Când îngerul a zâmbit,
s-a aprins zarea...
Când îngerul a îngenunchiat,
s-a zdrelit genunchiul lumii,
în sacrificiul tribunului...

Când îngerul s-a crucificat,
palmele neatinse ale Lui Hristos
au sângerat...

Când îngerul s-a înălţat,
oamenii s-au simţit mai aproape
de lumină.

Îngerul a călcat
şi pasul lui s-a simţit mai apăsat,
trecând peste umeri, peste punte...
în zbor...
Un zbor fără întoarcere:
zâmbind,
îngenunchind,
crucificându-se,
înălţându-se,
apăsând
peste lume...

Lumea era acum,
cu un an de lumină,
mai aproape de îngeri...

Cu mâna înfiorată,
șterg cenușiul gând.
Curată și senină îmi rămâne zarea,
Și norul ne oprește pasul
surâzând.

Zâmbești?
Și raza îți luminează gândul.

Iubești?
Și viața
împreună cerul cu pământul.

Urăști?
Iau sabia și o îndrept spre
un dușman închipuit,
iar demonul iubirii mele
se lasă răzvrătit...

Cânt slava mea
și-o-nalț pe-o aripă de nori,
Se-neacă-n noaptea neagră
marea,
Și valul ei, fierbinte,
ne dă, și azi, fiori.

Coboară-ncet tăcerea nopții,
în declin,
iar stelele își schimbă locul.
Mai bem, în miez de noapte,
cupa cu pelin,
să ne astâmpere în piepturi
focul.

Crezi c-am găsit iubirea,
în esență pură?
Ca pe un tril de pasăre măiastră?
Doar căutăm, din când în când,
și ochi și gură,
care-ar putea
să ni se potrivească...

Mă rog,
să nu îmi schimb a mea făptură.
Și vreau, ca el,
de la început de veacuri,
să mă recunoască.

Să fim doi fluturi străvezi,
ai unui zeu interior,
uniți în noaptea vieții
de-un sihastru zbor...

Totul se întâmplă de când românii s-au conectat la internet...
Dacă înainte era mai costisitor, își mai trăgeau oamenii ocheade pe
stradă...acum, lucrul asta devenise la îndemâna oricui...adică , ce
mai...nu-ți mai bați picioarele, nu-ți mai tocești bocancii...stai
lejer, cu o bere în față și click în stânga, click în dreapta, mă rog,
mână să ai și o minte ascuțită,bineînțeles...
Așa s-a întâmplat într-o zi friguroasă de iarna, când o biată gospodină
tăia liniștită ceapa, în bucătărie(să facă un borș pentru copii și
bărbat)...dar avusese și neinspirata idee de a-și deschide laptopul, pe
masa din bucătărie...


Cum sta ea linistită și asculta melodia „Alejandro” a lui Lady Gaga,
vede pe ecran un mesaj scris cu litere foarte mari și foarte roșii...Ei,
era un profil, ca alte mii și mii de profile care se înmulțiseră în
România ca ciupercile după ploaie, amatori sau amatoare de senzații
tari...
Și citește biata, că știa să citească și încă foarte bine:
-Ești măritată???
Nefericita leagă mai bine baticul la spate, își aranjează cuminte
șorțul, privește vinovată spre haina lui bărbată-su din cuier,
lacrimează( de la ceapă, firește) și răspunde cuviincios:
-Da...
-Și ce faci acum? Stai?...
-Da...Stau...adică fac mâncare și ascult melodia „Alejandro”, a lui Lady Gaga...
-Sunt inspector la stat și nu prea îmi place când femeile măritate își
fac de cap...ba nu îmi plac deloc cele care STAU...mai ales pe internet
-De fapt eu fac un borș pentru bărbatul meu...că el e paznic la Inspectoratul de Stat...
Individul aproape ca ia foc...Ea gândea că poate omul are de gând să îi
penalizeze că stau amândoi (ea și bărbatul) și nu au grijă de copii, ar
fi vrut să spună cum i-a dus la școală , cum a vorbit cu învățătoarea ,
cu profesorii, dar ăsta nu-i da răgaz...
-Asta nu se pune...O să mai vorbim...și semnează, acum cu negru în arial bond:sărutul p.

Săraca gospodină ce s-a mai năucit cu litera aceea : p.
Hai, sărutul o fi un sărut simbolic, transmis de un inspector la stat
gospodinelor care își așteaptă, cuminți, bărbații care se spetesc tot pe
baricadele statului...dar p : să fie de la prietenesc, să fie de la
prostesc(Doamne ferește!), că n-o fi de la pasional...și iar privește
vinovată spre haina lui bărbată-su din cuier care parcă prinsese viață
și o învăluia mustrător...

A trecut o zi , au trecut două, au trecut trei...și...aceeași gospodină, același profil, alt mesaj, scris acum cu verde:
-Spune-mi mai multe despre tine...
Femeia, supusă, cu gândul la copii, la bărbat și la necazurile care s-ar
putea ivi, a început să turuie : că a spălat vasele, că a treminat de
trei zile borșul,că a cârpit pantalonii lui bărbată-su, că a dus copii
la școală...doar, doar l-o convinge că ea nu e ca altele...ea nu stă o
clipă.
Ăla de colo:
-Vreau să ne întâlnim...
Tăcere...tăcere...Gospodina simte că moare de necaz...cum? nu a explicat bine? Simte cum cade din picioare.
-Cum se poate?
-Femeie...vorbești cu statu...ce mama mă-si...Crezi că inspectorii de la
stat au timp de familie, de neveste...ei fac bine poporului...dau
serviciu lui bărbată-tu, să puteți trăi, au grijă de legi, să vă
trăiască bine copiii...vă dăm alocații...așa, de pomană...Ce vină am eu
că tu ai stat pe internet...Ce? te-am ales eu? te-a ales
calculatorul...Colegii mei au avut mai mult noroc...Au tras niște femei
de milioane și eu mă chinui cu tine, cu borșul, cu bărbată-tu, eeeei, dar unde te
crezi?...Tu nu-l auzi pe Mircea Badea : Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!!!...Dar văd că
ai preocupări mai bolnăvicioase...Asculți pe Lady Gaga...Ia , de mâine
să asculți numai cântece românești...Dovedește și tu puțin
partiotism...Ce-i înveți pe copiii tăi? Doamne , cine v-a dat copii?!

Asta nici nu mai citea mesajele de gârbovită ce era...Ce-o să zică
bărbată-su...și ăla, un fel de Moromete cu un simț al proprietății mult
prea dezvoltat...Doamne ferește, să se apropie cineva de proprietatea
lui , că făcea moarte de om...Dar te pui cu datoria față de stat? Că
profilul tot o îndesa:
-Ți-a venit vremea să-ți faci datoria față de stat , ca să mă exprim
plastic...Eu cred că înțelegi...Ai o poză? Trimite-o!
Și femeia,sărmana, caută și trimite prima poză care se deschide ...Era ea, la păscut vaca...Poate
era doar o șmecherie, să nu observe el că nu arată prea bine : câmp
imens, vacă...nu tu alte chipuri pentru făcut comparații.
A mers, pentru că ăla, de dincolo de ecran, exclamă:
-Ești superbă!!!
Așa și arăta, lângă vacă, pentru că nu era prea grasă...

Iar tăcere...tăcere...Ăsta, tipul de la stat, pragmatic...dacă era inspector, lucra el de ceva timp cu pragmatismul, o întreabă:
-E vaca ta?
-Da ...E Joiana...
-Când ne întâlnim să nu uiți să aduci și o sticlă cu lapte...Eu lucrez
la stat, nu prea câștig...tu nu lucrezi deloc...dacă o să ne
înfierbântăm, să bem și noi măcar un pahar cu lapte ...

Femeia nu prea le avea cu mulsul vacii, avea mâinile prea mici și îl
aștepta mereu pe bărbată-su să mulgă vaca și asta cum am
zis...Moromete-n gând și în cuvânt, punea semn găleții de nu puteai
ascunde un litru în ruptul capului...dar o pune ea, deoparte, azi, 10
ml, mâine 10 ml, s-o face un litru...Dar până cînd? Și-l întreabă:

-Când zice statul că trebuie să-mi fac datoria?
-Păi, rândul tău e pe 12 iunie...

Dilemă pe biata femeie, pe 12 iunie era ziua de naștere a lui
bărbată-su...dar te mai pui pentru un pahar de suc și o felie de
prăjitură..datoria e datorie...Și ea cam vede statul de la o vreme tare
nemulțumit...gândește : poate o fi mai bine...

A dispărut omul nostru până nu mai știu când...așteptând liniștit întâlnirea cu sticla de lapte...și femeia.

Bărbatul ei,isteț, nu glumă...a obsrvat omul că tot lipsește câte ceva
din lapte și că bateria laptopului era mereu consumată . S-a gândit la
ceva necurat...O fi o întâlnire ceva...Mai știi, femeile , ce mai
gândesc...Și aruncă omul toate calendarele din casă...da, toate , de nu
mai știa femeia când e 7 , când e 8, când e iunie, când e mai...
Bine a făcut că femeia lui era un cu un spirit civic foarte dezvoltat și sigur s-ar fi dus cu lapte, cu tot...

Dar să vedem ce a făcut amicul meu...Își crease, domnule, zeci si zeci de profile...
Eheeei, câte profile , tot atâtea femei măritate, dar toate
măritate...că așa se nimerea, avea ghinion...Și el mereu cu
mesajele...Acum, nici el nu mai știa care e cel adevătat...
Uneori se confunda cu imaginea din oglindă și dădea să treacă dincolo...se ciocnea puternic la nas...
Nas avea, și încă unul prietenos care îi îndruga vrute și nevrute: că e
frumos, că poate zăpăci femeile, că nu e altul ca el...și ăsta chiar
credea...
Uite așa, amicul a început de acum să stea liniștit acasă și trimitea la serviciu câte un profil azi, altul mâine...
Da, ce, profilele se duceau?...Hop, într-un internet-cafe...și dăi
mesaje, discuții cu femei...că așa au văzut ele acasă, la stăpân...să le
vadă și pe camera web : ia, care a mai albit, cui i-a mai căzut un
dinte, cine are mai multe riduri?
Evident, veneau obosite, dar nicicum de la serviciu...
Îl sună șeful pe amic și-l concediază...Omului i se făcuse rău...Hai, să explice...
Da, ce te pui cu statul...aștia nu ascultă, domnule, de nimeni...ei sunt legea...ai călcat strâmb, ăla ești...
Ar fi vrut el să se angajeze măcar portar la stat...în locul bărbatului femeii...gospodinei...dar ala se ținea bine...
Mai ieșea uneori din casă...
Profilele, cu sutele după el...La semafor era jale...Lumea , tot lume...
Când să treacă strada, gloata de profile după el...până treceau cu toții, se făcea roșu ia,r semaforul.
-Da, ce crezi, omule, că faci, cu gloata aia după tine?...Eeeei, dacă
ne-am face toți măcar jumate din profilele tale...Nu eram destui în țara
asta amărâtă...Ne mai dai și dumneata peste cap...
-Ia stai acasă!
Și din ziua aceea nu mai avea voie pe străzi...
Stătea printre profile și făceau din ochi ba uneia, ba alteia de li se suciseră ochii...nu alta...

Văd o femeie foarte slăbită, la spital, când am făcut analizele alea
obligatorii, și-mi spune povestea...Îl cunoscuse și ea ...Nu mai mâncase
de trei săptămâni...Era o umbră...că nu o slăbeau deloc...ba se spăla
într-un lighean ,cu lacrimi, nu cu apă, că strânsese multe lacrimi din
cauza lor...
Bărbată-su îl păzea pe ăsta (îl pusese statul) să nu iasă pe afară, dar nu știa că-i moare nevasta în casă din cauza lui...
I-am zis, nevăzând altă alternativă:
-Aruncă și dumneata calculatorul pe geam.
-L-am aruncat demult...dar, cum deschid ușa la balcon , ele intră ...Eu
le scot pe ușa apartamentului...ele intră iar pe cea de la balcon ...și
iar, și iar...
Ducă-se, Doamne, zic speriată, și-mi scuip în sân...

Povestea asta,mărunțică,
mi-a spus-o, în dimineață,
o bătrânică.
Și mi-a mai spus
că poate fi
povestea orișicui,
ce are o nevastă-n curtea lui...

Iar despre tipul cu profile,
mi-a spus că-și ține, acum,
povestea-nchisă-n mii și mii de file.
Și-ar vrea din casă
să mai iasă,
să schimbe vorbe dulci,
măcar c-o florăreasă grasă...
Dar, fiind toamnă
întârziată,
și florile au amorțit,
iar omul nostru, singur ,
chiar s-a păcălit...

Gospodina ajunsese mult mai bine. Ea era cuminte, nici nu știa să-și facă prea multe profile, nici nu vroia.
Acum se emancipase, evoluase, nu prea mai stătea prin bucătărie(avea
menajeră), nici nu-și mai ștergea lacrimile cu prosopul de bucătărie(parcă nu mai avea nici lacrimi). Vaca...o amintire uitată în câmpul acela imens...
Laptopul stătea pe un birou drăguț și ea trimitea mesaje, dar mai dure că așa fusese și ăla cu ea la început.
Da. Trimitea mesaje, dar de pe un singur profil, cel adevărat...
În rest, toate bune și frumoase în STAT...
Apropo, doar pentru că veni vorba: EȘTI ÎNSURAT?!!!

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Sept 27, 2010 10:11 am, editata de 2 ori

IA SEAMA...și zboară!

Altfel, o să prinzi,
în inima tandră,
adânci rădăcini...
Tristețe și lacrimi
doboară.
N-ai vrea,din nou,
lor să te-nchini.

IA SEAMA...
Și strigă!
S-aude tăcerea.
Și pasărea-ți cântă,
în noapte,
doar mângâierea...

E noaptea albastră,
și-ți bate în geam,
un fluture tandru
izbit de un ram...

EL aripa-și moaie,
În doruri și chin,
trist, obosit, singutatic,
cu tine închină,
amarnica-i cupă,
de dor și venin...

Avântă-te-n zare,
și-ntrece în zboru-ți,
destinul și CLIPA.
Privește în ceață,
POVESTEA ALBASTRĂ,
ce-o scrii dimineața,
forțâdu-ți aripa....

e o bucurie sa observ ca ma urmaresti , Raul...si eu va urmaresc pe voi...niciodata nu am regretat ca Dumnezeu mi-a calauzit pasii pe acele meleaguri...erau doar nedumeriri, firesti la varsta aceea...har divin si voua

E putina tristete aici.. O tristete inaltatoare.. "Apa trece, pietrele raman!".. Sa lasam mostenire lumii ce avem mai bun in noi! "Restul e tacere"...

Se revarsă cerul prin fereastra larg deschisă...Ploi de lumină îmi inundă sufletul pustiit. Lângă sufletul meu stau rezemate sufletele acestea imaculate de copii, în care parcă și-a găsit adăpost liniștea și pacea.
Simt inimile lor micuțe bătând la unison...
O fetiță se îndreaptă cu pași siguri spre catedră și, parcă auzindu-mi zbuciumul interior, mă întreabă:
-Cine ești tu, domnișoara?
-Învățătoarea voastră, îi răspund încurcată. Nu știi cum mă cheamă?
-Ba da ...da`tu ai copii?
-Vă am pe voi...
-Da` copiii tăi unde sunt?
-Încă nu mi I-a dat Dumnezeu...
-Tu i-ai cerut?
Mă gândesc puțin derutată...Și constat că fetița avea dreptate, niciodată nu-I cerusem...deși undeva, în adâncul meu speram să se întâmple și asta...
Incidentul a trecut neobservat de către ceilalți copii și fetița s-a amestecat repede printre ei, bucuroasă că mai putea să alerge prin clasă nestingherită...
Întrebarea ei a început să atârne greoaie în mine mult timp . Ca un ecou al nevinovatei întrebări , în mine se nășteau frământări neluate până atunci în calcul, și mă întrebam pe un ton de reproș:
-Să știi că ea avea dreptate...cine ești , tu , domnișoară ? și ce cauți la capătul asta de lume...fără nici un rost ...Ar putea face și alții ce faci tu...alfabetul nu se schimbă...oricine poate explica unor copii că litera „a” este formată dintr-o jumătate de oval și un baston cu întorsătura în partea de sus...Ce ți se pare că realizezi?
Să fi rămas în satul tău, să fi avut o casa răzășească , să știi că e a ta, să faci și tu ce fac femeile, să croșetezi, să speli, să ai grijă de copii, să mergi la nunți, cumetrii, chefuri,...să simți că trăiești alături de cineva...Că, uite, viața e o clipă...trece cât ai spune : „unu”...și tu cu ce te alegi din toate frământările astea?

Hei, timpule, ce treci nepăsător cu același dangăt de talangă veche...Unde îmi îndrepți pașii?

Un suflet de înger mă retrage din așa zisa disperare, atingându-mă ușor ca și cu o aripă străvezie...

E ora de desen...

Creioanele alunecă melodios pe foia imaculat și se ițesc forme...diforme...case îngrămădite cu acoperișuri șubrede, copaci îndoiți de vremuri...o frumusețe ...suflete de copii înșirate în razele de soare...

Copilul insistă:

-Am treminat, domnișoara...
Îmi zâmbește complice...și eu văd că-s tot acolo în lumea aceea de basm și copilărie...

Pășim ușor spre banca lui...
- Ce ai desenat?
-Te-am desenat pe tine...spune el înroșindu-se până în vârful urechilor...
-Vai, dar ce frumoasă m-ai făcut...Mă mir eu cu sinceritate...deși pe foaie sunt doar un cerc,
cu două puncte în loc de ochi, o linie verticală în locul nasului și o linie curbă cu vărfurile, degajat trase în sus...într-un zâmbet generos...
Voinicul zâmbește pe sub mustăți, învingător, spre ceilalți copii...Nu pot să-i las așa cu buza umflată și îmi plimb ochii peste toate desenele, împărțind laude în stânga și în dreapta...
Limbile lor se dezleagă ca prin minune. Purtăm o discuție mult prea amicală...
-Știi de ce te iubim noi, domnișoara?
Și răspunsurile vin în avalanșă, din toate părțile:
-Pentru că ne ești simpatică...
-Tu nu strigi tot timpul la noi...doar când te supărăm prea tare...
-Fără tine nu am ști multe lucruri...
Încerc să închei și le zic:
-Totul o să fie bine dacă voi o să vă străduiți să plecați din satul vostru și să vă faceți o situație în altă parte...Există locuri mai frumoase pe care o să vi le arăt...De luna viitoare o să vă duc în excursie, la Ipotești...Apoi, o să mergem și în alte locuri...
Ei aproape chiuie de bucurie și sunt nerăbdători...
Strâng la piept multe talismane de iubire adevărată necondiționată și simt nevoia să revărs multă lumină peste copiii aștia pe care Dumnezeu mi i-a încredințat să-i scot în bătaia suavă a soarelui de primăvară...
Mulți se vor întoarce spre mine cu gândul, chiar dacă au copii mai mari decât ai mei...eu în mintea lor am rămas și o să rămân mereu, domnișoara ...

Ochiul lumii s-a rănit.
De atunci, oamenii își pierd lacrima
prin vise neterminate
li se tocesc bocancii
într-o veșnică și costisitoare
căutare.

Tu ț-ai atins, de dimineață, ochiul?

Încă mai sângerează trandafirul viu pe vârful unui deget
firul strânge cordial, înfingându-și colții de fiară neîmblânzită
împrejurul mâinii,
e semn de mulțumire
pentru coloritului asta, nepământean,
ROGVAIV.

E toamnă, spui...
...și frunza freamătă înfiorată
sărutându-ți palma
pe care ți-o așezi, ca pe o rugăciune,
peste fruntea mea pictată.

E toamnă, spun...
...și îmi aștern amprenta buzelor
pe șervețelul umed,
pe care ți-l trimit
ca pe o iuluzie neadormită,
în plină toamnă
foșnitoare,
rochie
de mătase, tristă și foarte veche...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 26, 2011 12:46 pm, editata de 1 ori

S-au topit pădurile...
S-au topit trupuri...
Un soare lâncezește agățat de ochiul cerului.

Ce importanță are
dacă lumea s-a scurs prin hăurile deschise?

Rănile sapă văzduhul.

Unde e nordul, sudul, răsăritul?

Razbat ecouri de copil, stâns de poala mamei...

Strigăt de sete...

Iar acum, doar găuri, golite de ceară...
doar ochiuri, semănate bine în piatră...
doar gânduri, pironite alăturea de țeste...

Și tu te mai întrebi
unde s-au topit frumusețile și lumina?

Privește în cutele frunții, singura femeie
uitată în mijloc de ape,
golită de gânduri și umplută de tină...

Ne face semn?

E semnul crucii,
pe umărul meu drept,
pe spatele tău șubred.

În urechi ai scoici ascuțite...

Când apa îți trece de glezne,
ai nevoie de hrană.

Dezleagă marea!

Numai captivii nu au vise...

Raul...tu ai atata potential incat iti trebuie doar un fluture-suflet din colectia meu care sa iti dea tarcoale noaptea si sa te traga de maneca...eu iti trimit unul...har si inspiratie divina tie si celorlalti de pe aici...cu marele meu drag de toti

...Mă-ndrept spre tine pe cărări neumblate.
Îmi frâng hainele în povârnişul duşmănos al stâncilor de neatins.
Înalţ strigătu-mi războinic:

-Hei, munţilor!!!
Mă dor încheieturile tocite în a voastră piatră!
Mă tulbură ochii goi ai izvoarelor din adâncul nesecat
din care se adapă, în miez de noapte, iele mlădioase,
cu trupuri mercuriene şi picioare de foc...

Luna îşi ascunde faţa de femeie perfidă
îndărătul unui nor cernit ca o scurgere de jale...

-Aş bea apa cristalină din care s-adapă ielele înfierbântate.
Aş bea apă curată din pumnii lumii.

O avalanşă de gânduri îmi curmă dorinţele,
învăluindu-mă până în străfundul sufletului străin,
ca o catedrală părăsită...

UNIVERSUL se metamorfozează într-un uriaş hermafrodit,
îndemnându-mă să beau apa vie din căuşul palmelor sale
în care s-a născut oceanul neîmblânzit.

Mă strecor uşor, ostoindu-mi setea,
Mă las mângâiată de răcoarea valurilor înviate.

Azi, trăiesc într-un univers numai al meu...

Timpul îşi numără nepăsător nisipul,
îndesându-l cu lăcomie în gura clepsidrei nesfârşite.

Mă întreb dacă mai există undeva un ţărm...

Pescăruşi bezmetici îmi dau târcole despicând cerul
cu fâlfâitul aripilor umede ca nişte lopeţi putrezite.
Mă privesc adânc priponindu-și pleapele plumburii
în fruntea mea albastră de văzduh.

Apoi, se adună în stol ,ca într-un sfat al bâtrânilor de piatră, şoptindu-şi tainic:
-E fiica pierdută a oceanului neîmblânzit...
Speriaţi, îşi acoperă unii altora pliscurile chinuite,
ca atunci , în copilărie,
când bunicile ne pecetluiau buzele
cu palmele lor aspre mirosinde a busuioc şi tâmâie,
dacă rosteam cuvinte indecente...

-Sunt eu, fiica regăsită a oceanului neîmblânzit?
mă întreb ca într-o rugăciune înalţată din catedrala sufletului meu.

Aştept.

Oceanul nu se încumetă să mă restituie uscatului,
mângâindu-mă în şoapte încărcate de o adâncă simţire.

-Trăiește,îmi şopteşti și tu, ca pe o resemnare.
Eşti iubită...

Soarele ne trimite şăgalnic suliţe aurii,
conturându-ne chipurile îndurerate,
ca un părinte îpovărat ce-şi regăseşte fiii.

Se ascunde, apoi, după un nor de zinc, șubrezit, ca o aşteptare...

Odihnindu-mă pe firul apei, în trupul de ocean, îmi scriu povestea
cu degetele înmuiate în aripa umedă a timpului
te-aștept cu florile de piatră crescute pe sub gene.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Oct 26, 2011 1:19 pm, editata de 3 ori

Această pasăre este "femeia din oglindă".... ea trimite aceste suflete-fluturi, iar femeia de dincoace de oglindă, care le primeşte, nu va mai muri niciodată, pentru că "femeia din oglindă" nu glumeşte cu chestii din astea. La mine, "bărbatul din oglindă" e cam puturos şi zgârcit...nu e la fel de generos..mai mult, parcă vrea să-l fac eu pe el nemuritor, nu el pe mine. S-ar putea sa atentez puţin la integritatea mandibulei dumnealui, poate se trezeşte..

Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi.

Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul trist de-aseară,
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și a doua oară...

Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în toate.

Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi,
Ți-am trimis-o să-ți aştearnă pe față
mii de săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-ntrebe dacă ochii tăi îs vii...

Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi spre cer,
De ce taci?
De ce lași, de veacuri ,
să plutească același mister?

Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte.
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.

Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.

În talpă rănile mi-s grele
și trupul mi le vindecă mergând...

Răspund:
-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut...
dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, chiar astă-seară l-am văzut...

Esti " Vrajitoarea cea buna", vrajitoarea cuvintelor, care reuseste sa ne " vrajeasca" si noua inimile, felicitari Dorina, superb tot ce scrii.

Sunt vrăjitoarea cea bună,
În mine nasc păduri
și se îneacă râuri,
Sălciile își piaptănă pletele
în oglinda ochilor mei.

Mă citesc îngeri rătăciți...

Filele mele
sunt trupurile lor ...

În gura mea
se aud strigătele clipelor pierdute
ca într-un cimitir pustiu
din care morții au evadat prin crucile de lemn.

Nealinații își mistuie așteptarea
în ecoul sufletului meu...

Sunt gara
în care trenurile au capete de oameni,
Oamenii au trupuri-vagone,
Îi călătoresc neobosiții corbi
cu ochi flămânzi
și aripile strânse împrejurul ciocurilor oțelite.

Sunt pomul facerii de bine,
Poame negustate zac
în ramurile-mi ce au fost cândva brațe.

Aș putea împărți fericirea:
Proptiți fruntea în spinii pomului din mine.
Mâna de va fi întinsă
vor curge roadele ...

Sunt „VRĂJITOAREA cea bună”,
în mine nasc pădurile
ceruri de curcubeu...

multumesc,raul...ne vedem pe 9 oct.

....Mai frumos ca niciodata!

TRANDAFIRUL ALBASTRU

Iar se lasă înserarea
Pe la porțile iubirii...
În grădina fermecată,
Înfloresc, vii, trandafirii.

Lin își pleacă , dimineața,
Fruntea lor catifelată
Și își spală tainic fața,
Când lumina li-s-arată.

Trandafir suav, albastru,
Câte-n stele nu s-au scris?
Ai rămas un dor sihastru.
Peste tine clipe-au nins.

Dar aștepți cu resemnare
Primăvara să te știe,
Vara să-ți croiască haina,
Toamna , inima pustie.

Să te ningă vremuri grele,
Și-n grădina fermecată,
Să te numeri printre ELE...

Requiem for a Dream - Lux Aeterna
Asculta mai multe audio muzica

Când nu-mi ești aproape
sunt floare de piatră născută în creștetul munților.
Am rădăcinile adânc înfipte în seva amintirilor...
Am obrazul grunzos, galben, șters.
În mine, noaptea, se ridică un zid rece din pietre ascuțite,
pe care ai putea urca asemenea unei ființe neterminate,
născută din șubrezimea unor vise
uitate la margine de hotar neatins...

Încearcă să ajungi pe zidul din mine,
în inima munților...

Dacă o să cobori, din când în când,
o piatră ascuțită îți va tăia respirația.

Să nu renunți.

Trupul meu te veghează
doar pentru a te obliga să-mi privești aura arhanghelică
pictată de păduri pe deasupra petalelor mele ascuțite...

Privește ochiul de gheață care mi se odihnește pe frunte...

Îți poți netezi cutele sufletului în oglida ochiului veșnic deschis.

Pletele-mi curg într-un râu înspumegat,
în care picură de veacuri aceeași lacrimă albastră a sufletului nostru,
prăvălită într-un ecou răsunător din universul vorbelor regăsite
în sipetul mâncat de carii...

Lacrima e cristalină și are același anost gust sărat și leșioș...

O liniște se împărățește
ca o noapte senină, răsfățată în adâncul unei mări moarte la capăt de timp...

Jumătăți de sferă orbecăie ca și cârtițe

ma bucur mult daca va place proza mea...eu asa am inceput sa scriu...poezia a venit mai tarziu...o sa fie si un volum de autor...si nu pot decat sa va multumesc tuturor de pe universul...sunteti universul care mi-a lipsit fooooooooooarte mult timp...cu drag , har divin

probabil ca timpul se aproprie ,intrucat despre un volum selectiv care sa o reprezinte la varsta de 46 ani ,am vorbit deja zilele astea.Deci asteptam selectiile.

Dorina ...oare cand va veni timpul unui volum de autor....scrii minunat si proza...felicitari

Nu esti singurul, inedita proza!
Inca una cat mai curand!
Noroc in toate!

Lectura m-a cucerit.

Sunt în aceeași încărcată atmosferă de tavernă străveche...Directorul îmi ia hârtia, o privește, mă privește și pe mine, dar invers...acum eu păream, în ochii lui, mult mai beată, datorită situației de neînțeleas...
Mă întreabă dacă au fost mulți cei care au vrut postul de aici...Spun că nu știu.Eram a treia și am plecat foarte repede din sală...Mă ia de umeri și mă așează pe un scaun, lângă el...
Aproape m-a îmbătat mirosul de alcool ieftin...parcă plutesc pe deasupra tavanului și văd totul de foarte sus...
Acum observ un ins mai mic de statura și cu o construcție bolnăvicioasă...Seamănă izbitor cu Hitler, în toate : mustața tăiată caracreristic, haine de culoare kaki,
părul ușor transpirat (de la băutura, firește)...
Mă privește cât poate de intens cu ochi-i tulburi, nu se prezintă, dar întreabă dacă sunt măritată...Și pare să mă vadă așa cum dorește el...Spun că nu sunt măritată și el îmi zâmbește complice de parcă, mâine, ar urma să ne logodim...
Sunt depășită de situație. Aș vrea să cred că e un vis din care mă pot trezi...Oamenii aștia par să se apropie atât de mult de mine, încât simt că mă sufoc...parcă nu mai e destul aer în încăpere...Spirite nevăzute zboară în preajmă și-mi aspiră dreptul la decență...
Insul mai mic de statura își amintește că nu s-a prezentat...E profesorul de limba germană...așa și gândeam...
Al treilea mă șocheză prin frumusețe. E un personaj mai uman, cu o construcție atletică de invidiat și cu un chip atât de bine desenat încât nu-l poți uita...E treaz și parcă simt cum se ițește prin încăpere barca salvatoare...Are o anume duritate în privire și intuiesc ce predă : matematică...Da. E profesor de matematică. Simt o oarecare apropiere față de persoana lui, cred că instinctul de conservare funcționa la capacitate maximă și îmi agăț de el, privirile disperate ...Comunicăm alineal. Înțelege că vreau să ies din încăpere...
Mă ia de mână și-mi spune :
-Știam de ieri că ai să vii...Ți-am găsit gazdă...Hai să mergi să vezi ...
Cei doi privesc uimiți cum scap din strânsoare și spun într-un glas :
-Las` că are timp...
Dar noi deja ne îndreptăm spre ieșire...
Afară îmi spune ca să mă încurajeze :
-Nu-s așa tot timpul...O să vezi...Azi ai avut ghinion...
Spun încurcată :
-Nu știu dacă mai am nevoie de gazdă...Nu știu dacă mai vin aici...
-Ba să vii...O să vezi că-s de treabă...
Gazda îmi dă în primire camera...E un fel de bordeiaș cu țoale din cordele pe jos și un miros de odaie veche, specific pentru casele foarte îmbătrânite de la țară...
Când dau să intru , observ că trebuie să cobor trei trepte, acoperite cu hârtie albastră, ca într-o criptă răcăroasă...
Gazda avea un băiat de varsta mea, pe nume Ghiocel...Lucra pe la Botoșani, pe șantier. Făcea naveta...și în fiecare dimineață venea în sala de la odaia mea pentru a lua ceva...nu știu ce lua...dar știu că odăiața mea avea ușa cu geam de sticlă...Mă obișnuisem cu vizitele acelea matinale și nelipsite...dar nu am zis niciodată nimic...Erau, de altfel, oameni tare de treabă...Am stat 5 ani în sat...până ce gestionarii de la magazinul comunei au decis să mă ia la ei acasă...Avansam...Eram învățătoare la centru...
Așa se mărită, uneori,o învățătoare de la țară....Bineînțeles, dacă vrea să se mărite.

Scutur de praf toate amintirile astea, care acum mă fac să zâmbesc detașată...pentru că altele mult mai reci mă apasă...Și cer timpului să toarcă...

Raul, Liviu...ex-directorul meu era si este un poet remarcabil in zona lui...dar eu cat am stat acolo, am tacut...nu am zis nimic despre preocuparile mele minime in domeniu...de frica sa nu ma indrageasca prea tare...avea 6 copii si nevasta lui era colega mea ...invatatoare...va imbratisez ...si mai am multe de spus ..dar vreau sa mai citesc si de pe la voi...imi place sa scriu...dar mai mult imi place sa citesc...zile cu pace si lumina...har si inspiratie...

Oare de ce atunci cand scriem despre lucruri reale, totul curge mai firesc spre sufletul cititorului, iar cel care ne descopera ajunge sa ne indrageasca?
Suntem suma alegerilor pe care le facem in viata, para sa spuna povestirea ta si chiar daca ne-am aventurat sa luptam cu morile de vant, conteaza cum luptam....
Frumos...astept si continuarea

Ce sa facem? Cu siguranta ca, daca nu ar fi fost satul acesta, directorul impleticit cu sarutarea lui soioasa, cuiul din pantof si toate celelalte ale vietii, care v-au dat ghes sa "fugariti" timpul, "femeia din oglinda" nu ar mai fi fost atat de distinsa, cu un suflet atat de ales..hi-hi

Amintiri răzlețe îmi pâlpâie ușor pe obraz, răscolind sufletul și viața.
Dimineața aceea se lasa leneșă peste orașul liniștit și eu mă îndreptam spre aula liceului să-mi iau postul în primire. Primele doua de pe lista sunt șefele de promoție din anul respectiv . Ele iau post la o școală specială din oraș...Sunt a treia și pot lua un post în aceeași instituție...Inspectoarea mă sfătuiește să renunț: nu poți face carieră cu niște copiii de clasă specială...mai bine caută un sat care să-ți placă. Îmi răsună istoric un nume : Aurel Vlaicu...
Mă îndrept cu pași sonori, în sala gâfâindă a așteptare, spre masa cu inspectorii si comisia...
Când rostesc numele satului, oamenii scot un sunet vag...a mirare...Privirile mă țintuiesc nedumerite. Aud întrebări:
- De ce se duce acolo?
Alții își dau cu presupusul:
-Are acolo o bunică...
Nu am nici o bunică și nu înțeleg privirile nedumerite...dar o să le pricep abia a doua zi...
Satul era ca și inexistent în opțiuni...Îndepărtat și locuit în proporție de 80% de penticostali, era un fel de junglă închisă...Aici ajungeau cei care nu reușeau să scoată un 5 la testările necalificaților...Dar se pare că destinul mă joacă pe degete...Aici era locul meu.

Suntem într-o zi frumoasă de septembrie, am cizme din piele albă cu tocul prea înalt și niște haine ceva mai mulate pe corp...
Iau un autobuz care mă duce până la o anumită stație și de acolo trebuie să merg 5-6 km pe jos...
Am pierdut mașina care mă putea duce chiar în sat și merg...merg..de cred ca o să ajung la capătul pământului...dar capătul nu se mai vede.
Zăresc o căruță pe drumul nesfârșit și întreb dacă există în zonă un sat cu numele căutat de mine...Da. Există. Dar mai e de mers pe atât. La o răscruce o să fac la stânga.
Picioarele mă dor de-mi vine să merg desculț...
Înotând prin pietre ascuțite , un toc atârnă vinovat , ca o rană deschisă...bat cu putere în pământ, făcând pe-a cizmarul de ocazie...și simt un cui care-mi străbate îndrăzneț prin călcâi...Îmi vine să urlu de durere ...dar tac...o să se arate răscruce, ca o fată morgana din poveste...
Fac la stânga și satul își deschide binevoitor ulițele prăfuite, încărcate de copii care semănau cu cei din albumul copilăriei mele...Recunosc mirosul și jocurile...Parcă m-am întors în timp cu ceva ani.
Niște femei cred că sunt asistenta satului și mă roagă să le văd copiii bolnavi...Spun că sunt noua învățătoare și femeile par să priveasca prea insistent la paltalonii mei albi, prea mulați...Apoi, dau cu înțeles din cap ca niște marionete trase de sfoară, arătându-și neîncrederea. Încerc în zadar să trag geaca peste... Îmi amintesc. E o geacă până în talie...Și mă grăbesc spre școală, cu privirile în pământ...
Acesta e satul...acesta era murmurul sălii, neliniștit...
Îmi fac mare curaj...nimeni nu mă poate opri din mers.
Ajung în holul școlii și aud niște glasuri ciudate...ce par răbufnite dintr-o tavernă veche...
Stau la ușă cu hârtia în mână și nu îndrăznesc să intru...Stau ...Stau...Cineva dă să iasă și mă vede așteptând derutată...Îmi face semn să intru...Oare singură aș fi intrat?
Inima îmi bate puternic...numărând clipele scurse...E primul meu contact cu ceilalți colegi...
Apariția mea pare să trezească din starea de letargie un bărbat cu chip tras de tractorist...E director...îmi spune el cu limba împleticită și cu chipul răvășit...
În încăpere miroase puternic a alcool și fumul de țigară e așa dens, de cei trei par zeii din timpul unui ritual religios...
Îmi vine să fug, însă nu mai văd nici ieșirea...
Așa-zisul director( care îmi va fi mult timp director) se ridică împleticindu-și picioarele și așează pe mâna mea, amprenta unei sărutări soioase, ca un fluture decapitat...amprentă a iluziei deșarte și a unor împrejurări nefericite...Castelul meu are temelia de nisip, îl simt cum se prelinge pe lângă mine...Deci acesta e visul...Aceștia mi-s colegii...
Întind hârtia și spun :
-Sunt noua învățătoare...vorbele ies gâjâit și îmi vine să plâng de ciudă...o ciudă pe mine...pe viață, pentru că m-a târât la capătul lumii.
StrigTimpului, să îl grăbesc, să scap, să plec:
-Toarce , Timpule!...Toarce!
Bătrânul titan...ia fusul și-mi sfârâie imagini și oameni pe care uneori i-am îndrăgit, alteori i-am îndepărtat...așa cum viața a făcut și cu mine...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Sept 20, 2010 9:19 am, editata de 1 ori

Poate-ar fi bine să mă cauți,
Căci într-o zi, nu voi mai fi,
Mi-oi dezbrăca, ca pe o haină trupul,
Și prin văzduh, doar sufletu-mi va hoinări.

Atunci vei vrea să-mi fi tu carnea cea uitată,
Și sângele ce îmi curgea prin vene-odată.

Și-ai vrea să-ți fiu- o pasăre a sufletului,
viorie,
Să îți pictez răceala ce-ți umbrește
chipul,
Să colorez doar pentru tine zarea,
purpurie,
Să-ți cânt ETERN, până se-nchide
timpul.

Din zi în zi, și sufletu-mi hoinar s-o ofili,

Poate-ar fi bine să mă cauți,
Căci într-o zi, nu voi mai fi...

pai, dacă mă derutezi cu proiectele...te pup

Inca ce glumesti domnita, uite si tu ce " neconcentrata" esti, hihihihihi, vezi ca " El și o Ea înflorind în rodul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire nechemată..." e tot o forma de " parteneriat", cu ...vesnicia iubirii adevarate, care razbate din fiecare litera a minunatelor tale scrieri.Cu drag, partenera ta ,hihihihihi...de proiect.

Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.

Aroma mirifica a florilor de umbră
inundă-n nopțile pierdute
gânduri solitare,
agățându-le ,nepotrivit,
de alte părăsite gânduri...

Candela era aprinsă.

Dacă se stingea, casa se umplea, iar și iar,
de mirosul rugăciunilor terminate,
se îmbrăca în colț de rai
și-ți cânta a pasăre ibis...

Mâini vlăguite reaprind întunericul.

Lumea se lumineza cu lacrimi înghețate,
strălucinde în desfătarea răcoroasă a razelor de lună plină.

Mă zărești, pentru o clipă, prin mulțimea îndoliată...

Îmi reverși iar
tandafirii albaștri
peste sânul răsfrânt ca o buză nărăvașă?

Azi, rupi cu grijă spinii să nu mă ardă...

Boabele de sânge înfloresc pe degetele tale
de diamant rece, bine șlefuit de vreme.

Mâna îți ia forma tulpinii spinoase.

Spinii se înghesuie să te locuiască...

Aceeași spini sădiți cândva în mine...

Atunci, oamenii îmi ocoleau privirea,
purtau oglinzi în mâna stângă...
Mă obligau să-mi privesc trupul vestejit și înspinat.

Amintirea se răsucește vinovată
în oasele frunții tale.

Scuturi mii de petale înroșite în vatră
peste trupul meu resemnat în dureri nespuse...

Petalele mă dor și-n locul spinilor smulși cu migală,
clocotește abcesul...

Strig văzduhului, călare pe asinul umilinței:

-Ning pădurile rănite,
cu petale de amor...
Spini cu oțelite ace
au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat,
Am plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat,
În zadar te-am așteptat...

Răspunzi în blestemul tatuat în zenit:

-Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
te blestem, nu te ador,
cu ale tale șoapte moarte,
liniște să n-ai în noapte,
să te seci în candid dor,
vlăguită și pribegă,
nimănui să nu-i fii dragă...
să te stingi încetișor...
fără apa cea de taină
care curge răcoroasă,
la izvor...

Petale și spini se întrepătrund pe aleile Edenului,
uneori, înspinându-și sufletele,
alteori, înmiresmând-și căile răbegite de căutare...

Mai vezi un El și o Ea înflorind în rodul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire nechemată...

Mara, vezi ca m/ai pus la treaba cu parteneriatul si nu ma mai pot concentra asupra poemelor...glumesc , desigur...te pup

dar oglinda poate fi sparta...zile senine,Raul

hi-hi...am sa incerc, sa vad ce va iesi... sincer, nu prea imi place cum arat, cand ma privesc in oglinda ..o zi faina!

Abia astept sa vad ce o sa realizati, e o tema incitanta, felicitari Dorina, in ce priveste poemul tau e absolut superb, asa cum e si sufletul tau dealtfel.

hai ca te provoc si pe tine, raul...te rog sa incerci sa scrii varianta raspuns...,,barbatul din oglinda,,,sa putem prezenta poemele in sedinta din octombrie...te rog sa raspunzi...l-am rugat si pe liviu miron...si as vreau sa participe cine doreste cu poeme personale bazate pe aceasta tema...o zi buna[b]

Buna seara! Doresc sa aduc un omagiu "Femeii din oglinda"..merita din plin! Cantecul ei are o profumzime rara si o frumusete aparte.

Mă privesc, alăturea de voi în oglindă:
Sunt eu femeia cu mantia alunecată și umerii goi?

Ochi lacomi îmi desenează, cu priviri alunecoase, liniile trupului,

Femeia din oglindă îmi face semne pline de pudoare,
să-mi acopăr goliciunea cu mantia umilinței.

O îndes pe umerii firavi,
Mantia mă apasă.

Pornesc pe cărarea de nicăieri, presărată cu spini vii și pietre ascuțite.
Tălpile mi s-au tăbăcit în mersul încrâncenat.

Sânge și praf se amestecă într-un tot comun.
Genunchii se șubrezesc, așeazându-se pe prundișul fierbinte.

Am ajuns la răscruce,
Doar vântul îmi poate hotărî cărarea...

Sunt femeia cu încă o verigă în nas,

Lanțul mi-e mai gros.
Lacătul mai puternic...

Mă dor toate anotimpurile...

Femeia din oglindă îmi pregătește apa purificării sinelui,
mă scaldă,
apoi, mă înfășoară în giulgiu-i alb de mătase,
ca pe fiica rătăcitoare a evangheliei.
Ea este azi mama universului meu...

Apa înseamnă apăsare...
Mă știe...
Pot purta stânca până hăt , departe...

Ieri, obrazul meu a înflorit într-un nufăr galben...
Mîine, inima o să se înfrupte din nuferii albi...

Sufletul se va trezi încorsetat în așteptare.

Femeia din oglindă îmi zâmbește încurajator,
de sub nuferii negri,
tatuați ostentativ pe fruntea de zeiță renăscută...

Ochii ei sunt oglinzile mele.

Imaginea mea se bifurcă:
Viața se scaldă în apa ochiului drept,
netezindu-și formele fine...
Moartea se zbate în apa ochiului stâng,
fulgerând suflete.

Vreau să le împac pentru eternitate...
Dar mă dor anotimpurile din răscruce...

-Ingrato! îmi strigă inima,
Câte femei mult mai frumoase nu zac la colț de stradă
așteptându-și dureroasele anotimpuri.

Gândul...

Doar gândul a mai rămas în imensitatea golului din mine.

Îmi astup urechile cu degetele îndoliate:

Vântul îmi smulge mantia de pe umeri,
Femeia din oglindă îmi face semne pline de pudoare,
să mă acopăr...

Ascult, docilă, umilința și nimicul...

Păcatele se învârteau în mine,
încerând să iasă,
să se înfrupte cu silă
din fructul pomului interzis.

Ridic mâinile în lateral,
desenând o cruce a vazduhului.
Deschid gura cu teamă,
lăsîndu-mi capul aplecat pe spate,
și abia șoptit,
înalț un ultim Te Deum
înspre cerul lumilor mele...

Cântul se rotește amețitor,
asemenea unei înaripate
pustiite de întuneric,
eliberată-n etern
de ruga aprinsă a unui isihastru
cu ochii supți de priveghere...

Trupul mi se clatină în acordurile divine
ale muzicii femeii-pasăre
înlănțuită cândva în nimicnicie și rutină...

Azi, am dezrobit lumea.

Mâine, oamenii își vor face plecăciuni
unii altora...

Poate vor zâmbi mai mult
și frăția o să renască pe deasupra mormintelor
acoperite cu flori putrezite.

Ea, frăția va strivi somnul negru
ca pe o năpârcă rotunjită
în sângele smuls din vene răbegite.

Oamenii vor călca într-un singur pas
peste duhuri flămânzite...

Vor modela o altă viață,
dincolo de întuneric.

Într-o cale care agonizează voit,
urmând procesul degradării,
frumusețea seamănă cu suspinul Lui Iisus
pentru o lume mai bună...

Lumina nu se stinge niciodată...

Privește!
Se țese înserarea...

Florile întunericului
se lasă iară,
peste
culmile feericului...

Acum e beznă.
E apa
ce îmi trece
peste gleznă.

O ploaie eternă
mă îngroapă.
Am fața de cadavru
și mâinile-mi orbecăie
prin apă.

Caut limanul.

Cu chipul fără umbră,
constat:
-Da. E cerul. Chiar el îmi e dușmanul.

Mă zbat
în lumea mea de ape
și trupul
nu vrea
să se îngroape.
Dar valul mă supune.
Mă trimite-n altă lume
și mă aruncă, așa,
ca pe o cârpă veche.
Mi-apasă pașii
spre poarta cea străveche...

Îmi odihnesc
o clipă fruntea
pe-ntinderea pustie...

Mă coase firul apei...
Doar întunericul
mă știe.
Și mâna ta cea rece
ar vrea să mă învie...
Iar lacrima-ți
prin mine se petrece.

Cauți lumina din lumină?

Ea-i întunericul...

E bezna cea senină...

Făclia de-i aprinsă,
lumina nu fi-va niciodată
stinsă...

Îți răscolesc azi, duhul...
Dau la o parte piatra
și îți șoptesc,
peste mormânt:

-Iubite, lângă tine
voi fi mereu.
Loc nu mai este
pentru alta...

Ți-arunc
trei flori de nalbă
peste piept...

Iar tu, sfârșit,
șoptești:
-Te-aștept...te-aștept...

S-aude blestemul...
De ce privesc la mine,
în urmă?

Pietrele s-au ros...
Picaturile ploii mele
aşchiate
curaţă piatra spartă.

Iarba-i bătrână.
Mai bătrână decât amintirea.

Îmi arde carnea...
Îmi înţeapă degetele,
unul căte unul....

Mă muşcă luna din inimă.
Urlu, săltată pe coate.

În mine a mai intrat un câine
şi mă latră...

-Taci!
Ia-mi căldura şi înveleşte-ţi blana jigărită!

Sălciile se scaldă liniştite în apa ochilor...
Lor nu le cad pletele.
Se îmbrăţişează.
Dansul e aprig.
Dansul ielelor-sălcii.

Să nu ieşi afară
în seara asta!

Mai urlă lupii.
Mai latră câinii.
Ielele-ţi dansează-n fereastră.

Priveşte în tine!
Ţi-s ochii grei de
înafară...

Lumea te sapă
cu aceeaşi cazma tocită în piatră.

Luna îşi face loc, se încuibă în tine.
Nu vrea să mai iasă.
Stelele plâng, orfane.

Peştii te înoată
în amonte,
în aval.

S-aude blestemul...
Deschide fereastra!
Urletul e ştirb...
Vrea să iasă...

Locul acela e numai al meu. Acolo pasărea trandafirie Ibis păşeşte îngândurată pe limbile aurii ale nisipului şi se hraneşte cu peştişorii din poveştile fermecate. Ea îşi îndeplineşte toate dorinţele...
Bătrânii sunt înţelepţii care înşiră metanii de chihlimbar pe sfoara timpului şi aruncă rugi de cristal înspre cerul de mătase. Ei ştiu a răspunde suferinţelor omeneşti.
Într-o zi mi-au povestit că acolo unde se termină suferinţa, începe un alt tărâm străjuit de palmierii umbroşi, primitori.
În fiecare palmier sălăşluieşte un şarpe verde hrănit de doi pământeni, cu mană cerească, cu faguri de miere şi cu pâine sfinţită...Şerpii chiar au început a-şi şlefui feţele asemănându-se cu oamenii, contopindu-se printre ei...crezând chiar şi ei că sunt oameni.
Nu departe de aici, murmură marea acelaşi cântec de veacuri...
Pe ţărmul mării mele, vezi înşiruite castelele fericirii, castele de nisip, ridicate-n amintirea oamenilor care şi-au pierdut sufletul. Sufletele lor stau ascunse în interiorul lugubru al castelului şi nu pot să iasă.
Se aud doar strigăte fără ecou...
Ei sunt oamenii care au găsit pe pământ fericire...
La fiecare uşă a castelului stă de strajă câte un balaur cu 3,5,7,9...capete. Castelele se înmultesc pe măsură ce unui balaur îi cresc încă două capete.
Nimeni nu ştie cine înalţă castele de nisip şi nici cine înmulţeşte capetele de balaur...
Uneori copiii aleargă pe valul pătimaş care sărută nisipul şi îşi scriu răvaşe de iubire pe buza întinsă a falezei...
Zădărnicie...
Apa nu are milă. Amintirile sunt şterse.
Lacrimile se amestecă cu apa sărată. Nu se mai cunoaşte lacrima. Şi-a schimbat forma. Seamănă a mare necuprinsă.
S-au strâns la sfat bătrânii. Au decantat apa mării.
S-a născut lacrima.
Lacrima pe care au pierdut-o cândva genele.

Uşa castelului se deschide.
Iese un suflet.
Balaurul străjer doarme.
O fetiţă se apropie cu pasi fară urmă. Îmi pune degetul arătător pe buze, mă priveşte cu ochi de chihlimbar, îşi aranjeză fundiţele şi îmi şopteşte ca pe o taină:
-Sssss! Apleacă-te şi tăieşte! Plimbă-te! Cheia e la tine. Ai condurii fermecaţi cu care te mai poţi plimba prin sufletele oamenilor...
Cu paşi împleticiţi, privind înapoi, suflă ploi de aur şi lumină peste femeia din mine...
De atunci, timpul nu s-a mai măsurat în clepsidre...Timpul meu s-a măsurat în fascicole de lumină.[b]

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Sept 09, 2010 8:55 pm, editata de 1 ori

Dar curgeţi, lacrimi...
Nu s-a umplut groapa.

Mai zboară păsări uscate
prin nepătrunsuri.

Negrul curat nu e culoarea viselor.

Visele se conturează în alb,
în nopţile albe,
în inimile albe,
în sufletele albe.

A mai rămas doar o bucată de trup
fără formă.

Amestec bine.
Iau roata.
Apăs pedala.

Pasărea se zbate.

Sângele e lichidul vâscos
cu care îşi potolesc setea
corbii
uitaţi de Dumnezeu,
când a făcut lumea
cu roata şi lutul...

S-aud strigăte.

Crezi că e iadul.

Eu spun:
-E talpa...Talpa mea călcând
peste trupuri,
mii de trupuri,
frământând lutul.

Cânepa e încă în apa turbată...

Mama o să pregătească fusul.

Se ţese
lumea sub mâna ei.

Pânza e albă
ca noaptea,
ca inima,
ca sufletul.

Mă înfăşor în ea,
cu frica,
frica se înfoşoară,
întristată,
în mine.

Apa miroase a moarte.

Gust pânza cu gust sărat de pâine.

Sângele se tulbură,
se scaldă
cu noaptea, cu inima,cu sufletul...

Se învârte nestingherită
roata.

Lutul vorbeşte
ca mine, ca noaptea, ca inima, ca sufletele...