Ultimele subiecte
» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Ieri la 6:20 am Scris de Didina Sava

» Decorațiuni din fetru
Ieri la 2:02 am Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Mar Dec 12, 2017 6:09 am Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Lun Mar 13, 2017 5:15 am Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Lun Iul 11, 2016 1:43 pm Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Sam Mar 19, 2016 2:03 am Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Lun Feb 01, 2016 8:59 am Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Sam Mar 14, 2015 3:42 pm Scris de Dorina Ciocan

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Noi 30, 2014 11:46 am Scris de Mihai LEONTE

Facebook





Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Web Trafic
Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Dorina Neculce

Pagina 2 din 18 Înapoi  1, 2, 3 ... 10 ... 18  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

11112009

Mesaj 

Dorina Neculce






Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 9:14 am, editata de 62 ori
avatar
Dorina Ciocan
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 1067
Varsta : 53
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 11/11/2009

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocanhttp://www.fa

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

Dorina Neculce :: Comentarii

avatar

Mesaj la data de Joi Iun 07, 2012 12:06 pm  Dorina Ciocan

multumesc. Didina...se țese un nou volum de proza scurtăSmile

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Iun 05, 2012 1:53 am  Didina Sava

Splendid insailata povestea Leontinei.Felicitari

Ultima editare efectuata de catre Didina Sava in Vin Iun 08, 2012 6:24 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Iun 03, 2012 1:14 pm  Dorina Ciocan

Nimeni nu știa de unde au venit și când s-au aciuat, în liniștea satului, într-o casă curată, înconjurată de o livadă roditoare, cu pomi veșnic încărcați cu fructe,cum nu vedeai la alți vecini.
Mamă și fiică, însoțite de un bărbat mizantrop, parcă fără de chip, ce se ascundea în umbrele celor două femei încă frumoase, în monotonia satului, erau o apariție încărcată de mister și umbre.
Bătrânului doar povestea iscată de gurile rele, poveste de necrezut, îi contura pentru o vreme firea malefică, freudiană, poveste care se stingea după acei pereți siniștri, loc unde cu greu ajungea ochi de sătean vreodată.
Mereu ferecați, în dosul unui gard înalt, membrii familiei nou-venite, își duceau zilele feriți de ochii celorlalți. Priveau stins, printre ostrețele de lemn, ce și cine mai trece pe drum. Îi simțeai, mereu, acolo, dincolo, adăpostiți, parcă înfricoșați de vorbele și privirile iscoditoare ale satului neobosit în a se minuna de lucruri și fapte nefirești.
Când satul își închidea liniștit porțile și oamenii intrau în case, strângându-se obosiți de munca zilnică, cei trei deschideau larg poarta ruginită care mârâia prelung ca o fiară stârnită din culcușul cald. Eliberați de ochii iscoditori, se așezau, într-o tăcere mormântală, pe banca din fața porții (lucru inedit, aici- nici un sătean nu avea bancă, chiar și așa, scorojită și nefinisată, la poartă).
Întotdeauna se așezau în aceeași ordine care ar fi dat de bănuit: bărbatul, fiica vitregă și mama. Mama părea o femeie foarte distinsă, cu o cultură oarecare, dar ceva mai în vârstă decât bărbatul care parcă se stingea și mai mult în lumina strălucitoare a celor două femei.
Uneori, ziua, îi zăream pe scaune, în fața casei, pe Leontina, fiica vitregă și pe bărbat care pesemne suferea de o afecțiune la un picior pentru că se sprijinea într-un bason.
Noi, copiii spuneam că am văzut-o pe Leontina și pe bărbatul ei, însă într-o vreme mama ne-a explicat că e tatăl ei vitreg, doar că lumea vorbea mai multe despe enigmatica familie.
Chiar dacă eram ceva mai mici, nu știu de ce mama ne spunea mai multe lucruri decât spuneau ceilalți părinți copiilor și noi eram mulțumiți pentru că știam mai multe dar și pentru că mama avea încredere în tăcerea noastră.
O respectam atunci ne cerea să nu povestim și să nu râdem de necazurile oamenilor.

Așa am aflat că atunci când au cumpărat casa la noi în sat, Leontina era o fetișcană de o frumusețe rară, foarte bine educată, de aceea prinții ei nu îi dădeau voie să vorbească cu țăranii neciopliți sau să iasă pe ulițele satului. Nimeni nu o văzuse vreodată prin sat. Ea stătea veșnic pe acel scaun din fața casei sau în serile răcoroase de vară ieșea pe banca din fața porții ca o statuie albă sau poate ca o ostatecă încadrată între cei doi părinți, gardini ai sufletului ei tânăr.

De la o vreme frumusețea ei se vestejea. Mama nu mai avea puterea să iasă la poartă și tabloul acela sumbru țesea o poveste tulbure, haotică, nemeritată.
Atenția bătrânului olog s-a îndreptat asupra fetei, iar acum toată lume știa de relația pe care cei doi nu mai aveau puterea să și-o ascundă între pereții subțiri, transparenți ai casei ciudate.
Seara, târziu, în livada aceea cu pomi încărcați se petreceau lucruri necuviincioase chiar sub ochii neputincioși ai bătrânei care zăcea uitată într-un pat, cu vedere generoasă înspre fereastră.
Purtarea bătrânului confirma firea lui malefică și parcă își pedepsea femeile pentru frumusețea lor care îi luase, cândva, și ultima pâlpâire din strălucirea bărbăției sale.
Bărbatul își sprijinea păcatele în cârja lustruită și privea înspre fereastră la ochii care se stingeau ai bătrânei care parcă intenționat o aruncase pe fiică în gura devoratoare a bătrânului, îndepărtând-o de băieții proști care îndrăzniseră să o curteze pe când era o fetișcană vredinică și frumoasă.

Dar prea mult zbucium a îndurat mama văzându-și de-adevăratelea fiica pângărită, seară de seară, sub privirile îmbujorate ale lunii, și părea că tot misterul acela apăsător trebuia să se reverse pe umerii fetei care nu mai avea nici o putere să se împotrivească.

O viață limitată între patru pereți, alături de o mama cu mâinile frânte și un tată vitreg, avid de o altă carne mult mai proaspătă.

Când a rămas fără de mama, femeia a deschis larg porțile, ca o pasăre rănită, a alergat la magazinul satului și a cumpărat zeci de sticle cu alcool metilic, din acela sanitar, de curățat rănile în spitale. Parcă își constuise în sine propriul spital și încerca să se salveze dintr-o lume îngropată, murdară și nedemnă.

Mult timp nu am înțeles mare lucru, nu știam de ce Leontina, femeia decentă și curată care nu ieșea niciodată de după poartă, umblă acum pe toate ulițele cu sticla de alcool etilic în mâna dreaptă.
Căzuse în patima alcoolului și era veșnic pe drumuri duhnind a alcool, de parcă încerca să își curețe singură o rană, mult prea adâncă și veșnic supurată.

Așa a ajuns după ce mama i s-a mutat în dealul crucilor și nu îi mai simțea privirile neputincioase pe la fereastră. Poate simțise o mare vină, sau poate o mare pierdere.
Lumea vorbește că din ziua aceea se întorcea doar spre seară acasă și ajunsese o pradă ușoară pentru bețivii satului care o îngrămedeau, satisfăcându-și poftele în aceeași grădină, sub privirile îngrozite ale bărbatului cu chipul șters.
-Blestemul, ziceau bătrânele. Nu sunt oamenii lui Dumnezeu.

Nu am știut pe cine să acuz. Eram mică și povestea asta am purtat-o cu mine o viață întreagă.
De multe ori, când reveneam în sat, priveam banca aceea și mai scorojită, ca o pată, zărindu-le chipurile fantomatice, întrebându-mă dacă au existat cu adevărat sau doar a fost un vis urât în care vrei să zbori cât mai sus pentru a nu te atinge urâtul și mizeria sufletească.

Leontina- femeia de nicăieri- umbla ca o umbră prin mintea mea, încorsetată într-un trup chircit, turnându-și mult, mult alcool peste o mizerie care nu voia să îi mai iasă din suflet, și-atunci căuta bărbați cu care se îndemna la băutură și desfrâu.

Odată a dispărut și bătrânul și lumea satului parcă a răsuflat ușurată. Toți dădeau din umeri. Cine-o fi fost? Poate un diavol. Singurul om care le trecuse pragul a fost factorul poștal care primea dulceață și bacșișuri grase. Cine să fi fost? Pe cuponul de pensie scria: ofițer și lua o pensie cât 20, 30 de oameni la un loc.
-Ducă-se! N-a fost omul Domnului...A fost purtat prin iad de ochiul dracului.

Și de dincolo de timp, o fetișcană frumoasă cu obrajii limpezi îmi face semn să tac...Poveștile astea din alte timpuri au miros iute de cenușă sau de carne arsă...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Iun 10, 2012 6:41 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 31, 2012 1:01 pm  Dorina Ciocan

prin mine trece-n grabă
cineva scuturându-și brutal
aripile îmbâcsite
tot mai negre și
tot mai înstelate
strâns mâinile tale
îmi îndepărtează cu palmele
încleștate zidul fugitiv
ochi împestrițați mă răscroiesc
din trupul zilei
curg miresmele senine
amestecate-n dangătul de clopot
se împleticesc pașii lumii
pași înfipți în sunete stranii

(soarele mă biciuește
scobindu-mi nuferii în frunte)

-ține! (dau viața mea/pentru nimic)
se îneacă zarea/ în spumele
mărilor sihastre
corăbii călătoare se ating
amestecându-se-n preumbre
dansează voalul nopții
dacă îți lași/în taină storul
peste pleoapa înroșită
totul se stinge
și
se aprinde totul
din nimic...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mai 28, 2012 2:15 am  tyk

Iar fac tumbe printre rânduri
Căutând cu întristare
Legănări şi alinare
Printre negura de timpuri.

Susură blânde izvoare
Peste lanţuri de-amintiri,
Iar prin zeci de rătăciri
Curg duios raze de soare.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mai 27, 2012 5:22 am  Dorina Ciocan

m-am oprit aici în rădăcini
cu aripile destrămate
caut fluturi cu capetele moarte
să mă agăț de mantiile
lumii
într-o ultimă tumbă
sunt copilul cu genunchii
decupați din soare
numele meu e înșirat
în cupe întristate
de micsandre

și izvorul susură absent
scuipând raze
diademe
și aureole boreale

mă înghemuiesc la pieptul mamei
mă legăn
mă legăn
curând noaptea
îmi va desprinde pleoapa
turnându-mi șiruri
întunecate de cocoare

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 12, 2012 10:04 am  Dorina Ciocan

ridica-se-vor cețuri
flori firave de timp cu
buze adumbrite peste ram ați
fost lacăt inimii mele și umbre
pașilor mei sorbindu-le clipa
cu aripă omenească

ridica-se-vor cețuri
până la zori și se vor
rupe miile de gânduri
mi-or desena pe trup
fiorii altor lumi din ramele
spinoase mă priveau măceșii în palme
îmi suflau petale înnorate
și noi ne deschideam spre cer
doar ochiul cel albastru
de fluture galactic

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Mai 12, 2012 7:58 am  Dorina Ciocan

multumesc, Tyk. ma bucur mult ca ai fost alaturi de noi,ieri, la evenimentul de la Casa Pogor. cu respect, dorina

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mai 10, 2012 6:23 am  tyk

Printre gânduri răscolite
Se nasc zeci de amintiri,
Iar în trunchiuri dezgolite,
Ecouri de rătăciri.


Felicitări pentru evenimentul din 11 Mai 2012!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Mai 09, 2012 12:03 pm  Dorina Ciocan

e vară. tata mi-a cumpărat de la târgul de vechituri
cea mai frumoasă păpușă de plumb
cu medalion plăcuță atârnată
de firul roșu de mătase
care mi-o prezintă pe tabitta
cu reverență
dansând în orașul de bronz toate
statuile au aripa de ceară
așa voiam pentru că aici a
locuit cândva tabitta-
tabitta păpușa cu oase și ochii de foc
stă uneori la masa din stânga
tăcută
se-ncruntă ușor în fire de riduri/
umbre ce-i încadrează fața.
gândește,
femeile frumoase trăiau cândva în trunchiuri
acoperindu-se cu umbrele din frunze ridică mâinile a implorare mută și
plouă. chiar plouă taverna murdară se umple de trunete și fulgere dar
uite mai plouă cu zâmbete sparte
cu gânduri ascunse sticloase
cu ghionturi în coaste
nu știi cine te plouă te umpli de mâzgă și ei te tot
trag de mâinile rupte oamenii aceștia vor să te desprindă
să îți scoată genunchii din carapace și tu...te crezi mai vinovat decât ieri
pentru că a ...
strigat tabitta din adâncul zilelor tale curate
taverna asta împuțită îți miroase a creiere arse a suflete înecate asfixsiate
și vrei să spui
și vrei să strigi dar
mulțimile au chipuri sculpturale cu ochi de mort lipiți pe frunte.

nimeni nu vede scribul care își pierde mâinile.
tabitta se ridică, scârțâie, își coase iar
sforile în trup și face semn discret că
mă cunoaște. desface mâinile,
așterne stelele în cruce.
se-nchină,
apoi, zvâcnește o vreme corpul îi plutește
pe deasupra meselor murdare boemii se trezesc și
bat cu zgomot infernal din palmele metalice ies
focuri cu limbile otrăvite. focuri fără de fum.
aruncă în fântâna seacă monedele cu chipuri labărțate
se pierd prin miile de trupuri pe care
păpușa le aruncă pe sub gene
bucățile de ceruri forfotesc.

***

(-tabitta, tabitta, nu mai e vreme. orașul a murit. în cimitire crucile n-au umbre și iedera le-a-nlănțuit. privește! nici vulturul nu mi-e prieten. se plimbă doar pe-aici, prin asfințit. e liniștit, se-oprește, se ooopreeeește, da...îmi înghite hulpav razele durerii din podul arcuit).

ești egoistă.
mai spune-o rugăciune. tu n-ai avut bunici?
piciorul stâng îmi slobozește florile de stâncă.
cât să alerg după lumină? păpușă mai străină decât mine
cu degete de sârmă nu adormi mai spune-mi cum se aude
tic-tac-ul inimilor mele în talpa verde a pământului îngenunchiat
eu o să mă ascund în ochii tăi de foc tu să te-ascunzi în cămăruțele
umbroase ...în care zac.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Mai 04, 2012 9:13 am  Dorina Ciocan

și...
cum îți spuneam
râul acela sacru nu obosea
să tot care în brațe
umbra unui cer de staniol
uneori fulgerul îi spinteca obrazul
încrustând adânc manuscrisul indescifrabil
al unui neam nenăscut iluminând
mulțimile încremenite
de-a lungul celor două maluri
amurgul le punea pecetea/
miilor de semne
peste ziduri
ușor
ușor
tu să rămâi acolo
acolo unde eu ar trebui să
te ascult așa cum îmi ascult
moartea făcându-mi propuneri indecente
amăgindu-mă că pacea eternă
pe mine n-o să mă doară așa de mult

nu te îngrijora
nu te mai îngrijora atâta, stanley,
trage doar mâinile ferestrelor
mai aproape peste gură și
ascunde-te între storuri
FIREȘTE
inima mea nu o să moară și
eu doar de tine am să...
...am să mai ascult...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Sept 26, 2012 12:21 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mai 01, 2012 11:03 pm  Dorina Ciocan

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mai 01, 2012 12:12 pm  Dorina Ciocan

bună, stanley! iti scriu de aici din pădurile virgine
dintre aborigeni mi te-amintesc așa de foarte departe
știu, mi-au citit în ochi și mi-au garantat cu mâinile
înfipte în inimi că ți-ai dori să fiu iar lângă tine și că
te-ai putea întoarce pe o parte în mers de șarpe
târându-ți coatele amestecându-ți umbra în țărână ar picura mult sânge, stanley și
yangana nu l-ar mai putea sorbi pământul are gust de putred
omul fulger s-ar aprinde din când în când
ar înflori în răstimpuri
luminându-ți nefolositor cărare
m-am bucurat
aici nu mai urlă câinii, stanley,
nopțile mă înghit
și tu ești atât
de departe...
băștinașii îmi scriu
epopeele
pe frunze
se adună gândurile mele (răs)coapte

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Noi 27, 2012 10:52 am, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 10:45 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Gânduri frumoase! Cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 9:57 am  tyk

Cum să spuneţi că uitaţi cum creşte o floare când creşteţi o floare?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 9:14 am  Dorina Ciocan

multumesc de incredere, tyk. o sa incerc sa dau un raspuns...curand

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 1:55 am  tyk

Şi doruri se vor fi adunat destule,
Moştenire a drumurilor noastre
În cântece ce rătăcesc credule
Precum parfumul florilor din glastre.

Şi nopţile de vom căta eternul
Prin ape limpezi de izvoare,
Vom alunga din suflete infernul
Ca Icar ce zbura visând spre soare
.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 29, 2012 1:19 am  tyk

Pot spune că ar fi o onoare pentru mine, deşi culmea este destul de înaltă şi nu ştiu de mă voi putea ridica până acolo.
Mulţumesc frumos!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 28, 2012 9:37 pm  Dorina Ciocan

și ne privim insistent
cu ochi de melc pe sub piele
țesuturile noastre dau în clocot
oooooooooo lumină a nopților de vară
dâră lăsată de talpa naiadelor din flori.

priviți!
priviți cum se ofilesc oasele noastre pe sub
aceste piei bătătorite căci
s-au plecat demonilor mari sau mici
pentru că aveau pene de struț cusute
pe margini
credeau că sunt îngeri
care prea lesne s-au dezgolit...
tu, ochiule mândru, încă n-ai învățat să privești
pe sub genele moarte si ai clipocit doar
a izvor cu apele tulburi.




da. chiar simt.
suntem un început de poveste
 fără de trupuri fără sfârșit
întrebările tale s-au născut
văduvite de răspunsuri mărețe
aripă verde
aripă de dor
cuprinde-mi căderile-n picaj aș vrea revăd în mine cum
se derulează invers filmul
același film și uite
ne privim insistent
ne privim cu ochi de melc
ne privim pe sub piele
DANSÂND...

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 28, 2012 1:13 pm  Dorina Ciocan





îmi va fi dor de tine,

prietene al meu nocturn,

las ție, moștenire, cântecele mele

pe care-aș fi putut să le compun.



și-mi va fi dor de-ntâia vară

pe care ți-aș fi dat-o-n dar,

și-mi va fi dor de tine, iară,

necunoscutule ce înoți spre mine,

în aval.



am să-i vorbesc de tine nopții,

cu gura nimănui,

și-am să mă-ntorc, mereu, la tine,

ca vorbe goale să-mi mai spui...



orbitei mele îi lipsește ceasul

și se învârte-amețitor,

cătându-te, acolo, unde îți este pasul,

în apa înviată a vechiului

IZVOR....




Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 28, 2012 1:11 pm  Dorina Ciocan

Tyk, iti multumesc...am putea sa scriem un dialog liric impreuna, daca esti de acord:))

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 27, 2012 9:31 am  tyk

Printre sălcii ce-şi leagănă plete,
Peste apele încă născânde,
Îmi las rădăcinile să se adune în cete
Când rătăcită chemarea nu mai răspunde.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 27, 2012 8:34 am  Dorina Ciocan

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Apr 26, 2012 10:04 am  Dorina Ciocan

multumesc de semnul lecturii tale, Tyk

iti doresc o primavara frumoasa!
si speram sa te putem intalni...,,Candva,, in realitate! cu prietenie

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Apr 25, 2012 3:09 am  tyk

Mă înalţ pe tocuri zidite
Ca o Ană din alte zidiri,
Ca o lespede pe cer de morminte
Şi o primăvară spre noi împliniri.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Apr 24, 2012 12:06 pm  Dorina Ciocan

am buze vineții și degete încimentate

mă înalț pe tocuri mult prea înalte

calc apasat peste viața mea

domolindu-mi inima în ritmul acesta cadențat

pe aleea morții trandafirii își scutură petala însângerată

va fi iarăși primăvară stele arzătoare vor aluneca din

alte ceruri mai luminate tu vei privi/ tristă/ plecarea mea poate

vei stoarce lacrimi de luceferi netezindu-mi urmele pictate pe

lespedea din piatră îți va surâde hieroglific umbra mea



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mar Noi 27, 2012 12:29 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 22, 2012 9:39 pm  Didina Sava


Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Apr 22, 2012 3:28 am  tyk

Se spune că aroma florilor de cais poate fi auzită. Mulţumesc frumos pentru lecturare şi aprecieri!

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 21, 2012 9:49 pm  Dorina Ciocan

să nu sufli prea tare în lampă
firul de nisip o să se răstoarne peste
umbre și cântăreața o să își dea extaziată ochii peste cap
mângâindu-și frenetic trupul subțire traversat de ceață

sunt nopțile acelea cu adevărat albastre în care aș vrea să îmi arunc la tomberon toate visele dezgolindu-mi sufletul de taine ca tu să mă privești înainte de trecerea râului styks și să mă zărești de după muntele de granit așa cum m-ai simțit odată fără să știi că o să îți adorm noapte de noapte la poartă cu surâsul tăiat adânc pe buze
și că o să pot să te ademenesc
înspre lumină
părându-ți mereu
alta și alta și alta
niciodată EU

și o să te simți liber
și o să mă crezi liberă
zbor de înger damnat
răsucit
înspre fereastră sfărâmând cerul

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Apr 21, 2012 7:55 am  Dorina Ciocan

Dialog cu RameeL


verbum mentis (cuvântul minții)

Treapta I

oamenii își (re)trăgeau
trupurile
de sub trotuare se simțeau
mirosuri vii de piatră arsă
ochii sculptau nuferi
pe buzele fecioarelor de fum
apăreu primăverile sihastre
om și albină pliau margini de stele
făcându-le să pălească
în fața soclurilor
fără de statui
surâsurile se strângeau ghem
ca niște dureri ascunse în coaste....acum
înghit
înghit și mă minunez
și nu mă pot opri
îmi plac statuile zidite-n umbre
(Dorina Neculce)

Nimic nu este la voia întâmplării
Nici ceasurile cele mai târzii
Nici zorii

Strigătele agoniei
Sunt în facerile vieţii
Nu te opri
Nu te oprii
Căci sfârşitul nu există
(RameeL)

Treapta a II-a

floarea spinului e parfumată
are aceleași petale moi
deschise înspre
cărarea ierburilor umede
drumul e lung și
anevoios urcușul dar oare nu
ni s-au dăruit gheare cu
unghii asprite și aripi zidite
de Înălțare/ întru
urcușul muntelui
te caut
eternitate sacră cu
mâna-mi descătușată
în ochii fiecătui trecător...
(Dorina Neculce)

Spune cu voce tare
Ce vezi tu acolo
Şi-n trecerile lor

Că unul află calea
Iar altul de ea se lasă
Nimic nu stă neschimbat

Este oare acolo
Chipul cel din-tâi
Pe care-l vreau şi eu şi tu?

Sau este "doar cenuşa
Şi-ncleştarea fălcilor
Severă şi ultimă"?!
(RameeL)

Treapta a III-a

aș putea să știu dar
mâinile mele au amorțit prinse-n arcușul
viorii fluturi înjunghiați
zboară în murmur de stol
pe drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge în
strigăt înăbușit pescărușii
culeg petalele dimineții cu
ciocurile lor sinistre
își înfoaie penele înalbăstrite
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă doar numele
departe
tot mai departe
în strigăte de
valuri surpate și cenușii
(Dorina Neculce)

Din plăsmuirile de început
Cu suflul de la Arhitectul
Tare eşti şi slab
Din pântece femeiesc
Îţi iei urzeala
Dar încă de atunci
Ţărâna te aşteaptă

Oricât ai fi de mândru
Slăbiciunea este pe umărul tău
Iar boala mângâindu-ţi carnea
Oasele ţi se sfărâmă

O clipă doar te uiţi în sus
Apoi pe veci adâncul
Îţi este casă

Nu te lăuda
Nimic nu-ţi aparţine
Poate doar Tăcerea
ȘI Taci!
Taci!
(Rameel)

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Apr 17, 2012 12:44 pm  Dorina Ciocan



realizare video. Blue

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Apr 10, 2012 12:33 pm  Dorina Ciocan

pleca și se întorcea din rai
cu nădejdea că zilele ei
s-au și spălat în râuri
învolburate curățând rănile
deschise alerga desculț și
se cuibărea în culcușuri de
șarpe acoperindu-și solzii
care o zgârâiau

livada asta încă îi mustește
în ramuri și mugurii plesneau
în geam repetitiv

dezgolit de ierburi
șesul își întorcea
din drum florile cu
fața spre apus

oooo în clipe ca astea
ar fi putut să moară
a nuștiu câta oară dacă el
i-ar fi suspinat în rădăcini
dar ieșeau doar aburi
nori cenușii de aburi
calzi se ridicau ușor
din trupul alb/feciorelnic al zilei
și ea ar putea fi tot acolo
acolo prietene unde se sărută
diminețile pe gură apăsat cu
umerii goi ca în picturile lui rubens
desigur o poți găsi e... acolo
sprijinind anotimpurile înfierbântate
mai udă cu rouă din cupele
florilor trandafirii aceia negri
care i-au răsărit în sân
în noaptea ielelor nebune

știi?
se aprindeau și se stingeau
lăcrămioarele-n
iatacuri și noaptea
se strecura
așa pe furiș
în murmurul
apelor târzii

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Vin Apr 06, 2012 8:31 am  Dorina Ciocan

se sfărâmau pașii de sticlă
peste cărările dumbravei de argint
și-atunci am vrut să îți scriu
cel mai frumos poem din lume un
poem cu palmele deschise chiar dacă
noaptea își curgea răceala peste noi

lumea ar fi crezut că sunt nebună
stigmatizată ciudată doar nu degeaba
zâmbeam așa ironic eliberând prin colțul sufletului
herghelii zburdalnice de fluturi cu capete de taur

ucigătoareooo ar fi strigat umplându-mi buzunarele
cu pietre ascuțite aș fi surpris pădurile când dorm
o da aș fi putut să mor așa de formă
și-a doua ca și prima oară
ți-aș fi promis cel mai
frumos poem din lume
dăcă mi-ai fi deschis când am
bătut cu pumnii înroșiți
în poartă
în altă poartă

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Mar 19, 2012 10:42 pm  Dorina Ciocan

Am să vorbesc despre oamenii Lui Dumnezeu, oamenii aceia care mi s-au așezat pe suflet pentru o bună bucată de vreme și pentru care simt parcă o apăsare dureroasă, încât dacă aș întinde mâna înspre stele, cred că i-aș putea atinge.

Eram copii de școală, eu și fratele meu, și parcurgeam o vreme îndelungată pe un câmp parcă mereu noroios, pentru că doar amintirea unul pământ galben, moale care mi se ține de picioare a mai rămas.
Devenisem foarte cunoscuți prin mulțimea aceea de copii , și când apaream în curtea școlii, obosiți, fantomatici, ceilalți ne făceau cale șoptind pe ascuns:
-Uite-o pe sora lui Ionel...tatăl lor a murit în vara asta, nimeni nu știe de ce...
Mie îmi venea să plâng, dar fratele meu mă strângea puternic de mână și mă instruia de acasă:
-Ai grijă să nu te faci de râs...Mergi drept și să înveți bine. Nu te bate cu toți copiii. Aici nu e Neculce, să știi. Învață bine la început ca să te ia profesorii de bună, că apoi toate merg ușor.
Eu aveam emoții pentru că mama mă dusese la o altă școală, mai îndepărtată și m-a despărțit de ceilalți copii, iar acum eram obligată să le demonstrez profesorilor ce știu și, ceea ce mi se părea și mai greu, era faptul că trebuia să-mi fac noi prieteni.
Câștigasem,de la început, o oarecare simpatie printre ei, pentru că eram „sora lui Ionel” și el era mai mare cu un an, dar și cunoscut de toți ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai școlii.
Suferea de o deformație severă la coloană, însă avea atât de mult prestigiu încât nimeni nu îndrăznea, vreodată, să îl poreclească. Doar eu îmi permitem, din când în când, atunci când ne certam pe drum și el mă poreclea „țiganca” sau „driga”, certându-mă că nu merg destul de repede sau că sunt o mare pacoste pe capul lui.
Mă înfuriam, uitam că e cel mai bun elev din școală și îl zgâriam pe frunte cu unghiile mereu crescute, pe care nu voiam să mi le tai nici când mă atenționa mama.

Spre deosebire de Ionel care învăța sistematic la toate obiectele, eu aveam preferințe. Învățam de plăcere la limba română și matematică. La celelalte obiecte doar treceam cu privirea, atât cât să am note decente și să nu mă certe nimeni.

Îmi amintesc de plăcerea mea de a studia apucăturile copiilor din clasă care vânau notele, copiau de zor la teze sau la acele lucrări de control. Îi vedeam pe toți și mă întrebam cum de profesorii nu îi văd.
Apoi mi-am dat seama că era o înțelegere tacită.
Fiecare profesor voia să aibă „rezultate”, iar unii dintre copii fiind isteți și bine văzuți de toți, era musai să aibă și notele cele mai bune.
Încă de pe atunci am știut că în viață mulți se vor ridica prin metode necinstite, pe când alții se vor îngropa în nevoi încercând să răzbată „drumul„ pe o cărare ceva mai întortocheată care te duce înspre prăpastia deznănejdilor..

Îmi amintesc de „predarea” suplinitorilor care ne cereau să...citim lecția. Aveam mereu o carte din care puteam citi liniștită și nestingherită și pe care o așezam deasupra acelor manuale.
Așa am citit „Lorely”, „Ulița copilăriei”, „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, dar și cărți din literatura universală ca „Doamna Bovary a lui Flaubert, „Pe Donul liniștit” a lui M Șolohov, poeziile lui Esenin și multe altele.
Acum trebuie să le mulțumesc acelor suplinitori pentru că o oră chinuită de fizică sau chimie nu m-ar fi ajutat cu nimic.

Însă drumul până la școală m-a marcat profund.
Revăd prin ochii minții șanțurile prea mari, pline cu apă, peste care săream cu mare greutate.
Uneori eșuam „zborul” și cădeam de-a dreptul cu ambele picioare în baltă.
Trebuia să îmi continui drumul. Cale de întoarcere nu era, pentru că niciodată nu am îndrăznit să absentez.

Într-una din zile, atenția mi-a fost zdruncinată de o apariție misterioasă pe ulițele satului. Trecea, parcă desprinsă dintr-un tablou al unui pictor abstract, o femeie care... nu părea nici femeie dar nici bărbat. Un fel de hermafrodit decupat din cărțile enigmatice despre ființe mefistofelice, ciudate.
Cine o fi? Mă prostisem uitându-mă în urma ei. Un sentiment de frică amestecat cu o rumoare m-a făcut să îngheț cu vorbele pe buze. Nu am îndrăznit nici să o salut, pentru că femeia parcă îmi oprise cuvintele în gât, îndesându-mi-le cu mâna ei aspră cu care sprijinea un baston cu mânerul din fier.

Am întâlnit-o și în alte zile. Era ciudat pentru că nimeni nu o saluta, deși pe vremea aceea copiii salutau respectuos vecinii.
Ea părea a nu fi reală, părea o prezență eterică, nedeslușită, o moartă cu chipul de dicoace de zid.
Într-o zi am prins curaj și am început să o salut mai mult din curiozitate, să o aud cum vorbește. Nu a răspuns. M-a privit încruntată de după sprâncenele stufoase și parcă am întrezărit un rânjet răutăcios pe buzele uscate.
În următoarele zile eu am tot salutat-o zâmbindu-i frumos și strigând cât mai tare. Mă gândeam că nu aude.
Într-una din zile doar s-a oprit brusc în fața mea m-a întrebat foarte tare:
- A cui ești?
Am rămas descumpănită, fracându-mi mâinile cu o oarecare frică, dar i-am spus a cui sunt. Femeia a dat din cap încrezătoare.
Din ziua aceea a început să îmi răspundă cu un oarecare rânjet, pe care, cu siguranță, ea îl voia zâmbet.
Odată eram cu fratele meu pe drum și eu am salutat-o, ca de obicei.
Cât pe ce să iau bătaie de la el.
Mi-a strigat speriat:
-Ești nebună! E strigoaică!!! Vrei să ne mănânce, pe izitură, diseară, când ne întoarcem acasă? Te spun mamei. Tu nu ești zdravănă la cap deloc...Nimeni nu vorbește cu Eleonora...Ea urăște copiii.

Când am ajuns acasă i-am povestit mamei ce s-a întâmplat, fratele meu încercând să o convingă cât sunt de cidată.
-Nimeni nu îi dă bună ziua Eleonorei. Copiii se sperie și fug de ea, și asta crede că e cea mai „cea” . Stă de vorbă cu ea...O să ne aștepte la izitură noaptea și o să ne mănânce, așa au zis toți copiii. Că ea nu știe să își țină gura, să se liniștească.

Nu știu de ce am cunoscut atâția oameni care erau altfel, nu știu dacă a fost voia cuiva să îi descopăr dincolo de urâțenia lor, de nebunia lor, de egoismul sau valoarea lor, dar îmi amintesc un lucru foarte clar. Am promis, cândva, familiei mele că voi scrie toate lucrurile astea într-o carte.
Bineînțeles că pe atunci nu credeam nici eu și nu a crezut nimeni.
Era o nebunie să îți închipui că poți scrie o carte. Cărțile trebuiau scrise de oamenii pe care nu îi vede și nu îi atinge nimeni, niciodată.
Așa gândeam pe atunci.

O vreme mi-am dorit din tot sufletul o mașină de scris pe care am reușit să mi-o cumpăr când aveam 25 de ani. Am fost atât de bucuroasă și îmi scriam poeziile, textele, până noaptea, târziu. Apoi, le lăsam o vreme deoparte, fără să mă uit la ele și le citeam după mult timp cu o disimulată surprindere de parcă citeam o carte nedescoperită încă.


După spusele noastre, mama a fost de-a dreptul buimăcită. O cunoaște bine pe Eleonora. Doar au copilărit împreună și nu credea în poveștile astea de groază pe care le spuneau copiii.
Eu radiam de bucurie că fratele meu nu are dreptate și pot intra în vorbă cu femeia în continuare.

-Nu trebuie să fiți speriați de ea. Eu am trăit de mică în sat cu Eleonora și e o femeie ca toate femeile. Nu a avut bărbat, nici copii...dar ăsta pare a fi un blestem care s-a abătut peste ea. Știu că eram mici și când ne-am dezbrăcat să ne scăldăm în iaz, unii au zis că au văzut o coadă, la spatele ei. Atunci ne-am speriat cu toții și am fugit, apoi ne-am obișnuit cu ea...doar era și ea un copil ca toți ceilalți. Se vede că a dus o viață mai retrasă din pricina asta, că o dată îmi spune lucruri tare ciudate despre bărbați. A zis că are atâta ciudă pe ei, încât și-ar face un gard așa de înalt, să nu le vadă nici măcar capurile, nu mai ales trupurile. Eu știu că e o femeie bună în suflet și nu o să vă facă nimic. Să nu vă mai temeți.

Zile în șir mă rugam să o văd pe strigoaică și să pot să o mai salut, iar ea să zâmbească așa strămb, încruntat, pe sub sprâncene.
Parcă mă simțeam vinovată de nefericirea femeii și voiam să aduc un strop de lumină în sufletul ei înnegrit.
Copiii treceau pe lângă ea, oarecum speriați, se înghinteau și când se îndepărta mult vorbeau enigmatic, ușor iritați de prezența femeii:
-Ați văzut? Strigoaica? Se vedea o coadă cum i se zbătea pe sub fustă...Asta îi dă bună ziua...Și mă arată. O să vezi tu ce pățești de Sfântul Andrei. A pus ochii pe tine. Și parcă simt miros de frică...dar o să-mi treacă.

Mă întorceam de la școală într-o după amiază și în depărtare am văzut-o pe mama vorbind cu Eleonora:

-Ce faci, Lență? Tot la câmp? Doamne ce viață grea...Ai muncit de mică pentru moșnegii aceia...Și discuția se țesea frumos și calm.
M-am bucurat. Asta era mama mea. Femeia care îi făcea pe nebuni să își capete pentru o vreme luciditatea, care îmblânzea inima de piatră a stogoaicei, care o respecta pe țața Valeria chiar dacă lumea șoșotea despre duhurile pe care le ținea în flanela roșie. Atunci m-am simțit tare mândră că e mama mea, chiar dacă purta mereu ciubote mari, bărbătești și uneori părul cenușiu îi ieșea ușor de sub baticul înflorat și unii oameni răutăciuși îi mai ziceau „vadana lui Nică”.

M-am apropiat și m-am lipit strâns de ea.
Eleonora a întins spre mine o mână ciudată și m-a atins ușor, matern, pe obrajii bruni, arși de soare.
Cred că nu mai atinsese până atunci un obraz de copil și i-a zis mamei:
-Ai un copil curajos, Lență. Uite...ea e singurul copil din sat care îmi dă „buna ziua”, mereu.

Și ne-am îndepărtat, ușor, pentru că se lăsa seara, iar Eleonora-strigoaica părea că ne zâmbește larg, amândurora, cu trăsăturile distinse, așa, ca în copilărie, când făcea baie cu toții copiii în iaz, nesimțindu-se altfel, adică femeia cu coadă, cum au categorisit-o copiii și oamenii toată viața.

Aud și acum ecouri îndepărtate, glasuri răzlețe de copii obraznici parcă strigă strident în timpanul meu...Ochii lor sfredelitori privesc insistent spre hainele cernite ale strigoaicei așteptând să i se ivească presupusa coadă...

Strigoaica pare că se învârte, se învârte copilărește, cu mâinile ridicate, ca o ființă fără de vârstă, neștiutoare.
Se scaldă o vreme într-o lumină roșie, adiacentă, apoi dispare aplecată, bătrânește pe o scară nesfârșită, sprijinindu-se de stele cu acel băț cu mănunchiul metalic...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Apr 27, 2012 9:30 am, editata de 3 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Dum Mar 18, 2012 5:19 am  Dorina Ciocan

Era o zi de primăvară timpurie ca oricare alta și ar fi trecut neobservată, ca multe altele, dacă nu m-aș fi întors pentru o vreme peste umărul timpului, privind spre locurile și oamenii de demult.
În ziua aceea pașii îmi răsunau nostalgic pe aceleași ulițe prăfuite pe care alergam de îmi sfârâiau călcâiele atunci când eram mică. Locurile parcă începeau a mă recunoaște și trăiam clipele uitate, pentru o vreme,fiind prinsă, înșurubată puternic în malaxorul timpului cu treburile de zi cu zi.
„-Uite, școala, îmi zic în gând”, și gardul parcă a mai intrat în pământ de o palmă dar încă mai poartă urma aceleiași vopsele verzi pe care și eu am întins-o când eram elevă prin clasa a 6-a cu un penson vechi, murdărindu-mă zdravăn pe degete, de parcă îmi crescuse, atunci, pe ele, o întreagă primăvară artificială cu miros înțepător.
În ochi de copil, școala îmi apărea pe vremuri uriașă, acum părea o clădire modestă, șubrezită de ploi și vânt peste care trecuse o vreme epoca podtdecembristă.
Nu știu de ce clădirile îmi par mai triste în vremurile astea spoite de azi, par a pierde din prestanță, din valoare, parcă cineva, nevăzut le-ar tot acoperi cu o ...pătură murdară.

Privesc oamenii și unora le recunosc doar privirile. Chipurile lor mi se par cioplite într-un bloc din piatră cu mâna unui pietrar obosit. Riduri și labirinturi brăzdează fețele cândva senine ale celor de demult. Mulți mă recunosc, dar mai mulți o recunosc pe sora mea pentru că ea a venit mai des prin sat, după ce au plecat ai noști spre locul de veșnicie.

Aproape că nu-mi amintesc ce caut aici, în satul în care nu mă mai așteaptă nimeni, în care chiar și casa noastră și-a închis ușile demult, unde cei dragi s-au mutat într-un loc mai sigur, pe dealul morții, aș putea spune.

Sunt cu sora mea, Angela și cu un frate de al mamei, moș Costică, prin satul unde s-a născut mama și unde sunt înmormântați cei dragi mie.

Azi vrem să ...curățăm mormintele, așa cum se obișnuiește și cum e creștinește.
Ne îndreptăm spre cimitir, și doar ca să spargă monotonia care ne apăsa sufletele, moș Costică ne amintește ceva hazliu despre mama, despre povestirile ei atât de vii, despre faptul că se implica atât de mult în ceea ce povestea încât devenea actor adevătat și noi parcă asistam la o piesă de teatru încropită minutar din toate vorbele și gesturile ei.
-Doamne, voi mai țineți minte ce spunea Lența, Dumnezeu să o ierte!, despre holeră? Încontinuu ne povestea cum a văzut ea holera, când era copilă și mergea cu niște oameni cu căruța la Săveni să vândă niște ulei făcut de moș Paladi. Zicea că le-a apărut în față ca o femeie îmbrăcată în catrință, cu bluză de in, dar cu mâinile și picioarele terminate, în loc de degete, cu copite de oaie și nu avea batic pe cap, așa cum au femeile, ci era tunsă cu părul scurt, scurt ca perie.
Noi râdeam și îi ziceam că o fi fost o femeie săracă, dar ea zicea că toți au văzut-o cum a dispărut parcă topindu-se înspre cer într-un nour sau un abur, dar nimeni nu a îndrăznit să o întrebe ceva, nici oamenii cei mai în vârstă, de frică să nu amuțească. Oamenii bătrâni chiar le-au făcut semne, ei și Gafenciței, care era de aceeași vârstă cu ea. să nu zică nimic, să tacă pentru că holera te putea blestema și îți murea cei dragi de boala asta.
Apoi a tăcut, parcă amintindu-și de sora lui cu o atare pioșenie și după o vreme a continuat:
-Dar Gafencița trăiește, uite, trecem pe la poarta ei, ce ar fi dacă i-am face o vizită, poate își mai amintește de ceva.
Privesc prin gardul casei femeii ca printr-o îndepărtată poveste.
Gafencița locuia în „sat”. Mama a locuit toată viața în acel câmp, un cătun aflat la 4 km de satul mare și o vizitam mereu când era duminica și ajungeam pe la „neamuri”.
Norii se grămădeau ca o ceată de uriași deaupra satului, semn că o să plouă în curând. Păreau niște monștrii care amenințau cu pumni diformi liniștea satului.

Strigă moș Costică la poarta femeii și eu mi-o amintesc așa cum era ea, o femeie voinică, mereu curată, mirosind a prune uscate și a busuioc, privind cu bunătate spre oricine.
Parcă le aud vorbele așezate, cuminți, despre ce s-a mai întâmplat prin sat, dar totul avea o decență rar întâlnită. La plecare eu primeam ceva: o păpușă cu părul tuns strâmb de la o nepoțică din București care a uitat-o în vără, un iepuraș din plastic umplut cu bomboane colorate, o rochiță care mi se potrivea, orice, niciodată nu plecam cu mâna goală de la ea.
Casa îmi apare înaintea ochilor mult schimbată, modernizată aș zice, semn că nepoții care locuiesc cu ea au fost plecați prin afară și au „investit”.
Se aud chiar niște cântece stridente dintr-un casetofon de mașină și parcă am nimerit în același loc, dar totuși altul...
Spunem unui nepot cu un cercel în ureche cine suntem și el o aduce la gard pe bătrână.
Nu pot să cred că e adevărat. Parcă desprinsă din neant, se apropie de noi o bătrânică împuținată la trup, cu un băț neșlefuit în mână, parcă pe jumătate plecată ...dincolo, tremurând puternic, semn că suferă de niște dureri și de niște amintiri deja plecate...

-Bună ziua! Suntem din Neculce. Eu sunt Angela lui Paladi, fata mai mare a țaței Lența. Ea e cea mai mică.
Și mă arată. Eu nu pot să articulez nici un cuvânt. Faptul că mă așteptam să-mi deschidă poarta femeia de demult, m-a cutremurat până în adâncuri.
Nu mai rămăsese nici măcar o umbră din femeia puternică și blajină de altădată. Parcă nici nu ar mai fi lucidă.
-Noi am venit pe la cimitir, repetă sora mea, sperând să se facă înțeleasă. Suntem fetele Lenței din Neculce. Am trecut să vedem ce mai faceți...
Și parcă ne este jenă de situația care s-a creat.

-Ileană, sunt eu, Costică, fratele mai mic al Lențeii...Ce faci? Nu mă mai cunoști?
Bătrâna își mișcă pleopele leneșe de parcă s-ar fi fi desprins dntr-o lungă și grea transă.
Deodată se apropie de mine. Îmi ia mâinile în mâinile ei tremurate și parcă se luminează la chip.
Nu am mâini frumoase. Sunt uscate și venoase și așa au fost chiar și în copilărie. Nu știu ce i-am transmis prin mâile mele că bătrâna mi le strănge cu drag la piept și începe să plângă. Eu nu am nici puterea să plâng, dar lacrimile ei umezesc într-un anume fel sufletul meu și încep a lăcrima ușor mai mult amintindu-mi de ce mă aflu aici, de ce bârtâna nu mai este cea din trecut, femeia vrednică, voioasă și darnică, mirosind a fructe uscate și a viață.

Îi zic:
-Mă țineți minte? Veneam mereu pe aici când eram mică și îmi dădeați de toate. Uneori mă vedeați pe izitură când veneați de la câmp și eu mă întorceam de la școală și îmi ziceați să merg repede, să nu se întunece...să scap de întuneric. Acum am scăpat de întunericul acela...
Ea șoptește ca într-o aducere aminte:

-Fata cea mică a Lenței, da, da, te știu...Și mă strânge ca într-un clește la pieptul ei, amestecându-și lacrimule cu lacrimile mele.

Simt cum ceva din mine iese pentru totdeauna, parcă mă desprind din trupul vechi, parcă încolțesc într-un loc, într-un alt timp, acolo unde mâna omului nu o să mă mai poată ajunge...

-Nu plângeți, sughit prin oceanul acela de lacrimi...Acum îmi e mai bine. Bucurați-vă pentru mine...
Și parcă cineva brăzdează cerul împrejurul meu, atingându-mi trăirile cu ascuțișul unui plug ruginit.
-Sunt învățătoare, am copiii mei, și cred că am o viață mai frumoasă...
Mă desprind cu greu de lângă ea și ne luăm rămas bun, deși sunt conștientă că nu o voi mai vedea vreodată.
Plecăm și mai triști. Bătrâna parcă își trage o perdea groasă peste ochii tulburi.

„Ai o viață mai frumoasă???” Parcă mă întreabă neconvingător gândul...
Eu alunec. Alunec.

Pe Dealul Morților soarele a început să străluciască.

Rup buruienile de pe morminte să fac celor dragi loc pe unde să privească.
Rup cu atâta ciudă încât am mâinile tăiate de ierburile ucigașe.
Sângele meu picură astâmpărând setea celor dragi...

Și eu nu încetez să mă amestec printre crăpăturile tristelor morminte.

De dincolo, ei mă privesc neputincioși.
Umărul meu nu mai are puterea să sprijine căderea nopții.

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Mar 08, 2012 2:17 pm  Dorina Ciocan

http://misionara-misionara.blogspot.com/2012/03/in-tipete-stanii.html

privește drumul îmi spunea magul
fericirea asta i-un fel de plasă de
prins fluturi acvatici/semne înnegrite de carte
într-un poem
sincer
al iubirilor străine am pătruns cu toate simțurile mele de femeie am
păstrat ascunse toate fericirile mele cu fețele-ntoarse
cu umerii încordați /ușor aplecați
așteptând îndemnul
degetul acela ridicat
a chemare
...ne contopeam în ploi furtunoase de gânduri
revărsând în reflexii
ne luminam pe dinăuntru
***
ține-mi prietene pielea de șarpe
până mă (re)întorc din pașii
presărați pe faleza pustie
în țipătul straniu al pescărușilor
sinucigași care își îneacă durerile
între valuri ca pe un trecut scuturat
între palpabil și implacabil
mă chircesc strângându-mi dureros aripile dislocate
într-o pagină ruptă din carte mă (con)topesc simfonie a nopții
strecurându-mă eroină necunoscută aruncată cu sila printre șacali
***
și mi-am zis că am să te uit poezie
ca am să mor pașnic și învins
ca n-am să mă mai întorc la tine
dar sunt același tâlhar trădător
și mă întorc mereu ca la o roată zimțată
care ar vrea sau putea să îmi ascută
SIMȚURILE

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Mar 06, 2012 1:32 pm  Dorina Ciocan

nu ştiu de când stau
cu genunchii aplecaţi
la margine de timp şi pe
culmile tăcerii învălurită în aburi calzi
trandafirii fantomatice împletituri baroce
îmi însemnau zidul pietros cu urmele unei alte vieţi
divergente care se (re)crea continuu ca un asalt în forţă

pe un câmp minat al soldăţeilor de plumb captivi în sforile păpuşilor de ceară

şi pătrundeam alert în apa densă a tabloului medieval înrămând culorile şi visul quadridimensional

mi se părea că ţi-am pătruns fără de voie în carne mă plimbam ca pe un imens bulevard iluminat cu felinare alb/albastre

râdeam prosteşte cu faţa pe jumătate pictată de picioarele fluturilor imenşi săpată în urmele de ceară groasă

un labirint nuanţat ce voia să mă (re)cheme pe calea bunilor/în apa mortului adormit pe valul oglinzii vieneze/ închisoare de fapte / lutul moale vâscos îmi suprima surâsul şi trupul

esti specială şoşoteau ciorile mărunte pândindu-mi buzele apoase cu aripile rezemate de marginea lumii

pare-se că vedeam capătul culoarului interzis al statuilor albastre
cobor trepte inegale în suişuri şi coborâşuri lente
aproape m-am pierdut în imensitatea simţirilor tale
dealuri cu fum
dealuri cu fum
dealuri sinistre cu capete umflate
aminti-mi-voi cum îmi deschideai uşi
când ne plictiseam de oameni şi
alergam de-a lungul luminii fără de ţintă
ochiul mă înţepa ca un ac de seringă folosită
infectându-mi gândurile şi simţeam cum port singurătăţile pe umăr
bolnava de singurătate strigau şi-mi întorceau hainele pe dos paralizându-mi trupul
trupul meu ostatic dincolo de malul de cristal
privirile tale jalnice îmi mângâiau tăcerile cu dosul palmelor crescute
aaah hainele aste de fier omule albastru
urlu
şi urletul meu de sirenă înjunghiată
îţi perforează pieile solzoase
oferindu-ţi o altă formă
DE VIAŢĂ

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mier Feb 29, 2012 12:45 am  Dorina Ciocan

sabatul se lasă cu pasul de ceară
și mă întind cruce albastră în
cele patru zări sunt punte de
stele aleargă aleargă sigur mă
vei cunoaște veșnicie
cu plasa de fluturi
țesută din pânze de
păianjeni uriași cu
bărbile cărunte și
dese mă topesc
în ceața/nălucă
de fum
respiră
respiră-mi ființa cu
palmele goale/înflorite în
pene de păun sigur mă
vei atinge
inima mea să îți fie
ultimul cui care îți mușcă
din coastă

(ooooo, nemuritor cu
tâmplele de rai,
ce îți cobori a jale
chipul de mărgean,
până când gura ta o să
îmi coase pleoapele de față?)

mă leagă argații de
coarnele boilor cu biciul mă-ndeamnă
hai gloabă înoată și strigă e vremea
să știi că lumile lumii nu-s vorbe
ușoare

privește privește-mă-n ochiul de suflet
rămas neîntinat

***

aleargă
respiră
privește
cât încă e soare și
lumea se pierde în valuri de
ceață

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 28, 2012 11:52 am  Dorina Ciocan

băștinașii mai puteau mângâia cu privirile
chipurile noastre de fum prelinse în
liniștea nopții ca niște ramuri tinere
neînflorite
cu ploaia de frunze alunecându-ne pe umerii fantomatici
și chiar puteau dansa stârniți până în rărunchi
în mijlocul focului bătând din tamburinele străvechi
ale plecaților cu chip de vulturi spintecând
zarea cutremurată

uneori ne strigau și numele volatizate dar
luna ni se ascundea tăcută în picioare

cred în veșnicia asta lucie și cred că niciodată n-am să mai simt atâta singurătate verde lângă chipul tău care mi-a cerut capătul lumii ca
să îl destrămâm pe când ne oglindim în obrazul palid al fiecărei stele

și am suflat în candela tăcerii
mi-am lipit sufletul de retina ta
înr-un gest hieratic
……………………………………………………………….
trebuie doar să mă primești
dragul meu visător cu genele-nghețate în brațele tale de faun

am adormit eu femeia-trestie cu tălpile aspre de șeherezadă
și împletesc cu degetele descărnate plânsul în apa mărilor înecând pântecul cerului
dar lasă-mă să mă ridic și

să îți reclădesc trupul din stânca pe care o sărută valul
în țipătul neliniștit al pescărușului sihastru

apoi urmează-mă în jungla fiarelor de plumb
să retrăim
alt capăt de viață
pietros și rece

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 28, 2012 11:43 am  Dorina Ciocan

multumesc de trecere, Tyk. har si inspiratie iti doresc

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 28, 2012 10:36 am  tyk

În astă troienită şi,,apoasă primăvară"
Mă ,,(re)compun" să ies din nou afară,
Aştept doar ţintuit tramvaiele să treacă
Fără să simt durerea care mă încearcă.

Iar tu femeie în albastru cu ţintuitele ciocate
Alungă te rog fumul să treacă mai departe
Şi lasă-mi trandafirul cu unduiri deşarte
Să fiu iar călătorul cel rătăcit în noapte.


Un altfel de trecere

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Feb 27, 2012 12:57 pm  Dorina Ciocan

e-o primăvară apoasă și
mă topesc pe sub asfaltul crud
picioarele goale sandale cu blacheuri
bocanci țintuiți cizmele ciocate mă
apasă cineva își stinge țigara în
ochiul meu stâng a început să ți se zbată
pe sub pleoapă îmi trece muntele athos cu
tot cu sfinții părinți trupul abandonat încearcă
să mă convingă că nu-s decât un șarpe uscat înfipt
în șanțul în care se scuipă ftizic sub formă de trandafir
sălbatic privesc prin stratul subțire oamenii ca un călător ambulant
zac neîntrebat ce și cum mai merg tramvaiele pe șine am șira spinării
umezită și-n pleoape mi se scurge scrum

femeia albastra sună ambulanța prea târziu iubite eu nu mai pot fi decât
un fum tragi în piept lacom fără să-ți pese fumezi odată cu mine aceleași țigări aromate lucky straky sau cum naiba s-or fi chemând obrazul meu îți așteaptă urma

e miezul nopții orașenii ies fantomatic să își mai șteargă tălpile țintuite

îmi sângerează spatele/șosea și trupul mi se scurge prea curând

dar am să mă (re)compun omul meu de ceară
bucată cu bucată am să (re)nasc și-am să-ți trăiesc
departe
cât mai departe acolo unde
mâna nu mă mai poate atinge am
să fluier somnambulic cocoțată
pe turnul chidiei am să mă recompun

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Mar Feb 14, 2012 3:52 am  Dorina Ciocan

Femeia era obeză. Își târa anevois trupul masiv pe ulițile prăfuite ale satului, pufnind și oprindu-se în răstimpuri să-și mai tragă puțin sufletul. I se auzea doar răsuflarea gâtuită și pasul greu pe care și-l trăgea îndărjit. Era mereu nădușită, iar părul care îi ieșea de sub baticul verde i se lipea de tâmple. Așa o știam dintotdeauna pe țața Valeria, un trup imens îngropat într-un munte de grăsime. Și totuși ochii ei vii aminteau de o femeie cândva frumoasă.
Țața Valeria nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut copii. Poate de aceea nu prea ne simpatiza pe noi, copiii satului și ne privea suspicios din spatele unor sprâncene stufoase, încruntate.Simțeam adesea cu i se tulburau privirile când ne zărea gălăgioși, murdari, ca o mică hoardă de tătari pusă „pe rele”.
Era „prietenă” cu paznicul CAP-ului și deseori ne pândea din dosul perdelelor cum năvăleam în lanurile de mac sau de floarea soarelui. Avea casa cocoțată pe movila lui Paladi și ne vedea „ca-n palmă” cum dam iama, mici distrugători ai înfloritorului regim comunist.
Eu să fi avut cel mult 5-6 ani și eram la prima mea aventură în lanul de poveste. Copiii erau acceptați în „hoardă” numai după ce dovedeau unele abilități ca ascuțime a minții și iuțeală de picior. Cred că i-am dezamăgit.
Pe țața Valeria nu o băga nimeni în seamă și ne vedeam de treburi, zilnic, spre disperarea femeii.
Dar și azi, parcă mai aud pașii grăbiți ai paznicului, în urma noastră. Fugeam cu toții cât ne țineau picioarele, însă picioarele mele se îngreunau, deveneau de plumb ca în coșmarurile din care mă trezeam transpirată cu groaza că dacă nu m-aș fi trezit „fiara” ar fi pus mâna pe mine.Acum era de-adevăratelea și paznicul își urma tactica de prădător, aruncându-se asupra celui mai neputincios dintre noi. Și...iată că îmi venise și mie timpul.
Eu devenisem „prada” în ziua aceea. Simt mâna puternică cum mă înhață și tremur ca un pui de pasăse prin în laț. Eram o captura bună de trecut in registru pentru că aveam gura plină cu semințe de mac și proba era gata, trebuia să sosească „din întâmplare, desigur” persoana care să fie martoră.
Atunci, ca din pământ, apare și țața Valeria, la fel de transpirată, gâfâind.
Interogatoriul începe:
-A cui ești?
-.........
-Știi că nu ai voie să intri în lanul de mac?
-.........
-Ai mâncat mac?
-.........
-Deschide gura?
Și de frică, deschid o gură cât o șură de l-am speriat la rândul meu pe bietul om care s-a dat un pas înapoi.
-Uite, ai mâncat...
Dovada stătea lipită de limbă și de cerul gurii, cu toate că mă străduiam din răsputeri să înghit totul, curățându-mi gura cu limba și înghițind repede tot ce se mai putea...Cred că de aceea nici nu puteam să cooperez la interogatoriul lui.

-E a lu`Nică..., spune țața Valeria, bucuroasă că-și poate ajuta „un prieten”(despre care lumea șoșotea pe la colțuri că...ar fi muuuult mai mult). Toată ziua-i prin lanuri...nu știu, Lența de ce nu-i vine de hac...

Omul se uită prostit la mine și nu-i vine să creadă că a alergat degeaba după un monstruleț așa murdar și prăfuit. Se gândește deja că tatăl meu e șef de echipă în sat și sigur o să rezolve cu înscrisul din registru, sigur amenda nu o să se dea, și el rămâne fără „parte”, când ar fi putut prinde altă victimă.

Eu scap din strănsoare și fug repede acasă. Mă trag nervoasă în scrânciobul cel mare construit de fratele meu cel mare dintr-un lanț gros legat de doi salcâmi falnici...Și cânt cu lacrimi pe obraz, de frică. Ce o să pățească tatăl meu? Oare o să iau prima bătaie? Frații mei o iau des, și nu au pățit nimic, mă consolez, ce dacă o să mă bată și pe mine? Dar oare o să doară? Stau așa, și mă legăn, cu gândul că nu o să mai merg niciodată cu copiii prin lanuri dacă o să scap cu zile...

Când vin părinții mei de la câmp, nu am timp nici să deschid gura, că frații mei au și răsturnat poveste cu mici înflorituri.
Plâng într-un colț și cred că arăt jalnic, am tăieturi pe față și pe genunchi de la alergătura prin lanul uscat de mac și sunt prăfuită pe obraji. Tata mă șterge cu un prosop aspru și cred că i se face milă îmi spune să nu mai merg prin lanuri că nu avem voie, se dau amenzi și știm și noi că nu sunt bani de plătit. O să vorbească el cu președintele, dar să nu mai mergem niciodată.

Prietenii așteaptă pe la gard, sperând să audă țipete. Dar tata le zice că e din cauza lor, doar nu am fost singură. Ei, nu, că doar a fost tot satul la „prădat„...

Pot spune că nu m-am liniștit și am călcat lanul de mac chiar a doua zi rupând buchete de căciulii de mac, uscate, fluturându-le pe la poarta femeii, în ciudă.
Alteori mergeam prin viile oamenilor din satul vecin, care aveau grădini în incinta satului nostru, de la „cânp„. Le luam „la control„, așa ziceam, și degustam strugurii încă de pe vremea când erau acri.

Țața Valeria avea și o parte de bunătate. Iarna, când ne îmbolnăleam, era chemată ca să ne...vadă. Și ne bucura prezența ei masivă. Era ca un înger corpolent venit de dincolo de timp. O urmăream cu ochi febrili, întrezărind în ea un alint sau o vindecare. Ea ne punea mâna pe frunte, și mâna ei caldă și moale parcă smulgea durerea din rădăcini.

Apoi pleca acasă și venea, greoi, cu niște gogoșari roșii, murați, umpluți cu varză și morcovi, dar și cu niște frunze de gutui pentru ceaiuri și prune uscate cu care mama ne făcea un pilaf cu orez.

Atunci o iubeam toți și ea știa asta.

Era timpul ca mama să ne reamintească despre tragedia pe care a trăit-o femeia pe când era o copilă.
-Valeria, ne spunea ea, căutându-și printre amintirile prăfuite, e de seama mea. Am fost bune prietene în copilărie. Mergeam împreună pe la jocuri(dansuri), baluri, dar pe la 16-17 ani, taică-su a trimis-o la Știubieni, la făcut rogojini și când s-a întors, arăta așa, mare, ca acuma. Când a plecat era o fată voinicuță, nu desfigurată. Se auzea că acolo, fetele erau folosite și pentru altceva, treburi urâte cu bărbații.
Mai târziu a ajuns chiar ea să fie patroana acolo și lua chiar și ea fete tinere din sat pe care le folosea așa cum a fost și ea folosită, cândva.
-Ei, ce să-i faci? Așa e uneori viața, nedreaptă. Și mama se gândește, undeva foarte departe...

Uneori mă lua pe la țața Valeria și îmi plăcea ordinea din casa ei precum și mirosul de fructe uscate, dar ochii îmi fugeau iscoditori spre sobă, unde ziceau copiii că ține dracii, înfășați între niște haine.
-Ce tot se uită asta mică a ta spre sobă, Lență? întreba femeia, văzându-mi privirile de viezure.
-Da` nu se uită, așa e ea mai curioasă...Și mama îmi trage un ghiont ca să mă astâmpăr.

Apoi se ducea în camera alăturată și ne aducea niște dulceață de cireșe amare și un pahar rece de vin negru. Primeam și eu într-un păhăruț mic de lemn pe care eram tentată de fiecare dată să îl ascund în palmă și să mă joc cu el pe acasă. Mama parcă îmi citea gândurile și mi-l smulgea înfuriată.

Câteodată, vara, oamenii mergeau la fântână, pe la mijlocul satului și era stabilită o convenție. Noi, copiii aveam voie să bem cu „botul” din gălețile lor,însă nimeni nu se supăra, nimeni nu ne certa.
Asta am vrut să facem și cu găleata ei, dar ne-a fugărit și ne-a zis că nu avem voie. I-am spus mamei și am plâns că ne-a gonit. Mama ne-a liniștit zicându-ne:

-Ei, lasă, că ea face niște farmece, știe toată lumea că folosește apă neîncepută. Nu vedeți cum vin căruțele pe la poatra ei, sâmbăta și duminica. Face de măritiș fetelor bătrâne. Pare de necrezut, pentru că ei nu a putut să-și facă asta niciodată.

Copiii o urmăreu când venea pe malul apei să pună „oala” ca să prindă pește. Ea se așeza pe malul cimentului ca pe un scaun și ne oferea o priveliște neobișnuită. Noi ne anunțam unii pe alții, că țața Valeria nu purta nimic pe sub rochia scurtă de stambă. Și râdeam ca proștii. Sigur că știa la ce ne uităm, dar aerul proaspăt era mai necesar decât privirile noastre prostști și chicotelile de copii obraznici. Ba ne scufundam și ieșeam cu ochii bulbucați ca broaștele, spre ea, ca să creadă că ne uită din întâmpare.
***
Încă nu terminasem liceul, când m-am întors acasă într-o vacanță și țața Valeria nu mai ieșea pe movilă ca să ne vadă, ca să ne întâmpine sau să se încrunte întrbându-ne cum e pe acolo, pe la oraș.

Unde o fi? Ce s-o fi întâmplat? Mă întrebam nefiresc de îngrijărată.
-E la spital, spune mama, e grav bolnavă...spun oamenii că ar vrea să moară și nu poate. Se izbește cu capul de marginea de fier a patului și se roagă la Dumnezeu să nu o mai chinuie. Doamne iartă-Mă, o fi de la ceea ce spunea lumea despre dânsa. Cică a cumpărat de la târg la Săveni, demult o flanelă roșie, roșie, în care erau dracii aceia. Când a plecat la spital nu a avut timp să-i dea altcuiva și ei o chinuie.

Nu am mai vorbit o vreme despre asta, dar după un timp am venit iar acasă și țața Valeria nu mai era...dar nici casa. Doar un loc neted, proaspăt arat parcă îmi rânjea furându-mi o parte din copilărie.
-A murit cu capul băgat între bucățile de fier ale patului de spital. Parcă o băgase cineva înadins acolo. Săraca Valeria, și mama își stoarce lacrimi amare plângându-și propria ei viață, dar și soarta grea a prieteniei din copilărie.
-Și...unde e înmormântată???
-Nu au adus-o în sat, nici nu avea cine să o ia de acolo. Nu mai avea pe nimeni.

Am văzut o viață dispărând...ca o pulbere pustie.

Prin fața mea trece țața Valeria încruntându-se...apoi zâmbindu-mi cu bănătate de iarnă.

O dispariție fără de urmă...
Cine ai fost, femeie masivă cu ochi de copil? Un abur, un gând sau doar o simplă închipuire?

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Feb 09, 2012 4:08 pm  Dorina Ciocan

motto: m-atârn de tine poezie
ca un copil de poala mumii,
să trec cu tine puntea LUMII
spre insula de veșnicii...

Al. Philipide

iubite, când s-o aprinde cerul
să nu mă privești prin perdeaua vie
ia seama la vâlvătaia lumii și oprește
apele. ochii mei tulburii au început
să te doară cu mâinile dislocate, cu aripa
smulsă, cu vântul puternic, cu obrazul ros
în rădăcina amară m-au topit zăpezile
numindu-mă o moarte alba cu tâmpla afară

îngerii de jad o să-și îndrepte sabia înspre noi
și o să ne găsească. da. cu siguranță mândri și goi
ca turla bisericii în care s-au adăpostit ciorile
croncănind uscat o viață care în curând
o să se amprenteze pe steaua polară.

noi o să plutim eteric, șleampăd chiar o să ne și auzim
ca două sfere ieșite din orbita Timpului.
visul înfășurat în nergu și alb o să și-l
urmeze fiecare și eu cred că o să îți zâmbesc
destul de tainic alunecând sau
o să îți las inima în palmă
ca viața mea să pară mai ...ușoară

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 23, 2012 1:53 pm  Dorina Ciocan



mi-l amintesc pe sasha copilul născut vineri avea frunze uscate prin buzunare îi sunau talanții vânzători și nu credeam că mai pot opri răgetul leului îmi
astupam urechile cu palmele mici și chirceam genunchii la gură
taci sasha o să fie bine cimitirele au înfrunzit și s-a lasat liniștea ca la paradă peste orașul ăsta pe care îl duc peste tot
cu gurile lui de canale puturoase cu homleri de care uneori mă înduioșez și le aprind candele pe la colț de stradă să vadă și ei zorii și cum fug fantomele spre râu

e zi tristă cu fereastră luminoasă dar
o scânteie nu mai poate să aprindă un suflet drag
și îmi iau scalpul în mâna dreaptă
în stânga țin mereu paharul cu poeme tari
le îndes în gura pruncilor de liliac

ah ah nopțile astea cu dureri de oase
până când să le fiu mantie de noapte
până când să mă porți pe umeri
ca pe o necunoscută matematică

cine sunt cei doi care împing
carul mare spre carul mic prin apele cerului
mai aproape de tundră

omega și alfa spui
omule cu umerii morți
nu mă mai topi ca pe o pată alba
în rotiri de stol
așează-mi doar cuiele mai bine
în mâini și în picioare

iarna oricum
niciodată
nu îți va mai vorbi

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Sam Ian 21, 2012 12:11 pm  Dorina Ciocan

uneori aș vrea să nu mi se mai lege
cuvintele de gât să nu mai caut sensuri și metafore ci
doar să îmi sprijin fruntea de tocul unei uși pustiite și să îmi treacă chipurile uitate peste pleoapa umedă să  uit că sunt copac
și că am rădăcinile din carne

uneori te simt atât de aproape de obraz încât dacă
m-ai lasa aș crede ca mi-ai crescut peste noapte ca
un fluture cu umeri de hârtie și aripi de mătase
ce întunecă cerul simțirilor mele și tot întreb de ce
am pornit la drum fără umbrelă
fără de umbră
sau poate fără
de casă
dragul meu de nicăieri
uneori încă mai chem fantomele cu picioare de iele să le adap
suferințele cu lovituri de bice
sunt diabolică
știiiiiiu
mi-ai mai spus că am buze ca niște ventuze
aș putea să îți absorb creierul prin stelele nopții
mi-ai zice iar că sunt cea mai frumoasă
uneori alunec prin craterele minții tale
și îți pătrund în casa sufletului
când îmi deschizi pieptul
despicându-mi trezirile te văd și te știu
un  munte de singurătate
la capăt de lume
cu pumnii în brațe
te (a)cuprind...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Ian 26, 2012 12:36 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Joi Ian 19, 2012 3:07 pm  Dorina Ciocan

fiul meu născut aseară,
îmi ziceam, ce încântare,
să-mi fii pasăre uşoară,
şi să-mi treci de supărare.

fiul meu cu trup de munte,
o să-mi aperi faţa. oare,
când şacalii mă vor rupe,
călcând umbra în picioare?

tu ce străluceşti în râul
cel cu apă-nvolburată,
o să-mi ţii pe umeri cerul
ce mă-ngroapă şi dezgroapă?

stau plângând în luntrea vieţii
pumnu'-n gură mi se pune,
fi-vei, tu, în lumea aspră
un toiag ce... nu apune ?

şi-ngenunchi,
şi bat metanii,
fiul meu cel din poveste,
care-mi duce-n spate ani,
fiu ce-a fost şi
ce îmi este...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Ian 22, 2012 2:04 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 16, 2012 12:38 pm  Dorina Ciocan

multumesc, Raul! mult succes si tie. cu drag

Sus In jos

avatar

Mesaj la data de Lun Ian 16, 2012 9:52 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Felicitări, Dorina! Să fie într-un ceas bun.

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 2 din 18 Înapoi  1, 2, 3 ... 10 ... 18  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum