Ultimele subiecte
» Decorațiuni din fetru
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeIeri la 7:57 pm Scris de Didina Sava

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul II-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeSam Mar 28, 2020 5:24 pm Scris de Didina Sava

» Roxana Elena Sava-lucrari de arta plastica personale
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeJoi Ian 16, 2020 8:12 pm Scris de Didina Sava

» Mihaela Moşneanu
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeVin Feb 23, 2018 6:30 pm Scris de Mihaela Moşneanu

» „Flori de piatră-Bijoux" albumul I-bijuterii artizanale marca Didina Sava
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeLun Mar 13, 2017 3:15 pm Scris de Didina Sava

» Heraclidul Alb roman semi-SF
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeMar Iul 12, 2016 12:43 am Scris de Varganici Costica

» Singurătăţile noastre-Titi Nechita
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeSam Mar 19, 2016 12:03 pm Scris de tyk

» Gustări şi aperitive
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeLun Feb 01, 2016 6:59 pm Scris de Didina Sava

» Dorina Neculce
Dorina  Neculce - Pagina 8 Icon_minitimeDum Mar 15, 2015 1:42 am Scris de Dorina Ciocan

Facebook- Flori De Piatră Bijoux
https://www.facebook.com/floridepiatrabijoux/
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Site-uri preferate
Retete culinare
Reţele de socializare
Parteneri
forum gratuit

Dorina Neculce

Pagina 8 din 18 Înapoi  1 ... 5 ... 7, 8, 9 ... 13 ... 18  Urmatorul

In jos

11112009

Mesaj 

Dorina  Neculce - Pagina 8 Empty Dorina Neculce






Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Vin Mai 04, 2012 8:14 pm, editata de 62 ori
Dorina Ciocan
Dorina Ciocan
moderator bloguri

Numarul mesajelor : 1067
Varsta : 55
Localizare : Iasi
Data de inscriere : 11/11/2009

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocanhttp://www.fa

Sus In jos

Distribuie acest articol pe: redditgoogle

Dorina Neculce :: Comentarii

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 23, 2011 1:02 pm  Dorina Ciocan

balanţa nu era în echilibru
de o parte
mulţimea păsărilor de nea
cânta frânturilor de ramuri
desprinse de pe braţe
de cealaltă
se balansau trupuri uscate
pierdute-n vise
prin labirintul tărâmului îndepărtat
aud mulţimile de voci
cum strigă-n intervale regulate
pe diferite tonuri reci
poruncitoare
şuierate
stridente
întrebătoare
balanţa nu e-n echilibru
aş vrea să mă strecor prin anotimp
s-ajung în labirint la tine în suflet
privesc femeile cu ochi de sare
îmi strigă pe multe limbi
nu trece dincolo
ai fulgi de nea
sub braţe îţi clocoteşte sânge
şi ţi-au crescut sub piele
neruşinate unghii
tresar
din cartea lui Exupery
coboară vulpea înţeleaptă
se cuibăreşte-n mine
pe colţi îi strălucesc mii de cuvinte
da poţi să sfâşii
pe sub cămăşi de gală
bunătatea e doar ecoul
pierdut prin labirint

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 23, 2011 12:32 pm  Dorina Ciocan

nu aș fi vrut să mi se tulbure
firele de nisip
imperfecțiunea era lumea aceea
echivocă
uitată la margine de spațiu
la capăt de timp
te-am regăsit
învăluind cu privirea
albastrul razelor stelare
erai atât de ascuns
ca o pagină de catre
pe care nu a mai deschis-o nimeni
mă cutremuram întrebându-mă
cum ai putut să dăinui
singuratic
în pântecul Universului
cu unghiile adânc înfipte-n palme
și firul de sânge
te înfășura ca o plasmă
apoi se prelingea
râu
căutându-mă printre nebuloase
pășeai cu grație
lăsându-ți doar urmele roșiatice să scrie versuri
pe mătasea cerului
eu mai citeam până după miezul nopții
basmul cu spiritul închis în lampă
și te credeam dintr-o altă istorie
marcată în flori de lacrimi
izvorâte din adâncul ochilor căprui
și așteptam
și așteptai
(două statui agorafobe cioplite-n piatră
celor două porți ale piatzetei)
și firul se destrăma
într-o poveste care-mi zvâcnea în piept
de nu o mai puteam ascunde
în dosul palmelor mărunte

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Lun Feb 21, 2011 12:52 pm  Dorina Ciocan

doar zilele mai pot pierde
franjurii mătăsurilor alese
așa-mi spuneai atunci
când spărgeai cu degetele fereastra
și-mi îndesai cioburile

sub formă de stea*
în locul pe care mulți l-ar fi numit
inimă
răsărea un copac
de ceară cu frunzele despiacte

ca niște brațe amorțite
și dacă nu am crezut
ai urcat pe munte
până aproape de cer
și ai scuturat zile coapte

peste mine
curgea mierea cu buze de salcâm
pe care o culegeai prin ochii tăi
topiți în lacul cu malurile lovite-n stâncă
și-n piepturile noastre va crește
o altă stea cu marginile mai rotinde
așa ziceai

atunci

când soarele se odihnea

pe umerii rotunzi

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Dum Feb 20, 2011 10:07 pm  Dorina Ciocan

luna râdea
și eu zâmbeam
îngerii cădeau
din vitralii
se vedeau pașii mei
goliți de trup
(ca o reluare de imagine
proiectată cu încetinitorul)
apăsam cu mâna steaua cea mai ascuțită
și visul mă visa
pe când eu striveam scoici
pe faleza pustie
nisipurile intrau în mine
prin talpă
vorbeau în șoapte amare
despre peregrinările tale
prin adâncuri
îmi căutai ochii
să ți-i așezi drept faruri
pe spate
îmi fluturau franjuri
desprinse din perdeaua timpului
și luna mă chema
și eu te strigam
ferecată în mijlocul luminii translucide
a unei chakra
începeam să te absorb
ca pe un elf dansând
cu ochii larg deschiși în bătaia vântului
cu pletele de fum

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj la data de Sam Feb 19, 2011 8:49 pm  Didina Sava

Dorina  Neculce - Pagina 8 Cenacl54
Dorina  Neculce - Pagina 8 Cenacl55
Dorina  Neculce - Pagina 8 Cenacl56
Dorina  Neculce - Pagina 8 Cenacl57

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Feb 19, 2011 8:14 pm  Dorina Ciocan

dintr-o parte în alta a cerului
păsările desenau inimi
pe care le atârnau de poalele
munților cu pietre înfipte în ochi
se sculptau florile iubirii
prin sărutul vântului
adia nemurirea ca o fată morgana
cu trupul înfipt în rădăcinile nuferilor imaculați
ce-și hrăneau frumusețea
din mâlul acela cleios
al bălților stătute

ai putea să nu guști din firimiturile
rămase de la masa bogatului

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Joi Feb 17, 2011 10:32 pm  Dorina Ciocan

fata de fum îmi arunca
peste umăr
scântei aprinse
din tălpile goale ieșeau
multe focuri
cu limbile ascuțite în soare
mă spălam și îmi pieptănam
gândurile găsite
pe singura tarabă
a talciocului de suflete abandonate
se vindeau dimineața mere verzi
fata de fum te striga
și îți strecura pe nevăzute
bucăți de stele culese
din grădina bucuriilor
pe când roua nu se luase
de pe obrajii nopților nestinse

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Joi Feb 17, 2011 12:29 pm  Dorina Ciocan

auzeam triluri pe sub fereastră
lumina se curba
ca o femeie amorțită
mă desprindeam din umbra aceea
care-ți tremura privirile fantomatic
pe un colț de noptieră
îți lăsai pălaria și ochelarii imenși
să-și odihnească măcar până pe la miezul nopții
stolul liliecilor siniștri care te răscoleau
pe sub frunte
mă desprindeam cu capul plecat
și mâinile în buzunare
din colțul acela de noptieră
și mă nășteam numai pentru tine
că să mă poți purta cu grijă în buzunarul de la piept

să nu mă sfarmi
să îți mai poți privi din când în când chipul
și să-ți aranjezi freza
pe când mă privești impasibil
fremâtând alături de femeia care s-a cuibărit
în noaptea fără lună
în umbra mea

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 16, 2011 8:49 am  Dorina Ciocan

mă înfăşurai în flori de nufăr

şi îmi curgeau râuri înspumate peste umeri

îmi creşteau cioburi de gheaţă în formă de stea

în dermă
spirala mă-nghiţea în valuri de lumină
tu îmi întindeai mâna de peste anotimpuri
şi rămâneam acelaşi manuscris îngălbenit
deschis la pagina în care-mi puteai citi gândurile
dacă-ţi lăsam inima ca semn de carte
aduceam noaptea în visul tău o ploaie
din pulbere de stele
în care se scăldau fluturii cu două capete
şi te priveau hipnotic
sărutându-ţi buzele livide
prin seva buzelor mele
trăiai
o altă viaţă la margine de galaxie
atunci mă prefăceam într-o cămaşă învechită
să îţi ascund golurile adâncite în piept
şi trăgeam perdeaua
cutremurată
până la celălalt capăt al păcatului

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 16, 2011 8:47 am  Dorina Ciocan

Mara, Raul , vă mulțumesc de lectură și semn .cu drag, dorina

Sus In jos

Marioara Visan

Mesaj la data de Mar Feb 15, 2011 2:03 pm  Marioara Visan

"(eu îmi împleteam degetele în frânghii
din care izvorau arzătoare fascicole de gânduri) "

Superba metafora, tu stiai ca degetele sunt antene ce ne incarca cu informatie energetica?, te iubesc si abia astept sa ne intalnim sambata.

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj la data de Mar Feb 15, 2011 9:00 am  Ovidiu Raul Vasiliu

Simfonia de culori a primăverii, căzând pe clapele sufletului, poate da naştere unui cântec al liniştii, cum nu s-a mai auzit nicăieri, niciodată Wink Smile

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mar Feb 15, 2011 8:40 am  Dorina Ciocan


când primăverile își varsă simfonia de culori
peste clape
aș mai putea să-ți sting un ultim
cântec suav
în urechea dreaptă
în astă seară
apleacă-ți doar amintirile
peste buzele mele
decupate din trupul îndoliat al nopții
și lasă-ți inima deschisă

apleacă-te ușor pe spate
ca să te poți oglindi în mine
sau doar să îți netezești
chipul striat
de atâta căutare

ai putea să mă regăsești
pierdută
prin seva proaspătă
a primăverilor răpuse în amurg
și gura mea cu gust de petale crude
îți va striga chemări
de contopire în adândul florilori de colț
străjeri împătimiți ai muntelui pleșuv


.

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Feb 16, 2011 8:46 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Dum Feb 13, 2011 4:54 pm  Dorina Ciocan

întunericul acela lăptos încă mai renăștea oameni
(așa le ziceam/chiar dacă erau niște vietăți sinistre
cu trupuri gelatinoase prin care se vedeau măruntaiele
și conductele de sânge)
ele se desprindeau înfricoșate din gura nesătulă a nopții
și alunecau inerte la picioarele mele
-fântânile cu lacrimi, îmi șopteai,
își croiesc o cărare spre lumină


(eu îmi împleteam degetele în frânghii
din care izvorau arzătoare fascicole de gânduri)


Îmi atingeai cu buzele fierbinți marginea mantiei albastre
crezând că-s o zeiță ascetă
cu limba de cremene
tunam ca pe o blasfemie:
-să se facă lumină!


focul pâlpâia(desenând tablouri sacre pe obrazul cenușiu al lunii)
din burta lui cutremurată
ieșeau aborigeni cu trupurile goale și fețele vopsite provocator
(destinul lor mergea în spate/cu mâinile împreunate /le număra pașii
până lângă prăpastie)
peștera scuipa apele din adâncuri
peste sfărșitul acela de lume
ca pe o rană vindecătoare
a ochilor bolnavi de întuneric

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Dum Feb 13, 2011 8:05 am  Dorina Ciocan

multumim, Didina.am petrecut ziua ei alături de copiii de la corul Sfântul Nectarie -junior și Codrin mi-a oferit postul de manager al corului..cred că vor să le fiu impresar.ne-am distrat frumos.cu mare drag,dorina

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj la data de Sam Feb 12, 2011 2:45 pm  Didina Sava

Azi e ziua printesei tale Adelina.Am cunoscut-o odata cu tine in curtea bisericii Barboi si mi-a fost draga de cum am vazut-o.Pentru cei mai frumosi ochi cicorii toata dragostea mea si calde urari de sanatate si fericire pentru Adelina si pentru tine Dorina ,alaturi de copii tai.

Dorina  Neculce - Pagina 8 11

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Joi Feb 10, 2011 7:13 pm  Dorina Ciocan

Raul, și mie tot despre asta-mi amintește...mulțumesc de lectură și ...semn.cu drag

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj la data de Joi Feb 10, 2011 2:20 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Chestia cu băutul oţetului îmi aminteşte de Cineva...iar cuiul din talpa dreaptă îmi aminteşte de Mama acelui Cineva.. Wink

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 09, 2011 4:35 pm  Dorina Ciocan

ce știi tu?
poate eu chiar mă bucuram pentru că ajunsesem
cu un cui în talpa dreaptă pe tărâmul acela al umbrelor...
însorit dimineața numai pe o parte.
aici oamenii nu se tem să-și poarte piepturile dezgolite
tatuate cu peisaje macabre
sau sculptate ca niște basoreliefuri
semne dureroase în amintirea unor falși eroi
căci oamenii pe aici nu se privesc niciodată în ochi
ei își schimbă mereu măștile de carnaval
și joacă diferite roluri
au nume de împrumut
mie mi-au împrumutat provizoriu numele „înghițitoarea de săbii”
nu ca pe un dar
ci doar pentru că nu-l mai dorea nimeni și...eu fiind ultimul venit...
mă zoreau să înghit săbiile acelea tăioase de trei , patru ori pe zi
alunecau vertiginos și nu-mi arătam frica
nu mai voiam să fiu alungată
pribegia e și ea ca o săbie lucioasă implantată pe furiș
te ia prin surprindere și te doboară
nici nu clipeam. îmi jucam bine rolul în acel paradis al tavernelor
înghițeam săbii cu gust de sânge și-mi era bine
ce știi tu?
a treia oară ceream apă
întotdeauna greșeau vasele și-mi dădeau oțet
dar era proaspăt
cumpărat la reducere
erau și aici alimentare prin colțuri

apropo, sunt reduceri
se vând chiar și săbii
să ne grăbim
ai stins lumina?
ai închis gazul?
ai oprit apa?
atunci e foarte bine...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mar Feb 08, 2011 4:59 pm  Dorina Ciocan

din ochiul lui alb izvorau tablouri sacre
cu trandafiri negri şi lacuri înroşite
în miezul nopţii manechinele părăseau vitrinele
ca să îşi spele picioarele albastre
în răcoarea razelor de lună
eu priveam pe furiş mâinile Lui
și mă întrebam dacă mai aveau vlagă
să modeleze caolinul
mâinile lui neobosite aşezau în rând
îngerii cu chipuri plumburii
iar grădina paradisului se umplea cu încă un veac
oooo,acest sfârşit de lume
care se scurgea pe sub zidul plângerii
pe când ochiul lui îşi deştepta pleoapa doar pe jumătate
și împroşca lumina aprinsă de vânt
nu ştiam că a trecut seceta
îmi creşteau crengile pe sub unghii
mă întrebam dacă nu-s cumva o pădure
uitată la marginea gândului rotund
sau poate-s doar femei despletită care-şi rujează buzele strident
într-o nuanţă de verde crud

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mar Feb 08, 2011 3:50 pm  Dorina Ciocan

promit sa revin cu un material amplu...nu e singura mea activitate de acest gen...am mai organizat evenimente prin care aduceam un omagiu poetului Ioanid Romanescu...

Sus In jos

Marioara Visan

Mesaj la data de Mar Feb 08, 2011 11:53 am  Marioara Visan

Felicitari Dorina pentru toate eforturile tale de a aduce in sufletul copiilor acea lumina a culturalitatii, efortul de a-i invata de mici sa aprecieze valorile culturale si nu numai ale timpului, stiu ca e foarte greu sa faci ceea ce ai reusit tu, sa strangi la un loc pleiada culturii iesene in presoanele domnului Emilian Marcu o Lumina minunata a literaturii romanesti, domnul Horia Zilieru, o complexitate de talent ce revarsa din sufletul dumnealui atat de frumos spre a inunda pustiul din noi si al transforma in "teren roditor" si nu in ultimul rand domnul Dionisie Vitcu, omul care a stiut sa ne aduca in suflet prin interpretare, stralucirea Luminii scriitoricesti, inca o data felicitari si la cat mai multe astfel de momente in viata copiilor, stiu ca e greu dar satisfactia e pe masura, cu drag din drag Mara.

Sus In jos

Didina Sava

Mesaj la data de Mar Feb 08, 2011 8:43 am  Didina Sava

Draga Dorina

Te felicitam pentru actiunea de la scoala ta,la care ti-ai adus si tu obolul invitand personalitati ale lumii culturale iesene si probabil nu numai la acest lucru s-a redus activitatea ta.M-as bucura enorm daca ne-ai prezenta un foto video reportaj mai amplu intr-un topic special deschis de tine la categoria "Evenimente la care au participat membri ai asociatiei",unde vei reposta acest film si poate vei atasa si cateva fotografii scriind si un un mic preambul explicativ.Astept cu mare drag postarea ta.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mar Feb 08, 2011 8:12 am  Dorina Ciocan


au mai fost prezenți domnul Horia Zilieru și domnul Dionisie Vitcu.
Le mulțumesc pentru că au dat curs invitației mele.cu respect, Dorina Ciocan

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Feb 10, 2011 7:15 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Lun Feb 07, 2011 11:03 pm  Dorina Ciocan

dalta săpa,
săpa în adâncul meu

-câți bani ai ascuns?

chipul mi se tulbura

mă întrebai...unde e comoara?
și-am început să suspin în fiecare lumânare,
care se topea în mâinile voastre

am îngropat comoara la capătul umbrei

și-apoi am săpat,
am săpat cu unghiile scăldate
în lumina sepulcrală
ți-am aprins ochii,
ca tu să mă poți risipi
în uriașe rotocoale de fum,
ca pe cea mai veche iubire/haină fără de trebuință


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Feb 09, 2011 4:36 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Dum Feb 06, 2011 10:28 pm  Dorina Ciocan

știi?

casa bunicilor mei își pierdea strălucirea

acoperișul privea în urmă cu tristețe

pe când își deschidea noi uși putrede

bufnițelor năucite de lumină

da

aici trăia în miez de noapte o altă lume

a umbrelor

podul se înălța până la cer

bufnițele se prefăceau în lampadare luminoase

și stăluceau pe satinul rochiilor

domnii își scuturau redingotele de păianjeni și praf

și înaintau în pasul lor solemn
trâgând nesățios din trabucuri scumpe
în zori invitau domnițele la dans
risipindu-se ca fumul până dincolo de stele
multă armonie umplea locul acela
vinul curgea ca un râu liniștit de sânge
dar se-nfruptau din carne fragedă de căprioară

locuința spiritelor

tremuram când îmi vedeam chipul de păpușă decolorată
în sticla geamurilor crăpate
și coboram cărarea
prin porumbi
iar șoaptele îmi murmurau
perechi-perechi
lăsându-mi ploia să mă simtă

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Dum Feb 06, 2011 9:15 am  Dorina Ciocan

erai neîndurător când îmi spuneai că
lacrima
doar ochiul o putea desprinde
și totuși eu vedeam
lacrima cerului
cum se prăvale peste noi în zilele fierbinți
lacrima de pe obrazul trandafirului
cum spală tălpile obositelor iele
auzeam
lacrimile pietrelor
când ne spunea buna povești
despre jalea ce a cuprins lumea la moartea aceea:
-au plâns și pietrele...

și îți sorbeam printre sughițuri
lacrime de stele
pentru că erai neîndurător
îngenunchiam în zori
smerită
cu pamlele pe față
și ascultam
cum plângea nemărginirea
prăbușită peste mine
cu lacrimă de cântec

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Feb 05, 2011 11:30 pm  Dorina Ciocan

așa e , Raul...păpușile mele fac aluzie la trecerea noastră pe aici...multumesc de lectură și trecere.cu drag, dorina

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Feb 05, 2011 11:26 pm  Dorina Ciocan

îngerul se oprea întotdeauna la poarta noastră
își strecura numai umbra pe sub ușă
mama aprindea candela
și așeza câte o carte de rugăciuni în piepturile noastre de copii
arătându-ne lumina zugrăvită în arabescuri
ba pe un perete
ba pe celălalt

(știi?
lumina aceea care îți punea mari semne de întrebare
pe când tu așteptai niște simple răspunsuri)

deodată mama mă întreba surprinsă:
-tu de ce te-ai întors?

amurgul tremura pe ape
eu nu știam de unde veneam și gândurile îmi zburau

ca niște stoluri de păsări pe deasupra casei noastre
toamna
intrau în mine multe asemenea păsări
și eu mă înălțam doar cu mâinile care-mi dansau împrejurul trupului
pe când oglinda nu mai voia să îmi arate chipul
îngerul urca înaintea mea scara cerului
ca să îmi lumineze de acolo
de foarte sus
tristețile
de aceea când suflu în candelă
tu izbucnești în plânset înăuntrul meu
am să te aflu în ziua
în care bucuria din noi o să se ridice până la cer
și o să ne mutăm într-un colț de tablou pictat de același înger
care poposea întotdeauna pe la poarta noastră...

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj la data de Sam Feb 05, 2011 10:46 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Îmi place "Păpuşa mea cu ochii stinşi"..aluzie la viaţa postumă...la sufletul care rămâne:
"o-ndemn să nu-mi zâmbească
i s-ar desprinde capul
și-ar curge peste mine
o altă lume"
Nichita Stănescu zicea undeva că, dacă timpul ar încetini în trecerea lui, bătăile inimii s-ar înteţi iar dacă timpul s-ar opri, omul nu şi-ar mai putea stăpâni bătăile inimii.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Feb 05, 2011 5:45 pm  Dorina Ciocan

Liviu, multumesc de trecere și apreciere, cu drag

Sus In jos

liviu miron

Mesaj la data de Sam Feb 05, 2011 4:12 pm  liviu miron

"culegeau boabele de timp
scurse prin ochiul deschis al Pământului"
interesanta constructie si n-am cum sa n-o remarc.
Ma bucur fiindca reusesti sa evoluezi. Felicitari!

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Feb 05, 2011 8:31 am  Dorina Ciocan

femeia aceea cu tălpile goale
care aprindea macii în lanul albastru
puteam fi chiar eu
da
aseară nu m-am putut întoarce
și-am rămas acolo
înconjurată de lebedele negre
(unduindu-și grațios trupurile)
răspunzând printr-o tăcere sacră întrebărilor mele

&

apoi culegeau boabele de timp
scurse prin ochiul deschis al Pământului
și tresăreau înspăimântate
când le-ntrebam de axis mundi
îmi arătau chipul tău
uitat la marginea pădurii
care făcea trecerea
dar până când să-mi fie el axis mundi?
până când să văd prin ochii lui
și să iubesc doar iubirile lui?

și rugam naiadele zburdalnice
să mă-nfășoare într-o petală de lacrimă
sau să mă ascundă într-o capsulă a timpului
până se despică norii
să-mi pot cânta și eu tăcerile
să mă pot desprinde din trupul în care am fost aruncată cu forța
ca să pot învăța singură drumul spre lanul albastru
în care numai întunericul mai arde macii

și lebedele culeg în faldurile nopții boabele tocite de anotimp

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Feb 05, 2011 11:28 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Joi Feb 03, 2011 10:09 pm  Dorina Ciocan

Femeia ședea ziua întreagă pe prispa casei legănându-și tupul brăzdat de timp și își tot arunca ochii goliți de vedere înspre poartă, semn că aștepta de prea mult pe cineva.

Mă opream adeseori lângă gardul din bețe de floarea soarelui, ca să îi zăresc chipul de bătrână, înfășurat în hainele-i cernite, lungi până în pământ și ca să mă mir de fața ei săpată în șanțuri adânci de riduri ce părea un adevărat labirint prin care mă pierdeam în lumea sufletului ei trist și răvășit, unde întâlneam oamenii ce probabil i-au trecut prin cale, foști tovarăși care stăteau și ei pe prispele lor uitați de timp și de griji.

Bătrâna era vecina noastră.Duntrăchița. Nu fusese mereu orbă. A orbit de bâtrânețe.
O mai țin minte de pe când era încă în putere , cu fața aspră, cu broboada trasă decent pe frunte, cu hainele mereu curate, mirosind a flori de tei și a frunze proaspete de nuc.

Mă simte dincolo de gard și întreabă cu glas tremurat dar destul de puternic :
-Cine-i? Cine-i acolo? Ești tu , fata cea mică a Lenții?
Mă îndepărtez speriată de simțul ei de oarbă și mă cuprinde o milă, aproape o revoltă față de nedreptățile ce li se fac unor oameni.
Femeia stăpânea din moși- strămoși magia albă și mergea căutând calea cu bâțul ei nelipsit pe la toți cei care îi cereau ajutorul.
Descânta de toate: de deochi, de spaimă, de ursită, de blesteme.
Când ne îmbolnăveam, mama o chema și pe la noi.
Ea își pregătea pe pipăite toate cele necesare într-un ritual desăvâtșit.
Punea la loc de cinste apa neîncepută, cărbunii aprinși, lingura de aramă și cu ochii închiși ne atingea fruntea , tîmplele, spatele, călcâiele. Simțeam cum mă înfioară mîinile ei reci, osoase și cădeam ca într-un vis nesfârșit în murmurul vorbelor ei:
„Ieși deochi din ochi,
din tâmplă,
din piept,
din spate,
din călcâi și te du acolo unde s-a dus urâtul...”și nu îmi mai amintesc toate ce ni le zicea .
Nu știu de unde avea puterea aceea de a ne face sănătoși.
După ce pleca, cerul se întuneca în urma ei și natura se dezlănțuia întotdeauna înfuriată că a fost tulburată de cântecul/descântec al oarbei. Norii parcă se luau de piept și trăsnetul ne înfiora despicând zare și cutremurând casele.
Totul dura cel mult o jumătate de oră, apoi cerul se limpezea și noi ieșeam din ascunziș ca să privim curcubeul ce se lăsa ca un brâu de fecior mândru peste mijlocul cerului.

Pierdută într-o existență opacă, oarba își ducea singurătatea pe umeri cu mare demnitate. Nu supăra pe nimeni și ajuta pe fiecare.
Vara și-o petrecea pe prispa aceea răcoroasă, la umbra copacilor fructiferi care aveau niște roade așa de bune cum nu avea nici un alt copac din sat.Iarna își arunca privirile golite pe fereastră mică încercând să vadă cu ochii minții oameni și locuri.

Zilele i se păreau bătrânei prea lungi și eu așteptam să se facă seara ca să merg cu mama pe la ea să-i ducem de mâncare. Mereu ne aștepta. Intram într-o tindă întunecoasă cu o singură scară la marginea podului și scara aceea mă atrăgea de fiecare dată,ca un magnet. Eu deja „locuiam” în două poduri: al casei noastre și al casei bunicilor, dar tare aș fi vrut să colind măcar o dată podul casei ei, unde credeam că o să descopă o lume ascunsă, cu multe secrete și lucruri deosebite.
Băteam la ușa singurei camere și oarba ne deschidea cu fața înseninată.
Camera era foarte îngrijită și mirosea a busuioc . Pe jos erau țoale din cordele viu colorate, pe pereți domnea o întreagă lume pierdută în fotografii îngălbenite de timp. Mai erau două paturi cu tăblii înalte , așezate în paralel, iar la mijloc, lipit de peretele din față , străjuia un dulap din lemn pentru vase, dar nu numai, putea fi și o masă pentru scris, după cum era descopăr mai târziu.
Cât timp discută cu mama, eu nu mă mai săturam să privesc oamenii care-mi zâmbeau nepăsători din poze.
Când plecăm ne mulțumește și o întreabă pe mama dacă sunt la școală și dacă știu să scriu, să vin a doua zi să-i scriu scrisori pentru copii ei. Știam că are 7 copii și doi nepoți care nu au mai vizitat-o de mult timp.
Răspund repede că știu să scriu, ca să nu zică mama că nu pot veni. Cred că treminasem clasa a doua, dar citeam foarte bine și scriam nu prea frumos, dar fără de greșeli.
Până atunci îi scrisese fratele meu și de mult așteptam , invidioasă , ca să îi iau locul, să pătrund în sufletul bătrânei, să știu ce gândește, ce dorește.
Și-mi spune șoptind :
-Să vii singură, auzi? Nu vreau să-mi afle toți secretele.
Aproape nu pot dormi cu gândul la ce o să-mi dicteze, ce oameni voi cunoaște, ce lume ascunsă în mintea ei .
M-am trezit foarte de dimineață și m-am dus ca să-i bat la ușă. Nu a fost surprinsă că am venit așa de devreme, ci parcă mă aștepta de dincolo de anotimpuri, de dincolo de timp, cu ochii goi , cu spatele gârbovit, cu fața ei încruntată.
A tras un scaun la masa improvizată, a adus o hârtie îngălbenită și un creion chimic tocit la vărf și a început să stea pe gânduri, parcă adunând de prin văi cuvintele pierdute. Eu așteptam și aproape nici nu respiram, înfricoșată că m-ar putea trimite acasă.
Apoi bâtrâna a început: „Dragii mei copiii, nici nu știți cât de mult vă aștept să-mi deschideți ușa măcar o dată la 2 - 3 ani”...și-mi venea să plâng, dar înghițeam lacrimile acelea sărate și îmi mușcam buzele până la sânge ca să pot scrie liniștită.
Apoi iar se orea, dar eu mai adăugam și de la mine, parcă intrată în sufletul femeii. Mă punea de multe ori să citesc ce am scris și eu citeam și ceea ce am adăugat, dar nu mă oprea , ofta și zicea:
-Așa, e foarte bine...
Ieșeam răvășită de durerea ei dar știam că nici răspuns nu va primi prea curând, pentru că iar mă chema și începea cu aceeași formulă.
Rar, după mult timp mai venea câte o scrisoare și bătrâna mă chema de foarte multe ori să i-o recitesc și lăcrima fericită că nu e uitată în întunericul ei de nedescris.
Cine era Duntrăchița?
Mama povestea că era un moș Dumitrache de vreo 50 de ani căruia îi murise soția și nu a stat nici 7 zile văduv. S-a dus peste deal(în alt sat bănuiesc) și a adus acasă o nevastă foarte tânără de vreo 17 ani, nu prea frumoasă, da vrednică și muncitoare.
Mama mai povestea, crucindu-se de ciudățenia moșneagului, că ieşea ziua pe la poartă, în văzul lumii, îi dădea tinerei soții bomboane de pe limba lui.
Mie mi se părea fantastic moșul, ba îl credeam un fel de fachir și mă întrebam ce soi de vietate o fi fost cu o limbă ca de reptilă de putea sta la distanță cu bomboanele pe limbă să i le ia femeia?Și de ce ni i le dădea cu mâna? Ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi, nu s-ar mai fi chinuit atâta...
Dar uitam de întrebările astea și mă luam cu joaca pe la Holm, cu copiii, încercând să alergăm până la celălalt deal să atingem cerul cu mâna sau devale să ascultăm cum se înfurie apa în căderea ei spre baraj.
Nu l-am cunoscut pe moș Dumitrache. A fost pentru mine doar un personaj despre care știam că a lucrat la moșia boierului cu bunicul meu.
Bunicul meu a fost viziteul boierului, umbla în uniformă scrobită și purta mănuși albe, era elevat și vânjos, vorbea frumos cu toată lumea și era iubit sau poate doar temut de mulți. Moș Dumitrache era paznic al recoltelor bioerului, cred că se numea vataf ...Era dur cu oamenii satului , purta un bici din piele împletit din douăsprezece șuvițe și lovea oameni nevinovați care doar treceau pe lângă moșia boierului, doar ca să arate puterea ce o avea asupra ţăranilor de rând.
Cu soția se putra frumos, dar a murit după ce a făcut copiii și mătuşa a rămas singură cu toți copiii și i-a crescut făcându-le cu mâna ei haine și opinci din piele de porc , apoi trimițându-i în lume pe fiecare , chiar și pe cei doi nepoți de la fete, făcuți de „fata mare!”
i-a mai crescut tot cu demnitate și nimeni nu râdea de dânsa pentru că nici ea nu râdea în fața numănui.
Cred că asta a fost o strategie de a ei de când a rămas văduvă, de a nu se lăsa înfrântă de vorbe sau de oameni.
Când încă mai vedea , ne stângea cât eram de mici , la ea în ogradă și ne vorbea despre apocalipsă și despre domnii cu mașini care vor veni peste timp și vor fi mai răi decât boierii ce au fost.
Cu drag mi-o amintesc.

Dar după un timp a început șă-și piardă și mințile, așa încât pe la miezul nopții ieșea afară, se duce pe malul apei și pur și simplu urla ca o fiară înjunghiată. La început ne-am speriat tare pentru că noaptea și apa amplifica strigătul.
Apoi , mama a aflat că este ea pentru că a urmărit-o în timp ce se îndrepta pe lângă salcâmii noștri spre iaz...Și ne liniștea:
-Să nu vă fie frică.E mătușa Duntrăchița. Își strigă și ea amarul, biata.
Se lasa iar liniștea.

Într-o vacanță de iarnă nu am mai găsit-o în casă. A venit o nepoată de la București și a luat-o.
Din clipa aceea, nimeni nu a mai auzit nimic despre oarbă, nici dacă mai trăia, nici dacă a murit...pur și simplu a dispărut, așa pe neștiute , precum o adusese moș Dumitrache, de peste deal.
Casa se întrista și pereții cădeau, gardul ei îngrijit altădată, acum era doar o amintire , nici copacii nu mai rodeau.
Dupa o vreme am găsit numai locul revendicat de altă familie.
El, moș Dumitrache, care păzise toate meleagurile acelea cu biciul în mână, croind în stânga și în dreapta pe cine nimerea nu a avut parte ca măcar un copil, un nepot să-i moștenească o fărâmă de pământ .

Mai treceam uneori pe lângă locul unde a sălășluit oarba și mă opream ca în copilărie, privind îndelung, doar - doar o fi zărind-o.
...Și parcă o zăream, cu bățul nelipsit care era ca și crescut de mâna ei, cum bate cu palma în sticla oglinzii, rotindu-și haotic privirile golite, întreabând tremurat, dar puternic:
-Cine-i ? Cine-i acolo?
I-aș fi răspuns acum:
-Sunt eu...cea mică, însă știam că glasul meu nu mai poate răzbate până la dânsa.

Din ochii goi ai oarbei se prelingeau prin labirintul ridurilor șuvoaie de lacrimi şi ea parcă încerca să regăsească ceva...ceva pierdut cu mult timp în urmă pe drumul întortochiat al vieții...

Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Mier Feb 15, 2012 4:29 pm, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 02, 2011 12:08 pm  Dorina Ciocan

păpușa mea cu ochii stinși
îmi șterge tălpile cu palma dreaptă
să le păstrez pașii
apoi îmi lasă numele să mai plutească
precum un fluture ieșit firav din crisalidă
deasupra casei amintirilor

(iar am uitat păpușa mea cu ochii stinși
împărăteasă peste gânduri)

îi fac doar semn de la distanță
cu ochii înroșiți de grijă
o-ndemn să nu-mi zâmbească
i s-ar desprinde capul
și-ar curge peste mine
o altă lume
cu paravanele opace
și alte mii de ascunzișuri
pe când din gura nopții
se-nalță sunetul de trâmbiță

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 02, 2011 11:50 am  Dorina Ciocan

îmi amintesc ziua
în care tu îţi deschideai pleoapa asupra lumii
eu îmi lipeam urechea de talpa cerului
şi ascultam tăcută plânsetul acela sinistru
până îmi toceam simţurile
da simţămitele cu gust de gutuie
îmi dădeau ghes
să te caut
chiar şi în mirosul îmbătător de lavanda
lucrurile îmi vorbeau în limbi vechi
demult uitate

şi-am început să te caut
căţărându-mă pe cărarea deschisă a cerului
numărându-mi paşii într-o matematică ilogică
o mie de chemări
sute de duminici lipsite de mine
o mulţime de nu
împărţită la da


tot alergam pe margine de timp
să-ţi aduc nevrozele mele
roase în mijocul zilei
de gura soarelui flămând
acum îmi las amprenta pe un obraz
încremenit la poarta zorilor
care au uitat să ne mai trezească


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Feb 03, 2011 9:16 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Feb 02, 2011 11:14 am  Dorina Ciocan

adăpostit în geana timpului
tu mă aștepți/ răscolind zarea
încerc să îmi ridic pasul
peste ploaia de lumină
își lasă întunericul
perdeaua de mătase
trupul nopții mi se lipește
răcoros de umeri
ca o cămășă țesută de păianjeni
atingi cu buzele înfierbântate
obrazu-mi palid scăldat în pulbere de stea
mă treci printre suspine
în Valea Plângerii
pe când naiadele păzesc fântânile cu lacrimi
mulțimile de fluturi cu capete de morți pe spate
își caută în mine cuiburi

&

iar mă ascund bătrânii
în ramele icoanelor/în răsărit
simt noaptea pe sub gene
bătrână îngenunchiată
ce îmi aprinde candela în piept

ca tu să mă zărești printre ruine


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Dum Feb 06, 2011 9:17 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Lun Ian 31, 2011 4:45 am  Dorina Ciocan

Liniștea satului a fost tulburată într-o zi de vară , după ce grădinile și gospodăriile din zonă au fost devastate de o inundație, cred că prin anul 1971.
Aveam 4-5 ani, dar văd clar prin ochii minții mulțimea aceea neobișnuită de bărbați, femei și chiar copii.
Au poposit la pe malul iazului nostru și au început să-și încropească locuințe(colibe săpate în maluri).
Oameni. Dar arătau altfel. Până în ziua aceea văzusem oameni cu chipul blând, cu zâmbetul întipărit pe buze.
Nou-veniții ne speriau prin asprime și înfățișare. Erau duri, cu mâinile bătătorite,cu hainele transpirate și murdare, iar ceea ce era și mai înfricoșător la ei erau bărbile albe, încărunțite, negre care le treceau de brâu.
Lipovenii. Așa îi numeau oamenii satului.
-Nu vă fie frică de ei. Sunt și ei oameni. Au venit să câștige un ban. Îi scot nevoile din bordeie.
Mintea mea de copil nu se putea odihni. Noaptea lipovenii parcă porneau încruntați, cu bărbile lor dese și lungi,cu măinile îndreptate spre mine, amenințând că-mi fură sufletul.
Strigam prin somn cutremurată.
-Ai visat iar urât. Odihnește-te.Treacă cu noaptea, zicea mama, făcându-mi cruce.
Noaprea trecea, dar venea alta și alta.
Ziua, noi, copii satului porneam tăcuți spre iaz și priveam înfiorați de departe lucruri pe care nu le înțelegeam.
Un furnicar neobosit. Săpau, cărau pământul cu roabele sau cu căruțele, tăcuți ca zilele de post și veșnic adânciți în gânduri, priveau spre noi de sub frunțile brăzdate de riduri adânci și pline de boabe de sudoare.
Trebuia să mărească matca râului, să construiască diguri, locuri de variante pentru scurgerea puhoaielor.
Câmpia altă dată verde, moale, întinsă, peste care mă credeam stăpână pentru că era moștenită de la bunicul , murea acum sum brazde negre. O înghițea pământul reavăn scormonit de oamenii aceștia ieșiți parcă din adâncuri să ne ogoiască alergările prin stratul moale al ierbii și prin apa cristalină a pârâului.
Pentru că aveam casa la vreo 50 de metri de malul apei și pentru că tata era un om prietenos, nu mică mi-a fost mirarea când lipovenii au început să mișune prin curtea noastră.

În amezile fierbinți își aduceau rogojinile la umbră și dormeau în păduricea de salcâmi din curtea casei noastre.
Nu am spus nimănui despre frica ce îmi paraliza de la o vreme trupul.
Când le auzeam glasurile, mă făceam mică de tot, inima parcă-mi cobora în gât să mă sugrume.
Am zăcut de boala asta săptămâni de-a rândul, până l-am cunoscut pe moș Filip, lipovanul cu cei mai blânzi ochi din câți văzusem până atunci și trupul uscat ca trunchiul unui copac secular.
Veneam, sărind și cântând, pe cărarea făcută prin porumb, care mă aducea de la iaz.Cântam și alergam doar ca să nu-mi fie frică.

Deodată, întâlnesc unul din oamenii care mă bântuiau nopțile și încep să țip din toate puterile.

Moșul mă ia în brațe și-mi zice cu o voce ca de înger:
-Nu te teme.Am și eu nepoți ca tine. Știu că -s un moșneag fioros, dar nu îți fac nimic .
Îl privesc și văd ochii curați și zâmbetul oamenilor buni, atunci mă lipesc de pieptul lui osos să îmi regăsesc liniștea de care aveam atâta nevoie.
Ajungem în ogradă și moșul mă lasa lângă tata întrebând:
-Și asta e tot a ta?
-Da. E cea mai mică.
Au trecut atâția ani, dar vocile lor încă îmi răsună în ureche.
-Nică, ai grijă, eu lucrez de o viață la iazuri. Unii îngroapă umbrele copiilor.Acei copii or să se înece în apele astea. Construirea unui iaz așa de mare cere multe jertfe. Tu nu o mai lăsa pe malul apei când se lucrează.Să meargă când nu sunt oamenii la lucru. Și să nu crezi că vorbesc prostii.
Tata mă mângâie și-mi spune:
-Să nu te mai duci pe devale, auzi! Să stai acasă o vreme!Hai. du-te și te joacă!
Mie mi se face frig, un frig amestecat cu frică.
După ani și ani, unii dintre copiii satului s-au înecat în apele turbate și mie îmi venea mereu înaintea ochilor chipul împuținat al moșului care-mi dădea de grijă.
Moș Filip devenise un fel de bunic al nostru. Dormea la noi în una din camere. Când se întorce la lucru de acasă(pentru mine „acasă” al moșului era tărâmul celălalt), ne aducea multe dulciuri. Când pleca la săpat, noi cătrobăiam după dulciuri și i le mâncam dând vina unii pe alții spre disperarea tatălui meu care ne ținea discursuri despre demnitate.
Seara ne adunam cu toții pe o rogojină în fața casei și eu stăteam veșnic în brațele lui mirosindu-i pieptul îmbibat de poveste. Moșul ne spunea multe lucruri despre locurile pe care le-a mai înfăptuit, despre nepoții lui, despre copiii lui care parcă l-au uitat și despre faptul că o să muncească până n-o mai putea doar să câștige un gram de pâine.

Cu toate poveștile lui triste, era mereu vesel și prietenos.
Vara era acum pe sfârșite.
Matca iazului se mărise. Avea un kilometru în lățime. Digul era construit și pavat cu ciment. Se mai construise în centrul mătcii un cilindru masiv din beton pe care îl numeam „călugărul”.
- Pe aici o să treacă apa în baraj, ne spunea moșul.
Copilăria mea devenea și mai halucinantă . Locurile noi ivite îi dădeau noi dimensiuni.
Într-o zi de sâmbătă lipovenii au plecat zgomotos precum au venit.
-Azi or să dea drumul la ape. Să nu stați în matca iazului . Puteți privi cum vine apa de pe dig, ne-au zis părinții.
Ne-am adunat cu toții încă de dimineață pe dig și priveam apa care se apropia mâncând pământul negru.
Dar parcă simt ceva, ca o chemare. Alerg spre coliba moșului și bat cât pot cu mâinile în ușă.

Copiii strigă îngroziți.

Coliba era tocmai în mijolcul iazului.

Moșul iese buimăcit de somn.

Nu am timp să-i explic, Îi arăt doar apa care se apropia cu gura căscată ca o leoaică înfuriată.
Moș Filip mă ia în brațe și aleargă cu mine spre mal.Apa alerga în urma noastră.
Când ajungem pe dig, își izbește buza înfuriată în mal.
Moșul nu plecase. A servit în seara aceea o sticlă de vin pe care i-a dat-o un lucrător binevoitor.
Îi curg lacrimi pe obraz și îmi șoptește ca pe o mare taină:
-Ne-ai salvat...Cred că tocmai ți-ai regăsit umbra. De azi, apa o să te iubească pentru că aproape i-au devenit stăpână.
Și moș Filip își trage ușor chipul în oglindă lăsându-și lacrimile să îmi alunece ca niște stropi de lumânare pe obraz...

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj la data de Dum Ian 30, 2011 1:47 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Interesant, cu pescăruşii..cu iubitul la care te referi, care creşte până la cer păşind peste tine pe faleze...creşte pentru că e iubit dar este fără nume pentru că e nepăsător şi nu-şi dă seama că e iubit. Acu' de', nu ştiu dacă am înţeles ce trebuia. E fain, îmi place.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Dum Ian 30, 2011 11:19 am  Dorina Ciocan

Ooo,iată!
pe obrazul meu
s-au așezat nisipuri

faleze întinse de-a lungul cărora
te plimbi alene
în diminețile pustii
pe când soarele își dezgroapă fața
treci peste mine
fără să-ți pese
cu mâinile în buzunare
bocancii îți plesnesc
și crești până la cer
un uriaș fără de nume

fluieri

vântul îți flutură turbat cămașa
ca pe o flamură albă

pescărușii cu ochi goliți
te înconjoară în țipete stranii
se așază obosiți pe spate
ciugulindu-ți rănile desprinse
se pierd în dulcile plăceri

acoperă-ți privirile cu noaptea

e prea târziu

ochii tăi zac pradă în nisipuri
prin ei văd pescărușii până dincolo de zare



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Lun Ian 31, 2011 4:51 am, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Ian 29, 2011 3:08 am  Dorina Ciocan

chiar dacă mă privești neîncrezător

mușcându-ți buzele într-un sărut

scăldat până la sânge

eu pot să-ți strâng

de sub pleoape

vietățile închipuite care îți rod din iriși

și mai aștept primăverile

să ți le desprind

ca pe niște lacrime-fluturi

scăldate-n lumini spectrale

o să le trec prin ape tainice

cu care te amestec/ prin abisuri de nepătruns



e liniște/un munte de tăcere

uită-te bine!



doar tu mai poți vedea lumina

care ne absoarbe prin ochiul încă viu

privirea mea plesnește

ca un mugure plin

trupurile încă aud șoapta nopții

de care-mi sprijin încrezătoare obrazul umed

pe când îngerii icoanelor

n-au încetat a plânge

cu aripi străvezii de cântec...



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Ian 29, 2011 4:51 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Ian 26, 2011 12:45 pm  Dorina Ciocan

frumoase îndemnuri, Mara...mulţumim...

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Ian 26, 2011 12:43 pm  Dorina Ciocan

himerele solzoase se-ncolăcesc la soare
şi apele îmi trec de umeri
-sunt apele zăpezilor! îmi strigi
se ceartă-nfuriate-n maluri
ce-au început a strânge
mă zvârcolesc
şi nu le las să treacă
deschid gura
le fac din aburi cercuri de răcoare

mă tot priveşti din poza-ngălbenită
acelaşi tu
aceeaşi eu
rătăcitori
te apropii
întinzi spre maluri mâna dreaptă
ca cerşetorul uitat pe treptele din piatră
îmi ceri să te acopăr cu pulberea stelară
ce mi se scurge printre gene

când soarele apune
himerele se-adăpostesc în mine
şi-mi cântă o alăută
şi-mi descântă
ca tu să-mi stai alături
cu stele ţintuite pe sub piele



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Ian 29, 2011 3:12 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Marioara Visan

Mesaj la data de Mier Ian 26, 2011 10:30 am  Marioara Visan

Iaca scumpa mea Dorina, raspunsul " luminei" tale, Mara...hihihihihi:

Raspuns,

Cand nu poti dormi,
nu te intrista,
priveste cerul instelat
care-ti va sopti
clipind din genele-i Lumina,
" Gandurile sunt vii"
iar tu vei adasta
prin gratia divina,
in curcubeul minunat
al sfintei vesnicii
de dincolo de moarte
caci te vei transforma
in mii de poezii
din a vietii carte!



Ultima editare efectuata de catre Marioara Visan in Mier Ian 26, 2011 1:25 pm, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Mier Ian 26, 2011 9:08 am  Dorina Ciocan

nu trebuie să tremuri
e doar lumina
când se arată zorii
ea își strecoară mâinile osoase prin ferestre

eu mă retrag
mă înghemuiesc foarte departe
frământ în palme lutul amestecat cu roua
culeasă în cupe de micsandre
și-ți modelez aceiași chriști
cu fețe suferinde și coastele străpunse
atinge rana și-ai să mă crezi
pe când viorile s-ating

vibrez

nu simți
și -mi scrii pe chip
upanișade
cu trupul încordat și fața suptă


Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Feb 03, 2011 9:19 am, editata de 1 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Lun Ian 24, 2011 9:44 am  Dorina Ciocan

sub clopotul de sticlă credea că-i este bine
nu-i lipsea căldura și nimeni
nu ar fi ajuns până la ea fără să-l nu îl vadă
numai că poziția aceea
aproape indecentă îi provoca dureri
rochia de fetiță se încarna făcându-se una cu dânsa
plesnea pe la încheieturi dezgolindu-i trupul
copt de femeie cu ochi strălucitori/când clopotul răsuna
maiestos un ding-dang/ea putea vedea norii dezlânați
cu penelul în mâna
desenând multe povești personajelor abandonate în sertare:
păpușile cu ochii hâtri de porțelan se luau de mână cu zmeii nărăvași
spre a-i face ei ziua mai ușoară

ziua?
acel mâine un ieri mereu răsuflat în rutină...

băiatul șarpe se încolăcea împrejurul clopotului de sticlă
privind-o hipnotic
așteptând-o să-și termine porția de aer
pentru a se strecura nevăzut lângă rochia ei dizgrațioasă de păpușă
cu pielea lui rece și umedă i-ar mai fi netezit/ o parte din pliurile mototolite
ca să o ademenească îi arăta zidul
o, da, zidul acela înalt/prea înalt/care a făcut-o să se refugieje învinsă sub clopotul de sticlă

zidul ...

-nu-l știi?
s-a cățărat pe el ani de-a rândul cu unghiile tocite până la sânge
sângele ei e încă acolo
lucește ca o dâră de șarpe

după urma lui s-o fi luat băiatul șarpe de a ajuns până la dânsa
aici nu mai putea ajunge nimeni

ce o fi dincolo de zid?
alte femei cu zâmbetele stinse
îmbrăcate-n rochii lucitoare ca de șarpe?

ea ar scăpa pe veci de sub rochia asta demodată
care-i sapă adânc încheieturile
și-ar mai putea să-și țintuiască pe rochia de șarpe mulți ochi
cu care ar privi lucrurile în esență/ prin acele oglinzi paralele care par a măsura eternul

sub clopotul de sticlă i se face frig...

chiar dacă lucrurile o strigă prietenește pe nume și îi ating cu tandrețe umărul rotund

și norii...
de ce-au uitat să se mai miște
sub clopotul de sticlă?



Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Sam Feb 05, 2011 8:37 am, editata de 2 ori

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Ian 22, 2011 9:42 pm  Dorina Ciocan

Raul, îți vând un pont...să ai la tine întotdeauna(prin buzunare) o hârtie și un creion ca să-ți poți creiona gândurile...am pierdut multe poeme din minte...și am regretat pentru că atunci când aveam uneltele , nu mai aveam ideile...mă bucur că/ți place poemul...aștept părerea Marei(lumina noastră).cu prețuire

Sus In jos

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaj la data de Sam Ian 22, 2011 8:05 pm  Ovidiu Raul Vasiliu

Azi, înainte de a veni la cenaclu, am fost la Cimitirul Eternitatea la două pomeniri..în sfârşit, lângă casa unde se fac praznice, la ieşire din curte, este un citat de nu mai şiu cine..Neagoe şi nu mai ştiu cum, din care am reţinut începutul: "O plimbare prin cimitir ne dă adevărata măsură a lucrurilor". Şi e adevărat, am constatat pe pielea mea asta. Acolo, sub cruci, sunt ingineri, profesori, muncitori, boschetari, cerşetori..de toate categoriile. Chiar îmi venise ideea să scriu un poem Crucea..şi scornisem şi prima strofă în minte dar mi-a fugit..poate îmi revine şi o scriu. Zic astea că am văzut şi aici la tine în poem idei legate de trecerea dincolo.."lumina sepulcrală"..."nu poţi păstra totul!"..îmi place poemul.

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Sam Ian 22, 2011 6:34 pm  Dorina Ciocan

când nu mai pot să dorm

glasuri strigă haotic în mine:

- nu poți păstra totul!



memoria mea se leagănă nepăsătoare

în vechiul balansoar

pe sub oasele craniene îmi umblă

zilnic

aceeași mâna descărnată

îmi aruncă la ghenă

grămezile de gânduri

cu frunțile de briliant

și mâinile închipuite



eu tac și mângâi sufletele dezbrăcate

pe care le arunc în vânt

aștept

să-alunece pe apa cerului

ca niște iole eșuate

care poartă-n pânza albă

mulțimile de sori mucegăite

găsite în pământuri umede

acolo unde țeasta mea se crapă-n mii de țăndări

amestecându-mi mintea

cu un fascicol de lumină sepulcrală

pe când o umbră fantomatică

se vestejește-n fața mea

acoperindu-mă cu pulbere de piatră

când nu mai pot să dorm

Sus In jos

Dorina Ciocan

Mesaj la data de Vin Ian 21, 2011 2:32 pm  Dorina Ciocan

ne vedem mâine ...mulţumesc de asociere .un gând bun din Alexandru...pleacă chiar (a)cu(m) spre Galata.te îmbrăţişez!

Sus In jos

Mesaj   Continut sponsorizat

Sus In jos

Pagina 8 din 18 Înapoi  1 ... 5 ... 7, 8, 9 ... 13 ... 18  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum