Viaţa (... fuga de moarte...)


Fără părinţi,
nu mai avem
rădăcinile
prinse adânc
în materia din care venim...
şi începem
să facem paşi
pe deasupra,
fiindcă ne-am rupt,
şi-am devenit
forme de pământ
în umbra lui,
fugind
de clipa
în care ne va spune
că-i aparţinem…





Zi de zi, o pierd...

dacă azi am mai pierdut
o picătură
din lumina ochilor
în zăpadă,
va deveni mai albă
sau mai gri ?
şi… când se va topi
şi cursă toată
va fi
în trupul ierbii ce va creşte
mâine ?
în ea
vederea mi-o voi pierde
zi de zi...
dar iarba,
fi-va ea mai verde
cu ce i-am dăruit
sau, nemaifiind văzută de mine,
va muri ?!




Căutând calea...


Cum să fac
să descopăr
esenţa nucleului ce mi s-a dat
la plecarea din lumea
în care
presupun că mă voi întoarce cândva?!

Cred că s-a pierdut ceva
prin praful stelelor
căzătoare...
eu - căutând calea
spre pământ,
ele - urmând-o,

m-am rătăcit
devenind copil...
sămânţă am fost pusă,
într-un loc ascuns,
să răsar
acolo unde se termină totul!





Mai există ceva dincolo de nori?!



În tăcere depănăm amintiri,
la o masă întinsă şi servită
pentru sufletul tău.
La început - doar schimburi de priviri,
apoi o inimă rănită
confesându-se, ca să scape de rău!
Cu zâmbet pe tristele-i buze,
care încearcă să nu fie învinse
de teama ce-i scutură frunze
ce se vor măcar a fi prinse...

Chiar necunoscându-te prea bine,
te-am lăsat să le prinzi -
căderea să nu le fie-n zadar...
Preferam să le împart cu tine,
cu sufletul să le cuprinzi,
să-ncerci să le-nţelegi măcar!
Dar chiar le-ai înţeles,
se pare, chiar neaşteptat de bine
pentru că, iată, o lacrimă am cules
cu privirea mea din genele-ţi fine...

Mi-am simţit atunci tristeţea
şi chiar am văzut-o cât e de mare,
în ochii cu care mă oglindeai!
Dar... vai, privindu-ţi tinereţea,
m-aş pune din nou pe picioare,
pentru tine - cea care ai
o tristeţe în plus, de la tine!
Nu o înţeleg pe deplin ce-ar putea fi;
mă face să nu-mi fie deloc bine
şi parcă nu te mai pot privi.

Am simţit durere în plus,
dar am încercat să ignor inexplicabilul,
retrăgându-mă în alte mici discuţii.
De parca n-ar fi fost de ajuns,
iată că vine inevitabilul,
şi încă mai caut soluţii!
Pentru ce am visat, pentru ce am simţit...
şi-n minte-mi încolţeşte o-ntrebare
pe care mi-o pun azi la nesfârşit:
"Mai există ceva dincolo de nori, oare?!"

Poate acolo totul este gând...
Sau poate gândul nu mai este
aşa ca aici perceput
şi parcă, plângând,
îmi văd atunci sufletul,
ca-ntr-o poveste - condur de argint pierdut -
şi înţeleg acum tot ce nu putusem
până aici, anume...
să-mi explic: ceea ce simţisem
însemna plecare-n altă lume...





Destin...


Am crezut prea mult în destin
şi... am înnebunit puţin câte puţin,
în zbaterea-mi de fum făcută parcă...
fără rost,
ca şi cum pe-o mare, fără barcă,
aş fi fost...

Izbită de stânci şi lovită de valuri,
mereu sleită de puteri, spre maluri
îndreptându-mă mereu cu încăpăţânarea
de-a trăi
şi de a-mi străbate marea...
şi-a iubi...