cum odinioară Adam cel vechi şi neascultător faţă de Dumnezeu şi-a întins, în miezul zilei, mâinile spre pomul oprit din mijlocul Raiului, tot aşa Hristos - Noul Adam, Şi-a întins, în miezul zilei, în mijlocul pământului, mâinile pe cruce, "făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce" (Filipeni 2, 8 ), izbăvindu-ne astfel de păcatul neascultării lui Adam celui înşelat atunci de demoni, pe care acum i-a învins Hristos, "biruind asupra lor prin Cruce" (Coloseni 2, 15).

Aşadar, pentru a arăta legătura dintre mijlocul Raiului, amiaza sau mijlocul zilei şi timpul din mijlocul Postului, Crucea lui Hristos este scoasă spre cinstire în mijlocul bisericii. "În miezul zilei şi în mijlocul pământului răstignindu-Te de bunăvoie, ai smuls marginile lumii, îndurate, din mijlocul gâtlejului balaurului". Aceeaşi idee este exprimată în Octoih, unde se spune: "Cel ce eşti Stăpân al vremilor şi al anilor, în mijlocul pământului, la amiază, pe lemn Te-ai înălţat fiind răstignit, Îndelung-răbdătorule; şi alunecarea celui ce a suferit în mijlocul raiului pentru rodul cel pricinuitor de stricăciune ai îndreptat-o".

Puterea Sfintei Cruci este vindecătoare şi mântuitoare, pentru că prin ea se arată iubirea milostivă a lui Hristos-Dumnezeu pentru toate popoarele adunate în Biserica Sa: "Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini adunând toate neamurile care strigă: Doamne, slavă Ţie!"

Prin rugăciune, pocăinţă şi post, taina Crucii, ca răstignire a patimilor egoiste, este integrată în urcuşul credinciosului spre Înviere: "Cu lemnul ai stins, Stăpâne, văpaia neascultării, pe Cruce înălţându-Te, şi ai omorât pe vrăjmaşul, fiind omorât de bunăvoie. Pentru aceasta, te rog omoară voile trupului meu, şi înviază ticăloasa mea inimă, cu postul cel ucigător de patimi, curăţindu-mă de toată întinarea, ca un Milostiv!"

În altă cântare se spune: "Răstignindu-ne împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru noi, să ne omorâm toate mădularele trupului cu posturi, cu rugăciuni şi cu cereri".

Dar răstignirea sau pacificarea patimilor egoiste ale credinciosului, prin nevoinţele postului, nu se limitează doar la Duminica Sfintei Cruci din Marele Post, ci ea este o constantă a întregii perioade a Postului, după cum se spune într-o cântare din Săptămâna lăsatului sec de brânză, care premerge începutul postului: "Crucea Domnului este înfrânarea a toată desfătarea, şi lege de postire celor ce se închină ei fără încetare. Că cei ce privesc neîncetat la Cel ce S-a pironit pe ea, îşi răstignesc trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Pentru aceasta să ne sârguim să ne facem şi noi curaţi prin post; să ne împărtăşim cu Cel ce S-a împărtăşit nouă cu iubirea de oameni prin patimi şi dintru a Sa nepătimire a împărţit firii noastre, Cel ce are mare milă".

Această vedere şi practică duhovnicească a luptei creştinului cu patimile egoiste, ca înaintare interioară a lui spre lumina Învierii, urmează viaţa şi învăţătura apostolică a Bisericii, cuprinse în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: "Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm" (Galateni 5, 24-25). "Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El" (Romani 6, 8 ).

În această Duminică, Biserica noastră cinsteşte în mod deosebit puterea şi lumina spirituală a Sfintei Cruci ca lumină a Postului Sfintelor Paşti şi ca arvună a Săptămânii Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos. În cântările din Triod, referitoare la lumina Crucii din Postul Sfintelor Paşti, Crucea este numită: "făcătoare de viaţă", "raiul Bisericii", "uşa Raiului", "noul pom al vieţii", "pom al nestricăciunii", "armă nebiruită", "lauda preoţilor", "lauda şi scăparea monahilor", "slava mucenicilor", "podoaba sfinţilor", "izvor al harului", "bucuria ortodocşilor", "strălucirea îngerilor", "mai luminoasă decât soarele", "luminătoarea creaţiei".

În rezumat, putem spune că legătura dintre Duminica Sfintei Cruci şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos se vede în însuşi faptul că viaţa creştină se sfinţeşte printr-o asceză de răstignire a patimilor egoiste ale lăcomiei (plăcerilor) şi de biruinţă asupra temerii sau fricii de durere, pentru a dobândi iubirea smerită şi milostivă ca izvor de bucurie a învierii sufletului din moartea păcatului.

În acest sens, cităm cuvintele unui bun cunoscător al înţelesului şi folosului Triodului, ca şcoală duhovnicească de pregătire pentru Sfintele Paşti:

"Prăznuirea Crucii ne permite să caracterizăm întregul Post Mare ca un timp rânduit în vederea răstignirii duhovniceşti, şi ne îngăduie să spunem că fiecare din virtuţile practicate aici ca pregătire în vederea celebrării Patimii (lui Hristos) e în fapt deja o participare voluntară şi reală, chiar dacă parţială, la jertfa Crucii. (…) În timpul Postului Mare, credincioşii sunt chemaţi să urmeze pe Hristos în pustie pentru a triumfa asemenea Lui asupra "ispitei plăcerii", prin asceza liber consimţită şi modul de existenţă al căinţei (tropos metanoias). Odată această victorie potenţial câştigată, ei vor putea fi introduşi în cea de-a doua fază a identificării lor cu Hristos, pentru a triumfa împreună cu El asupra "ispitei durerii", găsindu-se, aşadar, în ziua Paştelui, în starea de nepătimire pe care Hristos a venit s-o restaureze în propriul Său trup, pentru a îndumnezei firea omenească asumată şi a o elibera de "frica morţii", căreia îi era aservită din pricina plăcerii".

De aceea, în duh de rugăciune, să aducem mulţumire Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim", spre lauda Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1902;1;69990;0;Crucea---rastignire-a-patimilor-si-inviere-a-sufletului-din-moartea-pacatului.html )

_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 728
Varsta : 43
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 28/08/2010

Sus In jos

Re: Puterea Rugăciunii-Sfaturi spirituale

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum