Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Sam Oct 13, 2018 11:50 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Vin Feb 23, 2018 8:30 am Scris de Mihaela Moşneanu

» Decorațiuni din fetru
Mier Dec 27, 2017 3:19 am Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

JURNAL DE VACANTA 2009

In jos

JURNAL DE VACANTA 2009

Mesaj  Flora Mărgărit Stănescu la data de Dum Ian 10, 2010 10:21 am

Sâmbătă 6 iunie 2009, am ajuns în Bucureşti când se mai potolise oarecum arşiţa zilei şi o binevenită adiere de vânt, ne permitea să respirăm mai uşor. Se apropia seara când am ajuns la fiica mea cea mică, iar pe unde trecuseră maşinile ce stropeau, era un abur prăfuit, ce se lipea de piele, de haine, de tot. Pe sub cei câţiva copaci de pe lângă blocuri, se odihneau la o şuetă locatarii goniţi din apartamentele încinse de zăpuşeală. Seara am petrecut-o numai noi două la televizor şi la calculator. Ne place să ţinem legătura cu lumea. A trecut ceva timp de când nu am mai scris, aşa că m-am decis să-mi încep jurnalul de vacanţă încă din Bucureşti. Pentru ziua de Duminică, aveam stabilit să mergem împreună la o expoziţie de pictură, organizată de Viorela Codreanu Tiron. Cunoscută tot în spatial virtual, mi-ar fi făcut multă plăcere să ne salutăm personal. Canicula nu a ţinut cu noi, orele de vizită erau 15,oo- 17,oo când asfaltul era extrem de încins şi aerul irespirabil. Am ajuns până în strada Izvor, dar ne-am întors pentru că riscam să leşin în stradă. La caniculă se mai adăuga şi tratamentul cu antibiotice pentru o faringo-amigdalită acută. Mă simţeam foarte rău. A doua zi am stat mai mult în pat. Dimineaţă un nor anemic s-a scuturat peste oraş şi a împrospătat putin aerul. În copacii de lângă bloc au început să ciripească păsărelele. Îmi beau cafeaua foarte dimineată, în balcon şi observ cum oraşul se trezeşte la viaţă. Au apărut gunoierii să ridice tomberoanele, tocmai când începuse o larmă de lătrături pe toate tonurile. Câinii comunitari din zonă au simţit un intrus şi s-au repezit la el să-l alunge. Selecţia naturală functionează chiar şi in capitală, unde se vorbeşte de protecţia animalelor.
Cu o seara înainte am văzut cum un om ghemuit dormea în plin soare, doar la câţiva metrii de boscheţii unde la umbră dormeau câinii. Nimeni nu s-a aplecat asupra lui să-l întrebe măcar dacă are nevoie de ajutor. Viaţă de om şi viată de câine. Noi fixasem o întâlnire cu Mihaela Popa, o prietenă virtuală, pentru o plimbare în vechiul parc Herăstrău, de care mă leagă multe amintiri, din anii adolescenţei mele. Mă simţeam aşa de rău, că am anuntat că nu voi putea ajunge. A rămas pentru data de 9 iunie 2009, în supermaket-ul REAL, să mă întilnesc cu Mihaela. A făcut un gest foarte frumos, venind ea atât de aproape de blocul unde stă fiica mea. Era aproape ora 11,oo, destul de cald, dar în supermarket exista aer condiţionat, deci am riscat să traversez bulevardul şi
m-am întâlnit însfârşit cu Mihaela Popa. Nu ştiu cum se făcea dar de fiecare dată când hotăram să ne vedem, apărea ceva care ne împiedica. Mihaela este aşa cum o cunoşteam din discuţiile noastre pe messenger. Deschisă, comunicativă, sinceră, cu simtul umorului. Un om bun ca pâinea caldă. Aveam impresia că ne cunoşteam de când lumea. S-a documentat chiar şi pentru problemele mele cu gâtul şi are o putere de convingere remarcabilă. Aşa am început să iau şi alte întăritoare în afară de antibioticele date de medic. Sper că plăcerea a fost de ambele părti, nu numai din partea mea. Un semn bun a fost întâlnirea absolut întâmplătoare din seara aceleiaşi zile în apropiere de CARFOUR, eu cu fiica mea iar Mihaela cu întreaga familie. M-am bucurat mult de această întâlnire si sper să ramânem bune prietene în continuare.
Două bunicuţe moderne, simpatice şi vorbăreţe.
Deci, doamnelor şi domnilor, prietenia din spaţiul virtual se poate transpune în plan real, dar acest lucru depinde numai de noi. Dacă soarta a ales în locul nostru şi suntem cam singuri la o vârstă...respectabilă (observaţi că nu spun bătrâni, deoarece nu ne considerăm bătrâni) noi avem posibilitatea de a mai schimba puţin aspectul acesta. Suntem oameni care toată viaţa au alergat efectiv cu serviciul, cu copiii, cu piaţa, cu spitalele, etc. Iar acum ne-am trezit că viaţa se apropie vertiginos de final, iar noi nu au avut timp să o trăim. Prietenia este un dar minunat şi necondiţionat. Un prieten nu trebuie acaparat, împovărat cu problemele noastre mai mici sau mai mari. Este suficient că ne acordă din timpul lui, atât cât poate, este un dar de mare preţ. Ne acordă din timpul lui, din viaţa lui, ar trebui să ştim acest lucru şi să nu abuzăm, să cerem mereu mai mult, ca să nu pierdem şi ce am avut. Acum că a trecut ceva mai mult de o lună, pot spune cu mâna pe inimă, că o astfel de prietenie, necondiţionată, mă leagă pe mine de Mihaela Popa. Un om deosebit, un prieten drag, pentru drum lung.
Orice alte cuvinte aş folosi, ar fi de prisos.
10 iunie 2009, la scurt timp după ora 3,oo noaptea, împreună cu fiica mea, străbăteam Bucureştiul într-un taxi, spre aeroportul Băneasa. La ora 6,oo decolam spre Roma. Am avut noroc de vreme frumoasă, cer senin cu mult soare încă din zori. Fiica mea adoră să privească peisajele pe unde trecem, de la mare înălţime. Le admir şi eu dar cu oarecare rezerve, am un mic rău de înnălţime. Cred ca niciodată nu am fost mai aproape de Bunul Dumnezeu, ca atunci când zburam la peste 11 km altitudine. Este o senzaţie aparte, te simţi stabil pe scaun, dar conştientizezi că de fapt eşti intre cer şi pământ, la o distanţă apreciabilă.
Nu am avut timp prea mult, zborul durează mai puţin de două ore. Deasupra Romei persistau câţiva nori, înainte de aterizare am intrat efectiv în ceaţă, dar aterizarea s-a produs în bune condiţii şi în aplauzele noastre ale pasagerilor. Cred ca din tot zborul, cel mai mult îmi place aterizarea în aplauzele tuturor. Este um moment de eliberare de griji, fiecare am urmărit atent toate manevrele anunţate de echipaj, iar contactul cu pământul...este un moment de uşurare.
Am fost aşteptate de fiica mea cea mare, împreună cu ginerele meu. De fapt această călătorie am făcut-o pentru cununia lor, in data de 15 iunie. Am ajuns în Roma pentru a treia oară, în anotimpuri diferite, dar mereu o descopăr, caldă, primitoare şi...înflorită. Clima de aici, conferă atât arborilor, arbuştilor şi florei spontane, o înflorire perpetuă. Am găsit pentru prima dată magnolii înflorite, ceea ce altă dată nu am văzut. O adevărată explozie de lumină şi culoare, în rest...ca orice metropolă care se respectă...aglomeraţie, coloane interminabile de maşini spre locurile de agrement, în special spre litoralul de la Marea Tireniană.
Spre deosebire de alte locuri, aici stau liniştiţi, aşteaptă să se urnească coloana, nu se agită, nu se înjură, cum mai vedem noi pe alocuri. Ce nu am înţeles eu, este faptul că şi la ei, ca şi la noi, există multe spaţii, terenuri nelucrate, un fel de spaţii verzi, neglijate.
Cu aşa de multă forţă de muncă intrată în ţară, ar fi cazul să-i pună să muncească, nu să se vaite de ceea ce fac unii din cerşit. Aşa mi se pare mie mai aproape de normal. Cum la noi acest aspect este mai grav, nu se cuvine să mă apuc eu să-i critic. Poate nici ei nu au fondurile necesare acestui gen de activitate şi aşa mai departe. Flora spontană are şi ea farmecul ei, dar ca tot ce este cam prea mult...strică aspectul general.
Mi-am făcut un obicei bun sper eu, acela de a cunoaşte personal, persoanele cu care comunic pe diverse site-uri de prieteni. Mi se pare normal şi corect, dar aici trebuie să mai adaug ceva. Având în vedere că pe seama românilor s-au spus prea multe rele, mi-am fixat ca obiectiv, să mai schimb atât cât stă în puterile mele, proasta impresie pe care şi-au făcut-o străinii despre noi. Invit pe toţi care citiţi aceste rânduri să faceţi acelaşi lucru în paginile voastre. Este mare păcat că se generalizează anumite fapte negative şi toţi suntem etichetaţi ca ţigani, hoţi, cerşetori, sau altfel de etichete care nu ne reprezintă pe noi ca naţie şi ca oameni oneşti ce suntem.
Într-o oarecare măsură am reuşit să shimb această impresie, câtorva persoane străine. Un prieten cu care comunic de mai multe luni, era foarte dezamăgit de cum trăiesc unii romani în Italia. Au întins corturi, au făcut un fel de magazii unde se adună tot mai mulţi şi trăiesc ca animalele. M-a durut să aud astfel de lucruri, recunosc că am văzut şi eu asta, dar cum ştiu că numarul celor ce trăiesc astfel, este relativ mic, raportat la numărul celor ce au ales să muncească si să trăiască cinstit şi în bune condiţii cu italienii, susţin în continuare că nu este ceva reprezentativ pentru Romania.
Primele două zile la Roma, am colindat magazinele, florăriile, suveniruri, etc.

Cunoştinţe noi
In data de 14 iunie am fost invitaţi la un gratar la o familie mixta, ea româncă el italian.
S-au cunoscut în Roma, într-o casă de bătrâni neajutoraţi fizic, dar susţinuţi financiar de familie. El un bărbat de 50 ani, trecut prin multe, aflat într-un cărucior cu rotile, ea o româncuţă cu suflet bun, în căutarea unui loc de muncă.
Lipsa locurilor de muncă din ţară, traumele suferite în familie, bătută şi înjurată de un tată beţiv, încercarea ei de a-şi întemeia o familie cu un bărbat de vârsta ei, care a eşuat lamentabil şi multe alte lucruri mărunte, care pot face din viaţa unei tinere fete un adevărat calvar, au făcut-o să plece din ţară.
Printr-o fostă colegă de şcoală, Despina a ajuns în Roma şi a intrat ca infirmieră într-un azil de bătrâni.
Nu avea voie să se declare nemulţumită de nimic. Trebuia să muncească şi să tacă. La cea mai mică nemulţumire, risca să rămână în stradă.
Munca într-un astfel de aşezământ se desfăşoară în semiclandestinitate, perioada de probă, de acomodare fiind obligatorie. Cei mai tineri pensionari ai acestui azil erau trecuţi de 50 ani, iar cu cei între 70-90 ani, nu se prea putea vorbi, mulţi dintre ei trăind în lumea lor imaginară, vorbind singuri, nefiind în stare nici să-şi schimbe singuri pempars-ul. Cum programul era foarte încărcat şi de teama de a nu fi oprite de carabinieri, fetele fără acte, care lucrau ca infirmiere, acceptaseră numai două ore liber pe săptămână. Nu este greu de înţeles motivul pentru care majoritatea lor au petrecut zile întregi la infirmerie cu perfuzii la mâini, mai rău decât cei pe care-i îngrijeau.
Supravegheau bătrânii continuu, timp de 24 ore, îi spălau, îmbrăcau, hrăneau, făceau curăţenie. Spălau lenjeriile, prosoapele, hainele celor internati, într-un cuvânt, făceau toate treburile şi din salariul şi aşa mic li se reţineau banii pentru cazare şi masă. În toată această nebunie Despina, reuşea în cele două ore libere, să ajungă la o bancă, să trimită mamei sale ceva bani, ştiind în ce lipsuri şi greutăţi se zbate.
Singurul bărbat pe care nu era nevoie să-l schimbe şi să-l spele, era Paulo, bărbatul de 50 ani, cu plete lungi negre şi cu ochii albaştrii. El le mai însenina zilele cu glumele lui, cu bancuri spuse în puţinele clipe de răgaz al fetelor.
Lunile şi anii au trecut mai repede şi parcă mai uşor, de când Despina şi Paulo
s-au împrietenit, au devenit mai apropiaţi. Paulo aflând mai multe detalii despre viaţa fetei în ţara ei, la început a compătimit-o sincer, apoi între ei s-a instalat un fel de camaraderie.
Am auzit mulţi bărbaţi că nu le înţeleg deloc pe femei, că nicidată nu ştiu ce vor şi sunt veşnic nemulţumite. Nu sunt toate astfel. Despina nu-şi dorea nimic mai mult decât un cămin liniştit alături de un om paşnic, afectuos, capabil să-i asigure strictul necesar şi să ştie să-i aprecieze eforturile.
Luxul, maşinile, nu erau pentru ea nimic, în comparaţie cu o seară petrecută sub cerul înstelat, cu capul sprijinit pe umărul lui şi simţind cât de utilă este acestui om, care în urma unui accident vascular, a făcut o formă mai uşoară de paralizie.
Când a fost prima dată sărutată de Paulo, a simţit că poate face asta întreaga viaţă, numai el să fie mulţumit şi în siguranţă. Viaţa ei nu avea sens decât atunci când se simţea utilă cuiva. Era fericită că Paulo îi aprecia ajutorul, compania şi după 2-3 ani au hotărât să se mute împreună, într-o căsuţă pe malul mării.
Din acea căsuţă cu o curte foarte mică şi-a făcut Despina un mic colţ de Rai, pentru ea şi Paulo. Nici un spaţiu cât de mic, nu rămăsese fără un ghiveci cu flori. Au făcut un fel de umbrar unde Paulo poate sa iasă cu căruciorul lui, să se bucure de briza mării. Despina are toată libertatea din partea lui Paulo, dacă vrea se poate angaja oriunde în altă parte, acum se poate descurca singură, cunoaşte bine limba italiană, deci ar putea pleca oricând. Chiar Paulo o îndeamnă să caute un loc de muncă unde ar putea primi un salariu, veniturile lui fiind mici şi asigurate de tatăl său. Despina nu doreşte asta, este îndrăgostită de Paulo,
de sufletul lui bun, de maniera în care o tratează şi-i apreciază eforturile.
În dragostea ei există şi o mare jertfă, dar ea refuză să se gândească la asta. Pentru ea Paulo a fost singurul om care a ştiut să o aprecieze, să o facă să se simtă femeie sigură pe destinul şi pe viaţa ei.
Se impune aici o întrebare...fata asta cere atât de putin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?
Paulo a intuit perfect nevoia ei de afecţiune, de mângâiere, de apreciere, de o vorbă bună şi a ştiut să i le ofere, aşa cu toată infirmitatea trupului său.
Acesta este motivul pentru care Despina este hotarâtă să se cunune cu Paulo.
Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi sau mai rau chiar de membrii familiei.
Sunt mulţi bărbaţi care nu ştiu să aprecieze pe cea de lângă ei, apoi când sunt părăsiţi stau şi-şi plâng de milă sau se îmbată cât îi ţin banii.
Dragostea nu se impune cu pumnul, dragostea se câştigă mai întâi prin respectul de sine si apoi de cel de lângă noi.
Consider ca aprecierea femeii, iubirea ce i se acordă, ajutorul, mângâierea, complimentele, nu sunt deloc un semn de slăbiciune ci de bună creştere.
Cazuri asemănătoare ca cel al Despinei, pe care am cunoscut-o personal, în căsuţa de pe malul mării Tireniana, sunt foarte multe. Fetele şi femeile din Romania sunt cunoscute în primul rând ca fiind muncitoare, gospodine, sufletiste şi ştiu să facă şi economii.
Urmaşii acestor femei care se căsătoresc pe alte meridiane, nu vor veni în România decât poate să-şi cunoască bunicii, iar populaţia şi industria în ţară vor avea de suferit. Am intrat în Europa, dar lipsa locurilor de munca, îi face pe foarte mulţi români, să plece pe alte meridiane, să-şi câştige existenţa şi să facă economii pentru bătrâneţe.

În data de 15 iunie a fost cununia fiicei mele, dar acest aspect este strict familiar, deci nu am sa-l descriu în detaliu. Este suficient să scriu că a fost cea mai fericită zi din viaţa fiicei mele, a noastră care i-am fost alături şi avem multe amintiri frumoase în albumul de familie, din acestă zi.

Se pare că vacanţa mea s-a cam încheiat pe acest an, deci dacă voi mai avea ceva important de notat aici o voi face sigur. Deocamdată eu sunt foarte mulţumită de cum a fost până acum.

O singură părere de rău am, anume aceea că nu am reuşit să mă întâlnesc cu Elena Mezin, deşi a fost în concediu în ţară, nu ne-am putut corela acţiunile să ne vedem fie şi numai pentru o oră. Mi-am dorit foarte mult acest lucru dar... nu a fost să fie. Cu altă ocazie sper eu să ne punem de acord din timp pe unde ajungem şi să ne putem întâlni.
avatar
Flora Mărgărit Stănescu

Numarul mesajelor : 9
Varsta : 70
Localizare : Slobozia
Data de inscriere : 25/06/2009

http://romaniamea.ning.com/profile/SINTEZE

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum