Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Astazi la 8:52 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Subiecte similare
    Site-uri preferate
    Retete culinare
    Reţele de socializare
    Parteneri
    forum gratuit

    IOANA DOBRE

    In jos

    IOANA DOBRE

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Sam Feb 20, 2010 7:23 am

    Sunt o femeie veşnic îndrăgostită, entuziastă şi muncitoare. Iubesc cărţile, copiii, natura şi animăluţele mici. Il Iubesc deasemenea pe Dumnezeu care mi-a fost mereu alături în viaţă. Mă bucur de forfota capitalei dar mă retrag în raiul casuţei mele de la ţară foarte des pentru a mă bucura de grădinărit, de flori şi fluturi, de fructe, legume şi de rodul viei. Viaţa a fost darnică cu mine, citesc, scriu, croşetez, cânt. Am trei băieţi, noră şi nepoată. Sunt un om fericit şi doresc tuturor să poată descoperi, în tot ce ne înconjoară, fericirea!
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    ANTOLOGIA-CALATORI PRIN TIMP

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Sam Feb 20, 2010 7:45 am

    M-am născut în comuna Cireşu din judeţul Brăila în anul 1961, ianuarie 22.
    Am copilărit însă la Ruşeţu, judeţul Buzău. Mă consider un om norocos deoarece am avut profesori excepţionali încă din clasele mici când am început să scriu poezie, profesori care m-au îndrumat şi apreciat pentru înclinaţiile mele literare. Trimiteam versuri lui Puiu Cristea la rubrica ,,manuscrise,, a ziarului judeţean ,,Viaţa Buzăului,, şi am primit răspunsuri încurajatoare la momentul respectiv. Am fost elevă în treapta întâi la Liceul real-umanist Făurei între anii 1976-1978. Am urmat apoi cursurile şcolii profesionale de pe lângă Grupul Şcolar M.I.U. din Buzău până în 1980, perioadă în care am participat la şedinţele de lucru ale cenaclului ,,Viaţa Buzăului,, şi ale cenaclului ,,Alexandru Sahia,, de pe lângă Casa de Cultură a sindicatelor Buzău. În toţi aceşti ani am participat la concursurile şcolare ,, tinere condeie,, şi la olimpiadele şcolare de limbă şi literatură română.
    În martie 1980 m-am angajat ca ţesătoare la Întreprinderea AURORA Bucureşti. Am urmat treapta a doua la Liceul Nichita Stănescu din capitală. M-am căsătorit la 21 de ani, în toamna lui 1982. Între anii 1983 şi 1989 mi s-au născut cei trei fii, Valentin, Ciprian şi Adrian, acum sunt studenţi şi absolvenţi de învăţământ superior ( învăţământ politehnic). Din noiembrie 1996 lucrez ca bibliotecar la Universitatea Politehnica Bucureşti. Revenind în mediul şcolii am început să scriu din nou. Mi-am continuat şi pregătirea profesională prin cursuri de iniţiere şi perfecţionare pentru bibliotecari la Biblioteca Centrală Universitară (1997), cursuri de secretariat-birotică-calculator (1998- S.C.PICON S.A.) şi cursuri de operator calculator ( 2003-PICON S.A.). În anul 2008 am terminat specializarea- bibliotecar-documentarist- de pe lângă Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. De cinci ani activez pe site-urile de pe internet, postând poezie proprie ( www. poezii.biz, ESENTE, netlog, roliteratura, reţeaua literară ) În martie 2008 am debutat în poezie la Iaşi în antologia de versuri ,,Universul Prieteniei-Primăvara,, . În prezent am în pregătire un volum de autor - Între verde şi albastru-. Mă aflu deasemena printre cei 55 de poeţi care au publicat în antologia de versuri a Valentinei Becart în februarie 2010. Sunt o persoană populară, veselă şi optimistă. Doresc tuturor celor care îmi citesc creaţiile, celor care scriu, precum şi iniţiatorului acestei antologii ,, Călători prin Timp,,
    tânarul poet Dănuţ Deşliu, care s-a gândit să mă invite aici alături de ceilalţi autori, multă sănătate şi voie bună şi vă mulţumesc că existaţi în viaţa mea!
    Cu mult respect, Ioana Voicilă Dobre.


    Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Mar Mar 02, 2010 5:16 am, editata de 6 ori
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    ÎNTRE VERDE ŞI ALBASTRU-FRUMUSEŢEA CUGETULUI

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Sam Feb 20, 2010 7:52 am

    PREFATA

    „Două lucruri îmi umplu sufletul cu veşnic nouă şi crescândă
    admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi strălucitor se îndreaptă gândul meu
    către ele: „Cerul înstelat deasupra mea
    şi legea morală în mine”…” ( Kant)
    Poezia adusă în stadiul de „meşteşug”, şlefuită până când „strălucirea” aproape că te orbeşte… nu mai lasă sufletului nici o cale de exprimare. Poezia are nevoie de lumină caldă şi blândă, lumină care să-i asigure curgerea lină. Lipsită de spontaneitate, naturaleţe, lirism, poezia se stinge încet – transformându-se într-o „formă geometrică” fără trăire. Deosebite sunt versurile ce urmează, versuri în care viaţa este comparată cu o „tablă de şah”, iar piesele sunt personajele ce-şi joacă rolul. Fiecare mutare în acest spaţiu poate fi un moment de bucurie, încântare, dar şi de cumpănă şi tristeţe, însoţite adesea de un cântec de jale.
    Imaginarul este darnic cu cel care (curtenitor) îl „invită” într-o zi a încercărilor… la o partidă de şah, un joc ce se aseamănă atât de mult cu jocul vieţii în alb-negru… -(poeta având îndrăzneala şi curajul confruntărilor)-
    „privesc la viaţa mea / ca la o tablă de şah /
    invadată de nebuni / şi cai sălbatici / „…
    Aş numi mănunchiul de cuvinte izvorât din frumuseţea cugetului „pioni nevinovaţi”, pioni aduşi în faţa cititorului care va decide… A trimite la „moarte sigură” – de către criticii înăspriţi de timp – nobila împletire dintre spirit şi suflet… ar fi o adevărată „nebunie” şi aberaţie deoarece moartea e „sigură” oricum. A se lua aminte!
    Poeta nu şovăie în faţa obstacolelor ce-i blochează drumul, ci dimpotrivă, cu abilitate, sustrage „carul reginei de alb” şi biciuind „caii sălbatici”… porneşte spre orizonturile visate, pe drumuri pline de lumină – la braţ cu poezia şi cu soarele-n priviri.

    „să privesc soarele / în adâncul luminii /
    căldura lui / mă învăluie şi soare devin!”
    ( Dragoste de viaţă)

    Descoperim cu uşurinţă în aceste versuri dorinţa poetei de a transcede într-o altă dimensiune, de a se contopi cu astrele, cu cel mai mare astru „soarele” şi din „adâncul luminii” să dăinuie deasupra lumii ca flacără supremă. Curgerea lirică este rodul gândurilor şi trăirilor pline de substanţă şi fineţe.
    undeva printre rânduri / ne-am întâlnit: /
    ce beţie!// tu, rămâi aceeaşi / pasăre rară / tinereţe !”
    ( Vis pierdut)

    Valoarea estetică este dată de capacitatea poetei de a subtiliza gândul, răsfăţându-l, aducându-l într-o adevărată stare de „beţie”.
    adio spun / copilului din mine / şi-mi dezbrac inima / de un cojoc /
    în plină iarnă. / şi nu ştiu dacă e bine / sau dacă focul /
    adormit în ea /
    va rezista în iarna grea /
    (Să-ţi rămâi credincios ţie însuţi )

    Şi chiar de-a trecut prin atâtea „anotimpuri” poeta are curajul de a dezbrăca un „cojoc / în plină iarnă „ şi ascultă cu atenţie „ ecoul paşilor / gândind că n-au obosit încă.” În spatele textului poetic veghează un înger păzitor, o voce a raţiunii venită din copilărie, dar şi o umbră… un glas al materiei aflată într-o continuă devenire şi transformare. Versurile expresive, metaforele - scăldându-se în ape limpezi şi clare – impresionează şi aduc un plus de prospeţime şi de scânteiere.
    „un cântec de lumină ninge-a mister prin crengi
    când ciutura-nflorită adânc coboară-n suflet.”…
    (Un cântec de lumină)

    Fire aleasă şi cultivată, poeta ne răsfaţă cu simboluri diverse şi bogate, simboluri ce pun în valoare experienţa de alchimist, - cuvântul lipsit de crispare – fiind desprins cu dezinvoltură din
    „a soarelui paletă”.

    „ sunt cântecele toate / de fulgi-petale ninse
    acolo între ape / acolo între vise”…
    ( Un cântec de lumină)

    Structură poetică armonios închegată, acest cântec al emoţiei intelectuale implică
    întreaga trăire a poetei – ce caută în natură un loc de popas şi de meditaţie, şi cu „rochia-nverzită prematur”, proaspătă şi plină de vitalitate afirmă:
    „sunt primăvara ta / şi-a florilor / şi liniştea
    venit-am, / să ţi-o fur!”
    Natura exaltă sufletul sensibil al poetei, aceasta oferindu-se cu entuziasm clipelor frumoase – clipe ce aduc lumină binefăcătoare spiritului, lumină ce se revarsă şi asupra versurilor elevate purtătoare de sensuri subtilizate estetic. Omul superior caută mereu înălţarea pe verticală, caută neobosit spaţiile pure, luminoase, „raza, floarea, drumul şi înaltul” aşa cum afirmă poeta. Verticalitate înseamnă moralitate, înseamnă că omul trebuie să devină conştient şi responsabil de acţiunile sale, de încărcătura cuvintelor rostite şi aşternute pe hârtie. Cuvântul – această lumină interioară, flacără a spiritului – se vrea comunicat, dăruit cu generozitate în speranţa de a regăsi – oglindită fericirea – şi-n ochii celorlalţi… fericire trăită atunci când s-a „întâmplat” miracolul primei iubiri:
    „Şi am găsit în ea atâta vară, / soare-n triluri, zumzet, clipocit!
    Şi-am iubit atunci întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit.”
    (M-a primit la pieptul ei, pădurea)

    Mare iubitoare de natură, de frumos cu aură de mister… (favorită fiind primăvara ), poeta nu conteneşte s-o înalţe şi s-o cânte în versuri – aşezând-o în suflet ca pe o adevărată „comoară”. Îndrăgind nespus atât răsăritul cât şi apusul cu minunata-i paletă coloristică, „într-o vară de poveste” se lasă sedusă de visul în care are „marea la picioare” şi calcă „valul liniştit” şi ascultă „dorul cum se tânguie” sperând că de undeva din „braţele cerului” va coborî iubirea mult visată. Este prezent în versuri sentimentul iubirii şi al tânjirii după găsirea şi contopirea sufletelor pereche – sentiment asociat cu cel al neliniştii, al dezamăgirii…Stingerea acestui sentiment tulbură sufletul ce-şi ascunde lacrima în nopţile albe de nesomn.
    „Eu nu ţi-am fost decât o primăvară,/ Singura lacrimă a vieţii tale /
    Ce-a aşezat-o sufletul, comoară / În trupul blând al dalbelor
    petale!”
    (Primăvară-lăcrămioară)
    Limbajul poetic, ca un parfum primăvăratec, seduce cu uşurinţă prin frumuseţe şi naturaleţe:
    „În liniştea supremă a câmpiei /
    Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând. /
    Erai acolo în culmea bucuriei! / Priveai în bob, pâinea
    crescând.”…
    (O clipă de singurătate)

    Şi iată cât de bine ştie poeta să sădească cuvântul în locul cel mai prielnic. Nu puţine sunt momentele când este căutată singurătatea, ca o salvare, ca o nevoie de reculegere, de regăsire a divinităţii şi a păcii interioare. Cuvintele curg limpezi – ca un izvor albastru – în deplină armonie cu trăirile-i murmurate discret. În faţa frumosului sufletul poetic se deschide spontan, rămânând să contemple peisajul întâlnit în cale, cu adâncă consideraţie şi recunoştinţă – gândul fiind subjugat în întregime de farmecul fără egal-
    „clătind lumina în izvorul proaspăt”
    Imaginaţia şi intelectul se prind în „jocul armonic” al cuvintelor – cuvinte „fremătând”
    …ce încântă şi generează un sentiment estetic de mare delicateţe. Nu lipsesc din poem nici momentele de tristeţe, neliniştile şi mai ales momentele de răscruce când viaţa pare a deveni o adevărată povară. În faţa oglinzii poeta îşi trădează temerile… conştientizând că existenţa efemeră, perisabilă, supusă degradării – a lăsat urme vizibile pe chipu-i învăluit în lumină…altădată. Expresive, impresionabile şi de mare rafinament sunt versurile:
    „ Am cerut apă / din izvorul grădinii tale / întro după-amiază /
    cu arşiţă cumplită. / Aveam gura însetată de dor, / mâinile
    tremurânde /
    şi ochii strălucind / a speranţă.”…
    (Muguri noi)

    Dincolo de obstacole, înfrângeri, zbucium, poeta îşi pune nădejdea în poezie, în cuvântul fragil şi gingaş considerat un „far” într-o lume a tenebrelor! De admirat este dorinţa poetei de a nu rămâne prizonieră unui timp trecut – timp ce a lăsat deseori o lacrimă pe obraji. Păşind cu nobleţe mai departe, aceasta îşi pune întreaga speranţă în „soarele de mâine”, în noile mlădiţe, „muguri noi”… care sunt „nepoţii”, adevărată binecuvântare şi mângâiere divină.
    „N-ai cumva un loc de taină / Unde să-mi aşez iubirea?
    Este unica-mi comoară / Ce-mi aduce fericirea!”…

    Taina este cea care înfrumuseţează şi salvează sufletul de la tot ce este ostil în jur. Prospeţimea lirică a versurilor nu face decât să predispună cititorul la o trăire emoţională profundă. Sensibilă, deţinătoare de rezerve spirituale, poeta caută „semne” în tot ce o înconjoară, semne care să o ducă spre adevărul fiinţei, spre adevăratul scop al existenţei.
    Volumul de versuri „Între verde şi albastru,” purtând semnătura poetei Ioana Voicilă Dobre, semnifică spaţiul în care „domneşte sufletul” – suflet care are parte de clipe nenumărate de fericire dar şi de multe răscruci ce pândesc rătăcirea…Poeta Ioana Voicilă Dobre îşi duce existenţa oscilând între frumuseţile lumii profane şi frumuseţile bănuite, neclare, misterioase ale unui spaţiu imaginar. Fire curioasă „autodidact”, iubeşte slova, cartea, dreptatea şi adevărul. Mereu surprinzătoare şi plină de optimism afirmă că este în continuă grabă să prindă „clipa în poezie.” Vă recomand cu căldură volumul de versuri „Între verde şi albastru”, volum în care îşi face loc „un univers al esenţelor” şi în care vă veţi regăsi trăirile de fiecare zi.

    Valentina Becart-25 ianuarie 2010


    Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Dum Feb 21, 2010 1:56 pm, editata de 1 ori
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    Sănătate şi voie bună!

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Sam Feb 20, 2010 8:42 am

    De dragobete vă sărut şi vă doresc tuturor iubire şi fericire!


    Ultima editare efectuata de catre IOANA VOICILA-DOBRE in Sam Feb 20, 2010 8:58 am, editata de 1 ori
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    Et in Arcadia ego

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Sam Feb 20, 2010 8:44 am


    Undeva, cândva, la o margine a bărăganelor, o copilă, cu ochii rotunzi ca nişte bumbişori, privea din verdele câmpiei la semeaţa înfăţişare albastră a munţilor ce se profilau departe în zare şi de care se simţea atrasă irezistibil şi gândea cum e să zbori între verde şi albastru,
    Era acolo, parcă de la începuturi şi, cu urechea trează, prindea torsul cunoscut al unui tractor, unul special, numai al ei, care-i aducea seninul pe faţă, pentru că numai acolo simţea acea iubire profundă de tot şi de toate, fiindcă acolo era, cum spunea Creangă „ casa părinţilor mei ” : „Iubirea am simţit-o-ntâi/ în pâinea de pe masă/şi-n glasul mamei, grijuliu/ce mă striga prin casă.” şi unde, cu siguranţă, cei mai mici decât ea o chemau dulce: dădico!.
    Pentru că şi pâinea aceea venea tot din verdele dăruit al câmpiei privegheat de albastru, pentru că acolo, în taina grădinii se creştea primăvara, adică ea: „..o primăvară plina de mister /Pe câmpuri, în livezi şi prin păduri. /Mă-mpodobesc cu flori de măr: /Tu, verde drag, iar inima îmi furi!”
    Şi tot acolo, era casa bunicii unde „Totul e verde, uşile cu tocuri şi praguri late, /geamurile cu/ pervazurile pline de flori /şi podina din drugi mari de lemn.”, bunica, pe care o iubea nespus şi care venea de la biserică, în zilele de sărbătoare “cu coşul tău frumos împletit de meşter,/cu căniţele tale de moşi/ împodobite cu cireşe şi prune uscate,/cu străchinile tale mereu pline,/ cu mâinile tale mereu dăruinde.” şi căreia îi va păstra o recunoştinţă profundă peste ani.
    Acolo Ioana Dobre se afla în ţinutul de legendă al fericirii şi , cu siguranţă, poate spune acum “Et in Arcadia ego.”.
    Între pământ şi cer, între verde şi albastru în ţinutul acela ferice se zămisleau speranţe, speranţe ce vor răbufni ca nişte furtuni verzi şi albastre prin mări de cuvinte, fiindcă Dumnezeu, în marea Sa milostenie, i-a dăruit acelei copile de odinioară lumina sa şi a cuvântului şi căruia, dădica Ioana îi mulţumeşte acum. “Doamne îţi mulţumesc că mi-ai dat…/ Şi, Doamne, eu îţi mulţumesc zi de zi /Că în iubire, cu drag, tu mă ţii /Dar eu nu ţi-am dat decât poezii! //Cuvinte să spună cât pot să slăvesc /Iubirea de oameni şi cât ii iubesc / Şi câte-am făcut ca să-i mulţumesc.”
    Acum, când rodul furtunilor verzi şi albastre din suflet au poposit liniştite pe câmpiile albe ale cărţii, Ioana poate spune: „Din tot ce am …/Nimic nu-mi aparţine, doar viaţa.//Am adus atâta iubire în ea/încât devenită pictoriţă, /am pictat în fiecare zi,/câte un poem mut dar atât de viu!//Aici în vârful degetelor am totul:/mâinile îmi pun truda în oglindă./ Viaţa mea, o galerie cu tablouri vii, /poeme mute de atâta culoare şi bucurie.” rămânând să ţese în continuare alte lumini şi culori, alte vise şi speranţe : „Eu ţes vise şi mă bucur”
    Aşa cum mă bucur şi eu de reuşita ei.

    Leonid IACOB

    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    CUVANT INAINTE

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Mar Mar 02, 2010 5:18 am

    Ioana Voicilă Dobre vine sfioasă şi cutezătoare, după mai multe popasuri antologice şi ajunge până la noi, pentru a-și face loc încet și confortabil, printre culorile curcubeului, cu această carte de autor. Pentru motive bine întemeiate, fata asta, și-a ales fanta de lumină dintre verde și albastru. În acest spațiu de har și descântec, poetesa își deschide sufletul pentru a ne da ocazia să-i admirăm freamătul transparent-diafan al creuzetului literar și zborul senin spre esențele cumpănite și simple ale trăirilor ei artistice. Cartea de față este partea materială și tangibilă a sufletului ei de albină perenă și consecventă propriului crez literar, presărat câte puțin în fiecare rostire atinsă de lumina argintie a versului.
    ÎNTRE VERDE SI ALBASTRU-(Ioana Voicilă Dobre) găsește loc suficient pentru a-și declama gândurile îmbibate de iubire, precum și pentru a-și întinde cearceaful violaceu-liliachiu al așteptării și speranței. Gâlgâie vara aici, ca într-o felie de pepene spintecată, proaspăt și se scutură petalele florilor de nu-mă-uita, pregătindu-se să-și nască bobițele năzdrăvane ale rodirii bine temperate.
    ÎNTRE VERDE ȘI ALBASRU este un loc de rugăciune luminoasă și limpede, pentru momentele de singurătate și aducere aminte a visurilor, fie neatinse și reci, fie deschise prea demult pentru a mai fi proaspete și răcoroase. Oricum, aici este locul reluărilor cu încetinitorul a fazelor de interes major, sau ale noilor începuturi mai fecunde și mai promițătoare.
    Deși ne-am aștepta ca ÎNTRE VERDE ȘI ALBASTRU să nu fie loc pentru trăirile alb-umbrite ale iernii, sau pentru ocrul viu și îmbelșugat al toamei încărcate de bine, Ioana Voicilă Dobre este binecuvântată cu un dezvoltat sentiment al abundenței, așa că anotimpurile nu mai trebuie să stea la coadă, la intrare. Deși cele două culori sugerează vara cea senină, până la urmă se găsește loc pentru fiecare parte a anului în 365 de culori și nuanțe.
    Dincolo de toate și mai presus de orice, ÎNTRE VERDE ȘI ALBASTRU, Ioana Voicilă Dobre își cântă iubirea. Îngână ca o turturea senină ca zarea și se frământă ca o columbă albă ca laptele, în strofe de dor generos și atins de așteptare.
    ,, Poate că aerul nu mai miroase a crini sau lăcrămioare,/ poate că timpul a aruncat parfumul acesta dulceag odată cu iubirea noastră./ Poate că...între verde și albastru cititorul își va găsi măcar o singură dată propriile liniști pentru care merită să parcurgă toată această distanță la pas, dus-întors.
    Merită!

    Ion Buciuman, realizator „Poezia Speranței”, SperanțaTV.
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    Ioana Voicilă Dobre - Poeta anotimpurilor

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Mar Mar 09, 2010 2:58 pm

    Poezia feminină din toate timpurile a fost şi a rămas
    plină de sensibilitate. Este şi cazul creaţiilor poetice ale Ioanei
    VOICILĂ DOBRE. Se pare că scrisul l-a avut înnăscut şi asta se
    vede prin atracţia de a participa în toate etapele vieţii la
    activităţi literare fiind o prezenţă activă la cenaclurile literare
    pe unde a învăţat, a locuit şi muncit.
    Natura este prezentă în foarte multe creaţii, aceasta
    fiindu-i cunoscută. Nu consider că este necesară nominalizarea
    creaţiilor prin care tablouri peisagistice sunt redate prin
    minunate măiestrite versuri. Abordarea unui stil liber în creaţii
    este ceva specific pentru creaţiile acestei poete, dar nici forma
    clasică nu îi este străină. Natura se înterpătrunde cu fiinţa
    umană în majoritatea creaţiilor, făcându-le astfel mult mai
    atractive şi deosebit de curajos surprinse. Anotimpurile devin
    fiinţe care se personalizează printr-o cromatică specifică.
    Toamna devine o doamnă distinsă împodobită cu bijutierii de
    fructe, frunzele devin veşminte preţioase, iar ca distincţia să fie
    deplină, paşii sunt măsuraţi, iar privirea îi este blajină.
    Imaginea iernii este ca fiind sora toamnei care vine peste
    câmpii cu plăpumi albe, care să acopere frunzişul toamnei.
    Iarna este o femeie furioasă şi geloasă.
    Primăvara este frumoasa transformată în acea tânără cu
    palme de flori şi împodobită cu acele creaţii ale naturii pe care
    le ignorăm cu inocenţă. Citind creaţiile Ioanei, revăd tabloul lui
    Sandro BOTTICELLI (1445-1510) cu acea ,,PRIMĂVARĂ”
    încântătoare! Dar primăvara este şi simbolul iubirii de viaţă, de
    tot ce este frumos devenind o subtilă sau comună metaforă.
    Dragostea şi iubirea a devenit un subiect omniprezent. Devenită
    mamă, desigur că iubirea se răsfrânge şi asupra fiilor săi.
    Invocarea dorului acel cuvânt intraductibil în alte limbi ca fiind
    un crai, venind odată cu razele Lunii, doamna nelipsită în
    poezie. Acest crai pare să fie o nouă înfăţişare a celebrului
    zburător creat tot de un român. Fericirea poetei vine la ea fără
    un motiv anume, în tăcere, împlinindu-i visele.
    Pentru Ioana viaţa rurală este ceva foarte normal,
    fiindcă vacanţele le petrecea la sat unde mediul natural îi era
    prieten, câmpia fiind ,,liniştea supremă,, iar lanurile devenind
    ,,culmea bucuriei,, de unde ne creşte nouă pâinea cea de toate
    zilele. Aici în ,,casa bătrânească,, unde este sanctuarul
    copilăriei, unde oaspeţii sunt primiţi cu dragoste şi respectul
    specific satului românesc. Mai sunt multe de spus despre
    creaţiile Ioanei VOICILĂ DOBRE, viitorul va descoperi desigur
    alte valenţe ale acestei distinse creatoare de frumos.
    Ca orice poetă care se respectă nu îi lipsesc visele şi
    iluziile, cuprinzând acele dorinţe magice pe care numai poezia
    ţi le poate aduce.
    Poate aceste rânduri nu aveau să fie scrise, dacă nu eram
    fermecat de scrierile Ioanei, în care am găsit unele asocieri cu
    satul meu natal din ţinutul Moldovei lui Ştefan, situat în
    apropierea municipiu Fălticeni.
    Distinsă Ioana mergi înainte, scriind mereu tot ce
    sufletul tău sensibil îţi va dicta.
    Sunt sigur că cititorii tăi te vor aprecia aşa cum meriţi, pentru
    creaţiile tale minunate.
    Eseu scris de Mihai LEONTE,
    Un anonim printre poeţii care îţi doreşte mult succes în viitor.
    Moldova Nouă 22 ianuarie 2010
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    CRONICA VOLUMULUI NOU DE VERSURI-CEZARINA ADAMESCU

    Mesaj  IOANA VOICILA-DOBRE la data de Vin Oct 22, 2010 3:49 am

    http://semanatorul.ro/articole/ioana-voicila-dobre.htm



    BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI

    IOANA VOICILĂ DOBRE, “Între verde şi albastru”, volum în curs de apariţie

    Mamă a seminţei roditoare, aşa cum se consideră, Ioana Voicilă Dobre, aflată la hotarul dintre verde şi albastru, adică pe linia dintre zenit şi nadirul privirii, s-a hotărât să ne ofere “bucuria inimii” sale, într-un mănunchi înmiresmat de poeme scăldate-n rouă primăvăratică stând abia să se reverse în tumult din încăperile sufleteşti. Tumult de zvonuri telurice, zămislind ecouri ancestrale.

    Dorinţa mărturisită “să fiu primăvară-n toate” – şi, mai mult decât atât: “Floarea vieţii, parfumată cu idile şi poveşti!” are darul de a preface totul în nestemate şi-ţi induce o stare de „beţie de de primăvară” cu adieri de salcâm umflându-ţi nările flămânde.

    Poetă solară, optimistă, luminoasă, senină, pre cât îi este şi sufletul – deschis – Ioana Voicilă Dobre îşi pune avuţiile la dispoziţia noastră cu bucuria pe care ţi-o oferă actul dăruirii.

    Poeme ale primăverii sufleteşti, chiar dacă vremea se-ntomnează.

    Găsim aici: stropi de dragoste bălaie, fericire, zâmbete, mirajul de viaţă, liliacul ce dă în floare, strălucirea adusă de ploaia din ajun, bănuţi de păpădie, vrăbiuţe gureşe, mierlele care cântă a-nviere, poieni înflorite, o lume idilică în care natura mamă, atât de generoasă, împarte tuturor daruri minunate.

    Contrar aşteptărilor, ştiind că poeţii sunt, îndeobşte, fiinţe neadaptate, însingurate, nefericite, neînţelese, poeta îşi află fericirea în bucuria trăirii şi împlinirii, într-o odă înălţătoare adresată pământului, cerului, lui Dumnezeu şi oamenilor (nu neapărat în această ordine).

    În privinţa aceasta,am putea parafraza spunând: „Fericiţi cei pururi fericiţi din te-miri-ce lucru”:

    “În poiana înflorită şi de castani străjuită, / Primăvara cântă-n strună, florilor de ,,ziua bună!,, / Şi-n pădurea fermecată, roua clipei din petale, / Curcubeie mii arată şi-n privirea dumitale. // Pretutindeni e-armonie.Verdele e-un împărat / Ce-a sosit cu veselie şi cu floare-ncoronat. / Primăverii se vrea mire.Cântă în privirea lui / Toată floarea câmpului, iar în ochii ei, uimire! // Din adâncuri, de lumină, legănată-n al lui cânt / Ivesc susur de izvoare, primăverii şipotind. / Din mireasma revărsată, peste zări, cu dărnicie,

    Blânda sărutare-a clipei, toate visele învie! // Şi-ntr-o rază împletită, cu a ochilor dorinţă, / Primăverii cea iubită, verdele-i e năzuinţă.” (Uimire).

    De unde izvorăşte această lumină caldă în cuvintele autoarei? Din ploaia primăverii care tot pământul îl îmbată, din respiraţia vioaie a florii “când în stropi se cerne zarea”, din chemarea veselă, din sărutarea dulce, din ochii strălucitori care “mult mai verzi răsar în zori”? Şi din alte asemenea bucurii simple care nu costă nimic.

    “Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire, / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire / Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?! // Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară / Iar zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte. / Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc / Şi obrajii-mi se roşesc, c-au aflat cât te iubesc! // Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire. / Primăvara dă de ştire, vieţii de a ei sosire / Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire / Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire! // Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară, / Geana şi clipirea lor ca petala florilor, / Florilor de viorea care-mi ascund dragostea / Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea! // Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire /Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!” (Dragoste fragedă).

    Nici un nor, nici o umbră nu par a strica atmosfera paradisiacă pe care ne-o oferă cu graţie autoarea.

    Toate acestea se armonizează în chip fiesc doar atunci când: înfloreşte iubirea iar ”Fericiţi, fiii Terrei / mângâie încă astrul iradiind în floare.” (Floarea soarelui).

    Paselurile de iubire existente în acest volum, izvorâte dintr-o stare de tinereţe veşnică, dintr-o “fărâmă de visare, un mister desprins din soare” în care, “O clipită nedospită din a inimii ispită, / Răsărit plutind pe ape, un ecou din val în val / Vin, surâsul să-mi adape cu un iz de ideal. // Din parfumul de pădure proaspătă, încremenită, / În savoarea cea de mure, simt guriţa ta iubită. / Şi-n cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu / Împletesc şirag, aevea, cu iubire, pasul tău.”.

    În lumea de vise şi idealuri dintre cer şi pământ, poeta pluteşte cu aripi confecţionate, nu din ceară, precum Icar, ci din petale de flori.

    Autoarea are şi o explicaţie deconcertantă pentru aceasă stare binecuvântată de bine:

    “Azi sunt fericită fără motiv! // Azi sunt fericită fără motiv! / Un motiv ar fi totuşi, / aripile de fluture în zbor. / Ştiţi câţi fluturi am văzut azi? / Dar, câte culori s-au strâns, / să le împodobească aripile? / Privirea, mi-a zburat odată cu ei / şi mirosul fiecărei flori m-a ameţit. / Poate, de aceea sunt fericită, fără motiv. / Poate, sunt deja un fluture / şi nu mi-am văzut aripile, până acum! / Poate, parfumul e de vină sau vântul. / Azi sunt fericită! Toţi fluturii, toate florile / mi-au cântat, au dansat, s-au jucat.”

    Până şi în toamna vieţii poeta găseşte motiv de încântare şi mulţumire: “Sunt un strugure dulce, / amintind primăvara. / Sunt un strugure inimos / cum ne-a fost vara. // Sunt un strugure parfumat / precum toamna. / Dulce şi parfumat, / strugure în formă de inimă, // păstrat cu grijă peste iarnă / vreau să rămân pentru tine!” (Toamna vieţii).

    Metamorfozată-n Doamna Toamna, autoarea se vede astfel: “Plină-i toamna, de parfum, cu cerceii ei din struguri! / Colieru-i din castane mai aprinde-n inimi, ruguri. / Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei / Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. / Are paşii măsuraţi şi privirile blajine. / Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! (Toamna din oglinda mea).

    Ilustrate cu o grafică foarte expesivă, executată de Niculina Vizireanu, cu multă forţă de sugestie şi sensibilitate, poemele capătă consistenţă şi un farmec aparte.

    Chiar dacă-i toamnă afară, chiar dacă frigul înstăpâneşte natura şi oamenii, poeta îşi propune să o prefacă-n primăvară: “Iubirea mă cheamă şi cu ochii închişi / Mă las purtată de mâna-i arzândă. / Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n abis, / I-accept nebunia şi trăiesc un vis!”

    Toate acestea izvorăsc, credem, din generoziatea şi firea fericită a poetei:

    “Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un gând! / Mi-a păstrat soarele-n casă şi-amintirile pe rând. / Cu căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei. / Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei! // Toamna asta-i minunată, generoasă peste poate, / Cu vinul, mustind pe masă, jubilând printre bucate! / Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară, / Suntem regii către care, ploi de stele iar coboară. // Visele se cern, fantastic, dintr-un corn de timp vrăjit / Ca o veste minunată ce pământul l-a-nverzit. / Sufletele cântă iară, melodii de mult uitate / Şi amurgul-sur coboară, legănând acestea toate”. (Corn de timp vrăjit).

    Şi până la urmă, imaginile idilice din aceste poeme cu “floricele pe câmpii / hai să le-adunăm copii”, ne introduc într-un tărâm de vis unde totul e fantastic, nu există răutate, urâţenie, invidie, ură, oamenii sunt perfecţi, după chipul îngerilor. O asemenea viziune se potriveşte perfect basmului, dar şi acolo intervin muma-pădurii, zmeul, lighioane şi păsări răpitoare, ca să strice echilibrul şi să se pună de-a curmezişul.

    “În lumea iubirii” – este cea de a doua secvenţă a volumului – titlu care justifică perfect starea de poezie nesfârşită a inimii şi grupajul începe, cum altfel, decât cu poemul “Răsărit” – în care exultă zorii de zi.

    Dragostea este cea care operează mutaţii sensibile în natură şi în oameni. Ea e în stare a opri timpul din loc, de a aduce ploaia în deşert, de a scoate izvoarele din adâncuri. Ce nu face omul când iubeşte!

    Trăind în lumea iubirii inspiri numai parfumuri de roze, cuvintele sunt de pluş, soarele răsare după chipul iubitului.

    Chiar şi elementele naturii iau chip sufletesc şi răspund sentimentului. Astfel că se naşte o empatie fiească între om şi cosmos:

    “M-a primit la pieptul ei, pădurea: M-a primit la pieptul ei, pădurea / Şi pe umeri, păsări mii mi-a pus. / Luminiş mi-a strecurat în suflet / Şi-am rămas de dragoste pătruns. // Şi m-a legănat pe crengi de vise / Când cu frunze m-a împodobit. / Şi-am simţit că mă ridic la ceruri / Când pădurea-n suflet m-a primit. // Şi-am găsit la ea, atâta vară, / Soare-n triluri, zumzet, clipocit! / Şi-am iubit atunci, întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit: // Raza, floarea, drumul şi înaltul, / Râu lunatic ce ridică nori de vis, / Curcubeul, foşnetul, cântatul / Din pădurea vieţii-paradis”.

    Oprimismul, speranţa nu scad nici atunci când corabia pleacă de la ţărm spre alte zări. Precum Mica sirenă, poeta aşteaptă la ţărm şi-i cântă iubitului un cântec de întoarcere menit să-l aducă. “Mica sirenă: Ştii, eu sunt mica sirenă care priveşte la mal, / La prinţul, ce pleacă la alta, în corabia dusă de val. / De-i toamnă sau primăvară, iubirea-mi va fi la fel, / Un fel de corabie rară, de rău, ocrotindu-l pe el. / Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari să-l cuprindă, / Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima mea, tremurândă”.

    Întocmai ca autorul “Cuvintelor potrivite” – poeta se întreabă: “De ce-aş fi tristă?”

    Însă la Arghezi, unda de tristeţe răzbate şi se insinuează, deşi toate par împlinite: “De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ / Cu sunet de vioară urciorul de pamânt // Nu mi-e clădită casa de sită peste Trotuş, / În pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…”

    Acest “şi totuşi” dă întreaga măsură a sufletului omenesc.

    Autoarea mărturiseşte că are şi vise şi iluzii despre iubirea care supune până şi timpul. Însă are şi iluzii “încercate de nelinişti şi dureri / dar acum, acestea toate, sunt realităţi de ieri” (Am şi vise şi iluzii).

    Versurile Ioanei Voicilă Dobre te fac să visezi şi să speri la iubirea ideală, aşa cum ea o presimte, o vede, o trăieşte. Doar că ea se întâlneşte atât de rar, încât, de-a dreptul poţi spune că e ca şi inexistentă! Ea poate doar să întreţină speranţa că într-o zi o vei întâlni.

    Nu lipsesc nici influenţele eminesciene din poezia de dragoste: “Din a nopţii feerie numai tu mă mai încânţi...” ori influenţele melosului popular, cu asonanţele lui şi trecerea vădită din ritmul trohaic în iambic.

    “Somnul dacă mi-ai veghea, eu mi-aş găsi liniştea. / Sărutarea dimineţii ţi-aş da din dulceaţa vieţii. / La ureche ţi-aş cânta cum mă-ndeamnă inima, / Cântecelul susurat ca izvorul de curat! / Să-ţi astâmperi umbletul şi să-ţi bucuri sufletul! / Somnul dacă mi-ai veghea, eu ţi-aş veghea liniştea.” (Veghe).

    Nenumărate sunt locurile comune şi rimele facile pe care le foloseşte autoarea: colţ de lună, a lirei strună; aripi fluturând; cu suflet de vioară; purtată de dulce fior; pasăre rară, tinereţe; sărutări fierbinţi, lacrima de dor, aripă de vis, ochi de peruzele, ş.a. Rime facile: dor-uşor; trudită-gătită; viaţă-faţă; dor-fuior; dar nu mai puţine asonanţe poetice: mâna-totdeauna; dată-retrasă; soarelui-cerului; ş.a.

    O altă secvenţă lirică se intitulează: “Ce frumos am trăit!” şi în ea exultă bucuria maternităţii împlinite: “Voi fi prin ei culegător şi fericită-n viitor / Şi fiecare va purta mesajul din sămânţa grea. // Şi, o nepoată, răsfoind album de poze sau citind, / Va aminti de ziua-n care am semănat spre neuitare: / Cuvinte multe din iubire, copii să intru-n nemurire, / Flori vesele spre încântare şi viaţa ei spre continuare.” (Semănătorul-culegător).

    Bucuria şi dragostea de viaţă e şi aici stăpână şi regină. “Iubesc ploaia, vântul sălbatic, / zăpada, cernând singuratic. / Şi totuşi insist şi totuşi risc, / să privesc soarele în adâncul luminii. / Căldura lui mă învăluie şi soare devin! (Dragoste de viaţă).

    Atunci când totul pare pierdut şi eşti gata să te prăbuşeşti în abis, iată că, alături de tine, zăreşti floarea de colţ, gingaşă şi rezistentă în acelaşi timp care, prin frumuseţea ei îţi face sufletul să renască.

    “Floarea de colţ: Când ai pierdut, aproape totul / s-a căscat o prăpastie uriaşă şi, / brusc, îmbătrânind ai fi vrut să mori. // Urma să descoperi că având viaţă, ai totul... // Ca să trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş / pe culmea durerii, unde floarea de colţ te aştepta. / Văzând-o numai, sufletul tău a renăscut.”

    Un poem aproape perfect prin rotunjime şi limpezime stilistică este: “Lumini şi umbre: Mă regăsesc, la lumina lămpii / într-o seară a greierilor. / Eu şi imginea mea, / două umbre ce dispar, / născându-se...”
    Poeta uzitează stilul narativ în poezie, ea îşi descrie, îşi povesteşte stările şi locurile unde acestea iau naştere. E şi aceasta o modaliate de scriere. O astfel de poezie narativă este: “Casa bătrânească: Cineva mi-a dat pontul, / bătrâna vinde casa / şi se mută la soţ în satul vecin. / Avesese un soţ navetist Neguţa. / Casa e puternică, aproape că îi seamănă. / În hol m-a atras şemineul cu hornul din colţ. / Îmi aminteşte de bunica şi de copilărie. / Totul e verde, uşile cu praguri late, / ferestrele cu pervazul plin de flori / şi podina din drugi mari de lemn. / Ce bine îmi este aici! / Aproape că o simt pe bunica, / aproape că mă simt în anii şaizeci... / Iubesc casa asta şi o vreau pentru sufletul meu! / Bătrâna e mulţumită, că o va cumpăra cineva / care să-i păstreze vii, amintirile / iar eu sunt fericită, că în toate încăperile, / ,,îmi văd” bunicii, unchii şi mătuşile, părinţii tineri. / Bine v-am găsit, dragii mei!”

    Un poem frumos este cel dedicat lui Brâncuşi dar şi aici, poeta adoptând stilul clasic, prozodia are de suferit. Să urmărim ideea: “Sculptorul: Ai sculptat mereu, cuvinte, pentru suflet pentru minte / ducând vremea înainte.Te văd la masa tăcerii, / liniştit în faptul serii, hrănind timp şi hrănind soartă / şi trasând linia dreaptă.Tot aduni şi tot aduni / zile calme, aspre luni, învrăjbite săptămâni. / Ani frumoşi şi dureroşi îi înnozi şi îi descoşi, / care-a fost mai dăruit şi care mai ostenit... / Doamne, câte-am pătimit! Treci prin poarta de sărut / să priveşti spre infinit, gând duios şi nesfârşit...”

    Şi încă o idee interesantă: “Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute)

    Nu o dată, viaţa a fost asemuită unei table de şah, populată cu regi, regine, cai, nebuni, pioni. Poeta găseşte similitudini interesante. “Regina de alb: Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah / invadată de nebuni şi de cai sălbatici. / Trimit numai gândul la înaintare / şi aflu că au fost nimiciţi de propria nebunie. / Pe tabla mea de şah se mai bat încă pioni nevinovaţi / trimişi la moarte ,,sigură,, de regele negru. / Nebunia, boală molipsitoare a cuprins tot regatul / dar carul ,,reginei de alb,, se înfiinţează la palat. / Şi, ce mândru era regele negru! / Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac caii sălbatici...”

    O clipă de singurătate poate fi de ajuns pentru a simţi prezenţa divină în lucrurile din jur şi în noi înşine: “O clipă de singurătate: În liniştea adâncă din câmpie / Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând! / Erai acolo, în culmea bucuriei. / Priveai în bob, pâinea crescând. // Ne vrem atât de singuri, câteodată / Şi în păduri, ne-ascundem revanşard / Dar când dispare parcă, lumea toată, / Rămân doar fricile care ne ard. // Şi iar şi iar, luând-o de la capăt, / Pe-o aţă, zilele le înşiruim. / Clătind lumina în izvorul proaspăt, / O nouă faţă, lumii, dăruim.”

    Poeme sensibile, tulburătoare sunt dedicate Tatianei Stepa şi lui Grigore Vieru.

    Poeta brodează şi câteva gânduri în complicata şi simpla în acelaşi timp – modalitate a poeziei tradiţionale nipone, în spirit de haiku. Se pare că aceste miniaturi sunt cele mai reuşite din întregul volum:

    “Gânduri în haiku: un ochi pe faţă / un ochi pe dos, mereu, / haina timpului.” * “ toamna ruginie, / lumină rece, pe drum/ bătătorit” * “mângâierea ta, / crestele munţilor / în plecăciune” * “depărtările, / inimă călătoare, / clipă fugară.” * bântuit de furtuni, / suflet-poezie,/ fulger în dar.” * “ciocârlie-tril, / dimineaţă de vară, / muntele-cântec.” * “pârtie de brazi, / verdele suind voios / vârfuri amare.”

    Ultimul ciclu se intitulează “Poeme de credinţă” şi cuprinde câteva poezii de slavă, mulţumire şi recunoştinţă divinităţii, pentru darurile primite.

    Ioana Voicilă Dobre, prin volumul de faţă îşi dă măsura talentului şi a perseverenţei sale, a generozităţii şi sufletului deschis spre oameni, spre iubire, spre credinţă şi speranţă.





    CEZARINA ADAMESCU

    25 SEPT. 2010
    avatar
    IOANA VOICILA-DOBRE

    Numarul mesajelor : 516
    Varsta : 57
    Localizare : Bucuresti
    Data de inscriere : 07/08/2009

    http://ro.netlog.com/ionela1961

    Sus In jos

    Re: IOANA DOBRE

    Mesaj  Continut sponsorizat


    Continut sponsorizat


    Sus In jos

    Sus

    - Subiecte similare

     
    Permisiunile acestui forum:
    Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum