"Zoia cea de piatra "- minunea Sfantului Nicolae din anul 1956 si filmul rusesc "Minunea-Chudo" care evoca aceasta intamplare reala

Una dintre minunile Sfantului Nicolae, care a creat multa tulburare in randul comunistilor, incordati foarte tare in a o ascunde si a o trece in uitare, a fost cea petrecuta in ziua de 31 decembrie 1955, in localitatea ruseasca Kuibisev (actuala denumire a localitatii este Samara), pe strada Cikalov, nr. 84, 31.



In noaptea de Anul Nou, la o petrecere intre tineri, o fata numita Zoia a inceput a dansa cu icoana Sfantului Ierarh Nicolae, datorita faptului ca prietenul ei, numit tot Nicolae, intarzia sa apara. In numai cateva clipe, un zgomot nefiresc a zguduit incaperea, iar o lumina orbitoare a tulburat privirea celor prezenti. Rezultatul: fata a ramas incremenita precum o piatra cioplita, cu icoana Sfantului Nicolae in brate.



Medicii, chemati de urgenta, au ramas fara raspuns, nici unul dintre ei nemaivazand si nemaiauzind despre asa ceva. Nici macar acele de seringa nu puteau patrunde in trupul fetei.

Impietrirea fizica a Zoiei a durat vreme de patru luni, in care comunistii, aflati la putere, s-au straduit a tainui minunea pe cat le-a stat in putere. Dupa trecerea celor patru luni, vreme in care multime de oameni s-au intors la dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe, botezandu-se, Sfantul Nicolae o va ierta pe cea care i-a batjocorit sfanta icoana.
Dupa aceasta minune a fost realizat si un film, numit "Minunea" (in limba rusa, "Chudo"), turnat de regizorul rus Alexandru Proshkin, in anul 2009. O noua minune petrecuta in jurul celei a Sfantului Nicolae este si urmatoarea: in cadrul filmarilor peliculei, in anul 2008, regizoul Proskin a primit Taina Sfantului Botez, intrand astfel in Biserica Ortodoxa.



Sfanta Scriptura, spune tuturor, pana astazi: "Nu va amagiti: Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; caci ce va semana omul, aceea va si secera" (Galateni 6, 7). Scenaristul Iuri Arabov, puncteaza ideea centrala a filmului, zicand: "Chiar de-ar veni Mantuitorul la noi, noi tot n-o sa credem: despre asta vorbeste filmul."

Zoia cea de piatra - minunea Sfantului Nicolae din anul 1955 / 1956

In localitatea ruseasca Kuibisev, numita astazi "Samara", pe strada Cikalov, nr. 84, 31, in noaptea de Anul Nou a anului 1955, o minune inspaimantatoare avea sa zguduiasca lumea inabusita de raceala si rationalitatea seaca a comunistilor. Minunea petrecuta in casa Zoiei a aprins inima a multime de oameni, fie ei crestini, ori nu.
Zoia Karnauhova era o simpla muncitoare, in fabrica de tevi din localitate. In noaptea de Anul Nou, tanara Zoia a fost invitata la petrecerea organizata in casa crestinei evlavioase Klavdia Petrovna Bolonkina, cu al carei fiu fata era prietena.

Desi Klavdia nu era de acord cu aceasta petrecere, ea a plecat de acasa, lasandu-i in pace pe cei tineri. Mama baiatului nu era de acord cu aceasta petrecere, deoarece atunci era Postul Craciunului. Anul Nou civil cadea in mijlocul Postului Craciunului, deoarece Nasterea Domnului se praznuiape 25 decembrie, dupa calendarul vechi, adica 7 ianuarie, dupa calendarul nou.



Petrecerea a inceput, insa Nicolae, baiatul gazdei, a intarziat destul de mult. Ceilalti musafiri au chemat-o pe Zoia la dans, pana ce va ajunge si Nicolae. Fata a venit intre ei, insa si-a zis in mintea ei ca, daca nu il are pe Nicolae al ei, il va lua pe Nicolae din icoana. Astfel, nebuna a luat icoana de la locul ei de cinste si a inceput a dansa cu ea.

Prietenii fetei, desi nu erau nici eu foarte credinciosi, au indemnat-o sa o lase la locul ei, caci nu se glumeste cu cele sfinte. Zoia, plina de nebunie si indrazneala, a zis: "Daca exista Dumnezeu, sa ma pedepseasca!"

La numai cateva clipe distanta, un zgomot si o lumina puternica au zdruncinat incaperea. Zoia era incremenita! Oricat s-au fortat tinerii, nici unul nu a putut sa o urneasca din loc pe fata, ba inca nici icoana nu au putut sa i-o ia din brate. Desi era incremenita, fata nedand nici un semn de viata, inima acesteia se auzea, batand incet.



Ambulanta a sosit imediat, iar medicii au ramas fara cuvinte. Sora asistentei de pe salvare, a marturisit, zicand: "Sora mea a ajuns acasa foarte tulburata. Desi militia o pusese sa dea o declaratie prin care se angaja sa pastreze tacerea asupra celor intamplate, ea mi-a povestit cum incercase sa-i faca Zoiei injectii, insa a fost imposibil. Era ca si cum trupul Zoiei ar fi fost de piatra - acele seringii nu intrau in piele, ci se rupeau. Oamenii ziceau ca o pedepsise Dumnezeu. Tot orasul vorbea despre acest eveniment."

Vestea despre minunea din Kuibisev s-a raspandit cu viteza luminii. Autoritatile locale comuniste au recunoscut faptul ca nu pot explica "stiintific" evenimentul si starea in care se afla Zoia, motiv pentru care au si incercat sa musamalizeze pe cat s-a putut cazul.

In incercarea lor de a face orice, spre a indeparta atentia si accesul oamenilor din acel loc, conducerea orasului a desfiintat pana si statia de autobuz din fata casei. In numai doua zile insa, strazile din jurul casei erau pline de oameni. Militienii nu au putut face fata abundentei de oameni.



In articol din revista "Voljskaia Kommuna", publicat in numarul din data de 24 ianuarie 1956, vorbea despre minune si despre tipetele infioratoare ce se auzeau din cand in cand, dinspre trupul impietrit al fetei.

Profesorii atei, veniti din Moscova, au dat o sentinta pe care abia daca o puteau crede ei insisi: fata sufera de o forma necunoscuta de tetanos. Insa nu exista boala care sa faca trupul rigid precum o piatra, si nici alta cauza nu poate da putere unui trup sa nu poata fi urnit din loc, ba inca sa mai stea si patru luni in picioare.



Rezultatul era firesc: oamenii au inceput sa tina posturile si sa nu mai frecventeze manifestarile organizate de autoritatile comuniste in perioada Pastilor. In cele din urma, innebuniti de inexplicabilul situatiei, comunistii au ingaduit preotilor sa vina la fata locului.

Astfel, a ajuns in casa cu pricina ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la Sihastria Glinsk. Parintele a facut sfestanie casei, iar icoanei i-a citit o rugaciune de sfintire. Rezultatele s-au lasat insa asteptate fara nici un folos. Obligat de comunisti sa minta, in legatura cu minunea, parintele nu a facut-o. Pentru aceasta, comunistii il vor exila intr-un lagar.

Ieromonahul Serafim din pustia Glinsk


Nu dupa multa vreme, in casa a fost adus si mitropolitului Nicolae. Acesta s-a asezat langa Zoia si a citit Paraclisul Sfantului Nicolae. Nici de aceata data nu s-a intamplat insa nimic. In cele din urma a fost chemat si patriarhul Alexie I, care a spus: "Cel ce a pedepsit-o, acela o va si milui!"

Sambata, in ajunul Bunei Vestiri, in cea de-a treia saptamana a Postului Pastilor, un batran cu barba alba s-a apropiat de militienii care pazeau casa si i-a rugat sa-l lasa sa intre la fata. Nedandu-i voie, batranul a venit si a doua zi. In ziua de Buna Vestire, cand militienii plecasera pentru cateva momente din fata casei, batranul a intrat la Zoia.

Intorsi in fata casei, militienii au auzit din interior cuvintele batranului, zicand catre fata: "Asadar, ai obosit de atata stat in picioare?" Intrand speriati in casa, nestiind cine i-a pacalit, intrand la fata fara voia lor, ei nu au gasit pe nimeni.



In ziua de 23 aprilie (6 mai, dupa calendarul nou), cand se praznuiau Pastilor, Zoia a revenit la viata. Dupa aproape patru luni (128 de zile), vreme in care fata nu a mancat, nu a baut si nu a sezut, ea a inceput a se misca si a vorbi ca mai inainte.

Ce a zis Zoia, cand a putut sa se miste ?

Curgandu-i lacrimi neincetate, Zoia striga in gura mare: "Lumea moare din pricina pacatelor! Rugati-va, aveti credinta!" Apoi, ea a spus tuturor ca batranul care a chemat-o la viata a fost Sfantul Nicolae, din icoana. In popor mai exista si traditia care spune ca batranul care a eliberat-o a fost ieromonahul Serafim Tiapocikin. Despre tipetele pe care le scotea uneori fata, a spus: "E groaznic! Arde pamantul! Rugati-va! Lumea intreaga piere pentru pacatele ei, rugati-va!" Intrebata fiind despre cine a hranit-o atata vreme, fata a raspuns: "Porumbeii! Porumbeii m-au hranit!"



Ce s-a intamplat, mai apoi, cu Zoia "cea de piatra" ?

Datorita vremurilor grele, de opreliste comunista, istoria nu s-a pastrat cu certitudine. Astfel, unii spun ca fata a adormit in Domnul la numai cateva zile dupa revenirea la viata; altii, cred ca fata a fost internata de comunisti intr-o casa de nebuni, unde a murit nestiuta de nimeni; iar altii sustin intrarea ei in manastire si ingroparea in taina, undeva in Lavra Sfanta Treime, a Sfantului Serghie.

Minunea nu poate fi ascunsa insa sub obroc. Martorii oculari, unii aflati inca in viata, si unele documente din dosarele intocmite de comunisti, stau dovada pana astazi.

Marturii vechi si noi despre Zoia "cea de piatra"

In ziarul "Komso-molskaia pravda", un articol marturisea: "Multi credinciosi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. "In acele zile am fost de doua ori in casa Zoiei, isi aminteste Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era inconjurata de militieni. Am hotarat sa intreb despre cele intamplate pe unul din ei. Am zarit un militian tanar, care tocmai iesea pe poarta. L-am ajuns din urma si l-am intrebat: "Spuneti-mi, este adevarat ca Zoia a incremenit?" El a raspuns: "Ma intrebi exact ca si sotia mea, insa eu nu-ti voi spune nimic, ci mai bine priveste singura." El si-a scos de pe cap chipiul si mi-a aratat parul albit: "Vezi? Este mai graitor decat orice cuvant. Noi am semnat si ni s-a interzis sa vorbim despre aceasta. Dar daca ai sti cat de frica mi s-a facut cand o priveam pe aceasta fata impietrita!"



Parintele Vitali Kalasnikov, paroh al Bisericii Sfanta Sofia, isi aminteste: "Matusa mamei mele, Anna Pavlovna Kalasnikova, in 1956, lucra in calitate de medic la Salvare, in Kuibasev. In acea zi, dimineata, ea a venit la noi si ne-a spus: "Voi dormiti, dar orasul e demult in picioare!" si ne-a povestit despre tanara incremenita. Ne-a mai spus ca, desi semnase sa nu spuna nimanui nimic, in acel moment ea venea de acolo. O vazuse pe Zoia, care era ca o stana de piatra. Vazuse si icoana Sfantului Nicolae in bratele ei. Incercase sa-i faca o injectie, insa toate acele se rupsesera. Toti am ramas zguduiti de cele povestite. A. P. Kalasnikova a lucrat la Salvare inca multi ani. S-a stins din viata in anul 1996. Eu m-am preotit inainte de moartea ei. Mai sunt in viata si azi cei carora le-a povestit ea despre Zoia in acea dimineata."

"In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev). O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie: „Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura. Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire. Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!”[2]. In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?” A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi. - Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea? - Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia. Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o. Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi. După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara: „L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar. Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”: „Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»” Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov: „Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.[3]“ Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.” …După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus: «Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis. Părintele poate fi din nou arestat». Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite. Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.” O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea. In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”. Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)[4]: „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).» Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.” Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere. Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi! In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»[5] Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el. Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu[6]. După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev): „Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.” I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.
Extras din cartea „Stareţul din Belgorod. Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)”